Arhive lunare: august 2015

Gânduri pe-un şerveţel

Când eram copil, vârsta de 40 de ani mi se părea matusalemică. Era aşa, ca şi cum omul ajuns la o asemenea vârstă trebuie neapărat respectat, că-i bătrân tare şi trecut prin viaţă. Nu prea-ţi vine să spui despre el că e tânăr, câd tu abia ai descoperit că ai dinţi puternici cu care să te înfrupţi din viaţa aia fragedă de 9-10-14 ani.
Pe urmă diferenţa scade şi parcă nu ţi se mai par aşa bătrâni oamenii ajunşi la apogeul existenţei. Parcă-i înţelegi şi-ncepi să-i placi, să vezi în ei şi copiii de-au fost şi maturii de-au devenit. Ţi-s dragi.
Pe nesimţite atingi vârsta cu pricina, o şi depăşeşti şi vezi că de fapt tu te simţi fix ca la 14 ani când îi considerai pe alţii bătrâni. Şi scapi printre dinţi o înjurătură groasă, mai ales când se iţeşte câte unul mai răsărit de 18-20 de ani să-ţi spună „săru’mâna” şi dumneavoastră. Sau matale unchiule/mătuşă, dacă-i curge ceva sânge de-al tău prin vine.
De acum începi să-i vezi pe ăia cu 10-15-20 de ani mai în vârstă ca tine cu alţi ochi şi să te gândeşti bine înainte de a-i cataloga în moşi/babe/învechiţi. Că tu te simţi tot tânăr, în vână, viaţa ta e din plin, nu s-a resemnat încă!  Şi-i invidiezi ca naiba pe ăia de 20 care-şi poartă frăgezimea în toată splendoarea ei, parcă în ciuda ta, pleznindu-te cu ea peste ochi, să-ţi demonstreze că oricât de tânăr te-ai simţi tu, anii au trecut în goană pe lângă tine. Tocmai frăgezimea aia te-a părăsit prima, trădătoarea! Mă, şi cât ai apreciat-o şi cât ai scos-o şi tu în faţă la vârsta lor!
În creierul tău se înfige un gând. Unul sâcâitor ca o muscă verde ce se-nvârte pe lângă urechile tale când vrei să dormi. Bzzz, bzzzz, bzzzzzz! Îl alungi, el se tot întoarce. Nu-i a bună. Începi să afli de cutărică din colegii tăi că s-a operat, altul e bolnav rău, alta are cancer, începi să vezi dublu şi parcă nu ţi-ai pune ochelari de acum. Ce naiba, bunica vedea să bage aţa în ac fără ochelari şi la 80 de ani, iar tu să-ţi pui ochelari de la 42?
Parcă te doare o mână, parcă genunchiul stâng scârţâie, pare că te trezeşti dimineaţa cam înţepenit. Hmmm, Trebuie să ţii minte să schimbi salteaua, sigur ea e de vină! Apoi şi poziţia patului, că nu stă în cameră cum e zen, apoi monitorul computerului, că are scrisul prea mic şi de aia nu mai vezi tu.
Şi-ajungi în prag de 50 mirându-te unde pana ta s-a dus până acum o jumătate de secol? Unde-au intrat anii ăia, că tu nu ai avut timp să-i vezi! Aoleu! un fior de gheaţă îţi străbate tot corpul. Încep să te îngrozească veştile rele şi constaţi cu oroare că-n jurul tău se face gol. Ai tăi încep să se cam mute la loc cu verdeaţă, unul câte unul. Te agăţi de copii cu disperare (dacă-i ai), încercând să-ţi retrăieşti măcar o parte din tinereţe alături de ei.
Doar că pentru ei ai ajuns deja bătrân, ei caută compania altora, mai apropiaţi ca vârstă, ca preocupări. Se cam jenează cu tine pe cap. Îţi ia ceva să realizezi asta şi te doare al naiba de tare când constaţi că-i inviţi la o plimbare sau la o prăjitură şi ei se fofilează, tânjeşti când îţi răspund tăios şi lăcrimezi când îţi taie macaroana spunându-ţi că habar n-ai despre ce e vorba. Că tu eşti învechit, nu mai ţii pasul cu lumea lor, oricât ai vrea.
Atunci te întorci la compania celor de vârsta ta, sau a celor mai în vârstă şi asta te deprimă. Cei mai înţelepţi ca tine, care nu au aşa probleme existenţiale, vorbesc de înmormântări, locuri de veci, pomeni, colive, nepoţi şi strănepoţi ce-au ajuns bine şi-or să vină cândva să-i viziteze şi să se laude cu ei. Încep apoi să moară unul câte unul şi cei rămaşi exclamă: „săracul, nu avea decât 65 de ani! ce tânăr s-a dus!” „a murit şi biaţa Miţa şi doar ce făcuse 70! aşa tânără, nici nu mă aşteptam!”
Te gândeşti tot mai des la propria-ţi dispariţie, la ce laşi în urmă, la ce-ai ajuns şi te agăţi cu disperare de fiecare clipă, chiar dacă e trăită cu chinuri mari. Ce mai contează că nu poţi mânca, că nu poţi merge decât cu mare greutate, că nu mai poţi urca scara, că-ţi tremură mâinile şi nu mai poţi duce lingura la gură! Duci gura la lingură şi vrei să trăieşti! Vrei să mai prinzi acolo, o lună, două, un an, încă unul, să scrie pe crucea ta mai mult decât pe-a Tanţei de la doi care n-a avut grijă deloc de sănătatea ei, a făcut numai excese şi-a închis ochii tânără, la 69 de ani!
Mă gândeam la asta venind spre serviciu, după ce m-a chinuit toată noaptea o criză de fiere ce văd că se cam întrece cu gluma. Eu nu vreau să ajung bătrână. Nu vreau să ajung să număr zilele cu satisfacţia condamnatului la moarte care mai scapă încă o zi şi încă una pentru că nu se mai fabrică injecţia letală şi trebuie comandă specială.
Vreau să trăiesc doar atât cât mă pot întreţine singură. Să nu apuc să rămân o povară pe umerii celor ce vin după mine, indiferent dacă pe crucea mea scrie „etate 70″ sau ” etate 50 de ani”. Asta v-o spun acum, cât creierul încă nu s-a atrofiat şi-n el nu s-a înfipt ca un ac cu gămălie gândul că trebuie să împărăţesc cu siguranţă lumea. Nu mai sunt la modă testamentele, dar, de-ar mai fi, aş spune acum că eu, în deplinătatea facultăţilor mintale afându-mă, aş vrea să fiu lăsată şi ajutată să mor când mintea mă va părăsi şi voi începe să mă agăţ cu unghiile de fiecare clipă. Nimic nu-i mai trist ca o viaţă prelungită peste limitele admisibilului, doar pentru că ţie ţi s-a făcut frică de moarte.

