Arhive lunare: decembrie 2015

De an vechi, de an nou

Se încheie un 2015 în care am murit şi-am înviat deşi n-aş fi crezut că mai sunt în stare s-o fac. Un am în care am dat rar pe la voi, am muncit mult, am plâns mult, m-am bucurat puţin şi m-am certat de multe ori. Eu pe mine.
M-am certat şi pentru că n-am fost în stare să vă vizitez, să vă citesc, să vorbim cum făceam odinioară. A fost epuizant. Mi-a şi ajutat, totuşi. M-am împăcat cu mine şi chiar nu credeam ca asta să mai fie posibil.
Trecerea dintre ani nu-i neapărat o bucurie. E un timp de reflecţie, pentru că, oricât ne-am bucura şi am alunga cu zgomot şi râsete anul care trece, el pleacă invariabil şi cu o parte din viaţa noastră iar anul care va veni, oricât de plin de bucurii va fi, ne va găsi mai bătrâni şi va lua cu el când va pleca încă o bucăţică din noi.
Trecerea dintre ani trebuie să ne fie moment de meditaţie, de încărcare a bateriilor, de mulţumire pentru ce-a fost şi recunoştinţă pentru ce va veni. Un moment în care să realizăm că suntem trecători şi doar binele pe care-l facem şi gândul de recunoştinţă rămas sunt cele care contează în viitor.
Vă urez tuturor să lăsaţi să plece cu anul ce trece toate supărările, nemulţumirile, neîmplinirile, tot ce-a fost rău şi urât.
Păstraţi cu sfinţenie în cutiuţa sufletului vostru tot ce-a fost frumos, toate zâmbetele celor dragi şi ale necunoscuţilor, toate mulţumirile , săruturile, recunoştinţa.
Să întâmpinaţi anul care vine cu speranţă şi dorinţa de a fi mai buni. Să nu uitaţi niciodată să le spuneţi celor dragi că-i iubiţi, că-i preţuiţi şi că-i vreţi în viaţa voastră. Pentru că viaţa fără iubire nu e viaţă. E deşert.
Să vă feriţi de oameni nerecunoscători şi profitori, să lăsaţi pe preşul de la uşă toate nemulţumirile, necazurile, supărările de peste zi, să vă păstraţi casa sufletului curată şi luminată. Să fiţi sănătoşi! Să fie pace! Să fie înţelegere, armonie şi linişte în vieţile voastre şi în ale noastre ale tuturor! Vă doresc tot ceea ce-mi doresc pentru mine şi familia mea!
La mulţi ani!

Reclame

15 comentarii

decembrie 31, 2015 · 3:51 pm

De-o fi să-ţi fie

De-o fi să-ţi fie
cândva,
dor,
atât de dor
c-ai vrea
s-adormi în prag
de dimineţi
cu urma buzelor
moi
pe pleoapele-ţi
închise
învăluit
în abur cald
de iasomie,
să întinzi mâna
şi să laşi
să pice-n ea
din cer,
un fulg.

Mă voi topi
în palma ta
şi-oi săruta
cu lacrima-mi
de gheaţă
podul ei,
aşa,
ca-n zilele
în care
mâinile tale
luau forma
sânilor mei
şi palmele mele
îţi simţeau
inima.

De-o fi
să-ţi fie
cândva,
dor,
atât de dor.

4 comentarii

decembrie 30, 2015 · 4:16 pm

Haine grele -5

  • Brrr, da frig al dracu e aici! Nu putură, fă, să bage şi ele ceva în priză, să facă un pic de căldură pentru lume? Cine dracu stă să-ngheţe aci o noapte întreagă dacă se zgârcesc aşa?
  • Taci, fa Ioană. Taci, că mă duc şi aduc ibricul de ţuică fiartă, să vezi ce te-ncălzeşti acu! Pân’ la ziuă tragem şi-o horă, că şi-aşa-i plăcea lu Mărin să joace! Tot timpul era cu hora înainte şi, Doamne, mândru era cum juca el aşa, cu mâna pe sus, cu cojocelul în umeri, căciula pe-o sprânceană şi spatele drept! Al dracu’, Mărine, că toate muierile oftau după tine şi-i înjurau printre dinţi pe-ai lor că nu-s aşa chipeşi şi abia-şi târăsc picioarele după ei!

  • Hai Matildă, du-te mai repede, lasă vorba, că-ngheţai de tot aci! Zico, ce faci, fă, mai trăieşti! Mă miram io unde te pierdui şi tu profitaşi de ocazie să rămâi singură cu Mărin! A dracu’ chelea pe tine, că toată viaţa ai alergat după el!

  • Uite cine vorbeşte! Ai, fă, da tu care legai fuga basmaua la spate, luai sapa pe spinare şi plecai ca din puşcă la grădină de câte ori îl vedeai că trece noaptea la udat? Te crezi deşteaptă, ai? Credeai că lumea nu-şi dă seama ce-i în capul tău?!

  • Şi ce, fă? V-am luat faţa? Dacă trecea omul pe drum şi se uita peste gard să mă cheme, să zic nu? Fluiera şi-mi făcea cu ochiul, iar io simţeam cum se zbate inima-n mine ca un porumbel! Ce vremuri, fa, ce vremuri!

  • Ioană, tu eşti nebună, fa! Ce vrei să spui acu’, că Mărin s-a dat la tine şi tu n-ai zâs nu!

  • Fă, dacă ar fi zâs hai, n-aş fi zâs nu în veci! Cât am aşteptat io să zâcă mai mult! N-a zâs, a fost a dracu’ chelea pe el! Da m-aş fi dus, să ştiţi! Cu toată inima m-aş fi dus!

  • Dă-te fă, dracu! Şi cu Măria ce-ai fi făcut? Cum să te duci, fă, cu bărbatul muierii?

  • Iote-aşa! Ce treabă avea Măria cu ce făceam noi, fă? Că doar nu i-l luam de tot! Îl încercam şi io de câteva ori acolo şi-i dădeam drumu’ să se ducă acasă la el! Ce treabă avea Măria? Scutura omul pălăria, o punea pe-o sprânceană şi pleca fluierând înapoi acasă! Io îmi aşezam şorţu şi mă duceam la al meu, mânca-l-ar viermii!

  • Ha, că de te-ar fi aflat Gheorghe, ar fi măturat uliţa cu tine! El ştia, fă, la cine visezi tu sub el?

  • Ietete, că el avea nevoie să ştie la cine mă gândesc io! El mă avea la dispoziţie când i se scula? Mă avea, fa?? Mă avea! Atunci ce să-i pese mai mult? El gâfâia deasupra mea şi io mă visam pe fân proaspăt costit cu Mărin!

  • Ha, hahahahaha, ha! Afurisită muiere-ai fost! Ai fă, dar lu’ popa la spovedit i-ai spus ce prostii îţi treceau prin cap?

  • Ete, na! Parcă trebuie să ştie popa tot! Dă-ncoa ceaşca aia să beau o gură, că voi vă încălzirăţi râzând, daţi-vă, dracu, da io îngheţai de tot aci! Îmi răci gura să vă spun snoave să râdeţi! Mărine, na mă, gustă şi tu dintr-o ceaşcă cu mine, acu’ când pleci, dacă cât ai fost verde şi-n putere, n-ai vrut nici de-al dracu! Te-ai ţânut mare şi m-ai lăsat cu inima friptă! Na, că ajunsăi să ţi le strig pe toate. Uite cum râd nebunele astea de leşină! Ce-aveţi, fă? Voi aţi fi fost uşă de biserică, n-aţi visat în viaţa voastră la altul? Ai, Zico, tu numai la Ion al tăi te-ai gândit, că te bătea prea bine când venea beat de la cârciumă!

  • Mai tăceţi dracu’, fă! Se aude râsul din drum, de ne trezim că vine nebuna de Sanda acu’ peste noi şi ne dă afară că nu-l respectăm pe tac-su!

Râsetele amuţiră pentru o clipă. Toate babele tăcură şi sorbiră cu grijă din lichidul ardeiat şi fierbinte. Ioanei îi dădură lacrimile şi-ncepu să jelească.

  • Mă, Mărineeee, mă! unde pleci mă, tu în floarea vârstei? Cum te gândişi tu să ne laşi şi să pleci tocmai acu’, când să trăieşti şi tu bine? Te dusăşi după Mihai al meu, mă! Ne lăsaşi sângure pe lume, măăă!! Unde plecaşi tu, Mărinee! Cui ne laşi tu pe noi!??
  • Taci, fă, ce-ţi veni? Bea mai puţin, că-ncepuşi să vorbeşti în dodii! Iote şi mie-mi pare rău, că mai era doar un pic până trecea anu’ de când s-a dus Gheorghe, fie-i ţărâna ca piatra de moară! Puteam să las şî io doliul să trăiesc bine. Io să-l jelesc, nu tu, babo!

  • Ia, jăleşte-l tu că eşti mai cu moţ, dă-te dracu! Măriţă, jăleşte-l fă şi tu! Ce stai acolo ca muta-n păpuşoi?!

  • Paşi grei se aud pe aleea din faţa casei. Babele tac şi se privesc speriate. Uşa se deschide şi-l lasă să intre-l intre pe fratele mortului, Andrei. Bătrân, cocoşat, cu mers greu, poticnit, cu lacrimi şiroind pe obrajii cu riduri adânci, sprijinit într-un baston solid din lemn de corn, omul înaintează sfios şi-aprinde cu mâini tremurânde o lumânare la capul fratelui său.

    • Te duseşi, Mărine, neică! Plecaşi tânăr şi mă lăsaşi în urmă pe mine, să mă chinui ca Iisus pe cruce. De ce n-o lăsaşi, Mărine, să fi venit la mine, că io nu mai am pentru ce să trăiesc! Muierea mi-a murit, băiatul mi-a murit, i-am dat pământului tot ce-am avut mai drag! Stau ca huhurezul singur toată ziua şi-mi doresc să mor mai repede şi moartea veni să te ia pe tine, fratele meu frumos! De ce, mă, Mărine, n-o trimiseşi la mine??

    Muierile, amuţite, îl privesc pe sub sprâncene şi varsă câte o lacrimă stingheră pentru durerea bietului om. Tot satul ştie prin ce-a trecut omul ăsta şi cum şi-a-ngropat într-un an şi muiere şi copil şi noră şi nepot! Toată veselia li se stinse cu lacrimile lui.

    • Ia, neică Andrei, vino şi stai colea, pe scaun. Aşa-i viaţa, mă, nu te poţi pune curmeziş. Pleacă ăla de-i vine rândul, nu plecăm când vrem noi. Ia o gură de ţuică să te întremezi un pic.

    Mâna tremurândă a bătrânului împinge departe de el ceaşca aburindă. Apoi, rămâne aşa, proptit în bastonul ţeapăn, cu capul în pământ şi căciula tremurând în mână. Plânge în continuare încetişor şi lacrimile i se încurcă printre ţepii aspri ai bărbii albe. Lumânările ard cu flacără pâlpâitoare şi încăperea se umple de miros de ceară topită amestecat cu coajă de portocală fiartă-n ţuică, cu tămâie şi cu moarte. Afară cocoşii vestesc apropierea zorilor. „Zorilor, zorilor, voi surorilor! Să nu vă grăbiţi şi să răsăriţi, până s-o găti şi s-o pregăti dalbul de pribeag că pleacă din prag.”

