Bună dimineaţa!

Pe vremuri…. Wow, cum sună asta! Am vrut să spun „pe vremea mea”, mi s-a părut însă c-aş fi mai tânără decât expresia şi nu mi se potriveşte. Acum am dat-o direct cu oiştea-n gard, că vremurile alea pot fi imemoriale. Să revin, zic.

Am copilărit la ţară, într-un sat destul de mare din lunca Dunării. Era atât de mare că nu mai avea nevoie de alte sate ca să formeze o comună, aşa că era el şi sat şi comună la un loc. De la mine până la Dunăre sunt ceva mai mult de 4 km. De la bunicii mei la Dunăre era cât un Jieţ cu apă limpede. Nu-mi plăcea la noi, „în Deal”, era totul aliniat, bine măsurat, împărţit, parcelat, astfel încât noi să nu avem curtea mai mare ca vecinul Menghis şi nici ca vecina Dorina, din faţă.

 

La bunici satul se numea „în Vale”. Adică, satul vechi, cum ar veni. În Vale nu era neapărat mai jos decât în Deal, ci mai aproape de Dunăre cu vreo câţiva km. Aşa se împărţeau pe vremuri distanţele, iar străzile nu aveau denumiri pompoase ca acum când noi stăm pe strada Plevnei, ca-n războiul de independenţă. Atunci oamenii stăteau pe Nisip, pe Vârâţ, în Balta lui Pică. Nume mai apropiate de ei, de viaţa de zi cu zi. Uliţa era îngustă, casele mai apropiate una de alta, nisipul ei mai adânc. Şerpuia, urca şi cobora coasta către Jieţ, unde se lărgea brusc şi se oprea direct în apa limpede cu lăon pe fund şi lintiţă la suprafaţă, mormoloci, puiet de şalău şi oclei, boboci de gâscă şi copii desculţi. Aveam un sat de oameni mari şi un sat de copii ai oamenilor mari. Nu era casă în care să nu fie unul-doi de vârsta noastră.

Oamenii se cunoşteau, ştiau că Ion de pe Vârâţ era leat cu Stan din Deal şi frate cu Vasile de pe Nisip, cu Ioana de la Târg, copilul lui Tudorel şi-al Măriei din Vale. Şi dacă nu se ştiau se aflau. Trecea omul pe drum, se uita în stânga şi-n dreapta, peste gard şi dacă vedea om în bătătură saluta.

  • Bună dimineaţa, măi nene!
  • Bună dimineaţa, taică! Încotro aşa devreme?

  • Ia, cu treabă la comparativă. Mă duc să-l întreb pe Tudorel de cuie de potcoave, că mi-a promis că aduce.

Sau:

  • Bună ziua, daică! Ce lucrezi?
  • Bună să-ţi fie inima! Ia, mai luai şi io cusătura asta în mână, până se mai domoleşte soarele. Tu unde plecaşi?

  • Iote, până colea, la ţaţa Floarea, că vrea să năvădească nişte aşternuturi.

  • Aha, mi-a zis şi mie alaltăieri. Am văzut c-a vopsit şi lâna. I-a ieşit un albastru! Fac şi io săptămâna viitoare. Da cine-i aia de vine-ncoa, o cunoşti?

  • E Mariuţa a lui Juveac, nora Ilenei. N-o ştii? C-am fost la nunta lor în toamnă.

  • Iete, n-o cunosc. Frumoasă noră are Ileana.

  • Măriuţa se apropia cu ochii în pământ şi saluta când trecea pe lângă muieri.

    • Săru’mâna!
  • Să trăieşti, muică! A cui eşti tu?

  • Adică, vezi Doamne, să intre cu ea in vorbă, să se cunoască direct, că de ştiut ştia de-acu’ a cui e, că doar ce-i spusese megieşa. Aşa ajungea să se ştie satul om cu om şi să se respecte unul pe celălalt. La nunţi se aduna tot leatul, la înmormântări la fel. Şi cine nu venea după alai, ieşea la poartă, să participe cumva şi la bucuria şi la durerea celorlalţi. La nuntă mai dădeau un chiot, mai beau o gură de vin, la înmormântare mai vărsau o lacrimă şi-o picătură din vinul roşu pe care bărbaţii îl cărau în găleţi împodobite cu prosop în urma mortului. Să fie de sufletul lui. Că om bun a fost.

    Dacă nu salutai când treceai pe drum erai prost crescut şi nu meritai încrederea oamenilor, nu meritai să rămâi in satul lor. Te adoptau cu naturaleţe cu o singură bineţe şi te expulzau la fel de natural şi repede în lipsa ei. Mare ruşine era pe capul cui nu ştia să salute, nimeni nu-l băga în seamă.