Reclame

4 comentarii

august 31, 2015 · 2:37 pm

Ce-a unit Dumnezeu, omul să nu despartă

Colivie pentru pasari din fier forjat aurie .-850x850Ne legăm de multe ori de expresia asta, atunci când vrem să-l împiedicăm pe cel de lângă noi să plece. Ni se pare că taina cununiei pusă deasupra capetelor noastre încoronate în biserică, la cununie, ţine loc de lanţ legat de gardul dincolo de care avem dreptul să ne purtăm oricum cu celălalt, convinşi fiind că lanţul nu se va rupe niciodată şi el nu mai are scăpare.

Nu contează ce simte, cum se simte, ce trăieşte, cum percepe viaţa alături de noi. Dacă simţim că una din zale se slăbeşte, mai adăugăm câte una nouă deasupra, după posibilităţi. Un copil, o casă, o maşină, bani, avere, proprietăţi. Ne înconjurăm de cât mai multe lucruri menite să-l sufoce, să nu cumva să îndrăznească vreodată să rupă gratiile coliviei în care l-am închis lângă noi şi să zboare spre alte zări, departe.

Greul vine atunci când noi înşine nu ne mai găsim rostul lângă omul pe care l-am legat cu lanţurile grele ale cununiei. Parcă nu mai e cel care ne-a plăcut cândva, nu mai găsim la el calităţile pe care le voiam închise în bobul de chihlimbar cu care aveam să ne lăudăm peste timp. Parcă s-a ofilit, nu-i aşa? Are defecte, are frustrări, lacrimi, nervi, nici lumina aia din ochi nu mai este. Îl privim cu mirare şi ne întrebăm ce-am văzut odată la omul acesta fără strălucire. Nu ne gândim o clipă că strălucirea lui s-a stins odată cu lacătul pe care l-am pus pe uşa coliviei, de teamă să nu cumva să ne părăsească.

Începem să ne străduim să-i aducem la viaţă măcar privirea, să ne vadă, să ne privească cum ne privea odinioară. Facem eforturi să găsim lipiciul potrivit care să ne facă să nu ne mai dezlipim de el nicicând. Îi punem ochelari de cal, să nu cumva să-i fugă privirea în dreapta, sau în stânga, să descopere acolo alte priviri caline, alte forme cu vino-ncoa! Ne enervează celelalte femei, toate sunt potenţiale hoaţe, toate sunt curvele ce stau la pândă să ne fure nouă liniştea, bunul cel mai de preţ, care ne dă un statut de invidiat: cel de soţie, de femeie cu greutate, cu morală, cu siguranţa zilei de mâine. Ne înarmăm cu săbii şi cuţite bine ascuţite să tăiem din start orice punte cât de mică pe care hoaţele acelea ar arunca-o la un moment dat în calea evadării bărbatului de lângă noi. Să retezăm din timp orice liană de care s-ar putea agăţa să scape, să stârpim orice fir de iarbă ce i-ar putea da curajul fugii.

Şi atunci când nefericitul reuşeşte să găsească defectul minuscul strecurat în gratiile micii închisori şi le sfarmă întinzându-şi aripile, ne isterizăm, plângem, ne dăm cu capul de pereţi şi căutăm vinovaţi. Arătăm cu degetul curvele. Da, ele sunt de vină! Ele l-au ademenit cu nurii lor, cu calităţile lor mincinoase, cu ochii lor alunecoşi, cu sexul! Ele trebuie să moară, că au rupt lanţul ce nu trebuia rupt, pentru că, nu-i aşa, ce-a unit Dumnezeu nu poate despărţi omul!

În cealaltă colivie, un el oarecare, consider că şi-a tras slugă odată cu inelul dăruit la cununie. Una care nu are dreptul nici să vorbească, nici să privească, nici să gândească, doar să-l slujească pe el, pe ai lui, pe cine spune el, să tacă, să muncească, să facă copii, să-i crească, să-i educe, să aducă toţi banii acasă, să fie tandră, dispusă când vrea el, să primească palme fără să cârtească, apoi să treacă fierbinte şi dormică în dormitor, să îi accepte derapajele, să-l susţină, să-l perie, să-i gâdile orgoliul, să nu ridice privirea, să nu vadă pe altul, să nu tânjească după nimic altceva. I-a făcut colivie aurită, ce dracu! Îi dă de toate! Cum să-şi permit proasta de ea să aibă vise proprii şi pretenţii? Nu are el suficient? Şi apoi, femeia îşi încură caii dacă nu o ţii ocupată şi nu o baţi bine din când în când, să-ţi ia frica, ştie toată lumea, ce dracu!

Nu ne întrebăm niciodată dacă nu cumva Dumnezeu nu a părăsit căsnicia noastră încă din momentul în care aceasta s-a transformat în colivie. Nuuuu! Cum aşa ceva? Nu e voia Domnului lanţul şi nevoinţa? Nu e voia Domnului ca tu, cea care ai folosit toate armele ca să-l cucereşti pe bărbatul de alături, să-l legi după aceea prin orice mijloc de tine? Nu el voia lui s-o faci proprietatea ta pe oarba care-şi pune viaţa în palma ta? Hai, măi! Nu se poate aşa ceva! Asta-i blasfemie! E crimă!

