Poveste casnică despre unii doctori şi preoţi

Mă trezesc acum câţiva ani cu un telefon de la tata. Trebuie să vă spun că atunci când sună tata e eveniment. Dacă vreţi să vă faceţi o idee, luaţi în calcul că nu m-a sunat nici la moartea bunicilor mei, de nu am putut să-i însoţesc pe ultimul drum. Ei, atunci când a sunat telefonul a fost o surpriză atât de mare că m-am gândit ceva dacă să răspund sau nu. I-am ratat apelul şi l-am sunat înapoi. Era întradevăr de rău. De foarte rău. Mă chema acasă ca s-o mai prind pe mama în viaţă. Vă daţi seama că o veste ca asta te cam zdruncină, după ce, de câte ori ai sunat ţi s-a spus că e totul bine.

Tot anul acela o plimbase de acasă la spital, de la spital acasă, până când nu a mai fost în stare să se ridice din pat. La spital primise un diagnostic necruţător: ciroză şi doctorul, după ce a experimentat pe ea toate medicamentele despre care citise în tratarea acestei cumplite boli, şi-a declinat competenţa şi i-a zis tatei s-o ia acasă, nu nu mai are şanse să supravieţuiască. Îi dăduse cel mult o lună, dar era sigur că nu rezistă mai mult de două săptămâni (probabil se săturase şi de miei, iezi, curcani şi alte bunătăţi pe care le tot cerea amărâtului meu de tată care se încăpăţânase să ne demonstreze că se descurcă singur).

Mi-am luat liber şi am alergat acasă într-un suflet. Din mama mea mai era o mână de om numai piele şi oase, cu o burtă mare, plină de lichid. Ochii ei albaştri şi mari erau afundaţi în orbite şi oasele craniului împungeau perna prin pielea străvezie. Mi s-a rupt sufletul s-o văd cum se chinuie să respire, să supravieţuiască. Nu putea să-şi ridice capul nici să bea apă şi nu mai era în stare nici să vorbească. Avea lungi perioade în care nici măcar nu era conştientă şi ne simţeam neputincioşi privind-o. Ne-am revoltat, normal, fiecare în felul nostru. Eu plângând, frate-meu certându-se cu tata şi înjurând. El se presupune că el era cel mai tare şi încerca să mă încurajeze pe mine, dar nu-şi ştia gestiona sentimentele.

Te simţi dezrădăcinat şi al nimănui în astfel de momente, simţi că lumea ta se prăbuşeşte. Tu te clatini şi încerci să te agăţi de orice ca să poţi rămâne în picioare. Am început s-o păzim pe rând. Eu, cumnată-mea, tata, o fină… Frate-meu nici nu îndrăznea să calce peste pragul încăperii în care zăcea.Eu ieşeam, mă duceam în fundul grădinii, mai trăgeam o porţie de plâns, urlam, îmi ştergeam lacrimile şi mă întorceam s-o iau de la capăt. Mă rugam la căpătâiul ei, o simţeam cum se roagă cu mine, cum se liniştea şi se agăţa de viaţă cu toate puterile şi asta mă termina.

Într-o după amiază, când i-a fost cel mai rău, l-am luat pe frate-meu şi ne-am dus după preot. A fost o surpriză să văd că nu mă respinge, el, care nu este deloc credincios. Ne-am urcat în maşină hotărâţi să-l aducem cu noi s-o împărtăşească. Cred că şi mama aştepta cu nerăbdare, deşi ea nu a călcat pragul bisericii decât la nunţi, botezuri şi înmormântări. O simţeam. Preotul cel bătrân şi veşnic abţiguit de care  nu mai era. În locul lui venise un preot tânăr ce transformase casa parohială şi curtea bisericii într-un rai cu flori. Preoteasa ne-a întâmpinat zâmbitoare, de parcă ne-ar fi cunoscut de o viaţă şi ne-a promis că-l va trimite cu siguranţă pe părinte după ce ajunge acasă. Era plecat cu treabă în alt sat. Ne-am întors mai trişti de cum am plecat şi nici n-am îndrăznit să intru să-i spun mamei că preotul n-a venit cu noi.

Timpul trecea, începea să se înnopteze şi popa nu mai ajungea. Îmi pierdusem speranţa că ar mai apărea la timp. L-aş fi rugat pe frate-meu să mai mergem o dată până la biserică, dar el deja începuse să înjure. Mi-am dat seama că în durerea noastră nici măcar nu-i spusesem preotesei cine suntem! Mă gândeam „ Ce fraieri suntem! Unde să vină omul, când noi nici nu i-am spus? De unde să ne cunoască el pe noi?” Şi totuşi, atunci când deja îmi murea şi utima speranţă, la poartă a oprit o maşină şi din ea a coborât preotul.