    2 comentarii

    decembrie 29, 2015 · 10:40 am

    Haine grele – 4

    Biata, Măria! Dacă ar fi lovit-o cineva cu leuca în cap, tot nu s-ar fi clătinat aşa! Pământul păru că se învârteşte mai repede şi preţ de o secundă cerul se întunecă cu totul iar ea se prăbuşi tremurând lângă pat. Fetele, speriate încep să ţipe mai tare. Cu lumânarea în mână, Sanda aleargă în casă la timp s-o vadă pe mă-sa prăbuşindu-se pe podea. Poarta de la drum se deschide grăbită şi vecinele încep să apară pe rând cu broboada pusă peste gură. Unul din vecini intră în curte cu furca în mână. Tocmai dusese mâncare animalelor. În curte lumea se agită deja fără logică, porţile sunt larg deschise, câinele urlă-a pustiu. În casă fetele ţipă speriate, Măria zace întinsă lângă piciorul patului, iar pe Sanda o apucă nervii.

    • Ce faci, fă? Te găsi leşinatul acu’! Tocmai acum te găsi şi pe tine să leşini! Scoal’ odată de-aci, nu mă face să-ţi trag vreo două! Şi voi ce-aveţi de ţipaţi aşa? Potoliţi-vă şi stropiţi-o pe asta cu nişte apă rece! Turnaţi pe ea până-şi revine şi urcaţi-o în pat. Hait, că n-am timp de voi, executarea! Să nu aud nici musca aci’ că cine ştie ce iese! Auzi dom’le, o apucă leşinul pe muma! N-a leşinat în viaţa ei şi leşină acu’!

    Afară oamenii se mobilizaseră singuri. Cineva adusese o oală pe care o umpluse cu nisip şi aprinsese o lumină de ceară la colţul casei. Dorel cu încă doi vecini ridicaseră corpul ţeapăn şi se îndreptau cu el către casă. Muierile se jeleau şi-şi frângeau mâinile, speriate de moartea care se abătuse aşa, pe nepusă masă, peste bătăturile lor, tocmai acu’ în prag de sărbătoare, când toată lumea era ocupată cu pregătirile pentru a doua zi. De sub coastă, de la izvor, urcau în grabă alţi săteni. În scurt timp bătătura gemea de lume, oala cu nisip se umplu de lumânări aprinse şi lumea comenta cu glas scăzut teribila întâmplare. În casă, întins pe pat, Mărin parcă dormea cu ochii deschişi.

    • Uită-te, fă, Mărie, soro, la el! Parcă doarme! Cum o fi căzut el acolo, să moară aşa, fără să simtă nimic, fă, soru-mea!?
    • Vai de viaţa mea, luuumeee!! Măăărineee! Mă, Mărine, omul meu, cui mă lăsaşi tu pe mine, acu’, mă!? Cum plecaşi, mă, fără să-mi spui un cuvânt? Aşa mă iubişi tu pe mine, Mărine, de te gândişi să mă laşi sângură pe lume? Pentru ce să mai trăiesc io acu’, lumeee?! Pentru ce să mai trăiesc io acu’?! Cui mă laşi, Mărine, cui mă laşi, tu, omul meu bun? Doamne, de ce nu mă luaşi pe mine, că tot mă-ncerci de-atâta timp? De ce nu mă luă pe mine Dumnezeu? Ce fac eu, fără omul meeuu?

    La uşă muierile plângeau de sărea cămaşa pe ele. Fetele se agăţaseră de poala Măriei şi strângeau tare, cu amândouă mânuţele, rugând-o printre lacrimi să nu mai plângă. La căpătâiul mortului apăru o lumânare mare. O babă se chinuia să-i acopere ochii cu două monede de metal. Pleoapele nu voiau deloc să stea închise şi monedele tot zburau de pe ochii larg deschişi. Încăpăţânată, baba insista iar şi iar, fără odihnă, de parcă-şi făcuse un crez de viaţă din a ţine ochii mortului închişi. Mâinile, ţepene, pocniseră când se chinuiseră să i le îndoaie şi să i le pună pe piept. Picioarele rămâseseră crăcănate, unul din ele întors de la genunchi, aşa cum omul se chircise de durere în bătătură. Înţepenise aşa în poziţia aia ciudată şi acum oamenii se certau încercând să găsească soluţia cea mai bună de a-l îndrepta ca să aibă loc în sicriu şi să poată fi înmormântat creştineşte.

    • Fă, o chemă cineva pe Măriţa să-l tămâie?
  • Pe popa îl chemă cineva?

  • Trimite mă, Dorele, muică, un copil să-i bată clopotul la biserică!

  • Toată lumea avea câte un sfat de dat, câte o sugestie de făcut. În timpul ăsta fetele stăteau îmbrăţişate într-un colţ, uitate de toată lumea, Măria urla pe bătătură şi Mărin, plin de balegă şi noroi, zăcea pe pat, în timp ce baba de la capul lui, căpoasă, încă se chinuia să-l facă să ţină ochii închişi. În toată nebunia asta, Sanda se scutură dintr-o dată şi începe să strige.

    • Fă babelor, voi toate sunteţi nebune? Ce-aveţi cu tăticu de-l chinuiţi în halul ăsta! Să-i facă cineva baie!
  • Da’ cine, muică?

  • Voi, cum cine? Că doar n-aţi vrea să-l spăl io! Hait, care ştiţi c-aţi mai spălat morţi, spuneţi ce vă trebuie că vă aduc. Pe urmă mă duc să aduc hainele să-l îmbrăcaţi şi să aşez masa să-l mutăm pe masă până vine Dorel cu coşciugul.

  • Da de unde vine Dorel cu coşciugul? Nu-l faceţi şi voi ca toată lumea în vale, la Stan al popii?

  • De la oraş, cum de unde!? Fii, fă, serioasă! Io-i iau lu taica tron de-al bun, nu placaj de la Stan al popii!

  • Într-un final, undeva în crucea nopţii, Mărin, sau mai bine zis ce mai rămâsese din el stătea întins pe masa mare, în sala din casa bună, îmbrăcat în costumul lui de zile bune, cu cojocul de oaie pe umeri, să nu cumva să-i fie frig şi căciula de miel astrahan pe cap, cu mâinile pe piept şi ochii, în sfârşit închişi! Pe sub bărbie avea trecută o batistă care era legată cu nod în creştetul capului, să-i ţină gura închisă şi pe ochi stăteau acum cuminţi monezile de 5 lei. Două şiruri de scaune, puse de-a stânga şi de-a dreapta, îşi aşteptau păzitorii. O singură babă ştirbă moţăia uşor pe un scaun, visând probabil la vremuri mai bune din tinereţea ei pierdută. La bucătărie muierile se călcau în picioare să termine pregătirile. Mai degrabă păzeau ibricul de ţuică fiartă care nu se mai golea de cu seară, cu toate ceştile date de-a valma peste cap şi stăteau la căldurică. Niciuneia nu-i venea să se ducă să privegheze în casa rece ca gheaţa. Sanda cocea gogoşi să aibă pentru cei ce vor veni la priveghi, Dorel renunţase cu regret la ţuica fiartă, se urcase în maşină şi făcuse drumul înapoi la oraş după coşciug şi ultimele pregătiri iar Măria şedea pierdută pe un scaun, cu coatele sprijinite de un colţ de masă şi ofta adânc din când în când. Părea că nu ştie pe ce lume se mai află şi că prin creierul ei e pustiu. Dacă n-ar fi oftat nici nu i s-ar fi simţit prezenţa.

    • Muumăă! Fă mumă, tu eşti surdă? Ieşi, fă, afar’ de-aci şi du-te de scoate ce trebuie pentru mâine, că acu’ se face ziuă!

    Măria nu reacţionează nicicum. Pare că nu aude nimic din ce se vorbeşte în jurul ei şi vocea fiică-sii o lasă rece. Sanda pleacă de lângă plită, o ia de mână, o smuceşte şi-o împinge către uşă.

    • Adormişi, fi-ţ-ar somnu’al dracu să-ţi fie!

    Biata bătrână, smulsă brusc din starea de prostaţie în care căzuse, se împiedică şi se prăbuşeşte în braţele cumnată-sii care şedea liniştită lângă uşă. Femeia se apleacă şi-o prinde înainte de-a se lovi cu capul de uşă.

    • Fă, Săndică, tu eşti nebună? Ce-ai, fă, cu ea? Ce-ţi făcu?
  • Ia dă-o dracu’! Din cauza ei muri taica! De ani întregi nu ştie decât să se vaite! Au, mă doare capul, au mă dor picioarele, au mă doare curu’! Toate o dureau! Acu’ nu te mai doare, fă, nimic cât stai aci, pe scaun? Nu te mai doare nimic, ai! Doar cât să-l înnebuneşti şi să-l munceşti pe bietu’ taica te dureau toate! Na, că rămâseşi singură acu’! Eşti fericită?

  • Îîuu, Săndică, mumă, nu te credeam aşa! E mă-ta, fă! Te-a făcut şi te-a crescut, dă-te dracu! Te-a făcut huiduma de eşti acu! N-a dormit nopţile să-ţi facă ţie zestre şi să te ţină la şcoală, ţi-a crescut fetele pe rând, ţi-a cărat şi pe uşă şi pe coş, nenorocito şi tu ce faci acu’? Nu-ţi e, fă, frică de Dumnezeu, să vorbeşti aşa, cu păcat?

  • Să se ducă să pună mâna să pregătească toate cele iar tu, daică, să taci, că habar n-ai! Mai bine murea ea decât taica!

  • Ptiu, să-ţi fie de cap, nebuna dracului! N-am crezut că eşti aşa, fără suflet în tine! Du-te dracu’, cu mine nu mai ai ce discuta! Nu te gândeşti, fă, că pe masă colo e frate-meu şi poate că mă doare sufletul mai mult ca pe tine că muri tânăr, negrijit şi fără lumânare? Cu ce ţi-au greşit ţie, fă, oamenii ăştia, de le spurci până şi moartea? Io nu ştiu cu cine-ai semăna tu, da-n neamul nostru nu te-arunci deloc! Hai, Mărie, hai cumnată să scoatem din ladă ştergarele şi să le punem lumânări. Las-o pe nebuna asta că i-au plecat minţile cu sorcova!

  • Boabe mari de lacrimă se rostogolesc pe obrajii palizi ai Măriei. Se ridică uşurel, cu capul plecat şi iese din bucătărie sprijinită de cumnata ei. În urma lor, muierile îşi fac cruce şi se ridică pe rând să iasă afară. Îşi scuipă în sân, ca de ucigă-l crucea şi se strecoară pe rând în urma lor. Le apasă purtarea atât de urâtă şi nerecunoscătoare a acestei fete.

    Şi Măria asta, s-a gândit să adune avere să aibă fie-sa, să nu sufere ca ei! Nici copii n-a mai făcut, să nu fie nevoiţi să-mprăştie adunătura. Iar asta, după ce că-i urâta ca dracu, are şi sufletul la fel de negru! Vezi, de-aia e bine să facă omul copii câţi îi dă Domnul! Laşi unul să-i dai tot şi crezi că la bătrâneţe o să aibă grijă de tine şi-o să-ţi fie recunoscător, iar el dă cu tine-n şanţ. Unul, măcar, să mai fi avut şi Măria, n-ar mai fi îndrăznit fie-sa să se poarte aşa cu ea! Eheee!