Totuşi, l-am întrebat, oare, pe Dumnezeu care îi este voia? Ne-am oprit o clipă să-L ascultăm şi să auzim ce ne spune, ce sfat ne dă, cum ne învaţă? Nu cumva ne-am ales perechea pe alte criterii decât cele care ar fi asigurat o căsnicie fericită pentru tot restul vieţii? Ne-am asigurat că luăm lângă noi un om, nu un rob? Oare, la cununie cum o fi zis preotul? “ Se cunună robul lui Dumnezeu cu tine” sau “Se cunună robul tău cu tine”? “Se cunună robul lui Dumnezeu Ion, cu roaba lui Dumnezeu” sau “Se cunună robul lui Dumnezeu Ion, cu roaba lui Ion”?

Cine a deschis gratiile să moară! Voi aveţi copii, aveţi casă, aveţi maşină, aveţi avere! Nu e suficient?? De ce mai avea ăla nevoie să fie fericit? Sentimente? Preţuire, dragoste, admiraţie, vorbe bune, iubire, mângâiere, tandreţe? Ce dracu sunt astea, nu a avut de toate? Nu i-am dat NOI, nevestele, soţiile de care s-a legat ca prostul cu o verighetă de aur,  de toate? Nnu i-am asigurat de toate NOI, soţii, bărbaţii, muschiuloşii cu burtă, zbirii, călăii de care s-au legat ca oarbele printr-un inel, visând frumos la o căsnicie de invidiat? Ce dacă am uitat în ultimul timp că sunt şi ei, ceilalţi, oameni cu trăirile şi aşteptările lor. Ei trebuie să trăiască prin noi, să ne simtă pe noi, că noi eram acolo, când ne trăiam viaţa şi le pretindeam să respire acelaşi aer! Noi suntem centrul universului, doar pe noi trebuie să ne aibă şi să ne vadă!  Doar pentru noi să muncească, că de aia s-a înhămat la căruţa căsniciei!

Oare, unde a rămas Dumnezeu care a unit două suflete ce nu trebuiau despărţite? Ce sunt alea suflete? Au şi alţii?

10 comentarii

august 25, 2015 · 7:13 am

Lună plină

E târziu şi ziua nu şi-a consumat încă toată arşiţa. Atât de dor i-a fost pământului de soare că acum, când în sfârşit a pus mâna pe el, nu vrea să-i mai dea drumul. Se coace uniform, ca azma rotundă în ţest când o aşeza maica pe frunze de nuc în vatra încinsă. Zdrobea deasupra o roşie coaptă, o acoperea cu ţestul din lut ars şi o lăsa acolo pradă arşiţei până se rumenea ca o fată mare în pragul măritişului.

Mi-e dor de pâinea aia sub care frunza nucului se usca şi se impregna în coajă odată cu cenuşa de pe vatră. Mirosea a nucă verde şi-a grâu nou, a lan şoptitor în bătaia vântului. Ghiceai în faţa-i rumenă macii aprinşi de soarele verii şi câmpul parcă îţi era mai drag. Parcă şi viaţa era mai frumoasă, curgea altfel, mai lin, fără atâtea gropi adânci şi pietre ce-i învolburează acum apa. Când rumeneala era gata, o scotea pe ştergar curat, îi făcea cruce şi o aşeza pe masă. „Las-o să se întoarcă de la moară, muică! E păcat s-o rupi acum!” – iar noi ne învârteam pe lângă masă cu nările în vânt, adulmecând şi salivând cu gândul la bucata aburindă în care înfigeam câte un cocoloş de brânză albă de capră, să-i dea savoare.

Acum trec zilele în zbor şi abia apuc să-mi aduc aminte de gustul pâinii de odinioară. Sunt veşnic grăbită, dimineaţa mă prinde muncind şi noaptea îşi varsă faldurile întunecate peste ochii-mi obosiţi ce abia se mai pot deschide sub ochelari. Perseidele nu au plâns nici o stea pentru mine anul ăsta, le-au ascuns luminile oraşului. Doar luna plină şi-a arătat faţa strălucitoare, să-mi aducă aminte de roata azmei din ţestul de acasă. A fost aproape-aproape iar omul din lună mi-a făcut cu ochiul intuindu-mi preaplinul inimii.

Aripi străvezii

E târziu şi ziua nu şi-a consumat încă toată arşiţa. Atât de dor i-a fost pământului de soare că acum, când în sfârşit a pus mâna pe el, nu vrea să-i mai dea drumul. Se coace uniform, ca azma rotundă în ţest când o aşeza maica pe frunze de nuc în vatra încinsă. Zdrobea deasupra o roşie coaptă,  o acoperea cu ţestul  din lut ars şi o lăsa acolo pradă arşiţei până se rumenea ca o fată mare în pragul măritişului.

Mi-e dor de pâinea aia sub care frunza nucului se usca şi se impregna în coajă odată cu cenuşa de pe vatră. Mirosea a nucă verde şi-a grâu nou, a lan şoptitor în bătaia vântului. Ghiceai în faţa-i rumenă macii aprinşi de soarele verii şi câmpul parcă îţi era mai drag. Parcă şi viaţa era mai frumoasă, curgea altfel, mai lin, fără atâtea gropi adânci şi pietre ce-i învolburează…

Vezi articolul original 556 de cuvinte mai mult

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Albastru de Voroneţ

Am ajuns la Voroneţ într-o după-amiază întunecată şi umedă din mijlocul verii caniculare. Ca şi cum Dumnezeu ar fi ştiut că am plecat să vedem frumuseţile închinate lui şi ne-ar fi aşternut în cale vreme propice de meditat asupra lucrurilor efemere din viaţă. Ce impresie-ţi lasă locurile? 11896134_723088317817807_7645105095534078618_nE ca şi cum ai coborî direct în poveste. În jur munte cu păduri pe frunte. Pădurile făceau saună în valuri albe de ceaţă, de jur împrejur. Cobori din autocar (sau mașină, na) direct pe alt tărâm, undeva în visurile copilăriei în care curiozitatea te împinge mai departe să vezi ce se ascunde dincolo de văl şi teama te-ar trage înapoi. Preţ de o respiraţie uiţi să dai aerul afară din plămâni. Apoi îţi aduci aminte şi vrei să-ţi umpli plămânii cu nesaţ, dar tocmai te-ai întors la cruda realitate, când, trecând pe lângă toaleta publică pusă strategic fix la intrare, te asasinează un miros fetid, de hoit, dejecţii învechite şi tot felul de mortăciuni demult intrate în putrefacţie. Îţi vine să vomiţi, dar te ţii de nas, lungeşti pasul şi o iei repede la picior, să scapi de ucigaşul ascuns bine dincolo de simțul olfactiv.

