Costică, tovarăşul

  • Noroc, Costică! Ai ieşit la aer de dimineaţă?
  • Noroc, noroc! Ia, mă duc să iau pulsul pieţii!
  • Bravo, bravo! Am fost şi eu de dimineaţă. Scumpe toate, Costică, scumpe toate! Parcă s-au vorbit toţi să ne jecmănească!
  • Ce să facem? Aşa ne-a trebuit, dacă am dat jos comunismul! Nu era bine că aveam toţi unde munci şi ne dădea statul casă, nu ne-a fost bine când ţăranii nu aveau voie să depăşească preţul scris pe tabelă. Alte vremuri, tovarăşe, alte vremuri! Timpul nostru a trecut, ne-am învechit, aşa zic ăştia de azi! Asta e victoria capitalismului împotriva socialismului, tovarăşe!
    Spunea „tovarăşe” cu-n soi de mândrie, apăsat, ca şi cum simpla rostire a acestui cuvânt îl putea face să se simtă puternic şi temut, ca odinioară, când o întreagă fabrică tremura şi tăcea imediat dacă apărea el la discuţii. Ducea dorul securităţii de odinioară, îl ardeau degetele să mai scrie un raport în care să dea în gât când pe unul când pe altul, să scape de ei aşa cum scăpase pe vremuri de Gică al lui Mocanu, vecin cu el la ţară, care-l tot împungea şi-l făcea turnător de câte ori ieşeau în lume, de se ferea tot satul de el ca de foc.
    Daaa, l-a aranjat el, chiaburul dracului! Ce credea, că dacă are pământ şi casă mare şi multe vaci în bătătură nu-i vine de hac? Ca pe un pui de găină l-a gâtuit, ca pe un pui de găină! Când au venit securiştii într-o noapte şi l-au ridicat, a stat şi a privit printre ulucile gardului, salivând. Muierile plângeau şi-şi smulgeau părul din cap, rugându-i pe ăia să-l lase că n-a făcut nimic, Gică era plin de sânge, cu ochiul închis şi buza umflată, copiii plângeau speriaţi într-un colţ, strânşi unul în altul.
    Toţi anii de umilinţă se răzbunaseră atunci! Toţi. Cu nimic n-au rămas ai lui Mocanu! Au venit ăia cu camioanele după ei, au încărcat vacile, porcii, viţeii, de-a valma, l-au săltat şi pe el şi i-au lăsat pe-ai lui muritori de foame. Era aşa, prin postul Crăciunului şi îşi aducea aminte că în anul ăla ai lui Mocanu au fost singurii din sat care n-au avut nici măcar un cârnat la streaşină.
    După zece ani s-a întors acasă Gică. De la un moment dat, îşi luaseră gândul că ar mai putea fi în viaţă când nu au mai avut nicio veste despre el. Au aşteptat vreo trei ani, apoi muierea l-a întrebat pe popa dacă n-ar fi bine să-l pomenească la morţi şi să-i facă toate cele rânduite pentru cei duşi din astă lume. Popa îi făcuse o slujbă, citise o rugăciune de sufletul lui şi venise la pomană în fiecare an. Când a intrat Gică pe poartă toată bătătura era plină de oameni.
    Muierea îi făcea deja pomana de 7 ani. Era masă lungă întinsă în mijlocul bătăturii, se adunase lumea să mănânce şi să bea de sufletul mortului, popa cânta colacii şi coliva cu lumânare aprinsă când s-a deschis poarta şi a intrat un om străin. Aşa părea, străin, bătrân, cocoşat şi uscat ca o coajă uscată de plop. Părul îi albise tot, avea o barbă ţepoasă şi aspră şi o privire rea. Muierea lui s-a oprit atunci cu mâna la gură şi cu căţuiul cu tămâie în mână. Avea 33 de ani, era zdravănă, în floarea vârstei şi la nurii ei salivau jumătate din bărbaţii satului. Se zvonea că după ce-i face lui Gică de 7 ani o să se mărite cu-al lui Potcoavă din vârful coastei, că şi ăla rămâsese văduv cu doi copii mici. Odată i-a căzut căţuiul din mână şi cărbunii aprinşi s-au împrăştiat scântei peste picioarele mesenilor, făcându-i să înjure şi să se scuture, să nu ia dracu’ foc, Doamne fereşte!
    Şi cum înjurau ei aşa, de zor, odată a scos muierea un urlet lung şi a căzut în genunchi, de-au crezut toţi că a înnebunit săraca, că a apucat-o strechea de la atâta lipsă.
    Când au întors ochii şi l-au văzut pe Gică îmbătrânit şi albit în cadrul porţii odată au amuţit toţi şi au lăsat capul în pământ. Doar el, Costică turnătorul, rânjea din capul mesei privind cu satisfacţie la ridurile adânci ce brăzdau faţa rivalului său. La patruzeci de ani cât avea, Gică arăta trecut de şaizeci.
    A intrat omul, s-a aşezat tăcut la masă, muierea s-a ridicat şi l-a luat în braţe, popa a citit repede o rugăciune de mulţumire lui Dumnezeu că l-a adus viu înapoi acasă şi s-a aşezat la masă de-a dreapta lui, curios să afle pe unde umblase el Gică al lui Mocanu timp de zece ani, de ajunsese biata muiere să-i facă pomeni şapte ani şi copiii se ascundeau acum prin locuri dosnice, de frica acestui om bătrân şi posomorât pe care nu-l recunoşteau drept tată al lor.
    Pribeagul şedea acolo, în capul mesei şi nu zicea nimic. Doar privea la fiecare, pe rând, cu ochii lui apoşi şi bătrâni şi lacrimile îi curgeau în farfurie prin şanţurile obrajilor ţepoşi. Îşi luaseră bieţii oameni căciulile în mână şi plecaseră pe rând cu capul în pământ, aşa de tare îi ardea privirea aia apoasă care-i înţepa pe fiecare, îi sfredelea şi le pătrundea până în fundul sufletului, făcându-i să se simtă vinovaţi fără să ştie de ce. S-a ridicat şi Costică într-un târziu, din capătul celălalt al mesei, şi-a pus pălăria pe-o ureche şi a ieşit pe poartă fluierând.
    Gică s-a curăţat în nouă luni. Atât i-a trebuit morţii până l-a luat, nouă luni. Cât unei muieri borţoase să scoată din pântec un copil. A luat biata lui muiere pomenile de la capăt. Ăsta a fost el, Costică Jianu, pe vremuri, de aia tremurau toţi în faţa lui şi-l lingeau urmele pe unde trecea! Păi numai un pic să-l fi supărat unul, că nu-l lăsa până nu-l băga în pământ!

