Arhive lunare: noiembrie 2015

Povestea lui Nu ( aproximativ aşa cum am aflat-o)

nu-logo-svartAcum câteva zile în urmă Nu a poposit pe marginea patului meu şi-a adăstat cât să-mi spună povestea lui. Păcat că atunci dormeam şi n-am fost în stare să o reţin aşa cum trebuia. M-am trezit şi luată viaţa de zi cu zi, n-am avut timp s-o scriu atunci. Am amânat pentru zilele în care voi fi mai liberă. Dar zilele au trecut, eu am fost tot ocupată cu cifre, calcule, facturi, programe, declaraţii, că bietul şi bătrânul Nu s-a supărat pe mine. El spera să-l fac cunoscut, să devină celebru în urma poveştii pe care mi-a încredinţat-o. Iar eu, muritor fără minte, am amânat-o până am uitat pasaje întregi din ea.

Mea culpa, măi Nu! Îmi pun cenuşă-n cap, e bine?! Cum ai vrea să trăiesc dacă nu muncesc, ia spune-mi tu? Că NU vii niciodată la mine atunci când trebuie, să mă împingi în faţă! Nu te opui niciunui abuz asupra minţii şi integrităţii mele! Atunci te faci mic şi te ascunzi după fusta bunicii, fi-r-ai alimănitului să fii tu! Atunci nu mai eşti deloc vocal, te duci la alţii mai cu tupeu! Nu-ţi place de mine că-s prea moale şi prea iertătoare. Dar poveşti vii să-mi spui, să te fac celebru pretinzi, ai? Ei, să vezi ce celebritate o să-ţi dau eu ţie de n-o s-o mai poţi duce! Hm!

Să începem, deci. Nu (e un prenume ca oricare, nu un „nu” obişnuit, luaţi aminte!) s-a născut ca orice fiinţă pe lumea asta, dintr-o mamă NU mare şi un tată NUU chiar mai mare decât mama. Era un Nu mititel-mititel, ca o şoaptă de amor, ca un gângurit de prunc alăptat la sân. Şi chiar gângurea şi el ca un prunc normal ce era şi privea cu dragoste în ochii mamei NU atunci când îl alăpta. Nu prea ştia el ce se întâmplă pe lumea asta în care venise cam pe nepusă masă, fără să-şi fi dorit. Că nu a cerut el să se nască şi mai târziu, când viaţa l-a izbit prima dată în piept, chiar i-a reproşat asta mamei NU, printre lacrimi amare.

  • De ce m-ai adus pe lumea asta să mă lovească viaţa în piept aşa de mititel? Eu nu am vrut să mă nasc, tu ai vrut, tu! De ce nu m-ai lăsat acolo, în liniştea de dinainte de lume?

Mama NU, necăjită şi rănită, l-a certat blând.

  • Dragul meu Nu, să nu vorbeşti cu păcat! Nu eu am cerut să te naşti, mi-ai fost trimis de sus, de Zeu şi nu puteam să refuz. Ce-ai fi vrut să zic „Nu, Zeule, nu vreau să-l nasc pe micul meu NU?” Cum ar fi sunat asta? Hai, spune-mi! Vezi că habar n-ai? Şi apoi, dacă refuzam, tu nici măcar nu ai fi rămas acolo, prostuţule! Ar fi trebuit să te omor şi ai fi fost mort ca toţi morţii, în întuneric. Asta voiai să fac?

Lovit în orgoliul lui de Nu mititel, Nu dădea din picioare şi se tăvălea pe jos, cerând să i se facă dreptate. Voia ca viaţa să fie pedepsită exemplar pentru nesocotinţa de care a dat dovadă lovindu-l în piept tocmai pe el, moştenitorul clanului NU. Voia s-o doară, să simtă şi ea cum e să te lovească cineva cu capul în piept, ca un berbec cu coarne. Să rămână şi ea fără aer cum rămâsese el preţ de câteva secunde. Nimeni nu-l putea însă ajuta şi Nu a promis răzbunare.

Era încăpăţânat tare Nu al nostru mititel şi drăgălaş. Arăta el inocent şi dulce ca orice copil mic, dar avea de pe atunci caracterul puternic al strămoşilor săi care se opuseseră de-a lungul vremii oricăror năvăliri barbare. Păi, când străbunicul lui a urlat la Mărăşeşti „ Pe aici NUUU se trece!”, apoi nimeni n-a mai trecut de el! Asta ştie oricine a învăţat cât de cât istorie la şcoală. Erau puternici strămoşii lui! Până şi stră-străbunicul lui, aşa bătrân şi înapoiat cum era el devenea fiară în faţa năvălitorilor, şi-i împingea pe oameni de la spate să-şi lase avutul şi să fugă în păduri ca să-şi scape viaţa. Să fi văzut cum ardea el holdele şi otrăvea fântânile ca să NU mai aibă cotropitorii cu ce să-şi adape caii şi ce să le dea să mănânce, să moară pe drum! Păi, cum altfel să fi rezistat oamenii pe aceste meleaguri fără indispensabilul NU? Locurile astea ar fi ajuns demult tărâm de poveste, altfel!

E adevărat că părinţii lui erau nişte palizi urmaşi ai vajnicilor strămoşi. Trăiau şi ei ca orice om normal cu bucurii şi necazuri mărunte, fără să facă caz de originea lor îndepărtată şi celebră şi fără să se împotrivească prea tare vicisitudinilor vieţii. Atunci Nu cel mititel a avut o revelaţie. A ştiut că s-a născut cu un scop, că n-a venit pe lume pentru că aşa au vrut părinţii lui, ci a venit să facă istorie! Să schimbe lumea, s-o ducă pe alte culmi, în altă dimensiune! Asta şi NU alta era menirea lui de Nu proaspăt lovit cu capul în piept de viaţă.

Drept urmare a tăcut spre bucuria mamei NU care nu mai ştia cum să-i liniştească plânsul ce-o făcuse de ruşine în mijlocul străzii şi-i atrăsese oprobiul public. Încercase ea să se scuze timid faţă de trecătorii oripilaţi de un asemenea comportament.

  • Vă rog să-l iertaţi, e şi el mic, NU ştie cum e viaţa asta. NU a învăţat încă să se ferească de lovituri.

Oamenii o priveau oricum cu reproş şi o arătau cu degetul, acuzând-o.

  • Păi învaţă-l cucoană! Învaţă-l, că de-aia l-ai făcut! Să ştie ce e respectul şi să NU mai deranjeze oamenii de bună credinţă ce şi plimbă grijile şi nevoile şi neamul pe stradă! Oamenii Nu au nevoie de astfel de elemente răsfăţate şi retrograde! Oricine poate pricepe cum e viaţa! Oricine ştie că te loveşte dacă Nu eşti calculat şi Nu stai în banca ta! Tocmai el s-a găsit să NU ştie??
  • Înţeleg, vă înţeleg… N-o să se mai întâmple, promit! O să fiu mai atentă şi o să ştiu să-l învăţ ceea ce trebuie. Am greşit, e vina mea de mamă că l-am cocoloşit şi NU l-am lăsat să vadă partea neagră a vieţii. Vă rog să mă iertaţi.

Aşa se umilise mama lui pentru el, atunci, când toată lumea era revoltată pentru comportamentul lui iresponsabil. Şi erau vremuri grele tare. Oamenii erau veşnic încruntaţi şi umbrau pe stradă cu barda de brâu. Da, da. Avea fiecare câte o bardă grea şi bine ascuţită atârnată de brâu şi loveau cu ea în dreapta şi-n stânga de curgea sângele şuvoi când erau nemulţumiţi iar atunci când se apropiau de casă aruncau cu ea în poartă, ca strămoşii lor zmei, cu paloşul. Erau vremuri grele de tot, vă asigur! Nimeni Nu avea răbdare cu nimeni, mai ales cu o mamă NU prea îngăduitoare. Abia scăpase biata lui mamă din mâinile lor! Iar el, ingratul, s-a bucurat atunci de necazul ei. A fost răutăcios şi-a rânjit când a văzut atâţia oameni certând-o pe nefericită. Păi, NU-i tulburase ea existenţa liniştită din nefiinţă?

Vremea a trecut şi Nu cel mititel a crescut precum Făt Frumos din poveste, într-un an cât alţii în şapte. S-a făcut un NU uriaş, de până şi tată lui NUU cel mare se uita la el ca la luna de pe cer! Şi când a crescut el suficient cât să aibă certitudinea că nimeni nu-l va mai putea lovi şi-a făcut bagajul şi-a plecat în lume, lăsându-şi biata mamă NU care ajunsese acum micuţă şi timidă aşa cum era el în fragedă pruncie (vedeţi bine, îmbătrânise şi ea, sărăcuţa) să plângă cu lacrimi amare şi să-l implore în genunchi să mai rămână acasă.