Ca să ajungi să vezi minunea de albastru trebuie să te nevoieşti, să urci o potecă destul de abruptă care te îmbie cu zeci de tarabe de pe margine. Poteca devine îngustă rău pe măsură de înaintezi, oamenii îţi pun piedică bulucindu-se pe lângă mesele întinse de o parte şi de alta cu tot felul de obiecte, care mai de care mai frumoase. Sculpturi în lemn, ii, iţari, cojoace, pături, brăţări, coliere, iconiţe, cutii, cutiuţe, matriuşti, linguri, blide, furculiţe sculptate, cojoace, ciorapi de lână împletiţi acolo, pe loc, de ţărănci înfrigurate îmbrăcate cu cojocele din piei de miel, ouă încondeiate, bluze, eşarfe, mărgele de sticlă colorată, măşti hidoase, vânzători care te privesc bănuitor, încercând să cântărească din ochi potenţialul tău ca şi cumpărător, basmale de caşmir, sau de imitaţie chinezească, ii cusute de chinezi, curele de piele, lume multă, curioasă.

Parcă picioarele te trag tot pe lângă drum şi ochii caută a dreapta şi-a stânga jucând în cap atraşi de ispita celui cu coarne care te ademeneşte de sub fiecare şervet înflorat. Tu te ţii tare însă, mai ales că timpul ţi-e limitat şi sus te aşteaptă cu nerăbdare o măicuţă stareţă să-ţi vorbească despre mânăstire. Şi în timp ce tu eşti cu ochii pe tarabe, picioarele se nevoiesc pe potecă, urcând către a opta minune a lumii.

Ajungi într-un târziu la poarta mânăstirii, priveşti în jur la drumul alb întins la picioare, la gardurile vechi, la copacii bătrâni, la cerul încruntat. Parcă ţi-ar fi plăcut să fie un pic mai vesel, dar când pui în balanţă căldura sufocantă de ieri şi răcoarea de azi, te răzgândeşti. Lasă că e mai bine aşa, poţi face poze şi pe nor. Pe lângă tine trec turişti de toate neamurile. Vin ca la Ierusalim, atraşi de zidurile sfinte. Ţie, poarta ţi se pare anostă şi prima clădire ieşită în cale incredibil de rece, cenuşie şi tăcută. Îţi spui că asta e dovadă de simplitate monahală şi aştepţi privind la turiştii străini să ţi se adune colegii de autocar, ca să obţineţi reducere de grup la intrare.11891203_723088217817817_1839220749311783696_n

Nu toată lumea e dispusă să plătească taxe, nici măcar pentru albastrul cel mai albastru din lume. Să plătească străinii! Uite, japonezii ăia cu aparate de fotografiat profesionale şi zâmbete îngheţate pe feţele lor rotunde. Ei să plătească, ei! Că au de unde dacă au bătut atâta drum să fotografieze nişte ziduri vechi! I-auzi nişte nemţi! Şi ei să plătească, şi ei! Noi de ce să plătim, doar sunt ale noastre, bisericile ce ni se cuvin de drept, le-a făcut Ştefan să dureze veşnic, că doar de aia l-am făcut sfânt şi l-am pus în calendar!

Ajung într-un final şi cei ce-au cedat fără luptă ispitei de a răscoli marfa de pe tarabe. Nu au cumpărat nimic, normal, că-i scump domle, scump totul! Dar nu a rămas nimic neatens şi nemişcat din loc. Păi de ce-i expusă? Nu să o evalueze turiştii? Că doar nu bate lumea drumul până aici doar ca să vâneze fluturaşi şi să privească pe cer, la vârfuri de munte! Vă strângeţi în jurul ghidei, ea negociază cu portarul, obţine reducerea, plătiţi, intraţi.

De poarta înaltă din lemn vechi atârnă spânzurate o grămadă de şorţuri largi şi lungi, înflorate. Se vor a fi fuste care să acopere necuviinţa pantalonilor femeieşti într-un lăcaş de cult. Nimeni nu le atinge. Muierile cu greutate şi-au încins peste şoldurile împantalonate câte un şal mai lat, prins şic într-un nod pe şoldul stâng. Gata, sunt acoperite. Fetele tinere nu se sinchisesc deloc.” Ei, comedie! Ce-au pantalonii noştri scurţi?? Avem ce arăta, băi, nu ca babele de voi!” Babele de noi au venit cuminţi, cu rochii şi fuste prea demodate ca obiecte vestimentare să mai poată fi considerate un apanaj al feminităţii, în trend.11855784_723088291151143_6517334878675797662_n

Păşeşti, în sfârşit, peste prag. Ţi se deschide privirii platoul larg al curţii mânăstireşti, cu bisericuţa în mijloc. Parcă pare prea mică aşa cum stă ea cu cuşma acoperişului moldovenesc pusă pe frunte. În poze arată mai impunătoare! Nici albastrul nu ţi se mai pare atât de albastru ca cel care a devenit celebru. E cam întunecat, pereţii au dungă de umezeală deasupra temeliei, tencuiala pare c-ar vrea să-şi lase umerii să cadă, obosită de atâtea veacuri duse în spate şi de atâtea priviri indistrete ce le-a tot cercetat de-a lungul timpului până la osul de lemn ascuns sub zugrăveală. Ar închide ochii şi s-ar odihni un pic, cât o răsuflare de uriaş, cât o clipire de univers. Ar reveni apoi cu forţe proaspete.

