Gânduri pe-un şerveţel

Când eram copil, vârsta de 40 de ani mi se părea matusalemică. Era aşa, ca şi cum omul ajuns la o asemenea vârstă trebuie neapărat respectat, că-i bătrân tare şi trecut prin viaţă. Nu prea-ţi vine să spui despre el că e tânăr, câd tu abia ai descoperit că ai dinţi puternici cu care să te înfrupţi din viaţa aia fragedă de 9-10-14 ani.
Pe urmă diferenţa scade şi parcă nu ţi se mai par aşa bătrâni oamenii ajunşi la apogeul existenţei. Parcă-i înţelegi şi-ncepi să-i placi, să vezi în ei şi copiii de-au fost şi maturii de-au devenit. Ţi-s dragi.
Pe nesimţite atingi vârsta cu pricina, o şi depăşeşti şi vezi că de fapt tu te simţi fix ca la 14 ani când îi considerai pe alţii bătrâni. Şi scapi printre dinţi o înjurătură groasă, mai ales când se iţeşte câte unul mai răsărit de 18-20 de ani să-ţi spună „săru’mâna” şi dumneavoastră. Sau matale unchiule/mătuşă, dacă-i curge ceva sânge de-al tău prin vine.
De acum începi să-i vezi pe ăia cu 10-15-20 de ani mai în vârstă ca tine cu alţi ochi şi să te gândeşti bine înainte de a-i cataloga în moşi/babe/învechiţi. Că tu te simţi tot tânăr, în vână, viaţa ta e din plin, nu s-a resemnat încă!  Şi-i invidiezi ca naiba pe ăia de 20 care-şi poartă frăgezimea în toată splendoarea ei, parcă în ciuda ta, pleznindu-te cu ea peste ochi, să-ţi demonstreze că oricât de tânăr te-ai simţi tu, anii au trecut în goană pe lângă tine. Tocmai frăgezimea aia te-a părăsit prima, trădătoarea! Mă, şi cât ai apreciat-o şi cât ai scos-o şi tu în faţă la vârsta lor!
În creierul tău se înfige un gând. Unul sâcâitor ca o muscă verde ce se-nvârte pe lângă urechile tale când vrei să dormi. Bzzz, bzzzz, bzzzzzz! Îl alungi, el se tot întoarce. Nu-i a bună. Începi să afli de cutărică din colegii tăi că s-a operat, altul e bolnav rău, alta are cancer, începi să vezi dublu şi parcă nu ţi-ai pune ochelari de acum. Ce naiba, bunica vedea să bage aţa în ac fără ochelari şi la 80 de ani, iar tu să-ţi pui ochelari de la 42?
Parcă te doare o mână, parcă genunchiul stâng scârţâie, pare că te trezeşti dimineaţa cam înţepenit. Hmmm, Trebuie să ţii minte să schimbi salteaua, sigur ea e de vină! Apoi şi poziţia patului, că nu stă în cameră cum e zen, apoi monitorul computerului, că are scrisul prea mic şi de aia nu mai vezi tu.
Şi-ajungi în prag de 50 mirându-te unde pana ta s-a dus până acum o jumătate de secol? Unde-au intrat anii ăia, că tu nu ai avut timp să-i vezi! Aoleu! un fior de gheaţă îţi străbate tot corpul. Încep să te îngrozească veştile rele şi constaţi cu oroare că-n jurul tău se face gol. Ai tăi încep să se cam mute la loc cu verdeaţă, unul câte unul. Te agăţi de copii cu disperare (dacă-i ai), încercând să-ţi retrăieşti măcar o parte din tinereţe alături de ei.
Doar că pentru ei ai ajuns deja bătrân, ei caută compania altora, mai apropiaţi ca vârstă, ca preocupări. Se cam jenează cu tine pe cap. Îţi ia ceva să realizezi asta şi te doare al naiba de tare când constaţi că-i inviţi la o plimbare sau la o prăjitură şi ei se fofilează, tânjeşti când îţi răspund tăios şi lăcrimezi când îţi taie macaroana spunându-ţi că habar n-ai despre ce e vorba. Că tu eşti învechit, nu mai ţii pasul cu lumea lor, oricât ai vrea.
