Arhive lunare: septembrie 2015

În colţul ochiului

A venit sfârşitul
într-o dimineaţă.
Soarele se trezise
vesel,
marea strălucea,
rândunelele săgetau
văzduhul.
Apoi,
liniştea
dintre noi
a fost spartă
c-un pocnet scurt
şi s-a împrăştiat
în cioburi mii
prin nisipul
ţărmului.
Valul a venit
strălucind
şi a măturat-o.
Degeaba mi-am rănit
palmele
căutând
printre cioburi
de scoici,
cioburile
liniştii noastre.
Valul a venit
strălucind
şi-a spălat
sângele
ce şiroia.
M-am aşezat
pe-o piatră
şi-am plâns.
Valul a venit
strălucind
şi-a adunat
lacrimile.
Azi, toate lovesc
ţărmul,
furioase.
Vântul n-a bătut
să-mi zvânte
obrazul
şi-am rămas aşa,
c-o lacrimă
arzând
sub pleoape.
Acum,
am rană adâncă
acolo,
în ochiul
în care
valul n-a ajuns
să spele tot.
A rămas
lacrima ce doare
şi sapă
un tău
în colţ
de ochi.

Linişte

Linişte

Reclame

3 comentarii

septembrie 28, 2015 · 3:30 pm

Valoarea unui cuvânt

Eram prin clasa a doua. Învăţasem deja, cu greu şi lacrimi multe, toate literele. Nu-mi ieşeau de nicio culoare aşa cum le făcea învăţătoarea mea la început de rând, oricât se străduia mama, oricâte lacrimi pătau foaia caietului, oricâte palme primea creştetul, oricât de mare creştea mormalul de pagini rupte de la picioarele mesei. Nu-mi ieşeau şi pace! Mă simţeam proastă, bună de nimic, exact aşa cum mă gratula mama cu fiecare pagină ruptă.

Curios, învăţătoarea mea nu era niciodată nemulţumită, de parcă nu ar fi văzut monstruozităţile alea de litere ce-mi rânjeau satisfăcute după ce murdăream cu ele foaia frumos liniată. Ea-mi spunea „bine, continuă!”. Mă şi temeam că pe mine nu mă apreciază ca pe ceilalţi copii, cărora le lua mânuţa în mâna ei caldă şi-i ajuta, arătându-le cum se face corect. Eu mă străduiam, strângeam creionul tare şi apăsam pe el, de parcă mi-ar fi fost cel mai mare duşman. Da’ am învăţat până la urmă.

La citit era mai uşor, limba se mişca mai bine ca mâna, era mai sigură. Şi-mi plăcea să citesc, descopeream o lume pe care mi-o închipuisem tot timpul caldă, blândă, parfumată, ca o pâine rotundă abia scoasă din cuptor. Aşa simţeam lumea de dincolo de coperţile manualului, din spatele fotografiilor cu copii fericiţi şi mame zâmbitoare, cu şort cu volănaşe, care le împărţeau copiilor lor cuvinte blânde şi înţelepte, odată cu prăjiturele abia scoase din cuptor. batrana_violata
Duminica era ziua în care Baba, fosta mea „bonă” deschidea poarta şi ne călca pragul. Scotea din sân câte o scrisoare şifonată, cu lipiciul intact şi timbrul aşezat cuminte lângă marginea de sus, în stânga.
– Bună ziua, Viorico! Ia, venii şi eu să-mi citească Luci scrisoarea asta, că mi-a scris soru-mea iar.

O spunea aşa, cu un soi de mândrie, de parcă simplul gest făcut de poştaş, atunci când se oprea la poartă şi-ţi arunca peste gard o scrisoare cu timbru şi ştampilă ondulată era ceva ieşit din comun şi cine ştie să scrie şi să citească o asemenea minune e demn de toată admiraţia.

Adevărul e că la noi poştaşul nu aducea nicio scrisoare. Doar ziarul Scânteia, cu stema lui neagră în frunte.

Eu mă posomoram. Iarvenea baba asta îmbălată, ce mă scuipa când vorbea ca să mă omoare cu îmbrăţişările şi pupăturile ei? Doar e lucru ştiut de toată lumea că oamenii nu se pupă aşa, toată ziua, îmbăloşindu-se unul pe altul! Eunupupam pe nimeni şi nici nusuportam să am obrazulumed de bale!