  • Ridică-te femeie, NU mai jeli atât! Eşti patetică, NU vezi? NU vreau să mai rămân, NU am de ce! Aşa i-a spus şi i-a întors spatele. După ce-a închis uşa în urma lui a dat un chiot de-au răsunat zările. Sărmanii lui părinţi au rămas cocoşaţi de durere, îngenunchiaţi în mijlocul casei. Se aveau din nou doau unul pe celălalt. Copilul lor frumos, uriaşul lor copil care crescuse într-un an cât alţii în şapte, plecase să cucerească lumea.

O să mă întrebaţi acum ce s-a ales de Nu cel ce-a plecat în lume. Păi, ce să vă spun? Numai grozăvii a făcut! A intrat în toate casele de oameni normali şi i-a învăţat pe toţi să-l folosească cu succes pe „nu”. Noi muncim, NU gândim! Noi NU ne vindem ţara! Noi NU vrem să vină alţii să ne comande la noi în ţară! Noi NU vrem străini! Noi NU vrem să mai muncim, să muncească alţii! Noi NU, voi NU, ei/ele NU!

Părinţii au început să le spună copiilor lor tot felul de „nu-uri”: NU ai voie acolo, dă-te jos că ai să cazi! NU învăţa prea mult că te prosteşti! NU vezi că toţi proştii ajung miniştri? NU vezi că banii nu se fac din cărţi? NU pune mâna că te arzi! NU vorbi când poţi să taci! Capul plecat sabia NU-l taie! NU face aia/NU face alălaltă/NU vorbi/NU protesta/NU trăi!!”.

Asta cu NU trăi a fost cea mai mare realizare a lui. A fost lovitura de graţie pe care a dat-o ca un berbec cu coarne răsucite în pieptul vieţii. De atunci oamenii au ales calea cea uşoară a lui NU. Şi viaţa s-a făcut mică-mică-mică, pentru că toţi o alungau şi nimeni n-a mai vrut să aibă de-a face cu ea. Femeile NU mai voiau să nască prunci, bărbaţii NU mai voiau să se lege la cap cu responsabilităţi, copiii care erau deja născuţi NU voiau să mai asculte de nimeni şi NU voiau să mai respecte pe nimeni. Toată lumea trăia într-un NU perfect ca o sferă iar NU al nostru cel uriaş era foarte mulţumit.

Aşa era şi când a poposit pe marginea patului meu, să-şi spună povestea. Tare infatuat şi plin de el era! Se împăuna cu toate realizările lui, gesticula, se înflăcăra şi a tot trebuit să mă dau din calea lui, de teamă să nu mă sufoce cu incredibila şi magnifica lui prezenţă. Vă spun sincer că mi s-a făcut frică! Eu, care nici măcar nu ştiam să-l folosesc pe NU! Eu, care nu ştiam să mă opun, să spun vreodată Nu atunci când oamenii mă rugau, m-am speriat şi-am pus mâna pe noptieră să caut ceva cu care să mă apăr. Am găsit andrelele cu care tricotam. „Sunt bune şi astea mi-am zis, chiar dacă sunt ele circulare. Pot face gaură în fiinţa lui umflată, dacă îl înţep cu putere!” Aşa-mi făceam planul, să apuc andrelele fără să mă vadă şi să-l înţep cu putere, ca să-l doară, să se sperie. Oricum nu avea cum să vadă ce fac, eu eram o gânganie micuţă pe lângă fiinţa lui umflată de sine. Nu era niciun pericol, mă temeam degeaba. Mi-am dat mâna în spate şi cu un curaj nebun, l-am înjunghiat cu andreaua. Aşa de uşor a pătruns în el, de parcă ar fi fost un stilet extrem de ascuţit! Atunci el a tăcut, s-a uitat mirat la mine şi a început să se desumfle. S-a desumflat şi s-a desumflat până a ajuns cât un Nu normal, cam bătrân, e adevărat, dar normal. Stătea acum gârbovit, cu părul cărunt şi barba albă pe marginea patului meu şi mă privea ca un bunic cu alzheimer care habar nu avea cum ajunsese acolo.

  • Eşti un prost, i-am spus! Tu, cel mai mare NU din istoria omenirii NU ţi-ai dat seama că oamenii au nevoie şi de DA din când în când ca să supravieţuiască! Te-ai umflat singur ca o gogoaşă şi ţi-ai fost autosuficient. Părinţii ăia ai tăi, aşa mici şi neînsemnaţi cum îi consideri tu, au înţeles asta mult mai bine ca tine! De-aia NU s-au opus când Zeul te-a trimis să fii copilul lor şi te-au crescut cu dragoste şi te-au lăsat că crezi că eşti cel mai mare şi mai incredibil NU din toate timpurile. Biet amărât! Ce-ai vrea să-ţi spun eu acum?
  • Aş vrea să-mi scrii povestea.

  • Uite, din respect pentru părul tău alb, o s-o scriu. O s-o scriu când o să am timp şi aşa cum cred eu de cuviinţă, NU cum vrei tu! E bine?!

  • E bine şi aşa… şi-a plecat. S-a ridicat cu umerii căzuţi şi s-a împrăştiat ca un fum, iar eu m-am trezit speriată cu durere de cap şi fruntea transpirată. Trăsesem o spaimă! Mi-am revenit între timp şi uite că mă ţin de cuvânt şi vă spun povestea lui. Pentru că eu NU sunt neserioasă. Vezi, mândrule NU că nu aveai de ce să te superi?

  • Nici voi să nu vă supăraţi că am mai băgat şi de la mine pentru că nicio poveste nu merită spusă dacă nu ştii să adaugi ceva şi de la tine.

    Şi gata. Am încălecat pe-o şea şi-am fugit la muncă! Da măi, că eu încă fac parte din categoria oamenilor care muncesc! Wow!

     

    Reclame

    Scrie un comentariu

    noiembrie 26, 2015 · 10:30 am

    Bileţelul buclucaş

    Azi din amintiri cu zâmbet, că e prea ploaie şi prea urât.

    Aripi străvezii

    De când mă ştiu am avut o slăbiciune pentru dulciuri. Când plecau ai mei la câte o nuntă, rămâneam acasă să am grijă de frate-meu şi să fiu cuminte, doar cu gândul la răsplata pe care mi-o promiteau la întoarcerea acasă: un pachet mare de prăjituri.

    Golea biata mama două-trei farfurii cu cozonac, fursecuri şi tot felul de bunătăţi de pe masă şi nu îndrăznea să se întoarcă la mine cu mâna goală! La 3-4 dimineaţa, când ajungeau, trebuia să intre la noi în cameră şi să-mi aducă prăjiturile pe care le mâncam atunci, în crucea nopţii, să nu cumva să risc să rămân fără ele până dimineaţa.

    Cum făceam rost de un leu, cum alergam la cofetărie să-mi iau eugenii, biscuiţi cu cremă, pufarine, bomboane trase în cacao, violetă, amandină sau cine ştie ce bunătăţi îmi făceau cu ochiul. Ajunsese tanti Jeni, cofetăreasa, să mă cunoască precum pe un…

    Vezi articolul original 1.193 de cuvinte mai mult

    2 comentarii

    Din categoria Uncategorized

    Plouă

    Azi
    cerul şi-a adunat
    lacrimile
    apoi le-a dat
    toamnei
    să le verse
    peste lume.
    Le-a vândut
    ieftin,
    pe două vieţi.
    A ta şi-a mea.

    sursă imagine: http://jurnaluldebuzau.ro

    sursă imagine: jurnaluldebuzau.ro

    Noi,
    două paiaţe obosite
    de-atâtea gesturi
    inutile,
    de-atâtea zâmbete
    false
    desenate pe lacrima
    zilelor trecute,
    ne-am resemnat
    şi-am îngheţat
    privind
    de după cenuşiul
    perdelelor
    la zbaterea frunzelor
    de vânt alungate.

    Azi
    am rămas
    cu braţele goale
    aşteptând inutil
    o lumină caldă
    să ne însufleţească
    curgerea timpului.
    Eu aici,
    tu acolo,
    două paiaţe
    ce-au uitat
    să zâmbească.

