Albastru de Voroneţ

Am ajuns la Voroneţ într-o după-amiază întunecată şi umedă din mijlocul verii caniculare. Ca şi cum Dumnezeu ar fi ştiut că am plecat să vedem frumuseţile închinate lui şi ne-ar fi aşternut în cale vreme propice de meditat asupra lucrurilor efemere din viaţă. Ce impresie-ţi lasă locurile? 11896134_723088317817807_7645105095534078618_nE ca şi cum ai coborî direct în poveste. În jur munte cu păduri pe frunte. Pădurile făceau saună în valuri albe de ceaţă, de jur împrejur. Cobori din autocar (sau mașină, na) direct pe alt tărâm, undeva în visurile copilăriei în care curiozitatea te împinge mai departe să vezi ce se ascunde dincolo de văl şi teama te-ar trage înapoi. Preţ de o respiraţie uiţi să dai aerul afară din plămâni. Apoi îţi aduci aminte şi vrei să-ţi umpli plămânii cu nesaţ, dar tocmai te-ai întors la cruda realitate, când, trecând pe lângă toaleta publică pusă strategic fix la intrare, te asasinează un miros fetid, de hoit, dejecţii învechite şi tot felul de mortăciuni demult intrate în putrefacţie. Îţi vine să vomiţi, dar te ţii de nas, lungeşti pasul şi o iei repede la picior, să scapi de ucigaşul ascuns bine dincolo de simțul olfactiv.

Ca să ajungi să vezi minunea de albastru trebuie să te nevoieşti, să urci o potecă destul de abruptă care te îmbie cu zeci de tarabe de pe margine. Poteca devine îngustă rău pe măsură de înaintezi, oamenii îţi pun piedică bulucindu-se pe lângă mesele întinse de o parte şi de alta cu tot felul de obiecte, care mai de care mai frumoase. Sculpturi în lemn, ii, iţari, cojoace, pături, brăţări, coliere, iconiţe, cutii, cutiuţe, matriuşti, linguri, blide, furculiţe sculptate, cojoace, ciorapi de lână împletiţi acolo, pe loc, de ţărănci înfrigurate îmbrăcate cu cojocele din piei de miel, ouă încondeiate, bluze, eşarfe, mărgele de sticlă colorată, măşti hidoase, vânzători care te privesc bănuitor, încercând să cântărească din ochi potenţialul tău ca şi cumpărător, basmale de caşmir, sau de imitaţie chinezească, ii cusute de chinezi, curele de piele, lume multă, curioasă.

Parcă picioarele te trag tot pe lângă drum şi ochii caută a dreapta şi-a stânga jucând în cap atraşi de ispita celui cu coarne care te ademeneşte de sub fiecare şervet înflorat. Tu te ţii tare însă, mai ales că timpul ţi-e limitat şi sus te aşteaptă cu nerăbdare o măicuţă stareţă să-ţi vorbească despre mânăstire. Şi în timp ce tu eşti cu ochii pe tarabe, picioarele se nevoiesc pe potecă, urcând către a opta minune a lumii.

Ajungi într-un târziu la poarta mânăstirii, priveşti în jur la drumul alb întins la picioare, la gardurile vechi, la copacii bătrâni, la cerul încruntat. Parcă ţi-ar fi plăcut să fie un pic mai vesel, dar când pui în balanţă căldura sufocantă de ieri şi răcoarea de azi, te răzgândeşti. Lasă că e mai bine aşa, poţi face poze şi pe nor. Pe lângă tine trec turişti de toate neamurile. Vin ca la Ierusalim, atraşi de zidurile sfinte. Ţie, poarta ţi se pare anostă şi prima clădire ieşită în cale incredibil de rece, cenuşie şi tăcută. Îţi spui că asta e dovadă de simplitate monahală şi aştepţi privind la turiştii străini să ţi se adune colegii de autocar, ca să obţineţi reducere de grup la intrare.11891203_723088217817817_1839220749311783696_n

Nu toată lumea e dispusă să plătească taxe, nici măcar pentru albastrul cel mai albastru din lume. Să plătească străinii! Uite, japonezii ăia cu aparate de fotografiat profesionale şi zâmbete îngheţate pe feţele lor rotunde. Ei să plătească, ei! Că au de unde dacă au bătut atâta drum să fotografieze nişte ziduri vechi! I-auzi nişte nemţi! Şi ei să plătească, şi ei! Noi de ce să plătim, doar sunt ale noastre, bisericile ce ni se cuvin de drept, le-a făcut Ştefan să dureze veşnic, că doar de aia l-am făcut sfânt şi l-am pus în calendar!