Dar, săraca babă… Greu trebuie să fie să-ţi scrie sora şi tu să nu ştii să citeşti ce-a aşternut ea acolo, pe hârtia aia albă.
– Eu n-am învăţat carte, muică! Eram săraci şi tata n-a vrut să mă trimită la şcoală. A trimis-o pe soru-mea a mică, pe mine m-a ţinut s-o cresc. Am rămas proastă până acu’, de mă uit la scrisul ăsta ca la nişte furnici crescute pe hârtie. Mare lucru să ştie omul să citească şi să scrie! Fata mea e deşteaptă, ea o ştii să citească ce-a scris soru-mea aici.
– Dă-mi-o babo, mie, că ţi-o citesc eu! Lasă fata să-şi facă treaba!
– Ba! Că tu nu înţelegi tot. Lasă că aştept până-şi termină treaba şi mi-o citeşte ea, că e deşteaptă. Merge la şcoală.

Baba asta mică, zbârcită, adusă de spate şi sprijinită-n baston era singura persoană ce mă credea deşteaptă. Parcă-mi creştea ceva nasul când o auzeam. Începeam să mă mândresc. Păi da, o fi fost ea scârboasă, dar ştia să recunoască omul deştept.

Mă aşezam pe pragul casei, deschideam încet scrisoarea, să nu cumva s-o stric şi o citeam o dată în gând. Să nu mă poticnesc în cuvintele scrise cu greu pe coala albă, să le înţeleg pe cele indescifrabile, să găsesc înţelesul propoziţiilor. Da, ştiam şi să încropesc propoziţii lungi şi să citesc texte întregi şi să înlocuiesc cuvinte.

Apoi o citeam cu voce tare. Cu emoţie prost mascată sub înfăţişarea serioasă, fără zâmbet. Ascundeam veştile proaste, ce rost avea s-o necăjesc pe săraca babă? Le înfrumuseţam eu cum ştiam mai bine, astfel încât să nu mai sune urât.
– Fa, Viorico, tu nu mi-o citeai aşa frumos! Fata mea ştie să citească mai bine şi acum mă ajută să-i şi răspund soră-mii!

Normal, mama şi oricine altcineva citea exact cum era scris pe hârtie, nu înflorea şi nu îndulcea, cum o făceam eu. Asta doar eu ştiam s-o fac şi eram aşa mândră de mine, de parcă tocmai ce inventasem roata.

Baba scotea din sân un alt plic, nou, cu faţa nepătată. Atunci începeam să tremur de încântare. Scrisorile astea duminicale erau ca o incununare a tuturor strădaniilor mele. Cineva de departe, tocmai de la Bucureşti,  o soră de babă a mea avea să deschidă scrisoarea şi avea să citească frazele frumos meşteşugite de mine. Şi avea să-şi spună în gând „măăă, frumoase vorbe ştie fata aia de-i scrie scrisorile soră-mii!”

Bătrâna îmi dicta lăcrimând, tot necazuri şi nevoi de-ale ei, de femeie bătrână şi singură, eu mă concentram şi aşterneam pe hârtie cuvinte care se îmbinau perfect, astfel încât vestea să ajungă sub ochii acelei surori frumos cosmetizată. Apoi îi citeam cu voce tare ce-am scris. Cu  intonaţie, cu virgulele accentuând înţelesul cuvintelor, cu punctul la locul lui, cu semnul întrebării corect pus. Ochii babei se abureau, nasul îi lăcrima şi ea-l ştergea trăgându-l cu batista murdară pe care o purta tot timpul în mână. Când terminam, se apleca umil şi-mi săruta mâinile amândouă înainte de a apuca eu să le trag.
– Vezi, fa, Viorico? Ştiam eu că am crescut fată deşteaptă, fa!
Mama tăcea, eu mă roşeam şi-mi ştergeam pe furiş mâinile de dosul pantalonilor de trening.

