De dor

IMG_2071Aşa am cunoscut-o, strălucitoare în soarele verii, cu mii de steluţe râzând pe fiecare vârf de val, mirosind a sare. De fapt, prima dată a intrat pe geam parfumul ei inconfundabil. Mirosea a alge prinse în plete blonde, a sare, a drumuri îndepărtate, a sirenă de vapor, a poveşti de amor. Mi-o ascundeau privirii câţiva copaci înşiraţi pe marginea drumului. Şi-a trimis aroma înainte şi a vârât-o pe geamul deschis, să mă salute de bun venit. Eu am închis ochii şi am adulmecat-o cu sfială şi mirare. Nu ştiam pe atunci să citesc parfumuri exotice. Mă limitasem la florile grădinii, la pământ reavăn, la ploaia repede de vară, la curcubeu.

Da, ce-i aşa neobişnuit, voi nu vă aduceţi aminte cum miroase un curcubeu? E imposibil să fi uitat aroma de pâine coaptă în cuptorul verii, stins cu apă proaspătă de mâini fragede de copii, de must dulce, gros, abia ieşit de sub tăvălugul teascului, de maci îmbujoraţi şi romaniţă cu mijloc auriu! Nu-i aşa că acum v-aţi adus aminte? Cum să uiţi aşa minune?

Apariţia ei a fost spectaculoasă, atunci, prima dată. Mi s-a părut neaşteptat de frumoasă, aşa, despletită, cu soare prins în frunte. O adevărată doamnă. Mi-a stat inima preţ de câteva secunde bune. Dragoste la prima vedere. De la prima întâlnire până acum, de câte ori ajung acolo, încerc să-mi umplu întâi plămânii de briza ei sărată. Închid ochii şi mă las purtată de ea, până ajung pe mal. Nu-ncerc să trişez, din contra! Încerc să prelungesc un pic momentul de intimitate cu parfumul ei sărat pe care-l respir şi-mi rămâne agăţat în cerul gurii, făcându-mă să salivez. Îl caut în pielea tinerilor arşi de soare ce trec râzând pe lângă mine, în ochii negri şi albaştri ai locuitorilor din satele de pe mal.

Da, e ciudat că abia acum, când scriu, îmi dau seama de acest contrast în ochii oamenilor mării. Ori sunt negri, mărginiţi de gene dese, ca adâncul cel mai adânc, ori albaştri ca cerul verii ce-şi sprijină fruntea pe umerii apelor nesfârşite. Ocolesc, o iau pe uliţe dosnice şi-i ies înainte de pe după câte un colţ, ca ochii mei s-o sărute direct, surprinzând-o. De fiecare dată îmbrăţişarea pe care mi-o oferă mă lasă fără suflare preţ de câteva secunde. Îi ascult şoaptele molcome uneori, furioase şi tunătoare alteori, îi mângâi valul cu privirea şi ea-mi sărută picioarele drăgăstoasă. Mă atrage ca un magnet şi nu de puţine ori m-am trezit departe de locul de popas, alergând să prind câte un val jucăuş.

Când plec las ceva din mine acolo, pe ţărmul ei. O bucăţică de suflet se desprinde de fiinţa mea, se prinde cu toate puterile de pietrele malului şi mă aşteaptă cuminte să mă întorc. Adună în el poveşti spuse în nopţi târzii de iarnă despre marinari ce nu s-au mai întors, despre iubiri îngropate în adânc şi mi le răstoarnă la picioare când paşii mi se îndreaptă din nou spre ţărmul ademenitor cu briză sărată şi parfum de alge, de sare, de sirenă de vapor, de cântec de lebădă, de drumuri îndepărtate, de poveşti de dragoste demult uitate.

Trec zilele pe rând, terne, nervoase, nerăbdătoare, de parcă o mână nevăzută de ciudar le mână de la spate cu biciul. Uneori sunt grele, calcă pământul cu putere, bat din pinteni cu cuvinte rele, mânioase, fornăie pe nas cu priviri roşii, pline de nervi şi ură iar pământul se cutremură. Cele uşoare, diafane ca aripa străvezie a libelulei au fost atât de puţine, că le-aş putea aduna pe toate într-o banală cutiuţă de chibrituri. Trec zilele mele una câte una, într-un ritm infernal şi eu aş vrea din când în când să cobor din caruselul lor şi să mă opresc pentru o clipă cosmică undeva, pe o plajă pustie, la mal de mare. Să uit de mine, de lume, de răutate, de ură şi lovituri.

Atunci când viaţa mă îngenunchează cu oamenii şi cerbicia ei, închid ochii şi-mi las sufletul să plece şi să se aşeze pe-o piatră pe mal s-o privească, s-o asculte, să-l liniştească, deşi nu totdeauna e suficient -de multe ori aş avea nevoie să mă întind acolo, pe nisipul ud, să am deasupra capului cerul, sub mine nisipul mişcător, să închid ochii şi să mă las legănată de valul ei mângâietor. Să dorm o viaţă, sau poate mai mult. Să-mi las povestea spusă mut doar de mii de vârfuri strălucitoare de val. Nimeni să nu ştie c-am trăit cândva, nimeni să nu-mi simtă lipsa.

Anunțuri

3 comentarii

Iulie 28, 2015 · 6:30 am

3 răspunsuri la „De dor

  1. N-am mai văzut-o de vreo treizeci de ani. N-aş mai recunoaşte-o. Oare o fi îmbătrînit? Oare ea m-ar mai recunoaşte pe mine. Nu, cred că nu. Cum i-ar putea ţine minte pe toţi? Mai ales după atîta amar de vreme. Sau poate că… Odată a vrut să mă răpească, să mă ia cu ea în adîncuri, dar nu m-am dus, eram prea mic pentru a-mi căuta sirena sufletului meu. Acum îmi pare rău. N-am să ajung să i-o spun, n-am să ajung s-o revăd. Dar ei nici nu-i pasă…

    Apreciază

  2. Frumoase gânduri…. Minunată imaginea cu macii de la malul mării. Iar melodia… mi-a mers drept la suflet!
    Întâlnirea cu marea este întotdeauna o bucurie fără margini.
    Numai bine şi zile frumoase, dragă Lucia! 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s