Ce-a unit Dumnezeu, omul să nu despartă

Colivie pentru pasari din fier forjat aurie .-850x850Ne legăm de multe ori de expresia asta, atunci când vrem să-l împiedicăm pe cel de lângă noi să plece. Ni se pare că taina cununiei pusă deasupra capetelor noastre încoronate în biserică, la cununie, ţine loc de lanţ legat de gardul dincolo de care avem dreptul să ne purtăm oricum cu celălalt, convinşi fiind că lanţul nu se va rupe niciodată şi el nu mai are scăpare.

Nu contează ce simte, cum se simte, ce trăieşte, cum percepe viaţa alături de noi. Dacă simţim că una din zale se slăbeşte, mai adăugăm câte una nouă deasupra, după posibilităţi. Un copil, o casă, o maşină, bani, avere, proprietăţi. Ne înconjurăm de cât mai multe lucruri menite să-l sufoce, să nu cumva să îndrăznească vreodată să rupă gratiile coliviei în care l-am închis lângă noi şi să zboare spre alte zări, departe.

Greul vine atunci când noi înşine nu ne mai găsim rostul lângă omul pe care l-am legat cu lanţurile grele ale cununiei. Parcă nu mai e cel care ne-a plăcut cândva, nu mai găsim la el calităţile pe care le voiam închise în bobul de chihlimbar cu care aveam să ne lăudăm peste timp. Parcă s-a ofilit, nu-i aşa? Are defecte, are frustrări, lacrimi, nervi, nici lumina aia din ochi nu mai este. Îl privim cu mirare şi ne întrebăm ce-am văzut odată la omul acesta fără strălucire. Nu ne gândim o clipă că strălucirea lui s-a stins odată cu lacătul pe care l-am pus pe uşa coliviei, de teamă să nu cumva să ne părăsească.

Începem să ne străduim să-i aducem la viaţă măcar privirea, să ne vadă, să ne privească cum ne privea odinioară. Facem eforturi să găsim lipiciul potrivit care să ne facă să nu ne mai dezlipim de el nicicând. Îi punem ochelari de cal, să nu cumva să-i fugă privirea în dreapta, sau în stânga, să descopere acolo alte priviri caline, alte forme cu vino-ncoa! Ne enervează celelalte femei, toate sunt potenţiale hoaţe, toate sunt curvele ce stau la pândă să ne fure nouă liniştea, bunul cel mai de preţ, care ne dă un statut de invidiat: cel de soţie, de femeie cu greutate, cu morală, cu siguranţa zilei de mâine. Ne înarmăm cu săbii şi cuţite bine ascuţite să tăiem din start orice punte cât de mică pe care hoaţele acelea ar arunca-o la un moment dat în calea evadării bărbatului de lângă noi. Să retezăm din timp orice liană de care s-ar putea agăţa să scape, să stârpim orice fir de iarbă ce i-ar putea da curajul fugii.

Şi atunci când nefericitul reuşeşte să găsească defectul minuscul strecurat în gratiile micii închisori şi le sfarmă întinzându-şi aripile, ne isterizăm, plângem, ne dăm cu capul de pereţi şi căutăm vinovaţi. Arătăm cu degetul curvele. Da, ele sunt de vină! Ele l-au ademenit cu nurii lor, cu calităţile lor mincinoase, cu ochii lor alunecoşi, cu sexul! Ele trebuie să moară, că au rupt lanţul ce nu trebuia rupt, pentru că, nu-i aşa, ce-a unit Dumnezeu nu poate despărţi omul!

În cealaltă colivie, un el oarecare, consider că şi-a tras slugă odată cu inelul dăruit la cununie. Una care nu are dreptul nici să vorbească, nici să privească, nici să gândească, doar să-l slujească pe el, pe ai lui, pe cine spune el, să tacă, să muncească, să facă copii, să-i crească, să-i educe, să aducă toţi banii acasă, să fie tandră, dispusă când vrea el, să primească palme fără să cârtească, apoi să treacă fierbinte şi dormică în dormitor, să îi accepte derapajele, să-l susţină, să-l perie, să-i gâdile orgoliul, să nu ridice privirea, să nu vadă pe altul, să nu tânjească după nimic altceva. I-a făcut colivie aurită, ce dracu! Îi dă de toate! Cum să-şi permit proasta de ea să aibă vise proprii şi pretenţii? Nu are el suficient? Şi apoi, femeia îşi încură caii dacă nu o ţii ocupată şi nu o baţi bine din când în când, să-ţi ia frica, ştie toată lumea, ce dracu!

Nu ne întrebăm niciodată dacă nu cumva Dumnezeu nu a părăsit căsnicia noastră încă din momentul în care aceasta s-a transformat în colivie. Nuuuu! Cum aşa ceva? Nu e voia Domnului lanţul şi nevoinţa? Nu e voia Domnului ca tu, cea care ai folosit toate armele ca să-l cucereşti pe bărbatul de alături, să-l legi după aceea prin orice mijloc de tine? Nu el voia lui s-o faci proprietatea ta pe oarba care-şi pune viaţa în palma ta? Hai, măi! Nu se poate aşa ceva! Asta-i blasfemie! E crimă!