    Un comentariu

    noiembrie 24, 2015 · 9:22 am

    Printre stropi de gheaţă

    rain1920_1200Noiembrie venise furios şi ţinea să şficuiască cu stopi de gheaţă pământul şi să-l măture cu vânt, tăios ca lama bisturiului. Apropierea iernii se simţea în aerul rece ce făcea ochii şi nasul să lăcrimeze, obrajii să îngheţe roşu şi mâinile să înţepenească dureros pe mânerele umbrelelor. Era o vreme câinoasă, plină de furie, ca o prevestire sumbră. În autogara murdară, ticsită de oameni şi maşini, paşii se intersectau grăbiţi pe peronul umed. Microbuzele veneau şi plecau, se succedau, se împingeau unul pe celălalt, grăbite să scape cumva de stropii îngheţaţi. Oamenii cu gulerele ridicate mergeau repede, aplecaţi în faţă să ţină piept vântului furios, cu umbrelele pe ochi şi privirea în pământ, încercând să ignore frigul şi să evite bălţile ce se întindeau leneşe, din loc în loc, pe trotuar. În toată agitaţia asta rece şi udă, o femeie cu privirea rătăcită ignora ploaia rece şi vorbeşte de una singură, fără rost. Rătăcea pe peron lovindu-se haotic de călătorii grăbiţi, lăsându-se împinsă şi călcată pe picioare, de parcă ar fi fost beată. Pe faţa ei palidă ploaia rece amesteca picuri cu lacrimi fierbinţi şi-i dădea un aer ireal, de arătare venită de pe lumea cealaltă.
    – Ai grijă, cucoană! Nu te uiţi pe unde mergi?
    Mai avea puţin până să cadă. S-a redresat cu greu după ce se ciocnise cu un călător ce alerga grăbit să prindă primul microbuz.
    – Ce nebună, frate! În urma bărbatului grăbit rămâne glasul mânios şi o înjurătură groasă, plină de năduf.
    Vântul furios îi smulsese umbrela din pumnul îngheţat. A privit-o zburând cu spiţele frânte, ca o aripă uriaşă de corb muribund. Acum ploaia îi cădea sâcâitor pe păr, pe frunte, pe şalul ce-i acoperea cu parcimonie creştetul. Ghetele i se umpluseră de apă şi la fiecare pas scoteau un zgomot surd. Nu-şi mai simţea picioarele ude, nici mâinile înţepenite pe care le lăsase să atârne leşinat pe lângă corp. Buzele căpătaseră o culoare vineţie, ochii îngropaţi în orbite o ardeau, părul ud i se lipise de frunte şi de obraz.
    De când aştepta? Nici ea nu mai ştie… trecuse demult o oră de la ultima convorbire. Nu că nu ar mai fi sunat de câteva ori după aceea. Doar că nu-i mai răspusese nimeni, deloc. Acum seara cobora vertiginos, felinarele străzii căpătau putere, ploaia cădea sâcâitoare, îngheţată şi ea îşi simţea paltonul subţire ca o piatră de moară în spate. Atâta apă adunase că apăsa pe umerii firavi de parcă ar fi vrut să-i aplece până la linia asfaltului. Lumea venea şi pleca, doar ea rămânea aşteptând şi încerca să-şi încălzească picioarele măsurând peronul de la un capăt la celălalt de zeci de ori.
    “Rău e să fii prost şi să crezi în oameni fără cuvânt. De ce i-oi fi crezând? Mi-au promis. Trebuie să se ţină de cuvânt! Au promis! Au promis!!  Cum mă întorc eu acasă?”
    Acum câteva luni, cât încă mai avea serviciu şi foamea nu bătea la uşa ei, ajutase un cuplu de colegi cu o sumă de bani. Nu erau mulţi, dar pentru ea erau importanţi. Bani albi pentru zile negre, îi strânsese cu sacrificii în luni multe de trudă, gândindu-se că o să-i aibă în zilele în care soarta nu avea să le mai surâdă. O femeie tânără şi singură, cu doi copii mici de crescut, trebuie să fie prevăzătoare. Fusese suficient de prevăzătoare să îi adune şi în acelaşi timp suficient de naivă, să îi dea pe câteva vorbe-n vânt şi rugăminţi cu lacrimi mincinoase. Acum toate rezervele i se terminaseră, nu mai avea slujbă de două luni, venea iarna, ea nu mai avea nici ce pune pe masă şi în apartamentul lor umezeala şi frigul se îmbinau în voie. Abia ieri reuşise să găsească o slujbă, ca vânzătoare la o tarabă, în piaţă. Va începe de luni şi avea măcar bani de pâine. Până atunci, însă, timpul era lung şi se scurgea greu.
    Zilele trecute descoperise că prin şifonier curgea apă. Toate hainele erau  umede şi miroseau greu, a mucegai. Le-a scos şi le-a întins afară, pe balcon. A şters bine lemnul şifonierului, l-a depărtat de perete şi l-a lăsat gol, cu uşile larg deschise. În spatele lui peretele era albastru. Ciuperca mucegaiului se înmulţise fără măsură şi legase peretele printr-o pâclă groasă de lemnul subţire al şifonierului. A trebuit să cureţe, să dea cu clor şi să lase fereastra larg deschisă. Acum stăteau înghesuiţi toţi trei într-o singură cameră. Frigul pătrunzător nu-i lăsa să se odihnească noaptea. Tremurau mai mult decât dormeau. Copiii, cuminţi, tăceau. Înţelegeau prea mult pentru vârsta lor şi nu îndrăzneau să ceară mai mult şi inima ei de mamă ştia, simţea şi sângera. S-ar fi tăiat bucăţi şi le-ar fi pus în farfurie, doar să-i ştie sătui. Singura rază de speranţă rămâsese recuperarea acestui împrumut. De o săptămână îi tot suna şi-i ruga să-i aducă măcar o parte din bani. Măcar cât să mai poată supravieţui câteva zile. Ei se tot scuză, se fofilează, amână. S-a săturat de amânări şi de pretexte şi aproape că ar renunţa şi şi-ar lua gândul de la bani dacă nu ar avea atâta nevoie. Cu o seară înainte îi promiseseră că aduc ceva. Îi aştepta de patru ore. Patru ore lungi petrecute în ploaie şi uite că noaptea cobora hotărâtă pe pământ iar ei nu apăreau de niciunde.
    “Rău e să fii prost şi să crezi în oameni fără cuvânt! De ce i-oi fi ajutat eu când ştiam bine că trebuie să lupt şi cu dinţii să-mi scot banii de la ei? Mintea mea puţină de muiere miloasă. Mi-a fost milă de ea, că plângea ca ploaia, de i se înnodau lacrimile în barbă. De parcă pe mine mă ajută cineva! Cum mă duc eu acasă acum? Cum mă întorc eu acasă?”
    Un fior de gheaţă i-a trecut prin piept. Întunericul şi-a aruncat mantia peste peronul îngheţat. Oraşul şi-a aprins felinarele, maşinile alergau grăbite cu farurile aprinse şi ştergătoarele pornite, geamurile tramvaielor şi microbuzelor care treceau pe lângă ea erau aburite, semn că în interior era un pic mai cald ca afară. Călătorii se împiedicau în continuare de ea în drumul lor grăbit şi înjurau printre dinţi. Ea nu-şi mai simţea degetele, umerii s-au lăsat, lacrimile au îngheţat pe obraz. Până şi ultima speranţă începea să îngheţe încet şi sigur în întunericul nemilos. De la un timp privirea-i era atrasă doar de roţile grăbite pe asfaltul ud. N-ar fi fost nevoie decât de un singur pas. Un pas şi asfaltul nu ar mai fi fost atât de singur ud iar ea ar fi scăpat de toată durerea, de frig, de griji, de de gânduri, de foame. Totul s-ar termina uşor şi repede. S-a apropiat de bordură şi-a întins piciorul să facă primul pas spre neantul atât de ademenitor sub roţi grăbite. Apoi s-a scuturat ca după coşmar. Şi copiii?
    “Mai stau puţin. Trebuie să vină! Au promis, vin cu siguranţă! Poate sunt în următoarea maşină. Uite, se văd nişte faruri apropiindu-se. Cum să plec tocmai acum?!”

     

    3 comentarii

    noiembrie 23, 2015 · 10:32 am

    Laica şi lungimea lanţului

    O să vă spun azi o poveste domestică despre Laica, căţeaua albă cu ochi de alună a copilăriei mele. În poveste e vorba de o anume Laica să ştiţi, deşi, acum când vreau să vă povestesc de ea îmi dau seama că pe toate căţelele copilăriei mele le-a chemat Laica. Şi pe toţi câinii Lăbuş. Nu sunt sigură dacă tata nu continuă şi acum tradiţia botezării propriilor câini cu numele predecesorilor lor.