11873765_723088267817812_2622539848830655638_nPriveşti pereţii exteriori pe care picturile spun poveşti. Oameni din timpuri demult apuse întruchipează arborele genealogic al Mântuitorului. Zeci, sute de portrete ale sfinţilor, albastrul cel incredibil ce-a rezistat aproape 600(şasesute) de ani, verde, roşu, priviri limpezi şi clare, detalii ce uluiesc şi acum prin acurateţe. Uşa incredibil de joasă aşteaptă deschisă. Un preş vărgat îţi spune “bun venit!” şi te îmbie să calci peste el, de pe pereţii incredibil de groşi te privesc sfinţi trişti şi plictisiţi ce-au pierdut numărul celor ce-au intrat de-a lungul timpului şi i-au privit în ochi aşteptând răspuns la frământările lor. În dreapta, sub o lespede de piatră, odihneşte precuviosul Daniil, duhovnicul Măriei Sale Ştefan. Intri vesel, cu limba dezlegată şi-ţi vine să taci de cum ai trecut pragul. Într-un spaţiu extrem de mic încape atâta măreţie, atâtea suflete, atâtea bătălii şi-atâtea vorbe plânse, atâtea sfaturi înţelepte, că limba ţi se leagă instantaneu.

Maica stareţă citeşte o rugăciune. E nervoasă, deranjată de prezenţa voastră ce i-a tulburat liniştea rugăciunii. “Nu ştiu de ce veniţi voi toţi şi cereţi să vă vorbim despre mânăstire. Ce să vă spunem mai mult decât e scris deja? Trebuia să vă informaţi înainte!” Taci vinovat. N-ai citit, ai fost prins cu lucrurile lumeşti, cu traiul de zi cu zi, cu serviciul, cu pâinea ta cea de toate zilele, cu supravieţuirea într-o lume ostilă şi dură. Şi dacă ai citit, parcă altfel primeşti cuvântul ei ce cunoaşte mai bine ca oricine tainele locului sfânt.11900089_723088397817799_936738441798356323_n

Ai vrea să deschizi gura să-i zici, dar taci, te aduni, pleci capul şi asculţi. Îţi asumi dojana. Ajungi din nou afară unde peretele dinspre vest îţi dezvăluie înfricoşător judecata de apoi. Priveşţi şi-ţi vine frică. Maica stareţă simte şi îndulceşte glasul. Te priveşte în ochi, cu înţelegere, îţi simte păcatele şi parcă le iartă. Lumea din care vii tu e plină de ispite. Vă împăcaţi, vă luaţi la revedere călduros pentru că ea trebuie să vorbească acum unui grup de olandezi veniţi ca şi tine, să se minuneze de sutele de ani ce-ţi stau mărturie în faţa ochilor.

11880686_723088374484468_4564110437157807295_nEşti liber, în sfârşit, să priveşti, să respiri, să aprinzi o lumânare pentru morţii tăi, să fie şi ei părtaşi frumuseţii pe care ochii tăi o văd, să faci poze. Te întorci. În faţa peretelui cu judecata de apoi, stau, încântaţi nevoie mare, nişte englezi. Sunt pătrunşi de frumuseţea picturii, chiar dacă nu înţeleg o iotă din ceea ce reprezintă. Gesticulează reţinut, Zâmbesc fericiţi, privesc extaziaţi. Ţi se par ciudaţi şi-i priveşti şi tu un pic mai atent. Atunci îţi dai seama şi te bufneşte râsul. Te abţii cu greu, pui mâna la gură să-ţi înăbuşi hohotele şi doar ochii râd cu lacrimi. De pocăinţă, bineînţeles.

În faţa ta, stau nişte vaşnici bărbaţi mândri, cu umerii drepţi, pătrunşi de importanţa vizitei lor, îmbrăcaţi strâmb cu câte o fustă înflorată prinsă aiurea peste pantalonii lungi, decenţi. Lângă ei, doamne blonde, tunse scurt îşi etalează cu emfază şuncile prin pantalonii neacoperiţi de nimic. Ei te privesc cu trufie şi se bucură de râsul din ochii tăi. Îl consideră admiraţie. Tu, tot admirându-i te grăbeşti să părăseşti curtea, să poţi da drumul hohotului ce-ţi apasă pieptul.

A opta minune a lumii rămâne în urmă cu albastrul ei, cu sfinţii ei, cu istoria şi toate sfaturile înţelepte bine ascunse dincolo de ziduri. Ai aflat că zidurile îşi schimbă culoarea în funcţie de dispăziţia zilei, că celebrul albastru se întunecă atunci când ziua e încruntată şi se luminează când zâmbeşte. Tu l-ai prins întunecat şi parcă ţi-ar plăcea să te mai întorci măcar o dată, să-l prinzi şi luminat. Ziua ta se încheie cu ispită nouă, pe aceeaşi potecă mărginită de tarabe, culoare, strălucire, amăgiri. Doar că de data asta drumul e mai scurt. Cobori. Dai cu nasul de mirosul fetid care te-a întâmpinat la venire, îţi iei la revedere şi de la el şi pleci mai departe cu norii şi ceţurile ce plutesc deasupra pădurii, indecise, de parcă s-ar întreba continuu “Să mă ridic? Să nu mă ridic? Să mă ridic? Să nu mă…”

 

3 comentarii

august 13, 2015 · 8:26 pm

Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le

„Iisus a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând/ Şi celor din morminte/ Viaţă dăruindu-le!”

IMG_20000102_012817Aşa scrie pe perete după ce intri pe uşa masivă, de metal. Căldura ucigătoare a pătruns şi înăuntru, în încăperile întunecate de marmură unde te pândesc de după fiecare placă de marmură zeci de ochi. Mii de suflete se odihnesc dincolo de plăcuţele comemorative, pline cu nume săpate în marmura tare, rece, impersonală. Ion, Ion, Vasile, Constantin, Florea, Ion, Radu, Andrei, un erou necunoscut, alt erou necunoscut, 300 de eroi necunoscuţi, alt erou necunoscut, Stan, Dumitru, Ilie, Tănase, Ion, Ion, Măriuca, alţi trei sute de eroi necunoscuţi, alţi treisute, din nou trei sute. Te învârţi în cerc şi pretutindeni dai de ei. Sunt mulţi. Numele te copleşesc, glasurile te strigă de dincolo de pereţi.

