Valoarea unui cuvânt

Eram prin clasa a doua. Învăţasem deja, cu greu şi lacrimi multe, toate literele. Nu-mi ieşeau de nicio culoare aşa cum le făcea învăţătoarea mea la început de rând, oricât se străduia mama, oricâte lacrimi pătau foaia caietului, oricâte palme primea creştetul, oricât de mare creştea mormalul de pagini rupte de la picioarele mesei. Nu-mi ieşeau şi pace! Mă simţeam proastă, bună de nimic, exact aşa cum mă gratula mama cu fiecare pagină ruptă.

Curios, învăţătoarea mea nu era niciodată nemulţumită, de parcă nu ar fi văzut monstruozităţile alea de litere ce-mi rânjeau satisfăcute după ce murdăream cu ele foaia frumos liniată. Ea-mi spunea „bine, continuă!”. Mă şi temeam că pe mine nu mă apreciază ca pe ceilalţi copii, cărora le lua mânuţa în mâna ei caldă şi-i ajuta, arătându-le cum se face corect. Eu mă străduiam, strângeam creionul tare şi apăsam pe el, de parcă mi-ar fi fost cel mai mare duşman. Da’ am învăţat până la urmă.

La citit era mai uşor, limba se mişca mai bine ca mâna, era mai sigură. Şi-mi plăcea să citesc, descopeream o lume pe care mi-o închipuisem tot timpul caldă, blândă, parfumată, ca o pâine rotundă abia scoasă din cuptor. Aşa simţeam lumea de dincolo de coperţile manualului, din spatele fotografiilor cu copii fericiţi şi mame zâmbitoare, cu şort cu volănaşe, care le împărţeau copiilor lor cuvinte blânde şi înţelepte, odată cu prăjiturele abia scoase din cuptor. batrana_violata
Duminica era ziua în care Baba, fosta mea „bonă” deschidea poarta şi ne călca pragul. Scotea din sân câte o scrisoare şifonată, cu lipiciul intact şi timbrul aşezat cuminte lângă marginea de sus, în stânga.
– Bună ziua, Viorico! Ia, venii şi eu să-mi citească Luci scrisoarea asta, că mi-a scris soru-mea iar.

O spunea aşa, cu un soi de mândrie, de parcă simplul gest făcut de poştaş, atunci când se oprea la poartă şi-ţi arunca peste gard o scrisoare cu timbru şi ştampilă ondulată era ceva ieşit din comun şi cine ştie să scrie şi să citească o asemenea minune e demn de toată admiraţia.

Adevărul e că la noi poştaşul nu aducea nicio scrisoare. Doar ziarul Scânteia, cu stema lui neagră în frunte.

Eu mă posomoram. Iarvenea baba asta îmbălată, ce mă scuipa când vorbea ca să mă omoare cu îmbrăţişările şi pupăturile ei? Doar e lucru ştiut de toată lumea că oamenii nu se pupă aşa, toată ziua, îmbăloşindu-se unul pe altul! Eunupupam pe nimeni şi nici nusuportam să am obrazulumed de bale!

Dar, săraca babă… Greu trebuie să fie să-ţi scrie sora şi tu să nu ştii să citeşti ce-a aşternut ea acolo, pe hârtia aia albă.
– Eu n-am învăţat carte, muică! Eram săraci şi tata n-a vrut să mă trimită la şcoală. A trimis-o pe soru-mea a mică, pe mine m-a ţinut s-o cresc. Am rămas proastă până acu’, de mă uit la scrisul ăsta ca la nişte furnici crescute pe hârtie. Mare lucru să ştie omul să citească şi să scrie! Fata mea e deşteaptă, ea o ştii să citească ce-a scris soru-mea aici.
– Dă-mi-o babo, mie, că ţi-o citesc eu! Lasă fata să-şi facă treaba!
– Ba! Că tu nu înţelegi tot. Lasă că aştept până-şi termină treaba şi mi-o citeşte ea, că e deşteaptă. Merge la şcoală.