    Pe Laica nu mi-o aduc aminte căţel, mi-o amintesc doar mare, cu urechile ei catifelate, coada stufoasă şi limba scoasă de câte ori sărea în lanţ de bucurie că mă vede. Era un câine ce ştia să se bucure de orice. De noi, de o felie de pâine, de un codru de mămăligă, de un os. Oasele erau mai rare, că ajungeau mai mult pe sub masă, pe la pisici. Ea nu avea voie sub masă, trebuia să stea legată de propria-i cuşcă, în bătătură. Locul câinilor e în lanţ.

    Să nu credeţi că se plângea vreodată! Nuuu! Doar uneori, când prindea pisica prin preajma teritoriului ei o alerga cu furie până când lanţul gros, întins la maxim, o oprea brusc şi o arunca peste cap. Se ridica imediat şi lătra furioasă învârtindu-se în cerc, la limita lanţului întins la maxim. Ăsta era perimetrul ei . În jurul cuştii de lemn era un drum bătătorit ce încadra în semicerc perfect micul ei univers în care avea ca bunuri de preţ o strachină cu apă şi una de mâncare veşnic uscată. Şi casă pe acoperişul căreia se urca în zilele în care i se ura de noroiul bătăturii, sau vara, când îi plăcea să se pripească la soare până se încingea toată şi cobora însetată să lipăie toată apa din stachină. După aceea săpa repede o groapă în partea umbroasă a cuştii şi se încolăcea acolo, încercând să tragă cât putea din răcoarea pământului.

    La un moment dat groapa se adâncea atât de tare, că podeaua cuştii rămânea suspendată deasupra unei mici prăpăstii şi tata era nevoit s-o astupe înjurând în gura mare şi lovind-o pe biata Laica cu lopata. Ea abia reuşea să se ferească de lovitură schelălăind şi fugind băgându-şi coada între picioare. Atât cât o lăsa lanţul. Se cuibărea tremurând cât de departe putea, băga trufa sub coadă şi tremura aşa, urmărindu-l pe tata cu ochişorii ei ca aluna. Când el termina treaba şi se îndepărta, se ridica voioasă, dând din coadă, se ducea şi amuşina pământul reavăn ce-i acoperea ascunzătoarea şi se întorcea să lingă cu limba ei roz mâna ce-o lovise.

    Nu avea niciun resentiment, nu sărea niciodată să muşte sau să se răzbune. Iar tata nu ştia nici măcar s-o frece după urechi, aşa cum o frecam noi când ne tăvăleam împreună prin ţărână, atunci când nu ne vedeam nimeni. Era micul nostru secret. Totdeauna m-a uimit faptul că nu răspundea sub nici o formă loviturilor pe care le primea nemeritat cu piciorul în coaste, de câte ori îi şedea tatei în drum.

    Rebela din mine nu a ştiut niciodată să se resemneze aşa şi nici să înţeleagă devotamentul ăsta dus la extrem. Eu plângeam, strigam la el s-o lase în pace, mă revoltam şi mă duceam s-o iau în braţe. Ea se lăsa îmbrăţişată, îmi lingea lacrimile dând din coadă şi-l urmărea cu privirea pe cel ce-l ştia de stăpân. Bucuria cozii era pentru el, nu pentru mine. Îi spunea astfel „Mă loveşti tu, dar eu tot te iubesc, să ştii!”.

    Nu ştiu când a îmbătrânit. Eu am mai crescut, am căpătat alte preocupri, am început să dau pe la ea tot mai rar. Bucuria ei a rămas aceeaşi. De fiecare dată când mă apropiam sărea, se alinta, se punea cu picioarele în sus, fericită şi mă îmbia la joacă. La un moment dat cureaua lanţului a ros atât de mult în piele, că a făcut rană. Mi-a fost milă de ea şi de pielea aia îngroşată de pe gâtul ei. Presimţeam că o doare tare, chiar dacă ea nu se plângea niciodată. M-am dus să-i dau drumul, dar catarama era atât de înţepenită de nefolosire, că nu am avut suficientă putere s-o desfac. Seara, când a venit tata l-am rugat să o elibereze puţin, ca să i se mai vindece şi ei locul ăla însângerat.

    Spre surpriza mea, tata m-a ascultat fără să fie nevoie să-l rog plângând. Îl prinsesem probabil într-una din zilele lui bune. A mers şi-a dezlegat lanţul, lăsând-o pe Laica pentru prima dată după mult, mult timp, liberă. Căţeaua s-a bucurat enorm de atingerea aia care n-a mai fost lovitură însoţită de înjurătură. A sărit, l-a lins pe faţă, s-a proptit cu labele în pieptul lui, s-a învârtit în jurul cozii, a făcut tumbe. Tata s-a întors şi a plecat, ea a rămas acolo, la capătul şanţului pe care şi-l săpase singură plimbându-se în fiecare zi la limita lanţului întins. Nu a depăşit perimetrul ăla cu niciun pas.

    Am încercat s-o ademenesc cu mâncare, s-o chem la mine să ne jucăm, n-am reuşit. Mă privea atentă, dădea din coadă fericită şi rămânea pe loc. I-au trebuit trei zile să descopere că poate să se plimbe nestingherită şi să exploreze în voie toată bătătura. A mirosit cu interes toate colţurile, toate lemnele, ţinându-şi tot timpul coada între picioare şi s-a întors după aceea în spaţiul acela în gust în care se simţea în siguranţă. Până i s-a vindecat rana şi a fost legată din nou, nu a îndrăznit nici măcar o singură dată să se apropie de poartă.

    Nu-mi aduc aminte când am pierdut-o . A murit cuminte, în lanţul ei, după ce eu plecasem deja de acasă. M-am întors într-o vacanţă şi-n locul ei un alt câine purta acelaşi lanţ.

    De douăzeci şi cinci de ani trăiesc cu senzaţia că ne-am molipsit cu toţii şi nu suntem în stare să depăşim deloc sindromul ăsta al lanţului niciodată rupt.

