Mi-a ieşit in cale
când eram încă
primăvară.
Purta în păr
frunze moarte
şi vânt rece.
Mirosea a crizanteme
şi-a emoţie proaspătă
de copil.
Avea mâini reci
şi-un tremur mic
de genunchi subţiri.
S-a înroşit,
s-a-ngălbenit
şi-a trecut ca o adiere
peste pletele-mi lungi,
prinse cuminţi
cu fundiţă albă.
Am întins mâna,
voiam s-o prind.
Ea m-a privit trist
şi mi-a lăsat în palmă
lacrima.
I-am sorbit
cleştarul
şi m-am întomnat
fără de vreme.
Uneori revine
să mă adape
amărui.
Eu tânjesc după
un ultim zbor
legănat de vânt.
Crengi negre freamătă
şi mă ţin
prizonieră.
Mi-s grele rădăcinile.
Aripi străvezii 