Atunci te întorci la compania celor de vârsta ta, sau a celor mai în vârstă şi asta te deprimă. Cei mai înţelepţi ca tine, care nu au aşa probleme existenţiale, vorbesc de înmormântări, locuri de veci, pomeni, colive, nepoţi şi strănepoţi ce-au ajuns bine şi-or să vină cândva să-i viziteze şi să se laude cu ei. Încep apoi să moară unul câte unul şi cei rămaşi exclamă: „săracul, nu avea decât 65 de ani! ce tânăr s-a dus!” „a murit şi biaţa Miţa şi doar ce făcuse 70! aşa tânără, nici nu mă aşteptam!”
Te gândeşti tot mai des la propria-ţi dispariţie, la ce laşi în urmă, la ce-ai ajuns şi te agăţi cu disperare de fiecare clipă, chiar dacă e trăită cu chinuri mari. Ce mai contează că nu poţi mânca, că nu poţi merge decât cu mare greutate, că nu mai poţi urca scara, că-ţi tremură mâinile şi nu mai poţi duce lingura la gură! Duci gura la lingură şi vrei să trăieşti! Vrei să mai prinzi acolo, o lună, două, un an, încă unul, să scrie pe crucea ta mai mult decât pe-a Tanţei de la doi care n-a avut grijă deloc de sănătatea ei, a făcut numai excese şi-a închis ochii tânără, la 69 de ani!
Mă gândeam la asta venind spre serviciu, după ce m-a chinuit toată noaptea o criză de fiere ce văd că se cam întrece cu gluma. Eu nu vreau să ajung bătrână. Nu vreau să ajung să număr zilele cu satisfacţia condamnatului la moarte care mai scapă încă o zi şi încă una pentru că nu se mai fabrică injecţia letală şi trebuie comandă specială.
Vreau să trăiesc doar atât cât mă pot întreţine singură. Să nu apuc să rămân o povară pe umerii celor ce vin după mine, indiferent dacă pe crucea mea scrie „etate 70″ sau ” etate 50 de ani”. Asta v-o spun acum, cât creierul încă nu s-a atrofiat şi-n el nu s-a înfipt ca un ac cu gămălie gândul că trebuie să împărăţesc cu siguranţă lumea. Nu mai sunt la modă testamentele, dar, de-ar mai fi, aş spune acum că eu, în deplinătatea facultăţilor mintale afându-mă, aş vrea să fiu lăsată şi ajutată să mor când mintea mă va părăsi şi voi începe să mă agăţ cu unghiile de fiecare clipă. Nimic nu-i mai trist ca o viaţă prelungită peste limitele admisibilului, doar pentru că ţie ţi s-a făcut frică de moarte.

Anunțuri

4 comentarii

August 31, 2015 · 2:37 pm

4 răspunsuri la „Gânduri pe-un şerveţel

  1. Subscriu şi contrasemnez! La dracu’ cu „The notebook” – prefer metoda Robin Williams!

    Apreciază

    • Dragos, în „The notebook” e povestea, idealul. În viaţa reală nu se întâmplă niciodată aşa. 🙂

      Apreciat de 1 persoană

      • Ei, lăsăm la o parte povestea idealizată – eu mă gîndeam doar la situaţia de a te trezi în fiecare zi un străin într-o lume străină fără să ai habar cine eşti, ce-ai fost şi ce cauţi acolo. Evident că te-ar uita toţi, fiindcă tu deja i-ai uitat de mult. Poveştile sînt doar poveşti, nimic mai mult.

        Tre’ să mă uit prin şifonier să văd dacă mai sînt ceva cravate rămase de la taică-meu, că eu n-am suportat niciodată să port „zgardă”. 😉

        Apreciază

  2. Ce-o fi fost aseara, de ne-a dus pe mai multi gandul la felul in care trece timpul si, odata cu el, ni se imputineaza si zilele de trait?

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s