Totuşi, l-am întrebat, oare, pe Dumnezeu care îi este voia? Ne-am oprit o clipă să-L ascultăm şi să auzim ce ne spune, ce sfat ne dă, cum ne învaţă? Nu cumva ne-am ales perechea pe alte criterii decât cele care ar fi asigurat o căsnicie fericită pentru tot restul vieţii? Ne-am asigurat că luăm lângă noi un om, nu un rob? Oare, la cununie cum o fi zis preotul? “ Se cunună robul lui Dumnezeu cu tine” sau “Se cunună robul tău cu tine”? “Se cunună robul lui Dumnezeu Ion, cu roaba lui Dumnezeu” sau “Se cunună robul lui Dumnezeu Ion, cu roaba lui Ion”?

Cine a deschis gratiile să moară! Voi aveţi copii, aveţi casă, aveţi maşină, aveţi avere! Nu e suficient?? De ce mai avea ăla nevoie să fie fericit? Sentimente? Preţuire, dragoste, admiraţie, vorbe bune, iubire, mângâiere, tandreţe? Ce dracu sunt astea, nu a avut de toate? Nu i-am dat NOI, nevestele, soţiile de care s-a legat ca prostul cu o verighetă de aur,  de toate? Nnu i-am asigurat de toate NOI, soţii, bărbaţii, muschiuloşii cu burtă, zbirii, călăii de care s-au legat ca oarbele printr-un inel, visând frumos la o căsnicie de invidiat? Ce dacă am uitat în ultimul timp că sunt şi ei, ceilalţi, oameni cu trăirile şi aşteptările lor. Ei trebuie să trăiască prin noi, să ne simtă pe noi, că noi eram acolo, când ne trăiam viaţa şi le pretindeam să respire acelaşi aer! Noi suntem centrul universului, doar pe noi trebuie să ne aibă şi să ne vadă!  Doar pentru noi să muncească, că de aia s-a înhămat la căruţa căsniciei!

Oare, unde a rămas Dumnezeu care a unit două suflete ce nu trebuiau despărţite? Ce sunt alea suflete? Au şi alţii?

10 comentarii

august 25, 2015 · 7:13 am

10 răspunsuri la „Ce-a unit Dumnezeu, omul să nu despartă

  1. Foarte bine spus, cu sufletele noastre cum rămâne?

    Apreciază

  2. F. descriptiv articolul tau, insa problema e mai complicata decat pare Lucia. Energia noastra e oscilanta. Iar noi alergam dupa ce ne lipseste in clipa alegerii si cofundam dragostea cu lipsurile din dotare.Cand s-a umplut nu ne mai trebuie energia asta, ca-n vasele comunicante, fiindca a devenit saturata. Si- atunci incercam sa restabilim echilibrul intre ce a devenit prea mult si ce a ramas prea putin. Ca orice sistem din univers, intr-o forma sau alta el trebuie sa-si restabileasca echilibrul, conditia existentei. „Pana ce moartea ne va desparti” si „femeia unui singur barbat” sau „barbatul unei singure femei” e secretul major al existentei lumesti. Iar el nu se afla stiut decat de puritatea exclusiva a inimii in momentul alegerii, si nu de aceea a capului (mintii). O infima socoteala, o singura imixtiune a ratiunii cand „te-ai luat” a alungat orice sansa data iubirii reale (celui/celei „ursit/e”) si armoniei vaselor comunicante de mai tarziu. A place, a ti se aprinde calcaile, pentru ca „e asa” (ce ochi are, ce cap mobilat, ce suflet, ce muschi, ce fund, ce de bani, ce femeie, ce barbat, etc. etc.) nu e tot una cu „stiu” cand (l)-ai vazut/o prima oara fara sa gasesti vreo explicatie pentru el. Sistemul stie singur de ce are nevoie fara sa-ti dea tie explicatii. Insa … se poate sa astepti mult si bine sa apara iar asta este alta poveste, cu ce datorii ai tu de platit in viata asta. Daca ai restante fata de anumite persoane, viata ti le va scoate in fata sub forma de sot, de frate, de parinte ca sa -ti platesti datoriile mai vechi inainte sa fii fericit, daca tu pe altii nu i-ai facut asa. De aceea „a indura” nu-i totuna cu a alchimiza o relatie. A da ce are nevoie celalalt, e un capat de tara. Dupa ce i-ai dat tot ce a fost necesar si suficient, indiferent cum va proceda celalalt cu ceea ce a primit de la tine, esti liber, fiindca nu mai este treaba ta. Poti sa pleci sa-ti restabilesti si tu armonia.

    M-am intins cu raspunsul dar simteam nevoia sa ti-l ofer. De altfel urmatorul articol va fi cumva legat si de asta, asa ca te astept in pagina mea daca vrei.