Un câmp întreg de soldaţi necunoscuţi. O mare de oameni sfârtecaţi de bombe, o mare de suflete îngrozite ce plâng de dincolo de mormânt şi cer îndurare cerului. Tineri. Toţi tineri: 24 de ani, 17 ani, 21 ani, 23, ani, 28 ani, 37 ani, 45 ani. Oameni cu părinţi, soţii, copii, mame. Oameni ce nu şi-au mai văzut niciodată casa părintească, pe care ai lor i-au plâns şi i-au pomenit fără să-i mai poată îngropa, fără să aibă în cimitir lemnul unei cruci pe care să pună fruntea să plângă când le e dor. 21.000 de morţi. Douăzecişiunu de mii de suflete rătăcite pe câmpii necunoscute, încercând să-şi identifice bucăţi din ceea ce-a fost cândva trupul lor, nemaiştiind să găsească drumul rătăcit către casă.

IMG_20000102_013916(1)Coborâm din autocar după orele prânzului. Ziua e înaltă, călduroasă, uscată. Iarba suferă galben, gata să-şi dea duhul, copacii au frunze rare, prăfuite, lipsite de strălucire. Pe aleile pietruite stau de strajă ofiţeri, căpitani, maiori, generali, mareşali, toţi căzuţi la datorie ca să apere pământul strămoşesc. Scump a mai fost pământul ăsta şi-a fost achitat până la ultima picătură de sânge! Ca noi să mergem acum în vizită, iar ei, eroii, să ne privească cu tristeţe de la înălţimea soclurilor pe care troneasză busturile de bronz. Căpitan Ecaterina Teodoroiu, mareşal Alexandru Averescu, general Constantin Christescu, general Ion Dragalina, general Eremia Grigorescu, general Constantin Prezan, căpitan Grigore Ignat.

Turişti entuziasmaţi de toate vârstele. Unii nu vor să coboare din autocar, monumentele nu-s atât de interesante pentru ei. Nişte busturi acolo, nişte morminte. Ce să caute ei în morminte, sunt oameni vii, plini de importanţa vieţii lor, suferinţelor lor mărunte, existenţei lor ce nu va lăsa în urmă decât un nume şters pe o cruce anonimă într-un cimitir în care mai odihnesc alte sute de mii de anonimi de care nu-şi mai aduce nimeni aminte. Pentru ce i-ar durea pe ei de un monument al unora care-au murit ca proştii, cu arma în mână? Acum nimeni nu mai e dispus să moară pentru ţară, pentru interesele altor guvizi ce conduc lumea. Nu mai e niciunul dispus să se târască prin tranşee, în noroi, să facă pe ei de frică sub ploaia de gloanţe şi obuze ce muşcă lacome din pământ alături şi sfârtecă lângă tine pe camarazii de arme.

„Wow, uite ce scrie aici! Mareşal Alexandru Averescu! Moaaamăă, asta este strada mea! Fă-mi şi mie o poză aici, să am şi eu poză cu strada mea!” De sus, de la înălţimea bustului său mareşalul priveşte cu condescenţă. De-ar putea, ar lăcrima. Nu are cum, e un bust de metal, dar sub razele soarelui şi vorbele fără cap, vezi metalul topindu-se şi prelingându-se pe lângă soclu vrând să se ascundă sub pietrişul aleii. La ce bun? Cu ce rost?IMG_20000102_013235

Mi-aduc aminte de rândurile unei prietene şi de căpitanul copilăriei ei, Antohi, întors din război fără minte pentru c-o lăsase rătăcind acolo, pe câmpie printre morţi. „Tu tu tu tu tu, uite-aşa făcea mitraliera!” Tu tu tu tu tu! Văleu, nu mai trageţi mă!”. Telefoanele performante nu sperie. Semnalizează discret când au făcut poza. Două doamne sunt fericite. Au poze de postat pe facebook şi pe instagam, sau pe twiter, să se laude cu strada lor. Norocul mareşalului că a murit. Nu mai poate muri o dată.

La intrare e taxă. Nu poţi intra să tulburi morţii aşa, pe gratis. Patru lei?! Mult, doamnă, mult! Lasă că nu mai intrăm, că şi aşa nu avem ce vedea! Ce-i acolo în afară de nume scrise pe pereţi şi pietre de mormânt? Generalul Eremia Grigorescu? Să fie, ce treabă avem noi!? Odihneşte pe 600 de eroi necunoscuţi? Nemernicul! Până şi dincolo de moarte s-a cocoţat pe umerii fraierilor de guvizi! Ce, el a zis „Pe aici nu se trece!”? Hai, mă, ce mare lucru! Oricine putea să spună nişte vorbe banale!

Prin faţa mea a trecut un domn trecut de prima tinereţe, în pantaloni scurţi şi maieu. Mâinile goale îi atârnă pe lângă corp în timp ce privirea-i aleargă curioasă de colo-colo. Miroase şi fierea mea îi dă un ghiont să plece mai repede mai departe. Îl las să mă depăşească. El se opreşte lângă mine. „Oare, generalul Prezan e pe aleea cealaltă?”. Mda. Înghit în sec. Uneori cad în păcat şi judec după aparenţe. Nu ştiu. El pleacă să-l caute.

IMG_20000102_013519Plătesc patru lei şi intru în colosul slab luminat. În mijloc, sub luminator, mormântul generalului Grigorescu tronează acoperit de coroane. Trei tineri fac poze şi trec vorbind încet mai departe. Pe margine lumina slaba abia te lasă să citeşti inscripţiile. Ion, Ion, Florea, Radu, Vasile, Ilie, 18 ani, 25 ani, 24 ani, 47 ani. Lângă plăcuţa memorială a Măriucăi e o coroană micuţă, cu flori proaspete. „În veci nu te vom uita, Măriucă!” Ochii ei inocenţi plâng de dincolo de zid.