Baba asta mică, zbârcită, adusă de spate şi sprijinită-n baston era singura persoană ce mă credea deşteaptă. Parcă-mi creştea ceva nasul când o auzeam. Începeam să mă mândresc. Păi da, o fi fost ea scârboasă, dar ştia să recunoască omul deştept.

Mă aşezam pe pragul casei, deschideam încet scrisoarea, să nu cumva s-o stric şi o citeam o dată în gând. Să nu mă poticnesc în cuvintele scrise cu greu pe coala albă, să le înţeleg pe cele indescifrabile, să găsesc înţelesul propoziţiilor. Da, ştiam şi să încropesc propoziţii lungi şi să citesc texte întregi şi să înlocuiesc cuvinte.

Apoi o citeam cu voce tare. Cu emoţie prost mascată sub înfăţişarea serioasă, fără zâmbet. Ascundeam veştile proaste, ce rost avea s-o necăjesc pe săraca babă? Le înfrumuseţam eu cum ştiam mai bine, astfel încât să nu mai sune urât.
– Fa, Viorico, tu nu mi-o citeai aşa frumos! Fata mea ştie să citească mai bine şi acum mă ajută să-i şi răspund soră-mii!

Normal, mama şi oricine altcineva citea exact cum era scris pe hârtie, nu înflorea şi nu îndulcea, cum o făceam eu. Asta doar eu ştiam s-o fac şi eram aşa mândră de mine, de parcă tocmai ce inventasem roata.

Baba scotea din sân un alt plic, nou, cu faţa nepătată. Atunci începeam să tremur de încântare. Scrisorile astea duminicale erau ca o incununare a tuturor strădaniilor mele. Cineva de departe, tocmai de la Bucureşti,  o soră de babă a mea avea să deschidă scrisoarea şi avea să citească frazele frumos meşteşugite de mine. Şi avea să-şi spună în gând „măăă, frumoase vorbe ştie fata aia de-i scrie scrisorile soră-mii!”

Bătrâna îmi dicta lăcrimând, tot necazuri şi nevoi de-ale ei, de femeie bătrână şi singură, eu mă concentram şi aşterneam pe hârtie cuvinte care se îmbinau perfect, astfel încât vestea să ajungă sub ochii acelei surori frumos cosmetizată. Apoi îi citeam cu voce tare ce-am scris. Cu  intonaţie, cu virgulele accentuând înţelesul cuvintelor, cu punctul la locul lui, cu semnul întrebării corect pus. Ochii babei se abureau, nasul îi lăcrima şi ea-l ştergea trăgându-l cu batista murdară pe care o purta tot timpul în mână. Când terminam, se apleca umil şi-mi săruta mâinile amândouă înainte de a apuca eu să le trag.
– Vezi, fa, Viorico? Ştiam eu că am crescut fată deşteaptă, fa!
Mama tăcea, eu mă roşeam şi-mi ştergeam pe furiş mâinile de dosul pantalonilor de trening.

E mare lucru să ştie omul să-şi aştearnă trăirile şi nevoile pe hârtie. Ar trebui să existe câte o Babă pentru toţi copiii şi tinerii care azi scriu agramat folosind cuvinte şi expresii pe care nici ei nu le mai înţeleg. Pentru că numai cine n-a avut posibilitatea să înveţe vreodată să scrie şi să citească poate să ştie adevărata valoare a cuvântului scris.

Anunțuri

2 comentarii

Septembrie 24, 2015 · 9:21 am

2 răspunsuri la „Valoarea unui cuvânt

  1. 9

    Tare desteapta era babuta ta. 🙂 Chiar daca nu stia sa scrie si sa citeasca.

    Apreciat de 1 persoană

    • Da, era şi m-a iubit extrem de mult, deşi habar nu am de ce. Cât timp a avut grijă de mine mai mult am chinuit-o, apoi mi-a fost ruşine cu ea. Era bătrână, murdară, începuse să bea, o măcina singurătatea. Atunci nu înţelegeam, târziu mi-am dat seama cum e să iubeşti aşa pe cineva. Îi sunt recunoscătoare pentru tot ce-a făcut pentru mine. Fără să conştientizeze mi-a marcat cursul vieţii. În bine.

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s