  • Rău trăim, rău! Eu n-am mai reuşit să pun nimic deoparte de două luni! Se aude glasul bătrân, umil şi plângăios al lui Costandin. Costică se trezeşte brusc din visare şi se uită cu ochi răi la bătrânul căruia îi tremură mâinile şi capul în faţa sa.

  • Lasă, mă tovarăşe, că ai destul la CEC! Toată lumea vorbeşte că după ce mori o să moştenească Lenuţa o avere!
    O spusese aşa, cu răutate, rânjind, de parcă singura bucurie care i-a mai rămas în viaţă era să-l vadă pe nenorocitul ăla mort, cu banii rămaşi la CEC, să-i mănânce nevasta singură.
  • Ce avere, Costică? Ce avere?
    Bătrânul cu haine ponosite şi sacoşa pe jumătate goală se uită speriat în jur. Are o privire apoasă, bănuitoare, ascunsă bine sub basca cu moţ ce fusese cândva neagră şi acum avea o culoare cenuşie, ştearsă, pătată ici şi colo de pete mai întunecate de la praful muiat de transpitaţie de-a lungul timpului.
    Se întoarce dintr-o dată cu spatele şi măreşte pasul şovăitor. Mâinile îi tremură făcând să se ciocnească cele trei cepe şi cei şapte cartofi pe care îi căra ca pe o mare greutate. „Auzi la el, mişelul, auzi la el! Toţi hoţii ştiu că am banii, toţi hoţii! Auzi la el, mişelul! O să iau tot cu mine, asta o să fac! Foc le pun înainte, nu vă las vouă nimic, nenorociţilor! Comunst împuţit! Abia aşteaptă să nor io, s-o prostească pe idioata aia de Lenuţa, să-i ia banii! Munca mea de o viaţă, munculiţa mea! Lasă că-i aranjez io, pe toţi îi aranjez! Lasă că Lenuţa o să moară prima, ştiu eu. E căzută rău! Ce, eu nu o văd că abia se mai dă jos din pat, iar de îndreptat nu se mai îndreaptă deloc? Ăştia m-ar mânca cu totul, de-ar putea, da tot io o să le râd în nas, da, da! Cine râde la urmă râde mai bine!”
Anunțuri

Un comentariu

Iulie 17, 2015 · 8:47 am

Un răspuns la „Costică, tovarăşul

  1. Cine moare la urmă, râde ultimul. 😉

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s