    • Hai, fă, să stăm cu Mărin, că e ultima dată când mai avem ocazia şi straşnic flăcău a fost!

    Scaunele ce-l păzeau singure pe Mărin se umplură dintr-o dată.

    4 comentarii

    decembrie 28, 2015 · 11:50 am

    Haine grele -3

    O maşină opreşte într-un târziu la poartă. Din ea coboară vesele două fete blonde, cu ochi mari şi zâmbete luminoase. Deschid poarta cu zgomot şi aleargă fericite pe alee. Câinele latră vesel în lanţ. Când ajung la uşă scutură încălţările cu zgomot şi strigă:
    – Maamaaiiieee! Taataaiiieee! Pe unde umblaţi?
    Bătrâna aude şi se trezeşte speriată. „Au venit copiii şi eu n-am terminat nimic!” De emoţie o apucă tremuratul. Se ridică cu greu de pe pernă şi iese să-şi întâmpine odoarele.
    – Da, maie, scumpele mele! E aici măiţa voastră!
    _ Săru’mâna, mamă! Gata pregătirile?
    – Aproape, muică! Aproape! Ajunserăţi şi voi! Hai să vă-ncălziţi un pic c-oţi fi osteniţi de pe drum!
    – Acuşica, să descărcăm şi noi bagajele. Da tata unde e?
    – Era pe bătătură pe la oi, făcea un pic de curăţenie.
    – Nu se vede.
    – O fi plecat cu gunoiul. E căruţa în bătătură?
    – Da, nu e plecat. Lasă că-l găsim noi! Hai Dorele să descărcăm porbagajul.
    Dorel se conformează. Nu înainte de a-i da un îndemn soacrei.
    – Mămică, vezi de pune şi mata să fiarbă nişte ţuică de-aia de-a bună, de-a pus tataie deoparte astă-vară. Mi-e sete!
    Adevărul e că i se cam uscase gâtul de când nu băuse nicio înghiţitură de alcool. Până nu şi-au luat maşină abia îl aduna nevasta de prin şanţuri. Când s-au văzut cu ea în faţa blocului, muierea i-a spus scurt:
    – Din momentul ăsta, dacă mai bei, te-ai lins pe bot de tot ce-am adunat în viaţă. Ori te cuminţeşti şi ai grijă de noi, ori te las în şanţ. Acu’ te pui cu burta pe carte şi  înveţi să-ţi iei carnet. Eu nu voi pune în veci mâna pe volan să te aduc acasă, aşa să ştii!
    Normal că nu s-a lăsat de băut, doar nu era prost! A aprobat-o şi a doua zi a aterizat într-o margine de dâmb, undeva în drum spre casă. Acolo şi-a petrecut noaptea. Dimineaţă, când s-a trezit, nu mai avea nici pantalonii, nici pantofii, nici paltonul. Era însă plin de noroi din cap până în tălpi şi îngheţat bocnă. O săptămână întreagă a zăcut cu febră.

    Când a ajuns acasă, în halul în care era, nevastă-sa nici n-a vrut să-i deschidă uşa. A aşteptat pe scară până a plecat ea la serviciu şi le-a mituit pe fete să-l primească în casă. A făcut o baie şi s-a băgat în pat, apoi s-a rupt filmul. S-a mai trezit la spital după o săptămână. Singur. Făcuse aprindere la plămâni de la noaptea aia de pomină. Muierea şi copiii nu l-au vizitat nici măcar o dată. Nici un telefon să vadă cum se simte n-a dat, ingrata! Când s-a întors acasă era mai slab cu zece kg şi palid de ziceai că acu’ stă să moară. Sanda i-a deschis uşa, s-a pus în faţa lui cu toate cele 120 de kg ale ei şi mâinile în şold şi l-a întrebat:
    – Mai bei?
    – Mă. muiere, tu ce vrei să spui io acu? Că nu mai beau în viaţa mea nimic? Ştii bine c-ar fi minciună.
    – Bine. Ai voie să bei doar acasă, câte un pahar pe seară şi doar dacă beau şi eu cu tine. În cârciumă nu mai ai ce căuta. Dacă mergem la o nuntă sau petrecere, trebuie să fii în stare să mă aduci înapoi. Dacă se mai întâmplă o singură dată ce s-a întâmplat acum, să uiţi unde e uşa asta. Ne-am înţeles?
    Dorel era prea slăbit în momentul ăla să se certe cu ea. Nici n-ar fi avut câştig de cauză. A dat din cap, resemnat şi ea l-a lăsat să intre în casă. Fetele, mititele pe atunci, n-au vorbit cu el o săptămână. Ce le-o fi spus afurisita de muiere, ce le-o fi băgat în cap, n-o să ştie niciodată. Ştie doar că până nu le-a dat ea aprobare, nici măcar o cană de apă nu a văzut de la ele. A mai zăcut o săptămână în patul din dormitor, străin în propria casă. De câte ori striga la fete se făceau că nu-l aud, de voia s-o ia în braţe pe aia mică, începea să urle ca muşcată de şarpe.

    Îi venea să dea cu toate de pereţi, dar era suficient să se uite în ochii mici şi porcini ai nevestei lui care-l săgetau de sub sprâncenele încruntate, ca să-şi dea seama ce soartă îl aşteaptă de-ndrăzneşte să-şi dea drumul nervilor. Înghiţea în sec şi se ducea înapoi în camera de izolare. După ce şi-a revenit şi-a început din nou lucrul a încercat să mai vină acasă cu câte o sticlă de vin sau bere. În cârciumă n-a îndrăznit să mai calce, îşi ocolea vechii prieteni de pahar de departe. Ajunseseră toţi şantieriştii să râdă de el că e sub papucul nevestei! Să vină ei să stea cu ea dacă sunt aşa bărbaţi cum se dau!

    Dar acasă şi-ar mai fi pus şi el un păhărel. Mai venea frate-său de pe la ţară cu câte o damigeană de vin, o sticlă de ţuică de la ăi bătrâni. Dacă le lăsa în cămară şi bea doar la masă cum a promis, toate erau bune. Dacă îndrăznea să bea un pahar în plus înainte de-a ajunge ea acasă, ieşea un scandal de băteau vecinii în ţevile de la calorifer. Avea saşia lui de muiere un nas de copoi! Îl mirosea imediat! Se ducea, vedea că lipseşte din băutură, lua sticlele rămase şi vărsa tot în chiuvetă. Îi venea s-o strângă de gât la propriu!

    O dată chiar a încercat să-i sară în spate pe la spate s-o ia de păr şi să-i tragă câteva scatoalce, să-l ştie de bărbat! A şi reuşit să-i dea vreo doi pumni cât a luat-o prin surprindere. Dar şi când şi-a revenit ea şi s-a smucit o dată, a dat cu el de perete. Apoi i-a înfipt mâna aia bărbătească în gât şi l-a ţintuit acolo până a început să se zbată ca un pui de găină. Era să facă pe el atunci, a crezut că nu mai are scăpare! Zdrahoana nu zicea nimic, doar îl fixa cu privirea. Nu schiţa niciun alt gest, nu îi se mişcau nici măcar nările ca să se simtă că respiră. Doar strângea degetele ca pe o menghină în jurul gâtului lui şi-l fixa cu ochii ăia pe jumătate închişi în timp ce din colţul gurii curgea un firicel de sânge şi locul unde el o lovise cu pumnul începea să se umfle şi să se învineţească. Parcă nici n-o atinsese, nu simţea nimic!

    El dădea din mâini, din picioare, încerca să-i desfacă mâna cu toată puterea rămasă, iar ea parcă era un robot de metal cu picioarele sudate de mozaicul bucătăriei, decisă să-l bage cu totul în zidul de beton şi să-l uite acolo, să nu mai ştie nimeni de el. I-a dat drumul abia când ochii îi ieşiseră din orbite ca la melc. Brusc. El s-a prăbuşit pe podea şi ea i-a mai tras un picior în boaşe.
    – Data viitoare te omor. Atât i-a spus, iar pe el l-au trecut fiori reci pe şira spinării. A fost singura dată când a ridicat mâna să dea în ea. Şi-a învăţat lecţia şi de atunci nu i-a mai ieşit niciodată din cuvânt. Şi-a luat carnetul, plecau împreuna prin ţară, în mici vacanţe, în concedii, la câte un sfârşit de săptămână, râdeau, glumeau, se completau unul pe altul când erau în public, practic erau cuplul perfect. Nici s-o înşele n-a îndrăznit vreodată deşi ochii îi fugiseră de câteva ori la nurii unor colege mai feminine şi mai bine dotate ca zdrahoana lui pe jumătate bărbat. Se uita însă seara în ochii ei mici şi îngropaţi în grăsime şi avea senzaţia că deja ştie tot şi că, dincolo de rânjetul ce se voia zâmbet ochii îi şoptesc „Data viitoare te omor”.

    Se scutura Dorel ca de vise rele şi îi trecea îndrăgosteala pe loc. Cu timpul au început să bea cot la cot când prindeau ocazia. Niciodată însă nu mai uita de el şi nu mai ajungea să doarmă prin şanţuri. Se abţiguia, râdea, făcea glume porcoase şi mergea la culcare imediat ce ochii nevestei îl fixau. Atunci ştia că distracţia s-a terminat şi e cazul să bage cornu-n pernă şi să se trezească. A doua zi nici nu îndrăznea să se plângă de durere de cap! Lua pe furiş o pastilă şi un pic de cărbune medicinal, să-şi potolească stomacul, zâmbea şi părea că nimic nu s-a întâmplat.

    Doar la socru-său îşi mai permitea şi el să sară calul, uneori. Ştia că de faţă cu bătrânul jandarmul lui nu va scoate un cuvânt nici picată cu ceară. De-asta îşi şi permitea să comande de băut mai bine ca la el acasă.
    – Să vină tac-tu să scoată, mumă! Tu ştii că eu nu pot să umblu la damigeana de ţuică!
    – Mă duc să-l caut. L-am strigat şi nu-mi răspunde.
    – Du-te. O fi pe drum, cu vreun vecin, vezi şi tu. Eu la oi îl ştiam.
    – Tăticuleee! Ce faci, bre? Ştiai că vin şi te-ai ascuns? Hai de scoate colo un ibric de ţuică să fierbem, să bem şi noi, că-mi e sete şi frig de pe drum!
    În bătătura, prin ceaţa ce se tot aşeza valuri-valuri, doar tăcerea îi răspunde. În grajd calul fornăia pe nas, în cocină porcii se înghionteau unul pe altul încercând fiecare să intre la mijlocul grămezii să se încălzească, curcile îl priveau când cu un ochi când cu celălalt, curcanii se înfoiaseră şi gâfâiau ţanţoşi, încercând să-l impresioneze. Grivei dădea din coadă şi sărea bucuros în lanţ, dar nicio mişcare de om nu se simţea. Hm… ce ciudăţenie.
    – Bă, tăticule, bă! Pe unde eşti de nu răspunzi? Te ascuzi de musafiri, ai?
    Tot strigând intră în curtea animalelor. Aprinse becul în grajd şi-l întâmpinară doar vaca mugind şi calul bătând din copite, la poartea din vale uliţa era pustie. Nicio mişcare de drum. În dreapta porcii veniseră curioşi lângă gard, poate-poate or primi ceva de mâncare, iar oile rumegau liniştite, cu capul în pământ, fără să le pese că trece un om pe lângă ele.