    2 comentarii

    noiembrie 22, 2015 · 7:37 pm

    Se cunună robul lui Dumnezeu…

    Acum nişte ani în urmă (nu spui câţi că-s mai mult de 15 şi mă credeţi bătrână când eu sunt o jună sprinţară), s-a decis şi frate-meu să-şi pună pirostriile, după o viaţă de holtei destul de lungă. Cu alte cuvinte, rămâsesem singura care nu-l băteam la cap să se aşeze la casa lui, bla, bla. Tata, mândru nevoie mare, s-a angajat să facă nunta, că avea experienţă. Mai organizase una cu vreo 30 de ani în urmă. Pe-a lui. Zis şi făcut, bucurie mare, zilele treceau una după alta, toamna se apropia. Sunam acasă cam o dată pe săptămână să întreb de una de alta, să nu uităm naiba ceva. De fiecare dată toate erau frumoase, roz şi perfecte. Nimic nu era uitat.
    – Aţi pus, tată, varza la murat?
    – Lasă, băi, nu-ţi bate tu capul! Ştiu eu! E bine!
    – Aţi luat şorţuri, şerveţele, fețe de masă, prosoape?
    – Da, băi, nu-ţi face griji! Ştiu eu!
    Buun. Deci toate erau perfecte şi bucuria creştea odată cu trecerea timpului, cu gândul la cheful şi distracţia de pomină ce-aveam să le tragem. Doar că… cu o săptămână înainte mă sună frate-meu să las dracului totul şi să mă duc acolo, că el nu mai rezistă şi iese cu sânge. Cumnată-mea la fel, că ea nu mai suportă, că e obosită şi nu mai poate face nimic. Ce să faceţi fraţilor, că toate sunt făcute? Cum erau, vă povestesc altădată.
    Îmi cer concediu şi plec cu o săptămână mai devreme, urmând ca ex-soţul să vină vineri înainte de nuntă cu copiii şi prietenii noştri cu maşina. Ajung acolo şi-l găsesc pe frate-meu plin de mortar, pe cumnată-mea plină de vopsea, pe tata negru. Am tăcut şi m-am apucat de treabă. Până vineri reuşisem performanţa să mă cert cu toţi şi să-i împac la loc, să mă enervez că fină-mea-mi stricase un carton de ouă şi blaturile pentru prăjituri, mama îmi furase ultimul carton de ouă şi-l dăduse bucătarului ca să le pună în sarmale(???), mă certasem cu bucătarul care nu mă lăsa să mă ating de carne pe motiv că nu mă cunoaşte, cu fină-mea din nou că-şi băgase picioarele şi-n 2 kg de icre ca să fie treaba oablă şi abia-mi mai ţineam lacrimile în frâu.
    Le-am dat drumul duminică, când m-am certat cu frate-meu şi-am vrut să-mi bag picioarele să plec şi să-l bag în mă-sa cu nunta lui cu tot. Norocul lui cu naşă-mea şi cu Carmen (incredibila mea prietenă) care au reuşit cumva să mă liniştească şi să mă urce în maşină ca să mă ducă la biserică. Restul nunţii urma să vină per-pedes, că aşa era obiceiul, să audă lumea lăutarii, să iasă la porţi, să vadă mireasa, să-şi dea cu părerea, să mai dea un chiot, să mai bea un pahar de vin, o ceaşcă de ţuică în cinstea mirilor. Ca la nuntă, de.
    La biserică am ajuns în cel mult 7 minute. Trei km liberi, o bagatelă. Alaiul nu reuşise nici să dea colţul de pe uliţa noastră. O linişte suspectă ne-a întâmpinat. Mă, cine ştie, o fi în biserică popa şi ţine uşa închisă că de, e curent. Vax. Biserica încuiată. Dincolo de gard, la casa parohială aceeaşi linişte. O dormi, îmi zic. Strig. Pauză. Strig mai tare. Nimic. Măi să fie, să vezi că ăştia nu l-au anunţat pe popa şi n-are cine să-i cunune! Ies în drum şi strig la o poartă.
    – Bună ziua! Ştiţi cumva unde-i popa?
    – Da’ de ce?
    – Păi, avem nuntă, zic. Şi parcă ar trebui să fie şi el la cununie, măcar să ne deschidă uşa.
    – Aaaaa! Păi e la semănat!
    – Azi???
    – Păi când? A plecat acu’ vreo oră, că l-a chemat tractoristu! Da’ acum trebuie să vă cununaţi?
    – Acu’ ne gândeam. Dacă alaiul e pe drum, cam când credeţi c-am putea să o facem?
    – Io nu ştiu, taică… mergeţi şi voi la ţârcovnic acasă, că la el sunt cheile de la biserică şi vine să vă deschidă.
    – Târcovnicu’ ţine şi slujba?
    – Cum să ţină şi slujba? Pe-aia o ţine popa! Dac-o putea, acu…
    – Da de ce să nu poată?
    – Ei, vedeţi voi.
    Suna ca naiba. Mă întorc la Carmen care mă aştepta fumând lângă maşină.
    – Băi, zic, e groasă. Ăştia nu au vorbit cu popa, ăla e pe câmp, ăştia ajung acu’ cu lăutarii şi nu are cine să-i cunune. Hai la târcovnic.
    Ajungem la târcovnic acasă. Ăsta, galben ca lămâia, parcă trăgea să moară.
    – Păi, eu nu deschid biserica dacă părintele nu e. Ce să faceţi singuri în biserică?
    – Să-l aşteptăm, zic. Cum să-l aşteptăm cu tot alaiul în drum?
    – Io nu ştiu, taică, nu ştiu. Aţi vorbit cu el? Ştie că veniţi? Că mie nu-mi zâse nimic de nicio nuntă!
    – Ştie, normal că ştie!
    – Io nu cred, taică. Nu cred. Şi când o veni de la semănat habar nu am…
    – Păi mata ştii unde seamănă?
    – Ştiu, are un loc, colo, în balta lui Pică.
    – Noi suntem cu maşina, zic. Hai cu noi după el.
    – Ba, taică, nu merg, că la ora asta nu-i limpede şi mă afuriseşte. Lasă-l că vine el. Hai că mă îmbrac şi vin să stau cu voi, să-l aşteptăm.
    Ajungem înapoi la poarta bisericii, de data asta şi cu târcovnicul cel galben ca lămâia. Timpul trecea, soarele trecea sper apus, începea să se facă răcoare, alaiul de nuntă se apropia, doar popa nu se vedea. Nu mai puteam sta locului de nerăbdare. Asta ne mai trebuia acum! Ce era în gândul meu, câte înjurături de tot felul numai eu şi Cristos ştiam!
    – Băi, hai că avem timp să ajungem la Dăbuleni să rugăm preotul de acolo să vină cu noi să-i cunune.
    – Hai, zice Carmen, veşnic disponibilă pentru toate nevoile mele.
    – Ba, taică, nu vă duceţi, zice ţârcovnicul! Nu vă duceţi, că nu vine, vă spui io!
    – Da de ce să nu vină? Îl plătim!
    – Nu, de-aia! Nu vine să slujească aici dacă n-a vorbit cu părintele înainte că iese scandal mare!
    – Păi dacă ăsta nu e, ce să facem?
    – Nu ştiu, da nu vă duceţi, zice. Nu vă duceţi, că nu vine, vă spui io. Nu se ceartă cu părintele.
    Ft-i! Deja se auzeau lăutarii şi se vedeau copiii cu lumânările. Mai un pic şi se zăreşte şi mireasa cu naşul de cot. Gata, îmi zic, asta a fost. Mergem, bem, mâncăm şi-i cununăm altă dată. Îmi făceam planul cum să le dau vestea când, de după colţ apare şi popa cu barba în vânt, părul vâlvoi, obraz roşu, nas şi mai roşu, clătinându-se pe blana căruţei care-l aducea târâş-grăpiş acasă. Îmi venea să plâng de bucurie că-l văd şi de necaz că era beat criţă.
    – Hoooo! Ce faceţi, taică, aici?
    – Săru’mâna, Părinte! Iote ce să facem, vă aşteptam!
    – Da’ uite că venii! Cu ce gând pe la mine?
    – Cu o cununie, zic. Aveaţi o cununie astă-seară.
    – Hmmm… io mai ştiu, taică! Oi fi având, da’ am uitat! Când mi-aţi spus?
    – Duminca trecută, Părinte! Strigă şi Naşa bătrână că ajunsese deja lângă noi şi-l înjura printre dinţi cu foc. Io ţ-am zis duminica trecută după slujbă, când am venit la tine şi te-am luat deoparte! Cum dracu’ uitaşi?
    – Ei, ce să fac, Etă, mai uit şi io, mai uit că-s bătrân! Lasă că se rezolvă. Să intru şi io în curte, să mă pregătesc şi viu! Acuş viu şi-i cunun!
    – Uiţi de băutură, nu de bătrân, dă-te dracu’! mai prind din zbor de la nasă-mea. Doar eu, popa nu. Mai bine.
    Târcovnicul s-a dus să deschidă uşa, alaiul a intrat în biserică şi s-a pus pe aşteptat. Veselie, râs, glume tâmpite. Ce era să facă nuntaşii încălziţi de drum şi de vin? Cumnată-mea făcea feţe feţe cu surorile ei şi cu mă-sa, bănuind de pe atunci ce soartă o aşteaptă pe biata mireasă în satul ăla în care şi popa e beţiv, frate-meu doar ce se mai descreţise un pic, naşul în formă mare. Vine şi popa a cărui pregătire constase în spălat barba de praf, scuturat reverenda un pic şi pus epitrahilul deasupra. Intră în altar, mormăie ceva neînţeles şi iese cu crucea în mână. Ţârcovnicul deja aşezase masa cu cele trebuincioase cununiei, aprinsese şi tămâia, aşa că slujba putea începe. Şi a şi început! Cinci minute încheiate a cântat pe repede înainte părintele! Cuvintele doar el le înţelegea şi nu sunt sigură dacă erau toate din slujba de cununie. După cele cinci minute si un Amin cântat pe nas de târcovnic, popa strigă de răsună biserica:
    – Măăărieee!!
    – Îuuu! Ce-ai?
    – Mă-ta-i acas’? În numele Tatălui, al Fiului şi-al Sfântului Duh!
    – Nuuu! E la fra-su, are o treabă!
    – Aha, bine! Vaca mea veni? Amiiiin!
    – Aha! E la poartă!
    – Bag-o în curte! Și trimite-o pe mă-ta s-o mulgă după aia! Doooaaamne miluieeeesssteeeee!
    Ce-a urmat nu poate fi redat fidel în cuvinte. Frate-meu tuşea, cumnată-mea se ţinea de burtă, naşul s-a aplecat şi se lovea cu palmele pe genunchi, lăsând lumânarea în grija cumnatului de mână, naşa lăcrima deja, iar eu cu Carmen ne-am bulucit pe uşă afară să slobozim în hohot toată tensiunea zilei. După încă douăzeci de minute slujba era gata şi frate-meu putea să-şi sfârşească cu succes viaţa de burlac. Iar popa să-şi vadă liniştit de mulsul vacii. Sau al Măriei, încă nu-mi dau seama bine.

