Noi cei de acum

„- Aşa se va întâmpla? Vom ajunge ca părinţii noştri?
– Nu, eu nu vreau! Niciodată!
– Ba da. Asta se întâmplă pur şi simplu.
– Cum?
– Când creşti îţi moare sufletul!”

Sunt replici dintr-un film. Uneori până şi scenariştii strecoară nişte adevăruri dure printre nimicurile puse în gura protagoniştilor.
Ce-am învăţat zilele astea?
– Că putem doborî munţi dacă suntem suficient de revoltaţi. Dar pentru asta trebuie să moară ai noştri. Mulţi.
– Că am ajuns unde suntem pentru că nu ne putem asuma răspunderi. Avem aşteptări. Totdeauna de la alţii.
– Că am crescut copii deştepţi. Sunt buni, în stare să înveţe orice îşi pun în cap, în stare să-şi clădească orice carieră vor şi să se unească din când în când, când drepturile le sunt încălcate. Dar nu i-am învăţat să fie un colectiv, o forţă. I-am învăţat să fie individualişti, exclusivişti, să-i privească pe cei ce nu-s ca ei cu suspiciune. I-am învăţat că-s unici, cei mai buni, cei mai dotaţi, cei mai frumoşi, i-am pus să-şi repete asta de câte ori au avut un eşec şi şi-au însuşit atât de bine lecţia, că nu sunt în stare să vadă că şi ăla mai ponosit, mai bădăran, mai din topor are părţile lui bune. Nu i-am învăţat să-i accepte pe ceilalţi cu toate ale lor, că o societate are nevoie şi de muncitori, zugravi, constructori, pălmaşi, ţărani, nu doar de ochelarişti ce stau în spatele unui monitor, la un birou într-o multinaţională.
– Că vrem schimbare, dar nu ştim foarte clar cum să fie acea schimbare.
– Că avem idei, dar aşteptăm să le pună alţii în practică.
– Că avem nevoie de lider tocmai pentru că au dispărut punţile dintre noi, nu mai ştim să comunicăm unul cu celălalt, să ne ascultăm unul pe altul.
– Că ne ghidăm după simpatii şi cunoştinţe. Încă nu ne-am debarasat de tare vechi printre care şi aceea de a considera că dacă noi suntem cei mai buni (doar ne spunem asta în oglindă în fiecare zi, nu?) şi cei care intră la un moment dat în cercul nostru exclusivist de prieteni se situează implicit deasupra întregii lumi şi judecăţi şi împreună trebuie să privim la alţii ca la nişte lăcuste rătăcite-n deşert.
– Că haina şi funcţia încă îl fac pe om.
– Că e mai uşor să cârcoteşti fără să te implici. Iar când o faci trebuie să ai neapărat sprijinul cuiva, să fii imaginea unui ONG sponsorizat, eventual. Trebuie să ai drept proptă tot felul de atribuţiuni din astea cu nume sofisticate, din care nimeni nu înţelege nimic.
– Că într-un fel se vede lumea din haine de lucru mânjite şi altfel din costume de firmă. Iar atunci când îmbraci costumul de firmă trebuie neapărat să priveşti de sus, că nu oricine poate ce poţi tu.
– Că ne pasă mai mult de diplome decât de ceea ce e în stare fiecare să facă. Judecăm după cartoane, nu după creier.
– Că Anton Pann n-a murit. Doar se reinventează în fiecare zi.
– Că ne pierdem interesul repede.
– Că nu putem suporta ca altcineva să ne spună ce să facem. Ştim noi cel mai bine, dar să facă ei, ceilalţi.
– Că toţi suntem vorbitori, niciunul ascultător.
– Putem empatiza cu un demnitar în cazul unei tragedii, nu cu cei care încearcă din răsputeri să elimine efectele tragediei cu pierderi minime.
– Că judecăm omul după aspect şi prestanţă, nu după faptele lui. Nu-i vedem neputinţa, nici autosuficienţa dincolo de frazele sforăitoare.
– Că avem nevoie de actori, deşi cerem tehnocraţi.
– Că nu avem viziune la nivel macro, ci doar la nivel personal.
