Zidul

M-am trezit într-o dimineaţă, mi-am băut cafeaua, am privit răsăritul, mi-am spălat liniştită ceaşca, am pus-o în rastelul de ceşti, mi-am luat bagajul şi-am plecat. Ştiam că nu mă pot întoarce, drumul pe care mergeam avea o singură bandă, doar dus. N-am privit înapoi, nu voiam să iau nimic cu mine, nici măcar o amintire pe un colţ de retină.

Mi-a fost un pic teamă, na, te cam ia cu tremurat când vezi în faţa ta un drum care nu are nici cale de-ntors, nici popas şi al cărui capăt ascunde lucruri ce pot fi mai rele ca cele lăsate în urmă. Am ezitat, recunosc, totdeauna eziti când trebuie să dai piept cu destinul. Poţi să-l fentezi, să rămâi pe loc, dincolo de zidul sigur pe care l-ai ridicat, dar atunci când trebuie să-l înfrunţi eşti cu mâinile goale în faţa lui.

Da, am avut grijă şi eu, ca toată lumea, să pun cărămidă peste cărămidă şi să mă baricadez în atâta amar de vreme. Am făcut şi-o poartă, tot ca orice om şi i-am făcut şi cheie. Am terminat de zidit, am încuiat de două ori şi-am aruncat cheia. Aşa îşi încuie porţile oamenii încercaţi de soartă. De două ori. Să fie siguri că nimeni nu mai trece dincoace de ele. Am rămas eu cu mine şi un timp mi-a fost bine. Mă simţeam în siguranţă cu sufletul meu, închisă acolo, aşa e dincolo de ziduri, te obişnuieşti să vorbeşti doar în gând şi uiţi că eşti om, că lumea freamătă şi râde dincolo de închisoarea ta, că oamenii trăiesc, iau viaţa în piept aşa cum vine, cu bune, cu rele.

La mine nu mai venea, ea, viaţa asta. A venit, odată, şi-a bătut la poartă. De două ori a bătut, am auzit-o clar. Cred că ea bate de fiecare dată de câte două ori la porţi închise. N-am răspuns. Ea s-a aşezat pe o piatră  în faţa porţii şi-a aşteptat. Dincolo de poartă, eu am tăcut. Laşă. Am uitat şi să respir de teamă să nu mă simtă să bată din nou, mi-ar fi fost greu s-o mai las în vacarmul de afară. Ea, ca şi mine, a tăcut şi-a ascultat, spera să fac eu prima mişcare. Eu am prins rădăcini şi-am aşteptat să plece, ea s-a uscat timidă, cu capul rezemat de stâlpul porţii. Într-un târziu mi-am luat inima în dinţi, am respirat adânc şi am deschis cât să scot două degete şi-o privire. Poarta a scârţâit lugubru, ruginise de atâta nemişcare. Mi-am tras degetele şi-am tăcut. Curând mi-am dat seama că nu mai aveam de ce mă teme, viaţa-mi sucombase demult. Stătea acolo, chircită şi uscată ca o stafidă veche, cu fruntea lipită de stâlpul porţii şi ochii stinşi în orbite.

M-am speriat şi-am încuiat din nou. Am lăsat-o acolo, mărturie morţii ce-mi cuprinsese demult, de la prima cărămidă, fiinţa. Liniştea se spărsese, însă, se împrăştiase în  mii de cioburi pe nisip şi-mi smulsese rădăcinile pe care le credeam adânci. Prin crăpătura porţii pătrunsese neliniştea ce începuse să sape adânc în tăcerea mea, asurzindu-mă. Nu mai voiam să stau acolo singură, zidul mă strângea, gratiile mă sufocau. Aşa am decis să ies şi să încui poarta după mine, să las în urmă ruinele convieţuirii mele cu mine. Mi-am cules viaţa de la poartă şi-am luat-o în braţe, chiar de eram conştientă că uşor nu-mi va fi cu o viaţă stafidită după mine.Drumul

Urma, din nou,  drumul. Nu mi-a fost cald. Am tras de mine, m-am ferit de oameni, mă răneau cu vorbele lor prea vii, prea ascuţite, mă murdăreau cu gândurile lor negre, ascunse. Ei nu-şi dădeau seama că eu nu eram decât un mort viu plecat la drum de prea multă tristeţe. Nici viaţa mea stafidită nu o băgau în seamă, era invizibilă aşa cum o strângeam la piept cu mâinile amândouă. Mă străduiam să râd şi o făceam oarecum prosteşte, nefiresc, de parcă nu era râsul meu. Mă miram şi eu de dincolo de buzele cu colţurile agăţate de tâmple. Cine era femeia aceea tânără, cochetă, cu veselia ei zgomotoasă? Cum reuşea să atragă atâţia fluturi ce zburau bezmetic în jurul ei ca-n jurul unui bec aprins, atraşi de lumina lui fierbinte, cu riscul de a-şi pierde aripile?