    Doar undeva, aproape de iesle, berbecul împinge cu coarnele în ceva întins pe jos. De curiozitate, Dorel deschise poarta şi se apropie cu sfială de berbec. Când îşi dădu seama în ce loveşte berbecul, înlemni.
    – Săndicăăăă!! Fa, Sandă! Mămiiiccăăăăă! Ieşiţi fă afară, acu’! Ce dracu faceţi acolo?!
    – Ce-ai, Dorele, eşti nebun? Ce strigi în halul ăsta, să te audă satul?
    _ Hai, fă, afară, că tăticu e mort în bătătură!
    – Îuuuu! Ce zici tu acolo, Dorele? Ce zici?
    – N-auzi , fă, eşti surdă? Hai dracu’ncoa, că tac-tu e ţapăn în bătătură! Adu o lumânare să-i aprindem la căpătâi şi hai să-l luăm de-aci că îl face praf berbecul ăsta!
    _ Vai de capul meu, lumeeee! La ce venii io acas’ să-l găsesc pe taica mort! La ce nu ajunsăi mai devreme, să-l fi scăpat! Muuuumăăăă!! Făă, mumă! Fă, tu stai liniştită în casă şi taicuţul e mort pe bătătură?! Săriţi, lume, că muri taica!! Săăăăriiţii!!

    Un comentariu

    decembrie 27, 2015 · 12:18 pm

    Tăcere

    Ce-ar mai putea fi spus
    acum
    când puntea dintre noi
    s-a rupt şi a căzut
    cu zgomot surd
    peste mormintele
    uitate
    ale visărilor
    de ieri?
    Noi am rămas înstrăinaţi,
    eu pe un prag,
    tu pe alt prag
    şi-o lume-ntreagă
    între noi
    cu vise şi iluzii noi.

    Ce vis ar mai putea
    zbura
    fără de piedică
    la tine,
    când astăzi doar regrete
    ning
    şi numai moartea
    mai aşteaptă în
    colţul stâncii sângerii
    unde s-a sinucis iubirea
    ce-odinioară
    ne-a unit?

    Şi cui i-aş mai putea
    zâmbi
    când ochii tăi
    nu mă mai văd
    de când hultani cu
    negre aripi
    au fâlfâit îndoliat
    deasupra inimilor
    calde
    ce-au îngheţat
    cu un oftat?

    Azi doar tăcerea
    ne şopteşte
    şi ziduri grele
    se aştern
    ca un gheţar
    fără de viaţă
    peste-amintirile
    ce dor.

    Ce-ar mai putea fi spus
    acum
    când puntea dintre noi
    s-a rupt
    şi-mbrăţişările
    de ieri
    au dispărut în hău,
    tăcut
    iar tu şi eu
    nu suntem doi?

    5 comentarii

    decembrie 25, 2015 · 6:22 pm

    Bună dimineaţa, de Ajun!

    „A venit si-aici Craciunul
    Sa ne mangaie surghiunul.
    Cade alba nea
    Peste viata mea.
    Peste suflet ninge.”

    Cumva, am ajuns şi-n dimineaţa de ajun. Afară fluieră şi bat în tobe „colindători” fără ţară şi ţel. Fac zgomot, se-nvârt, se sucesc, cerşesc. Şi-atât.  Umplu oraşul de câţiva ani şi-omoară cu zgomotul lor copilaşul ce-odată s-a născut în iesle pentru mântuirea noastră. Azi totul înseamnă bani, totul se face pentru bani.

    Prin satele răzleţe încă se colindă cu bucurie şi pietate. Copiii încă se mai trezesc înfioraţi şi fericiţi, îşi atârnă pe umeri săcuie de lână, işi iau în mâini colinzile albe şi pleacă în cete, din casă în casă, să vestească naşterea lui Iisus. În sate răzleţe e încă veşnicie.

    Nici iarna nu mai e ce-a fost.  Întâmpinăm Crăciunul cu temperaturi de aprilie şi liliacul, nehotărât, habar n-are dacă nu cumva ar fi cazul să crape mugurul şi să elibereze floarea. I-am zis să fie cuminte, să nu se lase înşelat de-un soare ce-a îmbătrânit atât de tare încât habar nu are că ar fi cazul să se mai odihnească şi el, că e decembrie. Poate că planeta asta s-a apropiat prea tare de astrul zilei, de-i din ce în ce mai încinsă. Sau poate că noi alergăm prea grăbiţi către distrugerea ei.

    Nu ştiu, din nou,  când a trecut anul acesta. De câţiva ani am pierdut cu totul noţiunea timpului şi odată cu ea liniştea. Trăiesc ca şi planeta asta pe repede înainte, înfrunt, fără să-mi dau seama cum reuşesc, supărări şi piedici unele după altele şi abia apuc la sfârit să răsuflu uşurată pentru câteva zile. Nu mai spun că a fost cel mai greu, de câtiva ani Dumnezeu se încăpătânează să-mi demonstreze că se poate şi mai rău!

    Moşul o să mă ocolească şi anul ăsta. Se pare că n-am fost niciodată pe lista copiilor cuminţi. Nu-i nimic, Moşule, oricum nu în tine cred eu, ci în pruncuşorul ce plânge-n iesle pe paie reci. El nu m-a dezamăgit niciodată, tu da.  Te-am şi crezut, te-am şi aşteptat, doar Dumnezeu ştie cât. M-ai ocolit de fiecare dată. Acum, şi de-ai veni aş ţine uşa încuiată.

    Regret azi că v-am dezamăgit şi v-am cam neglijat în ultimul timp. Mi-am luat o pălărie mult prea mare pentru puterile mele şi am sfârşit prin a neglija ceea ce-mi făcea mai mare plăcere. O să mă străduiesc să schimb lucrurile. Ştiu, am spus asta şi anul trecut şi nu mi-a ieşit deloc, dimpotrivă, n-am mai apucat să vă mai citesc decât sporadic. O să încerc să fac să-mi iese anul ăsta.
    Vă mulţumesc tuturor pentru că sunteţi prietenii mei, încă mă mai citiţi şi-mi sunteţi alături chiar de ajung atât de rar pe aici şi vă doresc sărbători binecuvântate, cu veselie, pace şi căldură în case. Să preţuiţi fiecare clipă alături de cei dragi vouă, să iertaţi şi să vă iertaţi pe voi, să aveţi parte numai de bine şi fericire!

    Crăciun fericit, dragii mei!!!

    9 comentarii

    decembrie 24, 2015 · 7:43 am

    Vine Crăciunul

    Vine Crăciunul.
    Soarele îngroapă sub razele lui prea calde pentru decembrie, toate temerile oamenilor. E o vervă/fierbere/agitaţie demnă de cauze mai bune. Pieţele gem de oameni grăbiţi, sau nu, în magazine arhipline se cântă colinde, oamenii caută înfriguraţi printre rafturi, porcii-au crescut cât viţeii în cinstea acestui Crăciun, pe umeri puternici se plimbă jamboane uriaşe, podoabe strălucitoare-ţi iau ochii, brazi îmbrăcaţi în ace verzi te-mbie din parcări, ecrane mari repetă la nesfârşit aceleaşi imagini, lumea se-nghesuie lângă coşuri imense de sutiene roşii, de chiloţi roşii, bomboane colorate, stele de crăciun, ciocolată, scorţişoară, prăjituri, jucării, copii nerăbdători, strălucire, standuri de cărţi cu cărţi, fără cumpărători, restaurante pline, tineri veseli în ele, mcdonalds, pizza, aripioare picante, şaorma, râsete, veselie, maşini în parcare, maşini pe stradă, nervi, blocaje, mâini frecate, ochi strălucitori de comercianţi, cheltuială, profit.
    – Cum dai nucile, mamaie?
    – 25 de lei kg de mieji, maică şi 10 lei astea în coajă. Mâinile mamaiei sunt negre şi aspre, cu unghii negre. Duc la buze o ţigară groasă şi tremură cât femeia trage din ele cu sete. Ochii mici, sfredelitori, te privesc cu neîncredere. Merită, oare, să sacrifice jumătate de ţigară pentru tine? Eşti serios, cumperi cu adevărat, sau doar întrebi ca mulţi alţii înaintea ta?
    – Dă-mi şi mie 2kg în coajă. Ochii negrii strălucesc. Ţigara arde singură, resemnată, de o bordură.
    _ Stai cu maica, să mă duc să aduc, că le-am ascuns. Că ne omoară cu poliţia, mămică, de zece ori pe zi ne gonesc şi ne aruncă marfa! De parcă mare lucru am avea de vânzare. Că dacă n-ar fi nucile astea, n-aş avea pe ce face un ban!
    Lângă ea, un bătrân gârbovit vinde grămezi mic de usturoi, flori de sunătoare şi leuştean uscat. Te priveşte cu jale şi tace. Nici să vorbească nu mai e în stare. La următorul colţ două ţărănci cu broboadă te-mbie cu trei pungi larg deschise din care se iţesc cotoaiele pârlite ale unor păsări proaspăt tăiate.
    – Sunt proaspete, maică! Dimineaţă le-am tăiat! Uite ce grăsime au! Crescute în curte, măicuţă, nu cu chimicalele ăstora!
    Lângă ele, pe un scăunel improvizat, alta vinde ouă proaspete dintr-o găletuşă de plastic şi lapte de vacă în sticle mari, de suc.
    Vizavi, pe tarabe mari de piatră zâmbesc roşii de import, şi ardei graşi ca pepenii roşii tot din import, şi cartofi de import, şi mandarine, portocale, minole, struguri, banane, rădăcini de ţelină imense, ridichii, morcovi, kiwi, rodii, dovlecei, castraveţi, toate de import. Au preţuri la vedere, pe măsură. Pe lângă tine trece zgribulită, pe jumătate îngheţată, tremurând din toţi muşchii o bătrână cu palton negru. Mâinile-i sunt vineţi, ochii lăcrimează, buzele tremură, nasul e roşu. Strânge în pumni câteva legături de verdeaţă.
    – Ia cu maica şi de la mine! Ia să-ţi dea mămica verdeaţă proaspătă! Un leu legătura, măicuţă! Uite ce mare el! Un leu, să plec şi eu acasă, c-am îngheţat de tot, copilului meu! Vai de păcatele mele de amărâtă…
    – Ia şi de la mine, cucoană! Mărar uscat, urzici proaspete, fasole uscată, napi.
    Mâini aspre, murdare, îngheţate, ochi înlăcrimaţi, tremur, frică, priviri furişate, tristeţe. Peste ele clipesc vesele beculeţele instalaţiilor de brad, moşi crăciuni pântecoşi de plastic chinezesti, cu zâmbete mari vopsite pe sub bărbi albe, cântă jingle bells, copiii privesc curioşi la maşinuţe frumos ambalate în cutii de carton colorat, lumânări decorative, artificii de pom, beteală.
    Vine Crăciunul. Acum 26 de ani tinerii mureau în stradă ca noi să avem dreptul să cumpărăm strălucire. Să avem dreptul la bomboane de pom, la portocale, banane verzi, zahăr, carne. Acum cumpărăm fără discernământ lucruri de plastic, inutile, E-uri, aditivi, afânători. Ne-am condamnat bătrânii la dispariţie, copiii la suficienţă, tinerii la moarte în localuri ca nişte bombe cu ceas.
    Vine Crăciunul. În Piaţa Universităţii, cu mare pompă, politicieni în costume Versace depun coroane de flori. Fanfara cântă, detaşamentul de gardă dă onorul. Acum 26 de ani acolo mureau tineri liberi. Gloanţele zburau printre trecători şi din când în când se rătăceau în inimi calde. Teroriştii pândeau nevăzuţi, de pretutindeni. Steaguri fără stemă fluturau ferestre deschise spre cer, din piepturi se înălţau strigăte de libertate.
    Vine Crăciunul. Dosarul revoluţiei s-a închis definitiv. Nimeni nu-i vinovat. Nimeni n-a tras băi, în voi! Aţi visat! Eraţi prea îmbătaţi de libertate! Nu v-aţi trezit nici acum. Ce tancuri? Ce soldaţi? Ce arme? Vedeţi-vă, mă, ponosiţilor de treabă! Nu vedeţi ce zdrenţăroşi sunteţi? Ce-aţi făcut voi, băi, în 26 de ani, de când v-aţi clamat libertatea? Ce, n-aţi avut destulă libertate? Luaţi de-aici! Strigaţi, sunteţi liberi! Nimeni nu vă bagă pumnul în gură! Hai, strigaţi!
    Vine Crăciunul. S-a schimbat codul fiscal. Avem taxe şi impozite. Multe şi mari. Mai multe şi mai mari. N-ai venituri, ai taxe, nu trăieşti în România, ai taxe, vorbeşti româneşte, ai taxe, gândeşti româneşte, ai taxe, flămânzeşti româneşte, ai taxe.
    Vine Crăciunul. Parlamentul şi-a suplimentat bugetul cu 18 milioane de lei, parlamentarii şi-au tras pensii speciale pe măsura lungimii somnului în fotoliile casei poporului ce nu mai e a poporului. Subvenţia pentru bugetul asigurărilor sociale este cu 22.4% mai mică, în situaţia în care veniturile totale ale acestui buget sunt cu 4,7% mai mici şi se vrea o indexare a punctului de pensie de 5%. Poate mai dispar şi din pensionarii ăştia, că-s prea mulţi şi prea flămânzi. Senatoare fără obraz ies în faţa prostestatarilor să le strige că-s proşti şi-n faţa camerelor de filmat să-şi proclame dreptul de a avea venituri mai mari, ca să aibă putere să ne strige că suntem proşti.
    Vine Crăciunul. Răniţii încă ne mai mor. Noi dormim. Visăm la un ospăţ pantagruelic şi suntem cuprinşi de-o letargie soră cu moartea. Colindători încă mai bat la uşi închise. Leru-i ler!