– Că niciiunul din cei ce-ar putea face nu se implică, iar dacă se implică eşuează lamentabil pentru că nu-i sigur pe el şi pe ceea ce ştie. Ne lăsăm încălecaţi de toţi incompetenţii a căror unică armă e acea siguranţă mincinoasă.
– Că încă trebuie să moară capra vecinului, pentru a aveam noi siguranţa că a noastră-i cea mai grasă, frumoasă, cornută, lăptoasă.
-Că nu putem privi în ansamblu societatea, ci doar prin prisma interesului nostru mărunt şi meschin. E bun ăla că ne-a crescut salariu, că ne-a promis pensie mărită, că ne-a dat. Mie, ţie, nouă. Nu tuturor. Ceilalţi nu contează.
– Că încă nu am învăţat exerciţiul democraţiei. Ne e teamă să-l ducem la capăt, doar în încercăm aşa, cu vârful piciorului, ca pe o apă rece în prag de vară. Suntem în dubiu: să intrăm, să nu intrăm? Dacă răcim şi ne e rău după aceea?
– Că încă nu realizăm că o ţară care nu produce nu are cum sta în picioare, nu se poate susţine. Îi credităm pe cei care ne promit salarii şi facilităţi, fără să ne întrebăm de unde naiba vin banii ăia şi mâine şi poimâine şi peste un an, doi, trei. Suntem oamenii momentului, ai lui azi. Mâine om vedea. Nu ne dăm seama că acest „om vedea” e perdant.
– Că încă avem nevoie de oameni care să ne spună cum e bine să facem, chiar dacă nu punem în practică.
– Ne luăm ce cei ce au, cerându-le să-şi doneze veniturile pentru că noi nu avem. Nu avem spitale, nu avem şcoli, nu avem infrastructură. După 26 de ani nu mai avem nici ce-am avut. Dar nu vedem că în aceşti 26 de ani procente serioase din PIB s-au alocat tocmai acelor instituţii care azi nu ne mai pot oferi nimic. Că virăm lunar cotizaţii grase la sănătate, iar spitalele sunt focare de infecţie şi au dotări vechi de 40 de ani. În plus faţă de atunci au gândaci şi viruşi rezistenţi la antibiotice. În schimb sediile în care îşi desfăşoară activitatea administratorii banilor noştri se învârt după soare, că ei îşi schimbă maşinile ca pe şosete, că îşi angajează în posturi cheie amante, neamuri, prieteni pe cu totul alte criterii decât cele de competenţă, că o armată de funcţionari trebuie să ţină în spate o mână de şefi veşnic nesătui, iar cei care se ocupă cu adevărat de sănătatea noastră trebuie să se mulţumească cu un mediu de lucru infect, dotare puţină, să ne ceară să venim cu medicamentele în geantă, salariul în plic şi eventual patul de acasă.
– Vedem că avem şcoli care funcţionează ilegal pentru că-s atât de dărăpănate şi nesigure, dar nu vedem sediile inspectoratelor, ale Direcţiilor pentru protecţia copilului, ale tuturor direcţiilor din sistem. Nu vedem că în fiecare an cotizăm la fondul clasei şi fondul şcolii doar ca învăţătoarea să mai schimbe şi anul ăsta perdelele şi draperiile şi feţele de masă de pe băncile jerpelite. Închidem ochii la abuzurile la care sunt supuşi copiii noştri, dar nu suntem în stare să ne adunăm unul cu altul să luăm un sac de glet, o găleată de vopsea, o mână de cuie şi.un ciocan să facem ca spaţiul în care ne învaţă copiii să fie unul prietenos. Alegem să tăcem şi să nu vedem mizeria de la toalete, în loc să-l luăm de guler pe administratorul şcolii care bagă banii de materiale în buzunar, nu în curăţenia spaţiului pe care-l administrează pe banii noştri.
– Vrem ca ceilalţi să se schimbe, dar nu acceptăm că primii cu care trebuie să începem suntem noi.
Aş mai continua, dar mă întind mult prea mult şi mai am şi altceva de făcut. O zi bună să aveţi şi fiţi înţelepţi! Începeţi critica cu voi înşivă!