    9 comentarii

    noiembrie 21, 2015 · 2:30 pm

    Bună dimineaţa!

    Pe vremuri…. Wow, cum sună asta! Am vrut să spun „pe vremea mea”, mi s-a părut însă c-aş fi mai tânără decât expresia şi nu mi se potriveşte. Acum am dat-o direct cu oiştea-n gard, că vremurile alea pot fi imemoriale. Să revin, zic.

    Am copilărit la ţară, într-un sat destul de mare din lunca Dunării. Era atât de mare că nu mai avea nevoie de alte sate ca să formeze o comună, aşa că era el şi sat şi comună la un loc. De la mine până la Dunăre sunt ceva mai mult de 4 km. De la bunicii mei la Dunăre era cât un Jieţ cu apă limpede. Nu-mi plăcea la noi, „în Deal”, era totul aliniat, bine măsurat, împărţit, parcelat, astfel încât noi să nu avem curtea mai mare ca vecinul Menghis şi nici ca vecina Dorina, din faţă.

     

    La bunici satul se numea „în Vale”. Adică, satul vechi, cum ar veni. În Vale nu era neapărat mai jos decât în Deal, ci mai aproape de Dunăre cu vreo câţiva km. Aşa se împărţeau pe vremuri distanţele, iar străzile nu aveau denumiri pompoase ca acum când noi stăm pe strada Plevnei, ca-n războiul de independenţă. Atunci oamenii stăteau pe Nisip, pe Vârâţ, în Balta lui Pică. Nume mai apropiate de ei, de viaţa de zi cu zi. Uliţa era îngustă, casele mai apropiate una de alta, nisipul ei mai adânc. Şerpuia, urca şi cobora coasta către Jieţ, unde se lărgea brusc şi se oprea direct în apa limpede cu lăon pe fund şi lintiţă la suprafaţă, mormoloci, puiet de şalău şi oclei, boboci de gâscă şi copii desculţi. Aveam un sat de oameni mari şi un sat de copii ai oamenilor mari. Nu era casă în care să nu fie unul-doi de vârsta noastră.

    Oamenii se cunoşteau, ştiau că Ion de pe Vârâţ era leat cu Stan din Deal şi frate cu Vasile de pe Nisip, cu Ioana de la Târg, copilul lui Tudorel şi-al Măriei din Vale. Şi dacă nu se ştiau se aflau. Trecea omul pe drum, se uita în stânga şi-n dreapta, peste gard şi dacă vedea om în bătătură saluta.

    • Bună dimineaţa, măi nene!
    • Bună dimineaţa, taică! Încotro aşa devreme?

    • Ia, cu treabă la comparativă. Mă duc să-l întreb pe Tudorel de cuie de potcoave, că mi-a promis că aduce.

    Sau:

    • Bună ziua, daică! Ce lucrezi?
  • Bună să-ţi fie inima! Ia, mai luai şi io cusătura asta în mână, până se mai domoleşte soarele. Tu unde plecaşi?

  • Iote, până colea, la ţaţa Floarea, că vrea să năvădească nişte aşternuturi.

  • Aha, mi-a zis şi mie alaltăieri. Am văzut c-a vopsit şi lâna. I-a ieşit un albastru! Fac şi io săptămâna viitoare. Da cine-i aia de vine-ncoa, o cunoşti?

  • E Mariuţa a lui Juveac, nora Ilenei. N-o ştii? C-am fost la nunta lor în toamnă.

  • Iete, n-o cunosc. Frumoasă noră are Ileana.

  • Măriuţa se apropia cu ochii în pământ şi saluta când trecea pe lângă muieri.

    • Săru’mâna!
  • Să trăieşti, muică! A cui eşti tu?

  • Adică, vezi Doamne, să intre cu ea in vorbă, să se cunoască direct, că de ştiut ştia de-acu’ a cui e, că doar ce-i spusese megieşa. Aşa ajungea să se ştie satul om cu om şi să se respecte unul pe celălalt. La nunţi se aduna tot leatul, la înmormântări la fel. Şi cine nu venea după alai, ieşea la poartă, să participe cumva şi la bucuria şi la durerea celorlalţi. La nuntă mai dădeau un chiot, mai beau o gură de vin, la înmormântare mai vărsau o lacrimă şi-o picătură din vinul roşu pe care bărbaţii îl cărau în găleţi împodobite cu prosop în urma mortului. Să fie de sufletul lui. Că om bun a fost.

    Dacă nu salutai când treceai pe drum erai prost crescut şi nu meritai încrederea oamenilor, nu meritai să rămâi in satul lor. Te adoptau cu naturaleţe cu o singură bineţe şi te expulzau la fel de natural şi repede în lipsa ei. Mare ruşine era pe capul cui nu ştia să salute, nimeni nu-l băga în seamă.

    • Cine, bă, mutul ăla care nu ştie nici să deschidă gura să zică „bună ziua”? Ăla de-are prune acre în gură de câte ori vorbeşte? Du-te, bă, d-aci cu el cu tot, nici nu vreau s-aud de el. Nu-mi trebuie mie oameni de ăştia cu nasul pe sus. Nu vezi că nu-i ajungi cu prăjina la nas?

    De fapt, expresia nu era aşa. Zicea „ Ia dă-l dracu’, taică! Ăstuia nu-i dai cu curul de nas, nu vezi?” Adică un închipuit ca el nu are ce căuta în gaşca noastră, clar. Şi nu căuta. Cu greu găsea un sprijin la nevoie, chiar dacă era profesor, sau primar, sau miliţian, sau mai ştiu eu ce mare funcţionar prin comună.

    Erau nişte reguli nescrise şi o modestie aparte care-ţi asigura apartenenţa la acel grup exclusivist. Cei din afară erau ei, alţii, nu aveau ce căuta în satul nostru, nu se asemănau cu noi. Ăia erau dăbuleni, călărăşeni, lişteveni, sadoveni, orăşeni, altceva. Erau parte din grupurile lor, delimitate de graniţe imaginare de cele mai multe ori. Fiecare cu obiceiuri şi tradiţii proprii, cu particularităţile lor, câte ceva distinct doar al satului din care venea, ceva ce-i dădea acea unicitate în bine, sau în rău.

    De ce v-am povestit toate astea? Sinceră să fiu, habar n-am. Doar mi-e dor de oameni şi de vremuri de demult. De omenie, de naturaleţe, de grija faţă de celălalt, de bun-simţ şi atenţia cu care te porţi astfel încât să nu faci rău celui de lângă tine, să nu-l jigneşti cu ceva, că şi tu eşti ca el. Mi-e dor de responsabilitate şi asumare, de respect. Mi-e dor de oameni simpli care să te primească cu braţele deschise şi să nu încerce să profite de tine doar pentru că eşti om bun.

    Acum trecem unul pe lângă celălalt şi ne înjurăm în gând.Oamenii se privesc încruntaţi şi-şi invidiază zâmbetul. „Iote-al dracu’, ăsta are chef de rânjit fasolea la mine de parc-am fi crescut împreună.” Am vecini care aşteaptă să-i salut, mă privesc cruciş şi strâng buzele, ca nu cumva să le iasă acel „bună ziua” natural dintre ele. Să nu le scape vreo bineţe care să-i păgubească pe ei de binele pe care mi-l doresc mie.

    Oameni tineri, bărbaţi, care nu ştiu nici măcar să răspundă la salutul tău, oameni care te împing când trec pe lângă tine ca să-şi facă loc, care-ţi închid uşa în nas deşi te cunosc, treceţi zilnic unul pe lângă celălalt pe scări. Mda. Doar mi-e dor de oameni.

     

    11 comentarii

    noiembrie 19, 2015 · 10:45 am

    Azi

    Azi vine iarna peste noi,
    anume
    Şi ne găseşte singuri
    pe-amândoi
    În câte-un colţ întunecat
    de lume
    Tânjind la vremea când, încă,
    eram doi.

    294976_283521961774447_370803491_nŞi bate crivăţul
    pe la ferestre
    Iar lemnul geme greu
    cu icnet lung
    Petalele sucombă trist
    în glastre
    Şi-un greier mic îşi tace
    cântecu-n
    amurg.
    Nori cenuşii coboară grei
    din munte
    Să stingă-ncet viaţa-n ochi
    ce ard,
    Deasupra noastră stele
    însingurate
    Se scutură-ameţite
    din înalt.
    Azi mor şi eu cu fiecare
    clipă
    Ce-aşterne flori de gheaţă
    pe asfalt.