Ajung într-un final şi cei ce-au cedat fără luptă ispitei de a răscoli marfa de pe tarabe. Nu au cumpărat nimic, normal, că-i scump domle, scump totul! Dar nu a rămas nimic neatens şi nemişcat din loc. Păi de ce-i expusă? Nu să o evalueze turiştii? Că doar nu bate lumea drumul până aici doar ca să vâneze fluturaşi şi să privească pe cer, la vârfuri de munte! Vă strângeţi în jurul ghidei, ea negociază cu portarul, obţine reducerea, plătiţi, intraţi.

De poarta înaltă din lemn vechi atârnă spânzurate o grămadă de şorţuri largi şi lungi, înflorate. Se vor a fi fuste care să acopere necuviinţa pantalonilor femeieşti într-un lăcaş de cult. Nimeni nu le atinge. Muierile cu greutate şi-au încins peste şoldurile împantalonate câte un şal mai lat, prins şic într-un nod pe şoldul stâng. Gata, sunt acoperite. Fetele tinere nu se sinchisesc deloc.” Ei, comedie! Ce-au pantalonii noştri scurţi?? Avem ce arăta, băi, nu ca babele de voi!” Babele de noi au venit cuminţi, cu rochii şi fuste prea demodate ca obiecte vestimentare să mai poată fi considerate un apanaj al feminităţii, în trend.11855784_723088291151143_6517334878675797662_n

Păşeşti, în sfârşit, peste prag. Ţi se deschide privirii platoul larg al curţii mânăstireşti, cu bisericuţa în mijloc. Parcă pare prea mică aşa cum stă ea cu cuşma acoperişului moldovenesc pusă pe frunte. În poze arată mai impunătoare! Nici albastrul nu ţi se mai pare atât de albastru ca cel care a devenit celebru. E cam întunecat, pereţii au dungă de umezeală deasupra temeliei, tencuiala pare c-ar vrea să-şi lase umerii să cadă, obosită de atâtea veacuri duse în spate şi de atâtea priviri indistrete ce le-a tot cercetat de-a lungul timpului până la osul de lemn ascuns sub zugrăveală. Ar închide ochii şi s-ar odihni un pic, cât o răsuflare de uriaş, cât o clipire de univers. Ar reveni apoi cu forţe proaspete.

11873765_723088267817812_2622539848830655638_nPriveşti pereţii exteriori pe care picturile spun poveşti. Oameni din timpuri demult apuse întruchipează arborele genealogic al Mântuitorului. Zeci, sute de portrete ale sfinţilor, albastrul cel incredibil ce-a rezistat aproape 600(şasesute) de ani, verde, roşu, priviri limpezi şi clare, detalii ce uluiesc şi acum prin acurateţe. Uşa incredibil de joasă aşteaptă deschisă. Un preş vărgat îţi spune “bun venit!” şi te îmbie să calci peste el, de pe pereţii incredibil de groşi te privesc sfinţi trişti şi plictisiţi ce-au pierdut numărul celor ce-au intrat de-a lungul timpului şi i-au privit în ochi aşteptând răspuns la frământările lor. În dreapta, sub o lespede de piatră, odihneşte precuviosul Daniil, duhovnicul Măriei Sale Ştefan. Intri vesel, cu limba dezlegată şi-ţi vine să taci de cum ai trecut pragul. Într-un spaţiu extrem de mic încape atâta măreţie, atâtea suflete, atâtea bătălii şi-atâtea vorbe plânse, atâtea sfaturi înţelepte, că limba ţi se leagă instantaneu.

Maica stareţă citeşte o rugăciune. E nervoasă, deranjată de prezenţa voastră ce i-a tulburat liniştea rugăciunii. “Nu ştiu de ce veniţi voi toţi şi cereţi să vă vorbim despre mânăstire. Ce să vă spunem mai mult decât e scris deja? Trebuia să vă informaţi înainte!” Taci vinovat. N-ai citit, ai fost prins cu lucrurile lumeşti, cu traiul de zi cu zi, cu serviciul, cu pâinea ta cea de toate zilele, cu supravieţuirea într-o lume ostilă şi dură. Şi dacă ai citit, parcă altfel primeşti cuvântul ei ce cunoaşte mai bine ca oricine tainele locului sfânt.11900089_723088397817799_936738441798356323_n

Ai vrea să deschizi gura să-i zici, dar taci, te aduni, pleci capul şi asculţi. Îţi asumi dojana. Ajungi din nou afară unde peretele dinspre vest îţi dezvăluie înfricoşător judecata de apoi. Priveşţi şi-ţi vine frică. Maica stareţă simte şi îndulceşte glasul. Te priveşte în ochi, cu înţelegere, îţi simte păcatele şi parcă le iartă. Lumea din care vii tu e plină de ispite. Vă împăcaţi, vă luaţi la revedere călduros pentru că ea trebuie să vorbească acum unui grup de olandezi veniţi ca şi tine, să se minuneze de sutele de ani ce-ţi stau mărturie în faţa ochilor.