Cine e Măriuca? O fetiţă. Un copil ce şi-a învins frica şi s-a cocoţat într-un copac să le spună alor noştri ce fac inamicii dincolo de tranşee. I-a coordonat să ştie încotro să îndrepte tunul să lovească în plin duşmanul. Unul din ei a luat-o la ochi, a tras şi ochii copilei si-au stins lumina privind larg cerul. O eroină.

Lângă altă plăcuţă arde o candelă, semn că şi acolo odihneşte un tânăr care n-a fost uitat. Poate că el zâmbeşte printre lacrimi. Ceilalţi doar strigă şi sufletul ţi se face greu de-atâtea doruri pe care încearcă să ţi le pună în traista lui. „ De unde vii? Ce s-o fi ales de copiii mei? Pământul meu l-o mai lucra cineva? Muierea mea mai e printre voi? Eu sunt Ion, de colo, de peste deal, de la Oituz! Eu sunt Radu, de la Dunăre! Eu sunt Tănase de la Siret! Eu sunt Ilie, din munţii Mehedinţului! E departe drumul către casă? Pe unde s-o luăm? Ce mai ştii de-ai noştri? Mai stai, nu pleca aşa, răspunde-ne! Spune-ne măcar că n-am murit degeaba!”

Nu, n-aţi murit degeaba. Suntem liberi. Suntem români. Vorbim româneşte. Ne înjurăm româneşte. Ne bârfim româneşte. Ne dăm la gioale româneşte. Avem tricolor. Nu, n-aţi murit degeaba cât timp mai avem tricolor şi cât timp mai sunt tineri dispuşi să plătească patru lei la intrare să stea de vorbă cu voi.

Afară soarele se pregăteşte de culcare. Aleile sunt goale, toată lumea a urcat deja în autocar. Mai privesc o dată peste monument, să iau cu mine ultimele imagini şi să-mi iau adio de la ei, cei douăzecişiunu de mii de morţi fără mormânt. Sau poate la revedere. Se spune că-n 44 până şi Hitler l-a lăsat pe Antonescu să-şi concentreze cât mai multe trupe antiaeriene în zonă ca să apere monumentul lor. Noi avem acum străzi cu nume de generali. Şi ne mândrim cu ele, chiar dacă habar nu avem cine-au fost ei şi cum au murit şi de ce-au murit. „Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!” Sunt străzile noastre cu numele lor.IMG_20000102_013318

 

 

Un comentariu

august 10, 2015 · 9:30 am

Temenele

Bună ziua, oameni dragi!

Ştiu că lipsesc de prea mult timp şi de aceea chiar vin în faţa voastră cu temenele şi rugăminţi de iertare. Am o vară incredibil de încărcată, epuizantă aş putea spune. După ce că seceta asta nu se mai termină şi canicula este insuportabilă pentru inima mea obosită, guvernanţii s-au gândit că oricum contabilii cam freacă menta printre hârtii şi merită să li se frece ridichea, să nu ştie când începe anul şi când se termină. Aşa că ne ţine din raportare în raportare de la începutul anului, până nu ştiu când, că m-am săturat. Am trecut din impozit în bilanţ, din raportări pe salarii în raportari pe TVA, declaraţii încrucişate, impozit, din nou TVA, din nou bilanţ. O să revin, promit. Sper să mai rezist până se termină nebunia asta.

Până una alta voiam să vă fac cunoştinţă cu un poet contemporan, a cărui poezie îndrăzneaţă şi un pic altfel decât suntem noi, oamenii de rând,  obişnuiţi îmi lasă de fiecare dată un zâmbet după-i parcurg rândurile. Este vorba de Călin Neacşu şi probabil aţi auzit de el, iar dacă nu- vi-l recomand eu cu zâmbet.

ultimul dans © Călin Neacșu

de când am aflat că’mi va veni,
de fericire
am încetat să respir.

unghiile îmi cresc mai repede,
pletele, bărbile și mustățile
mă năpădesc amirare,
pielea mi se usucă neted,
oasele se albesc strălucind
a sfințenie,
îngerii
care până mai ieri mă ignorau
pretind deodată
că m’ar cunoaște dintotdeauna.

clopotele bat fără milă
metalul
deja torturat de fierari
în durerea nașterii lor,
un preot își deapănă nostalgic
mătăniile,
anticipându’mi
subțirimea viitorului,
un muezin urcă treptele minaretului
să’i strige Dumnezeului său,
o singură și ultimă dată
numele meu de războinic.

iar eu știu
că habar n’am
că dansez utimul dans,
îndrăgostit nebunește
de tine…
moartea mea.

 

Teoretic, sunt părăsibil © Călin Neacșu

Tocmai am fost informat
că sunt
prost la capul pătrat
pentru că fumez
țigările fără filtru
chiar de la capătul
fumabil.

Pămătuful înspumat
tocmai îmi mânjise fața,
iar briciul eliberării,
proaspăt ascuțit pe cureaua
pedepselor eterne,
se îndrepta molcom
spre prima lipsire
de barba vecină carotidei,
a senectuții pedepsită la pubertate.

Slobozesc fum
și’mi umplu lacrimile cu el,
apoi le suflu,
ca pe niște balonașe de tristețe
ce vor pluti râzând
în mijlocul
cuvintelor ce mă ostenesc
a le împerechea a desfrâu
în frâu
de iubire.

știu… teoretic, sunt părăsibil.

Nu-i aşa că-i citibil cu drag şi zâmbet?

Vă pup pe suflet acum şi vă mulţumesc că nu aţi lăsat păienjenii să ţeasă pânza uitării peste mine, aici.

2 comentarii

august 8, 2015 · 2:07 pm

TAG: Liebster Award- Discover new blogs!

liebster-awardBună dimineaţa!

Constat în dimineaţa asta, cu surprinsă bucurie că Alina m-a nominalizat la Liebster Award-Discover new blogs. Săru’mâna, Alina! Sinceră să fiu, eu nu am căutat popularitate, în primul rând pentru că nu-s în stare să scriu decât din când în când, în funcţie de timp şi de stare, apoi pentru că eu nu pot scrie advertoriale şi nici pe teme date. Nu am timpul necesar pentru a-mi stoarce creierul să iasă ceva dintr-o temă pe care nu o simt. Tot ce-i scris aici vine simplu, din inima mea. Dacă vă place, sunt fericită.