    • Cine, bă, mutul ăla care nu ştie nici să deschidă gura să zică „bună ziua”? Ăla de-are prune acre în gură de câte ori vorbeşte? Du-te, bă, d-aci cu el cu tot, nici nu vreau s-aud de el. Nu-mi trebuie mie oameni de ăştia cu nasul pe sus. Nu vezi că nu-i ajungi cu prăjina la nas?

    De fapt, expresia nu era aşa. Zicea „ Ia dă-l dracu’, taică! Ăstuia nu-i dai cu curul de nas, nu vezi?” Adică un închipuit ca el nu are ce căuta în gaşca noastră, clar. Şi nu căuta. Cu greu găsea un sprijin la nevoie, chiar dacă era profesor, sau primar, sau miliţian, sau mai ştiu eu ce mare funcţionar prin comună.

    Erau nişte reguli nescrise şi o modestie aparte care-ţi asigura apartenenţa la acel grup exclusivist. Cei din afară erau ei, alţii, nu aveau ce căuta în satul nostru, nu se asemănau cu noi. Ăia erau dăbuleni, călărăşeni, lişteveni, sadoveni, orăşeni, altceva. Erau parte din grupurile lor, delimitate de graniţe imaginare de cele mai multe ori. Fiecare cu obiceiuri şi tradiţii proprii, cu particularităţile lor, câte ceva distinct doar al satului din care venea, ceva ce-i dădea acea unicitate în bine, sau în rău.

    De ce v-am povestit toate astea? Sinceră să fiu, habar n-am. Doar mi-e dor de oameni şi de vremuri de demult. De omenie, de naturaleţe, de grija faţă de celălalt, de bun-simţ şi atenţia cu care te porţi astfel încât să nu faci rău celui de lângă tine, să nu-l jigneşti cu ceva, că şi tu eşti ca el. Mi-e dor de responsabilitate şi asumare, de respect. Mi-e dor de oameni simpli care să te primească cu braţele deschise şi să nu încerce să profite de tine doar pentru că eşti om bun.

    Acum trecem unul pe lângă celălalt şi ne înjurăm în gând.Oamenii se privesc încruntaţi şi-şi invidiază zâmbetul. „Iote-al dracu’, ăsta are chef de rânjit fasolea la mine de parc-am fi crescut împreună.” Am vecini care aşteaptă să-i salut, mă privesc cruciş şi strâng buzele, ca nu cumva să le iasă acel „bună ziua” natural dintre ele. Să nu le scape vreo bineţe care să-i păgubească pe ei de binele pe care mi-l doresc mie.

    Oameni tineri, bărbaţi, care nu ştiu nici măcar să răspundă la salutul tău, oameni care te împing când trec pe lângă tine ca să-şi facă loc, care-ţi închid uşa în nas deşi te cunosc, treceţi zilnic unul pe lângă celălalt pe scări. Mda. Doar mi-e dor de oameni.

     

    Publicitate

    11 comentarii

    noiembrie 19, 2015 · 10:45 am

    11 răspunsuri la „Bună dimineaţa!

    1. Bună să-ți fie inima și curat cugetul, draga mea prietenă! Că, altfel, se vede clar că ești o ființă iubitoare și răbdătore. 🙂

      Apreciat de 1 persoană

    2. Eu, cu părinți, bunici și străbunici orășeni, am ajuns în copilărie prin câteva sate. Cei mici am fost atenționați să salutăm orice persoană din cale și, copil fiind, mi-a plăcut teribil ideea. Ni se răspundea și era grozav. Era un fel de acceptare.
      PS încă aștept o carte de autor despre lumea satului. E atât de vie în cele scrise pe blog încât aș vrea să mă bucur de ea.

      Apreciat de 1 persoană

    3. Oamenii aceia de care ţi-e dor tare mi-e c-au rămas acolo, la sat, că oraşul i-ar fi stricat de numa. E ceva putred aici, în adunăturile astea mari de betoane şi asfalt, care atacă sufletele şi le distruge. Cîtă mîhnire se scurge din povestea ta… 😦

      Apreciat de 1 persoană

    4. Mult îmi place cum scrii, şi ce scrii ! Acele timpuri şi acei oameni merită aduşi în atenţie .

      Apreciat de 1 persoană

    5. Seara bună, Lucia!
      Ți-e dor de o vreme, caci oamenii despre care ai povestit, aproape că au dispărut și din sate. Până și acolo a devenit formal salutul, iar de te-ntreabă de drum, unii vor să știe cam câtă vreme ți-a rămâne gospodăria fără pază, doar or apuca să găsească oarece de furat prin ea.
      Dispar sate și dispar obiceiuri

      Apreciat de 1 persoană

    Lasă un răspuns

    Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

    Logo WordPress.com

    Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

    Poză Twitter

    Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

    Fotografie Facebook

    Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

    Conectare la %s