11880686_723088374484468_4564110437157807295_nEşti liber, în sfârşit, să priveşti, să respiri, să aprinzi o lumânare pentru morţii tăi, să fie şi ei părtaşi frumuseţii pe care ochii tăi o văd, să faci poze. Te întorci. În faţa peretelui cu judecata de apoi, stau, încântaţi nevoie mare, nişte englezi. Sunt pătrunşi de frumuseţea picturii, chiar dacă nu înţeleg o iotă din ceea ce reprezintă. Gesticulează reţinut, Zâmbesc fericiţi, privesc extaziaţi. Ţi se par ciudaţi şi-i priveşti şi tu un pic mai atent. Atunci îţi dai seama şi te bufneşte râsul. Te abţii cu greu, pui mâna la gură să-ţi înăbuşi hohotele şi doar ochii râd cu lacrimi. De pocăinţă, bineînţeles.

În faţa ta, stau nişte vaşnici bărbaţi mândri, cu umerii drepţi, pătrunşi de importanţa vizitei lor, îmbrăcaţi strâmb cu câte o fustă înflorată prinsă aiurea peste pantalonii lungi, decenţi. Lângă ei, doamne blonde, tunse scurt îşi etalează cu emfază şuncile prin pantalonii neacoperiţi de nimic. Ei te privesc cu trufie şi se bucură de râsul din ochii tăi. Îl consideră admiraţie. Tu, tot admirându-i te grăbeşti să părăseşti curtea, să poţi da drumul hohotului ce-ţi apasă pieptul.

A opta minune a lumii rămâne în urmă cu albastrul ei, cu sfinţii ei, cu istoria şi toate sfaturile înţelepte bine ascunse dincolo de ziduri. Ai aflat că zidurile îşi schimbă culoarea în funcţie de dispăziţia zilei, că celebrul albastru se întunecă atunci când ziua e încruntată şi se luminează când zâmbeşte. Tu l-ai prins întunecat şi parcă ţi-ar plăcea să te mai întorci măcar o dată, să-l prinzi şi luminat. Ziua ta se încheie cu ispită nouă, pe aceeaşi potecă mărginită de tarabe, culoare, strălucire, amăgiri. Doar că de data asta drumul e mai scurt. Cobori. Dai cu nasul de mirosul fetid care te-a întâmpinat la venire, îţi iei la revedere şi de la el şi pleci mai departe cu norii şi ceţurile ce plutesc deasupra pădurii, indecise, de parcă s-ar întreba continuu “Să mă ridic? Să nu mă ridic? Să mă ridic? Să nu mă…”

 

Anunțuri

3 comentarii

August 13, 2015 · 8:26 pm

3 răspunsuri la „Albastru de Voroneţ

  1. Ai enumerat de două ori ‘cojoace’ la tarabe – să-nţeleg că erau atît de multe…? 🙄

    Mi-a plăcut maxim umorul povestirii, culminînd cu exemplificarea zicalei „prostu’ pînă nu-i fudul parcă nu e prost destul” de către englezii „scoţianizaţi” (tuamne, ce cuvinte pot să inventez! XD ).

    Mia mult nu comentez, că oricum de chinezării nu scăpăm decît atunci cînd poporul chinez se va sinucide în masă. Yeah, right! 🙄

    Apreciază

  2. Da, erau multe. Incredibil de multe pentru o zi de vară, chiar dacă ziua era mohorâtă. 🙂
    Mulţumesc, Dragoş!

    Apreciază

    • Poate că prin anumite colţuri de ţară încă n-a dispărut proverbul omului gospodar care-şi face iarna car şi vara sanie. Aşa s-ar explica prezenţa cojoacelor. 😉

      Frumos mai povesteşti! M-ai făcut să citesc tot, deşi eu şi religiile mergem pe drumuri paralele. 🙂 Mi-aduc aminte vag că am fost în excursie cu clasa la Voroneţ, pe cînd eram de-o şchioapă, dar singurul lucru care mi-a rămas întipărit în memorie a fost c-am dat la boboci din cauza huruitului monoton al motorului autocarului. 😀 Ah şi faptul că pe atunci obiectivele de gen nu erau „comercializate”, singurele chestii chinezeşti fiind probabil tenişii din picioarele unora dintre noi. 😉

      Hai că iar m-am întins la vorbă. ^^’ Îţi doresc un weekend cît mai plăcut şi relaxant, c-un strop de ploaie care să potolească azima încinsă a Soarelui din Cuptor! 😉

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s