Înţeleg că trebuie să răspund la nişte întrebări şi să nominalizez alte 11 bloguri. Asta o să fie greu, tare. Sper să nu greşesc.

Hai să începem cu răspunsurile

  1. Care e autorul tău preferat?
    – Nu cred că am un singur autor preferat. Îmi plac toate scrierile bune. Am o slăbiciune pentru Marin Sorescu, dar la fel pot spune şi despre Nichita Stănescu. Deci nu, nu pot răspunde obiectiv la întrebarea asta.
    2. Ce simți când scrii ceva?
    – Bucurie. Simt subiectul şi-mi face plăcere să-l împărtăşesc cu ceilalţi.
    3. Ce spune blogul tău despre tine?
    – Sinceră să fiu, habar nu am. Că-s un om normal, cu tristeţi şi bucurii mici căruia-i place să povestească diverse chestii legate de viaţă.
    4. Ce crezi despre literatura română contemporană?
    – Am descoperit nişte autori extrem de talentaţi în marea masă a mediocrilor care ţin neapărat să se dea scriitori şi care strică hârtia cu maculatură. Dar, na, trăim într-o ţară liberă şi fiecare are dreptul să se creadă orice, până şi scriitor sau poet. Timpul va aşeza lucrurile pe făgaşul normal şi cred că vor rezista doar operele care au cu adevărat valoare literară. Sunt între contemporanii noştri câţiva scriitori extrem de talentaţi.
    5. Ce țară îți dorești să vizitezi cel mai mult?
    – România. Toată România. Şi când aş termina-o aş lua-o de la capăt. Ascunde frumuseţi nebănuite. Apoi m-aş duce să văd Taj Mahal-ul. Să pot muri împăcată.
    6. De ce îți este cel mai frică în viață?
    – De omul fără conştiinţă.
    7. Care e cel mai mare regret al tău?
    – Regret tot ce n-am ştiut trăi la timp. Şi că încă nu am învăţat să trec un pic mai nepăsătoare pe lângă anumiţi oameni.
    8. Ce faci când ai o zi proastă?
    – Mă rog, plâng, mă enervez, mă rog, ascult muzică, curăţ, şterg praful, muncesc, mă rog.
    9. Carieră sau familie?
    – Familie
    10. Ce părere ai despre blogurile mondenităților?
    – Nu le citesc. Nu am nicio părere despre ceva ce nu cunosc.
    11. Ce-ai schimba la blogul tău?
    – Aş vrea să pot avea mai multă grijă de prietenii mei care sunt nişte oameni minunaţi şi mă tot vizitează, chiar dacă eu lipsesc zile întregi.
    Greu, frate, să răspunzi la întrebări! Ufff, am scăpat! Acum îmi dau seama că eu chiar nu am habar ce să întreb! O să vă mulţumiţi cu întrebări copilăreşti, gen „flori, fete, flime sau băieţi”. Atâta ştiu, atâta-ntreb.
    Iată, deci, întrebările mele pentru voi.
    1. Ce înseamnă pentru voi spaţiul ăsta virtual?
    2. De ce v-aţi făcut blog? Adică ce v-a mânat în luptă, vorba poetului.
    3. Cât sunteţi de mulţumiţi de viaţa voastră socială?
    4. Ce gen literar preferaţi?
    5. Ce aşteptări aveţi de la prietenii voştri? (nu neapărat de la iubiţi!)
    6. Care-s calităţile pe care le căutaţi la aproapele vostru?
    7. Pe ce criterii alegeţi ceea ce citiţi?
    8. Ce părere aveţi despre şcoala din zilele noastre? Şi nu mă refer aici la clădiri ci la materii, examene, mod de predare.
    9. Ce-aţi schimba în viaţa voastră, dacă vi s-ar da ocazia?
    10. Pe cine o să votaţi la viitoarele alegeri? Neeaaa… v-aţi speriat? Serios acum, credeţi că există cineva în clasa politică în care mai putem avea încredere?
    11. Nu vă doare capul de la atâtea întrebări tâmpite? În funcţie de răspuns ofer un antinevralgic. (mai am câteve, mi-am făcut rezervă înainte de a fi interzise. O să ajungem să luăm şi aspirina pe sub mână în ritmul ăsta!)
    Uffff! Încă nu oftez uşurată, că acum e acum, urmează nominalizarea. De unde să găsesc eu 11 bloguri cu sub 500 de abonaţi? Sincer, mai e cineva ca mine?
    1. https://xoxomiky.wordpress.com/
    2. https://manuellaaa.wordpress.com/
    3. https://dssmile.wordpress.com/
    4. https://wordpress.com/read/blog/feed/14616809
    5. https://wordpress.com/read/blog/feed/182076
    6. https://wordpress.com/read/blog/feed/20404655
    7. https://sorinadavid.wordpress.com/2015/08/04/pdx-fashion-expo-2015/
    8. https://blogdepisici.wordpress.com/
    9. https://orazadelibertate.wordpress.com/
    10. https://gabrielaorigins.wordpress.com/
    11. https://dinviatacanpiata.wordpress.com/
    Abia acum răsuflu uşurată! Voi să nu vă supăraţi dacă vă regăsiţi în listă şi nu sunteţi aşa mici şi nici dacă nu vă regăsiţi şi ar fi trebuit. Habar nu am care câţi abonaţi are şi nici timp să caut nu am, din păcate. Mi-ar plăcea să preia leapşa toţi prietenii mei. Numărul limitat de nominalizări acceptate, nu vă exclude pe niciunul. Uite-aşa!
    Acum o să vă rog de iertare, mă întorc la lucru. Promit să revin cu articole şi poveşti, am câteva pregătite deja, doar să găsesc timpul necesar. Vă mulţumesc oricum pentru că încă nu v-aţi pierdut răbdarea cu mine.

3 comentarii

august 5, 2015 · 7:39 am