Nu mă recunoşteam. Eram eu şi totuşi, altcineva străin şi rece locuia în existenţa mea.

Apoi te-am întâlnit şi m-am aşezat răsuflând adânc la capăt de drum. Aşa credeam, c-am atins capătul şi drumul m-a răsplătit cu odihna. Băusem din apa vie a iubirii şi până şi stafidita mea viaţă dădea semne de resuscitare. Era magic. Doar că magia se spulberă până la urmă ca ceaţa ridicată de vânt. Odată cu ea s-a spulberat, din nou, liniştea mea.

În faţa mea s-a deschis acum alt drum îngust, numai că tălpile-mi sângerează şi genunchii mi-au îmbătrânit de când tot merg pe o cărare fără popas şi parapeţi. M-am aşezat într-o poiană şi mâinile, învăţate cu greul, au început să modeleze cărămizi pe care o să le aşez una peste alta, peste alta… Zidul o să prindă contur. De data asta am să-l întăresc cu pietre mari, de râu. Nu-i mai fac poartă, ce rost ar mai avea? Peste viaţă mi s-a aşternut toamna.

Anunțuri

9 comentarii

Iulie 12, 2015 · 11:00 pm

9 răspunsuri la „Zidul

  1. Am turnat şi beton, ca să fiu mai si(n)gur. Eu şi cu mine sîntem prinşi acolo ca-n sfîrşitul din „Jeux d’enfants”. Tu mai ai şanse. Lasă pietrele de rîu… şi pe cele de moară – nu ţi se asortează ochilor sufletului. 😉

    Apreciază

    • Mda. Aşa-i viaţa. Unii se bucură, mint şi-nşeală, dar sunt fericiţi în viaţa lor clădită pe minciună, alţii îşi ridică ziduri, şi ajung să nu mai aibă încredere în nimeni. Nimeni nu-i perfect. Să ştii că oamenii ca mine sunt cel mai uşor de înşelat pentru că pleacă totdeauna de la premisa că oamenii sunt buni. Nimic mai periculos şi mai fals. Oamenii nu sunt decât profitori. Când nu mai au nevoie de tine, te împing în prăpastie şi pleacă fluierând fericiţi mai departe.

      Apreciat de 1 persoană

  2. minunata povestea ta(cu siguranta adevarata, daca nu pt tine , pentru multi oameni)….suntem pe un drum cu sens unic ADEVARAT…sa ai o seara frumoasa..

    Apreciază

  3. TIPSYNEL

    Da, m-ai rascolit profund! Chiar si-n comentariul tau gasesc un adevar greu de dus pentru noi, cei creduli, care credem ca toata lumea e ca noi si suntem de atatea ori mintiti, inselati si pacaliti! Dar de, viata e una si fiecare trebuie sa ne-o traim intr-un fel, unii intre ziduri mai solide, mai groase sau mai subtiri, altii in camp deschis (iar altii in desert) cert e ca ar trebui sa nu mai facem nici un fel de usi, porti sau alte cai de acces in interior!
    Pentru ca unii oameni nu merita nici sa priveasca da’ sa mai patrunda in viata altora, s-o batjocoreasca!
    De ce numai in toamna vietii ne dam seama de asta?
    Cu mult drag citesc postarile tale si-ti doresc o zi linistita si racoroasa!

    Apreciază

    • Poate că în tinereţe suntem prea ocupaţi să trăim, să încercăm să atingem perfecţiunea pe care suntem convinşi că o vom găsi, că vom trăi în lumea în care vrem să străim. Atunci suntem în stare să mutăm munţii cu mâinile goale, dacă ne stau în drum. Abia după ce obosim ne acordăm timp şi pentru noi, pentru sufletul nostru. Şi ce descoperim ne îngenunchiază şi ne face mai înţelepţi. Mulţumesc, om bun! 🙂 O zi frumoasă îţi doresc şi eu.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s