    Şi vine iarna peste noi,
    iubite
    Nici nu mai ştim de-am fost
    vreodată doi.
    Când reci zăpezi ne-au troienit
    cernite
    Şi-orice gând a îngheţat
    în noi.

    8 comentarii

    noiembrie 17, 2015 · 8:18 am

    Poveste casnică despre unii doctori şi preoţi

    Mă trezesc acum câţiva ani cu un telefon de la tata. Trebuie să vă spun că atunci când sună tata e eveniment. Dacă vreţi să vă faceţi o idee, luaţi în calcul că nu m-a sunat nici la moartea bunicilor mei, de nu am putut să-i însoţesc pe ultimul drum. Ei, atunci când a sunat telefonul a fost o surpriză atât de mare că m-am gândit ceva dacă să răspund sau nu. I-am ratat apelul şi l-am sunat înapoi. Era întradevăr de rău. De foarte rău. Mă chema acasă ca s-o mai prind pe mama în viaţă. Vă daţi seama că o veste ca asta te cam zdruncină, după ce, de câte ori ai sunat ţi s-a spus că e totul bine.

    Tot anul acela o plimbase de acasă la spital, de la spital acasă, până când nu a mai fost în stare să se ridice din pat. La spital primise un diagnostic necruţător: ciroză şi doctorul, după ce a experimentat pe ea toate medicamentele despre care citise în tratarea acestei cumplite boli, şi-a declinat competenţa şi i-a zis tatei s-o ia acasă, nu nu mai are şanse să supravieţuiască. Îi dăduse cel mult o lună, dar era sigur că nu rezistă mai mult de două săptămâni (probabil se săturase şi de miei, iezi, curcani şi alte bunătăţi pe care le tot cerea amărâtului meu de tată care se încăpăţânase să ne demonstreze că se descurcă singur).

    Mi-am luat liber şi am alergat acasă într-un suflet. Din mama mea mai era o mână de om numai piele şi oase, cu o burtă mare, plină de lichid. Ochii ei albaştri şi mari erau afundaţi în orbite şi oasele craniului împungeau perna prin pielea străvezie. Mi s-a rupt sufletul s-o văd cum se chinuie să respire, să supravieţuiască. Nu putea să-şi ridice capul nici să bea apă şi nu mai era în stare nici să vorbească. Avea lungi perioade în care nici măcar nu era conştientă şi ne simţeam neputincioşi privind-o. Ne-am revoltat, normal, fiecare în felul nostru. Eu plângând, frate-meu certându-se cu tata şi înjurând. El se presupune că el era cel mai tare şi încerca să mă încurajeze pe mine, dar nu-şi ştia gestiona sentimentele.

    Te simţi dezrădăcinat şi al nimănui în astfel de momente, simţi că lumea ta se prăbuşeşte. Tu te clatini şi încerci să te agăţi de orice ca să poţi rămâne în picioare. Am început s-o păzim pe rând. Eu, cumnată-mea, tata, o fină… Frate-meu nici nu îndrăznea să calce peste pragul încăperii în care zăcea.Eu ieşeam, mă duceam în fundul grădinii, mai trăgeam o porţie de plâns, urlam, îmi ştergeam lacrimile şi mă întorceam s-o iau de la capăt. Mă rugam la căpătâiul ei, o simţeam cum se roagă cu mine, cum se liniştea şi se agăţa de viaţă cu toate puterile şi asta mă termina.

    Într-o după amiază, când i-a fost cel mai rău, l-am luat pe frate-meu şi ne-am dus după preot. A fost o surpriză să văd că nu mă respinge, el, care nu este deloc credincios. Ne-am urcat în maşină hotărâţi să-l aducem cu noi s-o împărtăşească. Cred că şi mama aştepta cu nerăbdare, deşi ea nu a călcat pragul bisericii decât la nunţi, botezuri şi înmormântări. O simţeam. Preotul cel bătrân şi veşnic abţiguit de care  nu mai era. În locul lui venise un preot tânăr ce transformase casa parohială şi curtea bisericii într-un rai cu flori. Preoteasa ne-a întâmpinat zâmbitoare, de parcă ne-ar fi cunoscut de o viaţă şi ne-a promis că-l va trimite cu siguranţă pe părinte după ce ajunge acasă. Era plecat cu treabă în alt sat. Ne-am întors mai trişti de cum am plecat şi nici n-am îndrăznit să intru să-i spun mamei că preotul n-a venit cu noi.

    Timpul trecea, începea să se înnopteze şi popa nu mai ajungea. Îmi pierdusem speranţa că ar mai apărea la timp. L-aş fi rugat pe frate-meu să mai mergem o dată până la biserică, dar el deja începuse să înjure. Mi-am dat seama că în durerea noastră nici măcar nu-i spusesem preotesei cine suntem! Mă gândeam „ Ce fraieri suntem! Unde să vină omul, când noi nici nu i-am spus? De unde să ne cunoască el pe noi?” Şi totuşi, atunci când deja îmi murea şi utima speranţă, la poartă a oprit o maşină şi din ea a coborât preotul.

    A intrat sobru pe poartă, a salutat blând şi a cerut să-l ducem la mama. Tata se învârtea ca un lup în cuşcă, că ar fi vrut să fie de faţă, să vadă el acolo, să audă, să supervizeze ce face preotul ăla prea tânăr în care nici măcar nu putea avea încredere din moment ce era mai mic şi decât copiii lui. Preotul l-a dat afară şi a închis uşa în urma lui. A stat acolo, lângă mama, au vorbit, a spovedit-o (şi credeţi-mă, a avut multe de iertat), s-a rugat pentru ea şi cu ea, a împărtăşit-o şi-a ieşit de acolo mai trist decât a intrat. Cumnată-mea a sărit să-l întrebe cât crede că mai rezistă. El, cu privirea pierdută a privit-o blând şi-a ridicat din umeri. „Doar bunul Dumnezeu ştie!”, a răspuns şi a refuzat orice plată. S-a urcat în maşină şi a plecat lăsându-ne să ne trăim durerea.

    În noaptea aceea mama s-a odihnit. A dormit ca un prunc până dimineaţă. Din când în când ne duceam să vedem dacă mai respiră şi ni se părea ciudată respiraţia ei liniştită, abia simţită, după ce-şi trăsese sufletul atâtea zile la rând. Dimineaţă când s-a trezit a cerut să mănânce. Uşor-uşor s-a întremat şi după alte câteva zile a putut fi transportată la spital. De data asta la cu totul altul decât cel la care acel vraci cu diplomă făcuse experimente pe ea. Diagnosticul de ciroză nu s-a confirmat şi cu tratamentul adecvat şi-a revenit suficient cât să se poată întreţine singură. E bine şi azi şi încă au grijă unul de altul şi ţin gospodăria înfloritoare, mai bine ca alţii mai tineri şi mai în putere.

    E un episod dureros din viaţa mea pe care l-am scris cu greu, dar am vrut să vi-l împărtăşesc tocmai pentru că toată lumea e pornită azi împotriva preoţilor. A tuturor preoţilor. Inclusiv copiii mei nu mai au nicio înţelegere pentru haina preoţească. Ori lucrurile nu sunt niciodată aşa cum par iar oamenii nu seamănă unul cu celălalt în nicio situaţie. Da, sunt preoţi lacomi care au îmbrăcat reverenda doar pentru a se îmbogăţi cu minim de efort. Sunt totuşi şi oameni care-şi iau în serios menirea şi fac minuni cu harul lor. Pentru că nu-i uşor să te încarci cu durerile tuturor şi să oferi alinare chiar şi celor a căror conştiinţă e prea încărcată de nici măcar ei înşişi nu se pot ierta. Şi nici să dai mâna cu moartea de câte ori conduci un suflet pe ultimul drum nu-i de ici, de colo. Noi ne trăim durerile noastre şi încercăm să ne liniştim conştiinţa respectând tot felul de ritualuri în astfel de momente. Fie că ni le spune baba Rada din capul satului, şefa radio-şanţ şi bocitoarea de serviciu, fie că ni le impune baba care se duce în fiecare dimineaţă să tămâie mormântul, fie că cine ştie ce neam se mai trezeşte să impună o regulă. Preotul vine să te sprijine şi pe tine, cel rămas şi să preia asupra lui şi uriaşa sarcină a petrecerii celui ce pleacă. Cine-şi închipuie că e uşor se înşeală. Nu toţi merită piatra. Unii chiar merită acel „săru’mâna, Părinte!”