    6 comentarii

    decembrie 22, 2015 · 7:48 am

    Haine grele- 2

    • Ia, te aşteptam, Moarte. Fată, sinceră să fiu, nu prea mă mai amuz ca la început. Prea au devenit ăştia resemnaţi cu toţii. Ce-ai zice să verifici lista aia, nu poţi face loc pentru încă un suflet? Plătesc bine, ştii şi tu că nu-ţi rămân niciodată datoare!
    • Hai că o să mă uit şi-ţi fac şi hatârul ăsta, dacă pot. Acum rămâi cu bine, că am o livrare urgentă de făcut!

    A zburat grăbită moartea, şi-a frecat mâinile bătrâneţea. Ştia ea ce ştia, că moartea se ţinea tot timpul de cuvânt. Dacă-i promisese, atunci se va întoarce, cu siguranţă!

    Şi s-a întors moartea într-o iarnă, pe la Crăciun, aşa. Tocmai ce tăiaseră oamenii porcii de ignat, cârnaţii atârnau cuminţi unul lângă altul pe culme, la uscat, şuncile se macerau în borcanele cu sare şi usturoi de belşug, sarmalele fierbeau la foc domol, cozonacii se coceau în cuptoare, colacii râdeau aurii în târne, aşteptând să fie împărţiţi, copii suflau pe geamuri făcând cercuri mari de abur pe care le curăţau apoi cu degetul, aşteptând să ningă ca să poată lustrui tălpicile săniilor pe coastă, satul se pregătea de sărbătoare. Era aşa o tihnă mare şi-o voie bună cu miros de fum alb de brad şi ţuică fiartă pe plită, amestecate cu mâini îngheţate, behăitul oilor din târlă, mugetul vacilor ce-aşteptau să fete cu ugerele fierbinţi pline de lapte gras, căciuliţe şi veste de lână, broboade trase peste ochii şi gurile bătrânelor ce-şi iţeau capetele pe după garduri când trecea pe drum câte o jună cu genunchii roşii la vedere. Până şi bătrâneţea Măriei adormise la căldurică, pe cuptorul încins.

    Mărin îşi făcea de lucru prin târla oilor. Le curăţa ieslea şi aduna beţele lucioase ale cocenilor goliţi de frunze. Mai striga la câte o oaie, le căuta ugerele pline pe sub lâna lungă, să vadă când o să fete, se mai contra cu berbecul. Îi plăcea să-l ţină de coarne şi să-l simte cum se încordează şi-mpinge în joacă în palmele lui. Şi berbecul ştia de joacă şi-i era drag să-l privească, falnic, cu coarne întoarse şi privirea atentă prin târlă. Când nu-l băga în seamă, dragul de el venea prin spate şi-i trăgea câte un cap în turul pantalonilor, să ştie cine-i şeful acolo. Mărin râdea şi-l înjura în glumă, iar berbecul mai lovea o dată. Era o prietenie ciudată între ei, încă de pe vremea în care, mieluţ cu pete negre pe botic fiind şi iarna cruntă atunci când s-a născut, Mărin l-a învelit în cojoc şi l-a luat în casă. să-l încălzească lângă plită. Berbecuţul s-a încălzit şi i-a venit foame. Cum Mărin stătea pe marginea patului cu saltea de paie şi picioare bine înfipte în pământ, s-a dus la el şi-a început să-i sugă din dimia pantalonilor. Atunci sufletul omului s-a topit şi mielul a scăpat de cuţitul ce l-ar fi aşteptat de paşti cu siguranţă. A crescut berbecul ăsta mai mult în casă şi-n braţe de om şi iată, au trecut de-atunci cinci ani şi tot în bătătura asta este.

    Tare-i mândru Mărin de gospodăria lui frumoasă. Mult a muncit până a ajuns aici. Nimeni nu ştie câte zile a tras nemâncat şi câte nopţi n-a dormit să pună ban pe ban să dea şi el înainte. Sărac lipit pământului a fost! A crescut orfan, din mila neamurilor şi s-a însurat devreme să aibă şi el un suflet cald lângă el, să aibă cui să-i spună când îl doare şi pe umărul cui să plângă când viaţa îl îngenunchiază. Nu-i vorbă, c-a avut şi noroc. Bună i-a fost Măria, bună şi iubitoare! A tras cu el în rând la coasă şi la sapă, a pus cărămidă pe cărămidă, a ţinut casa ca paharul şi-a îmbrăcat-o cu mâna ei. Mulţi le-au scos vorbe şi i-ar fi vrut îngenunchiaţi şi despărţiţi, dar nu le-a ieşit! Ei s-au ştiut doar unul pe celălalt şi au dat înainte. A fost greu, a fost şi frumos. Nopţile cu lună petrecute în câmp, la păzit grădina, culcaţi pe ţol, unul lângă altul, sub cerul cu toate stelele lui, când se iubeau cu patimă şi nu-i ştia decât luna cu lumina ei şi sfinţii din cer, zorile care-i prindeau adormiţi şi-i acopereau cu roua lor, de-i împingea unul în altul până se făceau tot unul, bucuria cu care se trezeau dimineaţa şi cum se învârtea ea fericită pe lângă foc să pregătească prânzişorul cât soarele încă nu se trezise, ca să apuce să muncească pe răcoare, până nu cădea căldura peste creştete în crucea zilei. Numai pentru asta şi-a meritat toată truda!

    Au ridicat zidurile casei cu mâinile lor, şi-au făcut şi ei copil, să aibă cine-i moşteni şi acum nu le trece nimeni pe dinainte. E mândru şi de fata aia a lui, deşi habar n-are cum de-a ieşit aşa, omănoasă, de seamănă mai mult cu un bărbat decât cu o femeie. Da’ las că bună a fost aşa. A ştiut el Dumnezeu când le-a trimis-o! Cât doi băieţi a făcut şi mult ajutor au avut din partea ei. Când erau ei plecaţi la câmp, singură ţinea gospodăria! Nu s-a plâns niciodată. A muncit ca un bărbat, cot la cot cu ei şi când a fost să se mărite l-a ascultat cum n-ar fi ascultat alta! El i-a ales bărbatul şi n-a ales rău, uite-o fericită!A avut şi ea, ca alte fete, unul de care s-a îndrăgostit în tinereţe. Un ingineraş pe care-l lua vântul pe sus când suflai peste el. Le stătea rău împreună, ea un zdrahon de fată iar el o răgălie de om palid şi neputincios. Cum ar fi făcut casă cu el? Da, fata a fost cuminte. L-a lăsat să plece şi l-a luat pe ginerele ăsta de l-a ales el. Sărac a fost şi ginerele, dar nu mai conta, că aveau ei de toate de acum. Dar era înalt, prezentabil, maistru la intreprindere, om dintr-o bucată. I-a dat zestre bună şi acum are două nepoţele de se uită la ele ca la soare! Asta-i viaţa, oameni buni. Să tot trăieşti!

    Fruntea i se întunecă de umbra unui gând. Ce-o să facă el cu muierea asta a lui, că în curând rămâne fără ea!? O vede cum se topeşte pe picioare şi-a ajuns umbra a ce-a fost odată Măria lui iubăreaţă şi harnică. Acum, când iese afară, în aerul tare al dimineţii, pune cojocul pe ea şi pe cap leagă trei broboade groase! Nu e zi de la Dumnezeu să nu se plângă c-o doare capul! La vară, fie ce-o fii, o duce la băi! O s-o pună pe fie-sa să-şi ia concediu să vină să aibă grijă de casă şi gospodărie şi-o duce la Techirghiol, să vadă şi ea marea şi să facă băi cu nămol. Şi-aşa, până acum n-au ştiut decât să muncească, e cazul să se mai răsfeţe amândoi.

    A venit timpul să aibă grijă de ei acum. O să vadă ce face cu animalele astea, la anul o să le mai reducă, iar pământul o să-l treacă pe tot ginerelui, să-l mai muncească şi ei. O să-şi păstreze o văcuţă, zece oi, un porcuşor, calul şi grădina din vale, din marginea satului. Le ajunge atât. Cu câteva gâini şi curci se descurcă de minune. Au muncit destul. Uite cât de greu e de unul singur pe bătătură, să cureţe, să dea de mâncare tuturor animalelor, să le care apă, să cureţe din nou. Nu apucă să intre în casă la căldură decât la masă. I-au crăpat mâinile de ger şi-l dor ca naiba când pune mâna pe coada lopeţii şi pe găleata de apă. Are crăpături adânci din care dă sângele când strânge pumnul. Ce-o fi greşit el în viaţă să se chinuie aşa acum?