E mare lucru să ştie omul să-şi aştearnă trăirile şi nevoile pe hârtie. Ar trebui să existe câte o Babă pentru toţi copiii şi tinerii care azi scriu agramat folosind cuvinte şi expresii pe care nici ei nu le mai înţeleg. Pentru că numai cine n-a avut posibilitatea să înveţe vreodată să scrie şi să citească poate să ştie adevărata valoare a cuvântului scris.

2 comentarii

septembrie 24, 2015 · 9:21 am

Frig fără tine

Pictură de John Atkinson Grimshaw

Pictură de John Atkinson Grimshaw

Mi-e frig
fără tine
azi.
Aş vrea
să stau
în braţele tale
o vreme,
să îmi odihnesc
capul
pe pieptul tău
şi să mă încălzesc
la dogoarea
inimii tale.
Febra îmi aprinde
ochii
şi mă face
să tremur,
mâinile,
ah mâinile
mi-au îngheţat
de dorul
atingerii tale
iar vântul câinos
mi-a pârlit
buzele
flămânde
de gura ta.
Ia un chibrit
cu fosforul
intact
şi-aprinde
în sobă,
focul.
Aşteaptă-mă
cu toţi copacii
goi şi luna
aprinsă,
azi mi-e cumplit
de frig
după mâinile tale,
toamna
inimii mele.

Un comentariu

septembrie 16, 2015 · 1:21 pm

Toamnă

doamna-toamna_c6a774cfcec9e5Mi-a ieşit in cale
când eram încă
primăvară.
Purta în păr
frunze moarte
şi vânt rece.
Mirosea a crizanteme
şi-a emoţie proaspătă
de copil.

Avea mâini reci
şi-un tremur mic
de genunchi subţiri.
S-a înroşit,
s-a-ngălbenit
şi-a trecut ca o adiere
peste pletele-mi lungi,
prinse cuminţi
cu fundiţă albă.

Am întins mâna,
voiam s-o prind.
Ea m-a privit trist
şi mi-a lăsat în palmă
lacrima.
I-am sorbit
cleştarul
şi m-am întomnat
fără de vreme.

Uneori revine
să mă adape
amărui.
Eu tânjesc după
un ultim zbor
legănat de vânt.
Crengi negre freamătă
şi mă ţin
prizonieră.

Mi-s grele rădăcinile.

Scrie un comentariu

septembrie 14, 2015 · 7:18 am

Pe obrazul toamnei

ploaie_toamna_13959800Sunt lacrimă
pe obrazul trist
al toamnei
M-am desprins greu,
când ceru-şi plecase
pleoapele
peste
albastrul senin
al ochilor
înrourându-i.
M-am prelins
mângâind blând
puful cald şi moale
al unei gutui.
Am vrut să-i fur aroma.
E crud-amară,
încă nepregătită
să părăsească
vara.
Am atins în treacăt
bruma unui bob
de strugure,
am aburit
ochii unei
crizanteme
şi-am adăstat
preţ de o sărutare
în palma unei frunze
bătrâne şi
obosite
de-atâta tremurat
în dogoarea verii.
Aştept o adiere blândă
să mă zvânte.

Un comentariu

septembrie 12, 2015 · 7:21 am

Viaţa în rezervă

Mă întreb cum pot trăi oamenii cu inima altcuiva. Adică trăieşti ani întregi cu teama că o să mori, că o să-ţi crape inima prea mare, prea slabă sau prea înecată în grăsime şi dintrodată moare altul cu inima bună şi tocmai moartea lui îţi redă ţie şansa la o nouă viaţă! Nu te simţi ciudat după aia?

Nu de alta, dar na, tu simţeai cumva cu inima ta bună, aia cu care venisei în dotare, acum va trebui să resetezi întreg caruselul de sentimente. S-o iei cumva de la capăt, să simţi ce-ar fi trebuit să simtă şi cel care ţi-a dat propria lui inimă spre vieţuire. Nu aşa ar fi corect? Adică, el a făcut un sacrificiu pentru tine. A plecat pe ultimul drum încredinţându-ţi ţie ce-a avut el mai de preţ, propria inimă! Poate că ar mai fi avut vise de înplinit, poate că iubea pe cineva, poate avea copii, un animal de companie, o mamă. Fiecare cu locul lui bine definit în cămăruţele alea strâmte din inimă. Cum împaci tu vechii locuitori cu ceea ce aduci cu tine? Că şi tu ai vise, şi iubiri, şi copii, şi părinţi, şi o pisică, poate şi un câine.