A intrat sobru pe poartă, a salutat blând şi a cerut să-l ducem la mama. Tata se învârtea ca un lup în cuşcă, că ar fi vrut să fie de faţă, să vadă el acolo, să audă, să supervizeze ce face preotul ăla prea tânăr în care nici măcar nu putea avea încredere din moment ce era mai mic şi decât copiii lui. Preotul l-a dat afară şi a închis uşa în urma lui. A stat acolo, lângă mama, au vorbit, a spovedit-o (şi credeţi-mă, a avut multe de iertat), s-a rugat pentru ea şi cu ea, a împărtăşit-o şi-a ieşit de acolo mai trist decât a intrat. Cumnată-mea a sărit să-l întrebe cât crede că mai rezistă. El, cu privirea pierdută a privit-o blând şi-a ridicat din umeri. „Doar bunul Dumnezeu ştie!”, a răspuns şi a refuzat orice plată. S-a urcat în maşină şi a plecat lăsându-ne să ne trăim durerea.

În noaptea aceea mama s-a odihnit. A dormit ca un prunc până dimineaţă. Din când în când ne duceam să vedem dacă mai respiră şi ni se părea ciudată respiraţia ei liniştită, abia simţită, după ce-şi trăsese sufletul atâtea zile la rând. Dimineaţă când s-a trezit a cerut să mănânce. Uşor-uşor s-a întremat şi după alte câteva zile a putut fi transportată la spital. De data asta la cu totul altul decât cel la care acel vraci cu diplomă făcuse experimente pe ea. Diagnosticul de ciroză nu s-a confirmat şi cu tratamentul adecvat şi-a revenit suficient cât să se poată întreţine singură. E bine şi azi şi încă au grijă unul de altul şi ţin gospodăria înfloritoare, mai bine ca alţii mai tineri şi mai în putere.

E un episod dureros din viaţa mea pe care l-am scris cu greu, dar am vrut să vi-l împărtăşesc tocmai pentru că toată lumea e pornită azi împotriva preoţilor. A tuturor preoţilor. Inclusiv copiii mei nu mai au nicio înţelegere pentru haina preoţească. Ori lucrurile nu sunt niciodată aşa cum par iar oamenii nu seamănă unul cu celălalt în nicio situaţie. Da, sunt preoţi lacomi care au îmbrăcat reverenda doar pentru a se îmbogăţi cu minim de efort. Sunt totuşi şi oameni care-şi iau în serios menirea şi fac minuni cu harul lor. Pentru că nu-i uşor să te încarci cu durerile tuturor şi să oferi alinare chiar şi celor a căror conştiinţă e prea încărcată de nici măcar ei înşişi nu se pot ierta. Şi nici să dai mâna cu moartea de câte ori conduci un suflet pe ultimul drum nu-i de ici, de colo. Noi ne trăim durerile noastre şi încercăm să ne liniştim conştiinţa respectând tot felul de ritualuri în astfel de momente. Fie că ni le spune baba Rada din capul satului, şefa radio-şanţ şi bocitoarea de serviciu, fie că ni le impune baba care se duce în fiecare dimineaţă să tămâie mormântul, fie că cine ştie ce neam se mai trezeşte să impună o regulă. Preotul vine să te sprijine şi pe tine, cel rămas şi să preia asupra lui şi uriaşa sarcină a petrecerii celui ce pleacă. Cine-şi închipuie că e uşor se înşeală. Nu toţi merită piatra. Unii chiar merită acel „săru’mâna, Părinte!”

Anunțuri

3 comentarii

Noiembrie 10, 2015 · 8:55 am

3 răspunsuri la „Poveste casnică despre unii doctori şi preoţi

  1. De acord cu tine dar sunt aşa puţini că ţi se cam ia de haina preoţească!

    Apreciază

  2. Eu am o teorie atît de tehnică încît bunul-simţ mă împiedică s-o dezvolt aici.
    Am să spun doar că mă bucur sincer că lucrurile s-au rezolvat atît de bine pentru voi ca familie, rămînîndu-mi tristeţea că alţii – părinţi ai unor persoane dragi – au plecat „dincolo” cu acelaşi diagnostic crunt.

    Experienţa mea cu tagma preoţească nu a fost niciodată pozitivă, ci dimpotrivă, dar hai să spunem că eu sînt printre cele mai ghinioniste persoane din lumea asta. Şi poate că nu haina – sutana – contează, ci sufletul pe care aceasta o îmbracă…

    Multă sănătate ţie şi familiei tale, Lucia dragă!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s