    Ceaţa vine valuri-valuri peste bătătură, peste curcile zgribulite, peste om şi oi şi aşează ace mari, albe de chiciură pe garduri, iesle, în lâna oilor, pe sprâncenele şi barba bărbatului. Un frig mare îi trece ca un fior pe spate şi-o durere ascuţită prin piept. Se opreşte, priveşte speriat în jur şi-ncearcă să respire repede, să-şi acopere durerea aia ca o gheară înfiptă în piept. Prin minte îi trece o spaimă şi-un gând îngheţat ca ceaţa ce se lasă peste sat. „Ce mama mă-sii e asta? Doamne, ce-ai de gând cu mine??” Lângă el, oile rod liniştite capetele subţiri şi moi ale cocenilor golaşi. Răsuflarea lor caldă iese în abur pe nări şi umezeşte lemnul ieslei ce-ngheaţă aproape instantaneu. Berbecul îl priveşte ciudat. Undeva, în văzduh, ascunsă în ceaţă, croncăne speriată o cioară. Cocoşat de durere, bărbatul se lasă uşor într-un genunchi, apăsând tare cu mâna locul dureros din piept. Inima se zbate să iasă afară, picioarele i-au îngheţat şi-au înţepenit, aerul nu-i ajunge. Deschide gura larg, să-l soarbă cu sete, să-şi umple plămânii ce refuză să se mai mişte. Corpul i se înmoaie şi omul cade pe o parte, privind cu ochi fixi un petec lăptos de cer pe sub care vede umbra întunecată a morţii şi-i simte răsuflarea îngheţată pe faţă. Moartea întinde mâna şi-l atinge, furându-i sufletul. „Ce-ai de gând cu mine, Doamne? Ăsta să fie sfârşitul? Cui rămâne Măria mea??”

    Ultimul gând şi-ultima întrebare zboară speriate în urma morţii ce-şi ia tainul de vieţi nerânduite. Găsise loc pe răbojul ei tocmai pentru sufletul lui. Pe prispa rece, învăluită în ceaţă, Bătrâneţea, parşivă, hohoteşte. În casă, moleşită de căldură, cu o durere insuportabilă în ceafă, Măria şi-a pus un pic capul pe pernă şi-a închis ochii. Nici o umbră nu i-a întunecat gândurile, în afara durerii ce-i devenise chiriaş permanent. În sobă arde vesel focul, pe plită fierbe bolborosind oala cu sarmale, pe margine stă la cald cana de ceai din care să se încălzească Mărin când va intra în casă. Miroase a pâine proaspătă, sarmale, cozonac dospit şi-a Crăciun. Afară, între oi, miroase a moarte.

    *

    Va urma

    10 comentarii

    decembrie 21, 2015 · 10:16 am

    Haine grele

    Bătrâneţea se prăvăleşte peste om ca o stâncă desprinsă din coasta muntelui. Nu-ţi strigă să te fereşti, nu te avertizează.

    Ei, îţi mai trimite ea din când în când câte un mic semn, câte o durere de încheieturi pe care tu o pui pe seama vremii, câte o slăbiciune cu care să te duci la doctor şi-apoi să-i ignori sfaturile, câte un fir alb la tâmple pe care-l smulgi cât poţi, apoi, după ce-şi cheamă tot neamul şi-ţi înfloresc alb perciunii îl dai cu vopsea permanentă, dar niciodată nu e ceva serios, demn de luat în seamă. Tu te-ai aştepta să-ţi tragă câteva palme, să te trezească, să-ţi pună piedică să te rănească, să curgă sânge. Atunci parcă-parcă ai privi şi-n sus şi-ai vedea bolovanul cum stă în echilibru precar pe vârf. Ţi-ai lua măsuri de siguranţă, ai urca pe coasta abruptă să-i pui proptea sau măcar ai ocoli locul!

    Da’ ce-i proastă bătrâneţea asta? S-o credeţi voi! E deşteaptă, e parşivă, e ca un câine de pază ce se fereşte din calea ta şi te muşcă de picior pe la spate tocmai când ai crezut c-ai scăpat de el.

    Asta-i bătrâneţea omului şi aşa a venit şi peste Măria. A trecut ca o boare prin crengile caisului de lângă fântână, s-a-nvârtit de două ori pe lângă casă şi i s-a aşezat pe umeri. A prins-o nepregătită şi i-a pus piedică. Era gata-gata să cadă în nas, noroc că avea paşii mărunţi, a jucat un pic pe loc, cu mâinile fâlfâind în lături şi-a scăpat.

    batrana

    -Ai, fă, grijă, că-ţi spargi dracu’ capul! Nu mai ştii să mişti picioarele, ce mergi de parcă eşti împiedicată?

    S-a enervat atunci pe Mărin. Ce, asta era de râs? El nu s-a-mpiedicat niciodată în viaţa lui? Lasă că-l vede ea când n-o mai putea! O să-l lase să strige la ea din vârful patului că moare de sete şi-o să se prefacă surdă. Ha!

    Apoi, s-a mai împiedicat o dată. Trecea dintr-o cameră în alta, grăbită că trebuia să plece la câmp şi-un preş i-a pus piedica. S-a întins atunci cât era de lungă direct pe burtă. Buuff şi auu! Şi-a julit nasul şi-a umblat cu el aşa, plin bube, două săptămâni. Toată lumea o oprea pe drum.

    -Ce faci, Mărie, unde plecaşi? Ce-ai păţit la nas, cum l-ai rupt în halul ăsta?

    -Iete, m-am îmbătat şi io şi-am căzut în nas, ce-aveţi voi? Îi repezea şi oamenii tăceau.

    După încă o lună parcă nu-i mai părea glumă. Se pricopsise cu o durere de cap care n-o lăsa în pace nici zi nici noapte. Până la urmă a acceptat să meargă la doctor la oraş. A ajuns la policlinică într-o dimineaţă, pe la 10. A trecut pe la copii şi-a luat cu ea un nepot. Să nu fie singură. Parcă se simţea stingheră. Nu mai fusese la doctor de ani întregi.

    Când a chemat-o asistenta înăuntru şi copilul a rămas afară s-a simţit pierdută, apoi s-a bucurat că nu a fost şi copilul să audă ce prostii i-a spus doctorul ăla. Ea a intrat, s-a apucat să-i povestească ce şi cum şi el a trimis-o la psihiatru. În trei minute era din nou afară la copil, cu trimiterea în mână. Nu ştia dacă să plângă sau nu, ştia că ea nu-i nebună cum îi spusese doctorul ăla grăbit. Demenţă senilă, aşa îi zisese că are şi că trebuie să se trateze la psihiatrie. Ete, na!

    -Păi doar atât ai stat, mamaie?

    -Ia dă-l alimănitului, mumă! Hai acasă că n-am nimic!

    -Păi şi de ce ţi-a dat reţetă?

    -Nu e reţetă, e trimitere. Las-o încolo. Să nu mai spui nimănui. Hai să mergem.

    Au plecat. S-a dus la Mărin al ei şi i-a povestit din fir-a-păr toată păţania, ce-a zis nebunul ăla de doctor care nici măcar n-a avut răbdare s-o asculte, ce-a făcut ea, cu ce spaimă a rămas.

    -Fă, Mărie, bine-ai făcut! Auzi ce doctor turbat! Cum să ai încredere în el? Lasă, fomeie, că facem o cură de ceaiuri şi le zic io copiilor să-ţi mai ia neşte vitamine de-alea. Că ai văzut ce bine ţi-au făcut! Nu te mai duci la niciun doctor! Ce, tu eşti muiere nebună? Aşa arată o nebună? Uită-te la Miţa procuroarei cum umblă bezmetică pe străzi şi boscorodeşte cu pietrele pe drum. Tu eşti ca Miţa, ‘al dracu el de doctor prost!?! Ai? Tu ca Miţa ai ajuns? Stai , fă, liniştită, că nu-i ce zice el! Taci din gură, că ne tratăm noi singuri, nu e nevoie de doctori să ne spună c-am îmbătrânit la bătrâneţe! Şi-apoi, asta ar mai trebui, să afle satul că tocmai Măria mea e nebună, să ne facem de râs!

    Nu s-a mai dus niciunde. A rămas acasă. Mai lua câte o boabă de algocalmin, mai vitamine aduse de copii, mai ceaiuri de toate buruienile. Adunau toată vara de pe câmp să aibă din ce face ceai. Dimineaţa când se trezeau puneau oala de 2 litri pe foc pentru primul ceai al zilei. Adăuga în el şi tei, şi mentă, şi cimbrişor, şi gălbenele, şi coada calului. La grămadă, acolo. Îl beau amândoi în loc de apă. Când veneau copiii făceau două căni. Să ajungă. Şi-au mai trecut vreo doi ani aşa.

    Aproape că şi uitase ce-i zisese doctorul ăla. Doar din când în când mai tresărea când îi trecea aşa, ca-n vis, prin faţa ochilor, trimiterea către psihiatrie. Atunci o trecea un fior rece pe spinare şi se cutremura. Pe urmă se lua cu munca şi viaţa de zi cu zi şi uita.

    Da’ bătrâneţea deja se instalase comod. Degetele începuseră să capete noduri dureroase, picioarele se împiedicau din ce în ce mai des. Şi de-un fir de nisip era în stare să se împiedice! Când mergea pe drum o tot lua către dreapta. Nu-i vorbă, tot ţanţoş călca, tot cu spatele drept şi privirea vulturească în faţă era chiar dacă nu mai putea să vadă mai departe de doi metri în faţă. Ştia să distingă oamenii după voce şi nu se lăsa deloc. Nu voia şi pace!

    Să se apuce acum lumea s-o compătimească pe biata Măria? Peste cadavrul ei, poate! Şi totuşi… de la un timp până şi sapa-i părea greu în spate. Când punea oblanicul pe cap să aducă sacul cu dudău la găini, icnea. După aia, până seara nu mai era bună de nimic.

    Începuse să mai uite. Nu uita cine este, sau ce-a făcut luna trecută, uita ce-a făcut acu’ două minute. Punea oala pe foc şi se ducea la beci să ia legume să pună-n ea. Până ajungea la uşile beciului, uita de ce-a plecat de lângă plită. Stătea prostită în faşa uşilor de scândură vopsite frumos în roşu, încercând să-şi aducă aminte ce caută acolo. Se încrunta, îşi muncea creierul, nu găsea răspunsul şi se agăţa ba de o oală lăsată aiurea-n potecă, ba de-o buruiană ce trebuia smulsă, ba pleca pe bătătură să dea la porci, se urca după ouă, se mai certa cu câte o găină, mai vorbea cu ea însăşi cu voce tare, ca şi cum gândurile n-ar fi căpătat înţeles decât trecute prin filtrul urechii. Nici nu-şi dădea seama că o pot auzi şi alţii! Când se întorcea în bucătărie o lua de la capăt. Câteodată ferbea carnea şi ea nu mai apuca să pună ce trebuie în oală.

    Apoi a venit somnul. Ar fi dormit zi şi noapte şi cu cât dormea mai mult, cu atât mai obosită era. Ajunsese bietul Mărin să muncească singur. Măria lui, când o căutai, era în pat. Se mai enerva el, mai înjura, că de, om din carne şi oase era şi el şi obosea şi-i era greu de unul singur, dar de părut rău tot îi părea. Din când în când le mai spunea copiilor:

    -Mai luaţi-i, mă tată, nişte boabe de-alea de întărire. Nu mai poate, mă, deloc! Mă uit la ea cum şovăie pe bătătură şi mi se rupe sufletul! Cine-a fost muierea mea şi ce-a ajuns! A lăsat-o puterea de tot! O pierdem, tăicuţule, şi ce mă fac eu fără ea?!