Poate în inima ta încăpeau mult mai multe suflete, că de aia era aşa mare, imensă, uriaşă, de nu mai avea loc în piept şi a trebuit înlocuită! Doar nu era să ţii goală o inimă cât un palat, nu? Cu ceva trebuia s-o umpli, ce naiba! Ce faci? Cum triezi amintirile tale, să le faci loc lângă amintirile lui, cum împarţi sufletele tale ca să nu se certe cu sufletele lui?

Ce faci? Iei o mătură şi dai afară toată mizeria care nu-i a ta? Ştergi cu buretele ca pe praf şi pui pe rafturile golite numai ce-i al tău? Ai putea face asta cu conştiinţa împăcată? Dacă mortul se supără şi-ţi bate obrazul în fiecare noapte când adormi? Ce faci? Nu mai închizi ochii, ca să nu-l mai primeşti nici pe el în visul tău? Ar putea să-ţi apară în faţă aievea! Ce, crezi că-i lucru uşor să te joci cu ce-a adunat un om în inima lui o viaţă? El te-a născut a doua oară! Îţi e a doua mamă! Ai obligaţia morală să duci cu tine şi bagajul lui, nu mai ai de ales.

Puteai alege să mori şi tu odată cu inima ta, nu s-o lepezi ca pe o valiză defectă pe care o înlocuieşti cu alta mai solidă când se rupe. Puteai să fii puternic până la capăt şi să te mulţumeşti cu ce ţi s-a dat, că tu ai muncit pentru tot! Te-ai consumat, te-ai bucurat, ai plâns, ai făcut excese, ai mâncat, ai obosit, ai băut, te-a durut. Toate le-ai făcut singur, nu le-a făcut altcineva în locul tău! Tu i-ai dat de toate până când a ajuns bătrână şi neputincioasă. Atunci când o abandonezi dai dovadă de laşitate şi ăsta e un păcat ce trebuie mântuit. Ori, ca să te mântuieşti accepţi compromisul, nu?

Ce fac oamenii ăştia, născuţi cu adevărat a doua oară, cu altă identitate, cu alt soft, cu alt mecanism de funcţionare? Cum se ridică ei să meargă mai departe pe drumul deja cunoscut. Când ajung acasă, între pereţii lor, nu se simt străini? Nu sunt stingheri în pielea lor atunci când păşesc prin lume pretinzând că sunt aceiaşi? Că ceilalţi asta aşteaptă, să vadă în ei pe cei pe care îi ştiau de o viaţă, sau de un an, sau de o lună. Îi ştiau cumva! Şi ei nu-i pot dezamăgi tocmai acum când au primit şansa asta imensă la o nouă existenţă! Cum reuşesc să pună pas după pas şi să înainteze pe acelaşi drum, să asculte aceleaşi voci, aceeaşi muzică, să le placă aceleaşi lucruri, să doarmă la fel, să se roage la fel, să iubească la fel, să se bucure la fel?  Pot? Sau e totul o continuă luptă cu ei înşişi?

5 comentarii

septembrie 3, 2015 · 10:00 am

Mi-eşti rană

Mi te-ai ascuns în piept
o vreme – acolo,
sub a treia coastă,
cea din care m-ai născut
atunci, la început.

Aveam aripi,
zburam dimineaţa
deasupra norilor,
să-i dau bineţe
soarelui.

Tu-mi creşteai sub coaste
ca pâinea dospită
în căpistere cioplită
în carne fragedă
de arin tânăr.

Te simţeam cald,
întreg,
rotund,
mi te făcusei prea plin,
îţi creşteau aripi.

Când ţi-ai ascuţit ghearele
şi-ai ieşit, sfâşiindu-mă,
ai luat cu tine
inima mea şi
aripa stângă.

M-ai lăsat sângerând
să tânjesc după înalt,
eu, biată pasăre
şchioapă de aripa
cu inima.

Ţi-am fost leagăn,
mi-ai fost tăiş.
Ţi-am fost zbor,
mi-eşti rană adâncă
sub coaste.

7 comentarii

septembrie 2, 2015 · 5:33 pm