Anunțuri

12 comentarii

Noiembrie 9, 2015 · 1:25 pm

12 răspunsuri la „Noi cei de acum

  1. Ce aș putea să comentez? Să-ți spun că ai dreptate? Asta știi și tu.
    Mi-au venit în minte anumite pagini „motivaționale” care ne îndeamnă să ne trăim clipa, ziua de azi, fără să mai luăm în seamă trecutul, fără să gândim la viitor. A ce-ți sună asta?
    Nu mai adaug altceva, deși, vorba ta, ar fi foarte multe de spus.
    Să-ți fie soare!

    Apreciază

    • Mulţumesc, Mugur! Şi ţie să-ţi fie soare!

      Apreciază

    • sorina

      asta cu „carpe diem” e buna intr-o tara civilizata, unde toate „curg” frumos…unde exista respect pentru semeni…unde legile sunt simple si clare si daca-s inculcate, pedepsele sunt extreme de aspre…tocmai ptr a te oblige sa fi correct…
      frumos ai scris…dar ne-am dus prea in urma, in anii astia, suntem undeva prin anii ’50…si e si mai greu de refacut…construit …si mai ales, majoritatea oamenilor de „calitate” nu mai sunt in tara…

      Apreciat de 1 persoană

      • Raţiunea şi unitatea ne lipseşte. Oameni de calitate sunt şi acum, doar că noi nu-i vedem, căutăm doar purtători de vorbe, preţuim actorii, nu scenografii. Dacă într-o masă de oameni toată lumea vorbeşte şi nimeni nu ascultă, dacă toţi vor lideri şi nimeni nu pune umărul să înceapă un lucru concret, nu iese decât anarhie. Trebuie să mai tăiem din orgolii că prea ne călcăm pe ele.

        Apreciat de 1 persoană

      • „Carpe diem, quam minimum credula postero” Astfel spunea Horațiu. Să ne trăim clipa și să avem cât mai puțină încredere în viitor. Cumva se potrivește zilelor noastre, dar nu asta încercam să arăt.

        Există alt sens dat trăirii clipei, acela de rupere de trecut. Aici nu pot fi de acord, căci trebuie permanent să știm de unde venim și unde mergem, chiar dacă viitorul este flexibil cumva. Este un continuum, căci linia trecutului ne dă linia călauzitoare a viitorului.
        Eu cred în păstrarea nealterată a trecutului, atât în memoria proprie cât și în cea colectivă!

        Aș spune că, dacă aplicăm legile bunului-simț, aproape că nu ar mai fi necesare legile scrise de oameni.

        Apreciat de 1 persoană

  2. Tot ce spui e omenesc şi de bun-simţ, însă în timp a devenit ilegal. De aceea cei ce ar putea face ceva nu se implică.

    Sistemul e defect, are scurgeri vaginale – de teamă şi de scîrbă, nimeni nu se încumetă să-l penetreze.

    Apreciat de 2 persoane

    • Sistemul e defect pentru că noi suntem defecţi, Dragoş.

      Apreciază

      • Nu noi sîntem sistemul, ci doar îl servim, de teamă că rămînem fără păpică – pentru noi, pentru copiii noştri, pentru pisică… Sistemul nu ne vrea egali, vrea să ne eliminăm unii pe alţii pînă rămîne „spuma”, de aceea lucrurile stau aşa cum stau. Democraţia e doar un cuvînt al cărui sens a fost violat şi apoi ucis.

        E adevărat, noi – marea noastră majoritate – sîntem defecţi. Din fabricaţie, nu e vina noastră. Dar aceia puţini care ne-ar putea repara nu sînt lăsaţi s-o facă fiindcă cei mai defecţi dintre defecţi sînt „la butoane” şi au mare grijă ca noi să rămînem aşa cum ne-am născut.

        La teatrul de păpuşi, copiii se uită numai la marionete, nici măcar sforile nu le mai bagă în seamă după primul minut, iar de păpuşari n-au habar. Ce copii sîntem…

        Apreciază

        • Greşit, Dragoş. Noi facem parte din sistem şi credităm defecţiunea lui. De câte ori nu ne facem treaba, de câte ori băgăm mâna în buzunar să dăm şpagă, sau ne băgăm în faţă la o coadă, sau nu ajutăm pe cel de lângă noi când ne roagă, sau arătăm cu degetul totdeauna către altul, fără să ne recunoaştem propria neputinţă. Toate astea au condus la ceea ce am ajuns acum. Pentru că noi ne complacem în rolul de marionetă.

          Apreciat de 1 persoană

        • La conştiinţe, Dragoş? Ţine de fiecare în parte. La educaţie? Există şi auto… Fiecare cu el, apoi cu copiii lui. Ei pot avea o şansă dacă nu-i înveţi cu fruntea plecată.

          Apreciază

        • Dacă alegi să refuzi ce ţi se impune de sus, copiii nu te întreabă dacă ai conştiinţa curată ci ce le pui pe masă. Asta e problema, că nimeni nu are tăria să stea cu fruntea sus şi să se şi uite în ochii copiilor. Sau ai partenerului de viaţă sau ai rudelor.

          Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s