    -Hai, mă tată, s-o luăm cu noi, s-o mai ducem la spital. Să mai facă nişte analize.

    -Lasă spitalul! N-are nevoie decât de un pic de ajutor! E sănătoasă în rest, doar putere nu mai are!

    Ţi se făcea milă de el, când te uitai cum se întuneca şi se făcea tot mai mic pe măsură ce-şi scotea la lumină gândurile. Se vedea că-l munceau mult şi că se simte neputincios. În momentele acelea părea şi el bătrân. Umerii i se aplecau şi ridurile-i săpau şanţuri adânci în obraz. Ajunsese să-i fie teamă de medici ca de nişte duşmani. Ei aveau si-i spună că muierea lui e nebună, ori el ştia bine că nu-i aşa. Ce, el nu vedea că are mintea întreagă? Mai înceată, dar întreagă! Putea sta de vorbă cu ea ca pe vremuri, puteau face de toate împreună, nu avea nicio problemă. Doctorii ăia sunt nişte măcelari şi atât! Ei, dac-ar mai fi trăit nea Mihai, doctorul care l-a tratat pe el de ficat, altfel ar fi stat lucrurile… O ducea la el şi-o făcea bine! Acum la ăştia nici nu vrea să audă!

    Îi aduceau copiii vitamine de tot felul, suplimente alimentare, tot ce aflau c-ar face bine la slăbiciunea aia a ei. Ea le lua când apuca, când îşi aducea aminte, dacă-şi aducea aminte.

    -Păi ce faci, mumă? N-ai luat pastilele astea, pentru ce ţi le-am adus? Am dat banii pe ele degeaba?

    -Ia, am uitat să mai iau… Mai aduceţi-mi şi voi aminte, mumă, că io-s bătrână şi mai uit.

    -Cum să-ţi aduc aminte? Să te sun în fiecare dimineaţă când mă trezesc să-ţi spun să iei pastilele? Le ai lângă mata, aici, pune-le lângă pat să nu le uiţi!

    -Iote, le pun, nu mă mai certa! O să le iau!

    Lua două-trei, apoi iar uita. Le aruncau copiii pe rând şi-i aduceau altele care aveau aceeaşi soartă.

    Hârca de Bătrâneţe ce coborâse atât de brusc pe umerii Măriei îşi râdea de toţi aşa cum voia. Se distra, bătea din palme şi râdea pocnindu-se cu palmele pe genunchi ca un şmecheraş de cea mai bună glumă. Măria nu-şi mai dădea seama cât de rău a ajuns, Mărin devenise ursuz, nervos, veşnic nemulţumit, tinerii nu ştiau între ce obligaţii să se mai împartă.

    Asta până când moartea a trecut în zbor peste casa lor. Era grăbită, fugea cu poalele-i negre în vânt, să preia sufletul unui copil abia născut. Nu apucase mititelul nici să ia două guri sănătoase din aerul acestei vieţi, să-şi fi umplut plămânii. A plecat aşa, însetat de viaţa ce nu l-a vrut. La întoarcere o aştepta în poarta de tablă ruginită Bătrâneţea Măriei.

    -Bună ziua, Moarte!

    -Bună ziua, bună ziua! Da ce stai, fa, în poartă? Te-ai plictisit deja, vrei să pleci?

    *Va urma.

    Un comentariu

    decembrie 20, 2015 · 11:07 am

    Semnul lui Sisif

    eagle-bird-beak-profileUrc calea abruptă
    a vieţii
    cărând muntele
    în spate.
    Am palmele bătătorite
    şi sângele-mi picură
    cald
    din răni adânc deschise
    în tălpi.
    În jurul meu
    se-nvârt vulturi pleşuvi,
    pofticioşi
    şi flămânzi.
    Mă privesc cu ochi fixi
    şi ciocurile puternice,
    încovoiate
    aşteaptă răbdătoare
    ca din carnea mea
    să se desprindă bucăţi
    însângerate.
    Hei,
    voi regi ai cerului!
    Poftiţi,
    serviţi-vă,
    smulgeţi
    din muşchii ăştia încordaţi
    cu ciocurile voastre
    puternice!
    Luaţi,
    mâncaţi,
    acesta este trupul meu
    care pentru vulturi
    se frânge
    spre înălţare!

    Scrie un comentariu

    decembrie 16, 2015 · 10:06 am

    De ignat

    Grele-mi erau în perioada asta ţipetele porcilor ce-şi simţeau moartea şi-şi strigau dreptul la viaţă! Cu vreo săptămână înainte de Crăciun satul începea să fiarbă iar urletul morţii sfârşit în gâlgâit cald şi roşu speria ciorile ce zburau haotic, croncănind sinistru pe deasupra acoperişurilor. Era un măcel de sărbătoare. Fumul alb al paielor se ridica apoi şi miros de păr ars şi şoric fript plutea leneş pe uliţe, făcându-ne să salivăm.
    Vedeţi cum e viaţa asta… moartea ne sperie, aroma mâncării ne readuce la viaţă.
    Ai mei nu tăiau niciodată porcul înainte de Ignat. Dacă prin sat se mai găseau câte unii mai harnici, la noi se păstra cu sfinţenie data sacrificiului.
    Tata se trezea de cu noaptea, tuşea prelung pe marginea patului, aprindea prima ţigară a zilei, acolo, abia ridicat din somn în capul oaselor, îmbrăcat doar în izmene, cu tălpile goale pe preşul rece de lângă pat.
    Peste noapte focul se stingea şi până dimineaţa soba apuca să se răcească şi odată cu ea şi aerul din casă. Pe sub uşa cu geam intra totdeauna un val de aer îngheţat de afară.
    Trăgea cu sete primul fum, tuşea din nou şi-şi mişca repede degetele de la picioare, să le încălzească. Termina ţigara şi-o trezea pe mama.
    – Viorico, scoal’, fă! Hai că acu’ se face ziua şi n-avem timp!
    Mama se mişca, mormăia ceva, se freca la ochi şi tremura. Cămaşa de noapte din nailon lăsa răcoarea dimineaţii să muşte direct din carnea caldă de după somn.
    – Ai, mă Viţule, da’ nu putuşi să faci şi tu focul întâi! E frig ca dracu’!
    – Hai că-l fac acu’, da dă-te odată jos din pat, că azi avem treabă multă!
    Totdeauna se trezea primul, ăşi fuma ţigara, se îmbrăca pe întuneric şi făcea focul, să apuce să se încălzească puţin înainte s-o trezească şi pe ea. Pe noi ne trezea abia când se încălzea de-a binelea.
    Nu era un om prea înţelegător, tata, dimpotrivă. Era aspru şi necruţător, iar dacă apuca să bea ceva, nici musca n-avea voie să-i treacă pe dinainte! Avea, însă, aceste mici manifestări de tandreţe şi grijă pentru cei dragi lui, care-ţi dădeau siguranţă şi te făceau să ŞTII că te iubeşte în felul lui abrupt şi încruntat. Făcea focul, tăia lemne, le aducea la gura sobei, hrănea animalele, le curăţa coteţele, aducea apă, făcea muncile pe care le considera el grele şi credea că trebuie să ne scutească de ele.
    Doar în dimineaţa asta nu avea răbdare şi dădea toată casa peste cap. Până să ne dezmeticim noi el era deja afară, cu ceaunul cel mare pus pe pirostrii cu apa aburind în el, plita plină de oale, crătiţi şi tot felul de ibrice pline la rândul lor de apă, focul duduia în sobe şi-o căldură moleşitoare te îmbia să-ţi termini somnul neterminat.
    Nu aveai cum. Mama ieşea şi intra val vârtej pe uşă, tata dădea ordine de-afară de lângă ceaun, noi trebuia să ieşim să băgăm foc sub fundu-i negru tăciune, ca el să-şi poată pregăti ustensilele pentru tăiat. Când vedeam cuţitul cel mare care tot restul anului stătea înfipt sub o grindă, sus, mi se făcea gol în stomac.
    Frate-meu se simţea minunat, răgălia! Era ziua în care totul i se părea extraordinar şi frumos şi abia aştepta să-l vadă pe tata călare pe gâtul porcului, înjunghiindu-l şi sângele cum ţâşneşte gâlgâind fierbinte. Avea ce povesti o săptămână întreagă, ba şi mai mult chiar, atunci când se întâlnea cu prietenii să iasă la colindat.
    Mie-mi venea să plâng şi să-l bat până urla de durere. Nu-l puteam atinge cât erau de faţă şi mama şi tata iar el ştia asta şi mă necăjea până fugeam urlând în casă. Atunci era de-a dreptul fericit.
    Când tata ieşea pe poartă să strige la Menghis şi la nea Petre să vină să-l ajute, dispăream. O zbugheam repede-repede de lângă foc şi lăsam ceaunul în plata Domnului. Mă duceam în camera bună, acolo unde niciodată nu se făcea focul şi mă îndesam în şifonier printre aşternuturile şi covoarele mamei. Trăgeam uşa, îmi acopeream capul cu un cearşaf, îndesam bine degetele în urechi, strângeam ochii şi plângeam.
    Porcul prins guiţa jalnic, încercând să scape, mama drăcuia căutându-mă disperată că avea nevoie de ajutor, tata dădea indicaţii şi eu încercam să scap cumva de strigătul acela prelung, jalnic, de moarte. Inima îmi bătea nebuneşte şi mâinile îmi tremurau spasmodic, a neputinţă.
    Ieşeam din ascunzătoare târziu, când deja fumul cu miros de păr ars şi şoric copt pătrundea până la mine, acolo, în fundul întunecat al dulapului.
    Mă strecura pe uşă tiptil, să nu mă simtă şi mă lipeam de foc. Când mă vedea, mama îmi trăgea o palmă zdravănă după cap.
    -Pe unde-mi umbli, boţano? Când are omul mai mare nevoie de tine, atunci dispari, fi-ţ-ar chelea-a dracu’ să-ţi fie! Treci aici şi toarnă apă, să se spele oamenii ăştia pe mâini! De nimic nu eşti bună!
    Înghiţeam umilinţa cu lacrimile sărate din gât şi ochii plecaţi. O meritam. De sub scrumul paielor arse, porcul cu şoricul ars, negru, dormea somnul de veci cu râtul pe pământ. Parcă era mai gras acum, aşa, umflat de la foc. Tata doar mă privea cu reproş, neputând să-şi strice satisfacţia sălbatică pe care i-o dădea mirosul sângelul proaspăt, nea Petre tăcea, Menghis râdea.
    – Da’ las-o năşică, e şi ea copil, i-o fi fost frică! Ia cu tata, toarnă colea, las-o pe mă-ta, că îi trece.
    Le turnam pe rând apă fierbinte să-şi cureţe mâinile. Din palmele lor crăpate ieşea abur alb, din ibricul de ţuică fiartă cu care ieşea mama din bucătărie, la fel. Ochii bărbaţilor sticleau cât timp turna mama lichidul aromat şi dulce în ceştile de ceramică cu toartă. Aburul ţuicii făcea ochii să lăcrimeze.
    – Hai noroc, năşicule şi la anu’ tot aşa să ne fie!, ridica Menghis ceaşca, râzând.
    – Să fim sănătoşi, fine!, răspundea tata şi scăpa o lacrimă de ţuică pentru sufletul porcului ucis, să aibă el grijă ca şunca să fie groasă şi pe porcul de anul viitor. Dădeau peste cap lichidul fierbinte şi se scuturau încântaţi. Tuica era tare, numai bună pentru o dimineaţă îngheţată de ignat.
    După ce punea ceaşca goală pe tăblia uşii pe care improvizase o masă de urgenţă, tata arunca un ţol vechi peste porcul fierbinte şi ne punea să-l încălecăm. Mama ieşea din bucătărie cu cărbuni aprinşi într-un căţui de tămâie strângând în pumn o mână de sare şi usturoi.
    Menghis cresta o cruce adâncă în slănina de pe ceafa porcului şi turna în ea sarea şi usturoiul. Mama ne tămâia şi pe noi cum stăteam acolo, călare pe porcul ce-aburea sub noi şi bărbaţii-şi făceau cruce cu capul plecat şi căciulile-n mână. Simţeam sub mine ţolul cald şi umed şi-n piept inima tremurând de-un amestec de sentimente de vinovăţie, ruşine şi milă ce nu mă părăsea zile întregi.