    3 comentarii

    noiembrie 10, 2015 · 8:55 am

    Noi cei de acum

    „- Aşa se va întâmpla? Vom ajunge ca părinţii noştri?
    – Nu, eu nu vreau! Niciodată!
    – Ba da. Asta se întâmplă pur şi simplu.
    – Cum?
    – Când creşti îţi moare sufletul!”

    Sunt replici dintr-un film. Uneori până şi scenariştii strecoară nişte adevăruri dure printre nimicurile puse în gura protagoniştilor.
    Ce-am învăţat zilele astea?
    – Că putem doborî munţi dacă suntem suficient de revoltaţi. Dar pentru asta trebuie să moară ai noştri. Mulţi.
    – Că am ajuns unde suntem pentru că nu ne putem asuma răspunderi. Avem aşteptări. Totdeauna de la alţii.
    – Că am crescut copii deştepţi. Sunt buni, în stare să înveţe orice îşi pun în cap, în stare să-şi clădească orice carieră vor şi să se unească din când în când, când drepturile le sunt încălcate. Dar nu i-am învăţat să fie un colectiv, o forţă. I-am învăţat să fie individualişti, exclusivişti, să-i privească pe cei ce nu-s ca ei cu suspiciune. I-am învăţat că-s unici, cei mai buni, cei mai dotaţi, cei mai frumoşi, i-am pus să-şi repete asta de câte ori au avut un eşec şi şi-au însuşit atât de bine lecţia, că nu sunt în stare să vadă că şi ăla mai ponosit, mai bădăran, mai din topor are părţile lui bune. Nu i-am învăţat să-i accepte pe ceilalţi cu toate ale lor, că o societate are nevoie şi de muncitori, zugravi, constructori, pălmaşi, ţărani, nu doar de ochelarişti ce stau în spatele unui monitor, la un birou într-o multinaţională.
    – Că vrem schimbare, dar nu ştim foarte clar cum să fie acea schimbare.
    – Că avem idei, dar aşteptăm să le pună alţii în practică.
    – Că avem nevoie de lider tocmai pentru că au dispărut punţile dintre noi, nu mai ştim să comunicăm unul cu celălalt, să ne ascultăm unul pe altul.
    – Că ne ghidăm după simpatii şi cunoştinţe. Încă nu ne-am debarasat de tare vechi printre care şi aceea de a considera că dacă noi suntem cei mai buni (doar ne spunem asta în oglindă în fiecare zi, nu?) şi cei care intră la un moment dat în cercul nostru exclusivist de prieteni se situează implicit deasupra întregii lumi şi judecăţi şi împreună trebuie să privim la alţii ca la nişte lăcuste rătăcite-n deşert.
    – Că haina şi funcţia încă îl fac pe om.
    – Că e mai uşor să cârcoteşti fără să te implici. Iar când o faci trebuie să ai neapărat sprijinul cuiva, să fii imaginea unui ONG sponsorizat, eventual. Trebuie să ai drept proptă tot felul de atribuţiuni din astea cu nume sofisticate, din care nimeni nu înţelege nimic.
    – Că într-un fel se vede lumea din haine de lucru mânjite şi altfel din costume de firmă. Iar atunci când îmbraci costumul de firmă trebuie neapărat să priveşti de sus, că nu oricine poate ce poţi tu.
    – Că ne pasă mai mult de diplome decât de ceea ce e în stare fiecare să facă. Judecăm după cartoane, nu după creier.
    – Că Anton Pann n-a murit. Doar se reinventează în fiecare zi.
    – Că ne pierdem interesul repede.
    – Că nu putem suporta ca altcineva să ne spună ce să facem. Ştim noi cel mai bine, dar să facă ei, ceilalţi.
    – Că toţi suntem vorbitori, niciunul ascultător.
    – Putem empatiza cu un demnitar în cazul unei tragedii, nu cu cei care încearcă din răsputeri să elimine efectele tragediei cu pierderi minime.
    – Că judecăm omul după aspect şi prestanţă, nu după faptele lui. Nu-i vedem neputinţa, nici autosuficienţa dincolo de frazele sforăitoare.
    – Că avem nevoie de actori, deşi cerem tehnocraţi.
    – Că nu avem viziune la nivel macro, ci doar la nivel personal.
    – Că niciiunul din cei ce-ar putea face nu se implică, iar dacă se implică eşuează lamentabil pentru că nu-i sigur pe el şi pe ceea ce ştie. Ne lăsăm încălecaţi de toţi incompetenţii a căror unică armă e acea siguranţă mincinoasă.
    – Că încă trebuie să moară capra vecinului, pentru a aveam noi siguranţa că a noastră-i cea mai grasă, frumoasă, cornută, lăptoasă.
    -Că nu putem privi în ansamblu societatea, ci doar prin prisma interesului nostru mărunt şi meschin. E bun ăla că ne-a crescut salariu, că ne-a promis pensie mărită, că ne-a dat. Mie, ţie, nouă. Nu tuturor. Ceilalţi nu contează.
    – Că încă nu am învăţat exerciţiul democraţiei. Ne e teamă să-l ducem la capăt, doar în încercăm aşa, cu vârful piciorului, ca pe o apă rece în prag de vară. Suntem în dubiu: să intrăm, să nu intrăm? Dacă răcim şi ne e rău după aceea?
    – Că încă nu realizăm că o ţară care nu produce nu are cum sta în picioare, nu se poate susţine. Îi credităm pe cei care ne promit salarii şi facilităţi, fără să ne întrebăm de unde naiba vin banii ăia şi mâine şi poimâine şi peste un an, doi, trei. Suntem oamenii momentului, ai lui azi. Mâine om vedea. Nu ne dăm seama că acest „om vedea” e perdant.
    – Că încă avem nevoie de oameni care să ne spună cum e bine să facem, chiar dacă nu punem în practică.
    – Ne luăm ce cei ce au, cerându-le să-şi doneze veniturile pentru că noi nu avem. Nu avem spitale, nu avem şcoli, nu avem infrastructură. După 26 de ani nu mai avem nici ce-am avut. Dar nu vedem că în aceşti 26 de ani procente serioase din PIB s-au alocat tocmai acelor instituţii care azi nu ne mai pot oferi nimic. Că virăm lunar cotizaţii grase la sănătate, iar spitalele sunt focare de infecţie şi au dotări vechi de 40 de ani. În plus faţă de atunci au gândaci şi viruşi rezistenţi la antibiotice. În schimb sediile în care îşi desfăşoară activitatea administratorii banilor noştri se învârt după soare, că ei îşi schimbă maşinile ca pe şosete, că îşi angajează în posturi cheie amante, neamuri, prieteni pe cu totul alte criterii decât cele de competenţă, că o armată de funcţionari trebuie să ţină în spate o mână de şefi veşnic nesătui, iar cei care se ocupă cu adevărat de sănătatea noastră trebuie să se mulţumească cu un mediu de lucru infect, dotare puţină, să ne ceară să venim cu medicamentele în geantă, salariul în plic şi eventual patul de acasă.
    – Vedem că avem şcoli care funcţionează ilegal pentru că-s atât de dărăpănate şi nesigure, dar nu vedem sediile inspectoratelor, ale Direcţiilor pentru protecţia copilului, ale tuturor direcţiilor din sistem. Nu vedem că în fiecare an cotizăm la fondul clasei şi fondul şcolii doar ca învăţătoarea să mai schimbe şi anul ăsta perdelele şi draperiile şi feţele de masă de pe băncile jerpelite. Închidem ochii la abuzurile la care sunt supuşi copiii noştri, dar nu suntem în stare să ne adunăm unul cu altul să luăm un sac de glet, o găleată de vopsea, o mână de cuie şi.un ciocan să facem ca spaţiul în care ne învaţă copiii să fie unul prietenos. Alegem să tăcem şi să nu vedem mizeria de la toalete, în loc să-l luăm de guler pe administratorul şcolii care bagă banii de materiale în buzunar, nu în curăţenia spaţiului pe care-l administrează pe banii noştri.
    – Vrem ca ceilalţi să se schimbe, dar nu acceptăm că primii cu care trebuie să începem suntem noi.
    Aş mai continua, dar mă întind mult prea mult şi mai am şi altceva de făcut. O zi bună să aveţi şi fiţi înţelepţi! Începeţi critica cu voi înşivă!

    12 comentarii

    noiembrie 9, 2015 · 1:25 pm