    Apreciat de 1 persoană

    • Sunt perfect de acord cu tine. Scrisesem mult mai mult şi eu, pentru că subiectul e inepuizabil, dar am zis să sintetizez, să extrag esenţa, ca să apuce să-l citească cineva. Altfel riscam să se apuce multă lume şi să nu-l mai termine nimeni. Totul depinde de criteriile pe care îţi alegi partenerul. Şi după ce l-ai ales de efortul comun pe care-l faceţi să vă împliniţi unul pe celălalt. Nu se poate unul doar să dea şi unul doar să primească. Oricât de mare ar fi dragostea de început, tot se stinge la un moment dat în situaţia asta. E greu, ştiu. E mult mai uşor să te concentrezi pe tine şi pe nevoile tale, uitându-l pe celălalt. Se poate să te trezeşti prea târziu, din păcate pentru tine. Există o fragilitate şi o taină aici pe care puţini le percep. Şi când unul e încuiat şi nu pricepe, îl răneşte cu siguranţă pe cel de lângă el. Iar dacă răneşte şi se trezeşte prea târziu, nu mai poate avea pretenţia să rămână un cuplu doar pentru că au făcut nişte jurăminte, nişte copii sau au adunat împreună avere.

      Apreciază

      • O sa-ti raspund acum intr-un mod profan dar nu mai putin adevarat.
        Siluire/nesiluire am vazut si asa. Tu crezi ca cel ce ia isi pune problema asta „Cum?” , nu, cel mult „Ce?” si „Cat?” si catul sa fie etern. In fond cel care isi asuma, da fie pentru copii, sau din diverse constrangeri, santaj, din obisnuinta, comoditate, avere, chiar si din mila. Fara un echilibru, asa cum am spus, si eu si tu, nu rezista nimic, totul se prabuseste mai devreme sau mai tarziu sau se transforma intr-un compromis din care toata lumea are de suferit si mai ales si paradoxal, copiii. Suporti pentru ei? Fals. Daca stii ca ai facut tot ceea ce cunosti si ai putut si nu se drege nimic si ramai, ei sunt primele victime fiindca nu vor intelege la ce mai serveste iubirea, sacrifciul de sine, daruirea neconditionata, etc. , si vazand rezultatul lor s-ar putea sa faca mai tarziu exact invers ca sa le fie bine. Dar o casnicie nu e chiar o inchisoare din care nu se mai poate pleca inainte de termenul de liberare. Ce naiba, e doar o hartie!

        Apreciat de 2 persoane

        • Eu sunt perfect de acord cu tine. Şi chiar am acţionat în consecinţă. Sunt însă destui care te condamnă că ai îndrăznit să faci pasul să renunţă la o căsnicie care nu-i decât un chin. În primul rând partenerul părăsit, care nu realizează nici măcar că a contribuit într-o oarecare măsură la plecarea ta. Totdeauna alţii sau altele sunt de vină. Sunt curve care au furta bărbaţii, sunt curve care pleacă după bărbaţi. Totul se interpretează, se judecă, nimeni nu stă să se întrebe el cu ce-a greşit, dacă a greşit, ce trebuia să facă să fie bine până la sfârşit. Nimeni nu-şi asumă propriile fapte. Cel ce pleacă e judecat şi înfierat de cele mai multe ori de propria familie. Ce spui tu, am spus şi eu. Partenerii trebuie să fie egali, să ofere amandoi dragoste şi înţelegere ca o căsnicie să reziste. Când nu există reciprocitate, nu merită sacrificiul, chiar dacă există cununii, slujbe, legăminte, hârtii.

          Apreciază

    • „. De aceea „a indura” nu-i totuna cu a alchimiza o relatie. A da ce are nevoie celalalt, e un capat de tara. Dupa ce i-ai dat tot ce a fost necesar si suficient, indiferent cum va proceda celalalt cu ceea ce a primit de la tine, esti liber, fiindca nu mai este treaba ta. Poti sa pleci sa-ti restabilesti si tu armonia.”
      Atunci când ajungi la „a îndura” celălalt nu mai poate aştepta să primească de la tine ceea ce are nevoie. Pentru că tu nu mai poţi da nimic. Asta e de fapt ideea. Nu poţi da tot ce-i este necesar, dacă el îţi impune asta. Nu ai cum. Dăruieşti doar dacă nu eşti constrâns. În caz de constrângere, nu mai e dăruire, e obligaţie, siluire, orice altceva.

      Apreciază

  3. Off, cat mi-as dori sa citeasca articolul tau cat mai multi! Si sa il citeasca avand, in fata ochilor, ceea ce cuvintele tale sunt, din pacate, pentru multi dintre cei cu care drumurile mi s-au intalnit: o oglinda!

    Apreciază

  4. vezi ca fara sa vreau am clikuit unde am scris si s-a marcat ca apreciere ceea ce nu a fost in intentia mea, vroiam sa-ti raspund tie dar n-aveai optiunea activa

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s