    3 comentarii

    decembrie 13, 2015 · 11:19 am

    Copilul cu ochi senini

    Cu mulţi ani în urmă, viaţa mea ajunsese să nu mai însemne nimic. Duceam o existenţă umilă, într-o familie ostilă încercând să jonglez cumva printre lovituri, vorbe grele, minciuni şi lacrimi.
    Locuiam la etajul patru peste stradă de cimitirul oraşului. De pe fereastra mea vedeam mormintele cu alei drepte, frumos aliniate şi cruci albe de piatră sau marmură, cu lumânări aprinse lângă cruce, sau nu, cu flori sau doar cu placa de ciment deasupra, cu fum de crengi şi frunze moarte în unele dimineţi cu bocet lung în altele, cu bisericuţa mică ce-şi înălţa turla strălucitoare undeva în depărtare, în faţa ochilor mei. Mă fascina bisericuţa aceea mică, unde mai tot timpul ghiceam agitaţie şi de unde răzbătea sunetul clopotului şi toaca în dimineţile de duminică şi la sărbători.
    Uneori apărea câte un mormânt proaspăt acoperit de coroane şi flori şi mă întrebam în timp ce-mi beau cafeaua cum e să nu mai simţi nimic. Să fii acolo, rece şi ţeapăn în întuneric sub pământul greu şi umed. Totdeauna am avut o teamă instinctivă de întuneric.
    Când eram copil mă temeam să deschid uşa către camera bună, pentru că acolo era veşnic întunecat şi rece. Simţeam cum întunericul îmi pătrunde cu frigul acela cumplit prin piele, nu că e frig doar pentru că acolo nu ardea niciodată focul.
    Mai târziu, când m-am măritat şi nu îndrăzneam să urc în casa mare singură pe întuneric, soacră-mea-mi zicea „Da ce-ai să-ţi fie urât? Cine-i mai urât ca tine? Du-te şi fă cutare lucru că nu-ţi iese nimeni în cale!” Mă duceam cu inima strânsă şi genunchii tremurând. Pe vremea aia nu mă consideram Muma Pădurii. Mai urât ca mine era întunericul ce mă pândea cu gheare umede şi reci din fiecare ungher stingher.
    Apoi m-am resemnat. Supravieţuiam în întunericul zilelor cu soare, mergeam, respiram, munceam, uneori zâmbeam, alteori chiar râdeam şi-apoi mă speriam convinsă fiind că râsul se vă răzbuna în scandal şi lacrimi până-n seară. Totdeauna lacrimile-şi luat plata râsului.
    Drumurile mele erau scurte pe atunci. Duceau până la Schela la serviciu, înapoi în colţul cimitirului, apoi la piaţă pe lângă gardul cimitirului, înapoi şi la ţară la socri în vacanţe. Alte ieşiri erau atât de rare că nici nu merită menţionate. Oricum nu duceau decât pentru două ore în vizită la naşi, la spital uneori, sau, când aveam nevoie de câte ceva, în bazar unde găseai de toate pentru toţi, la preţuri acceptabile. Treceam repede în revistă tarabele, mă opream şi cumpăram ce aveam nevoie de unde găseam mai ieftin, apoi plecam înapoi acasă. Obiceiul mi-a rămas. Eu nu plec niciodată la căscat gura prin magazine, doar de dragul de a privi şi proba lucruri pe care nu mi le permit. Mi-e chiar ruşine să probez ceva dacă ştiu că nu cumpăr.
    Într-o duminică dimineaţă, cam pe vremea asta, în timp ce paşii mă purtau greu către piaţă, la bisericuţa din cimitir a început să bată clopotul a chemare. Mă apropiam de poartă şi vedeam oamenii îmbrăcaţi în cojoace groase cum intră cu capul plecat şi păşesc pe aleea dintre morminte către intrarea în bisericuţă. Paşii mi s-au încurcat atunci printre ai lor. Oricum nu duceau nicăieri şi piaţa nu pleca din loc. Tremuram, dar nu de frig, de emoţie. Păşeam pentru prima dată în acel loc şi mi se părea că mormintele mă privesc cu ochi curioşi.
    Am înaintat cu capul plecat, m-am strecurat ca o umbră în biserică şi m-a aşezat în singurul loc liber, în spate, lângă un stâlp. În altar preoţii se pregăteau să înceapă slujba şi la strană, câteva femei cântau cu voci subţirele ce răsunau precum cristalul în bisericuţa cât un căuş de palmă în care oamenii ce se adunaseră la slujbă schimbau impresii şoptite.
    Cântau „Copilule cu ochi senini” şi atâta durere era în versurile acelea pe care le auzeam pentru prima dată, atât de mare mi s-a părut durerea copilului rătăcitor, încât am simţit cum un fior mă trece prin inimă şi lacrimile au început să pice pentru prima dată fără motiv. Am deschis atunci uşa sufletului pe care şi eu o ţinusem ferecată şi l-am primit să se încălzească, aşa cum cândva, în copilărie, aceleaşi lacrimi fierbinţi deschiseseră uşa sufletului pentru o fetiţă sărmană ce vindea chibrituri la colţ de stradă.
    M-am rezemat de stâlpul acela rece pictat cu sfinţi cu priviri pline de reproş şi nu m-am mai putut desprinde de el decât târziu, după ce biserica s-a golit de oameni. Slujba se terminase.
    Am ieşit din cimitir cu inima grea de-o durere nouă, necunoscută şi înţeleasă abia mult mai târziu. Nu ştiu cum am ajuns în piaţă, ce-am cumpărat, cum m-am întors. Purtam în mine, ca pe ceva fragil, misterul unei pricesne. Scandalul ce-a urmat întârzierii cu care am ajuns acasă n-a mai contat şi s-a stins de la sine, lovit în frunte de tristeţea adâncă pe care chipul meu o purta când am intrat pe uşă.
    Atunci am descoperit pentru prima dată lumina credinţei şi din momentul acela, copilul cu ochi senini m-a sprijinit permanent în cele mai grele momente ale vieţii. Şi n-au fost puţine. Azi îl simt din nou stingher, înlăcrimat şi trist. Vine iar într-o lume mai ostilă ca oricând.
     

    Scrie un comentariu

    decembrie 12, 2015 · 11:31 am

    Demult

    Demult,
    tare demult,
    visam că-ntind aripile
    şi zbor lin
    deasupra lumii.
    Toată fericirea
    era prinsă-n
    zborul meu,
    ca-ntr-o pânză invizibilă
    de păianjen
    iar zborul
    mi-era înalt
    şi albastru.
    a018
    Apoi, am vrut
    să ridic ziduri groase
    de piatră,
    să-mi zidesc în ele visele
    şi dorinţele toate,
    să le păstrez
    tinere şi proaspete
    ca-ntr-o mânăstire,
    în partea stângă a fiinţei mele.

    Am zidit azi
    şi mâine
    şi ieri
    şi nopţi
    şi zile,
    doar eu,
    unic sclav ce-aşteaptă eliberarea
    odată cu ultima piatră pusă
    în vârf,
    acolo,
    în colţul unghiului.
    Şi-am terminat.

    Acum
    îmi pot întinde aripile
    să zbor,
    doar că,
    uitând de vise cândva,
    atunci,
    demult,
    când voiam mânăstiri de piatră,
    mi-am smus aripile
    şi le-am zidit
    la temelia zidului.

    Azi stau suspendată
    între cer şi pământ,
    pe-altarul lucitor al mormântului
    în care
    mi-am îngropat pe rând
    vise,
    speranţe
    şi aripi.
    În jurul meu e noapte
    şi pustiu.

    2 comentarii

    decembrie 11, 2015 · 10:07 am

    De Sfântul Nicolae

    N-am ştiut de moş Nicolae până n-am avut, la rândul meu, copii. Mi s-a părut oarecum bizar să aflu atunci că sunt mai mulţi moşi ce-aduc daruri pentru copii. Copilăria mea nu apucase să-l cunoască bine nici pe moş Gerilă care venea cu suflarea lui îngheţată de la răsărit.
    Ştiam însă de sărbătoarea Sfântului Nicolae. Am avut doi oameni dragi ce i-au purtat numele.
    Am făcut cunoştinţă cu Sfântul  de când eram un boţ nestaşnic cu ochi. Nu ştiţi ce-nseamnă nestaşnic? Neastâmpărat, năzdrăvan, fără stare. Cum vreţi voi.
    Eram o zvârlugă de copil caruia nu-i stăteau picioruşele un minut şi care se punea singur în tot felul de situaţii imposibile pentru că nimeni nu-mi putea sta împotrivă. Biata Dădica mea ar fi în stare să scrie un roman acum numărând toate firele de păr alb pe care i le-am scos. Doar că Dădica nu mai este să povestească iar eu îmi aduc aminte doar poeziile pe care le prindeam din zbor şi le recitam mândră cocoţată pe tăblia înaltă a patului, repede-repede, de parcă se băteau turcii la gura mea. Fiecare cuvânt avea onoarea să-i fie rostită câte o silabă. De respirat respiram doar în pauza dintre două poezii.
    Îmi sticleau ochii şi-mi aduc aminte şi-acum mândria cu care îmi priveam auditoriul format de Dădica, Maica Taicu, Neniţu, vărul lui şi vecinele adunate la clacă, la scărmănat şi dărăcit de lână. Eu turuiam, ei leşinau de râs şi asta mă făcea să fiu o mică vedetă a uliţei, ceea ce pentru mine era o maare încoronare. De înţeles înţelegeam doar eu şi Dădica. De la ea învăţam poeziile.
    Aveam doi ani  pe-atunci şi din cauza poeziilor mi-am rupt mâna dreaptă. M-am cocoţat într-o seară de una singură pe tăblie. Am căzut, normal, într-un morman de lână. Nu era prima dată, dar atunci impactul a fost mai puternic şi oasele, prea subţirele, au cedat. Nu m-am sinchisit prea tare, nu vă faceţi griji. Copiii se vindecă repede şi uită la fel. Şi eu am uitat curând, mai ales că Neniţu a avut grijă să mă răsfeţe peste măsură, Doar aşa, să nu mă mai doară.
    După aia am căzut de două ori cu fundul în ceaunul cu apă fiartă în care Dădica tocmai opărise câte o orătanie. Trebuia să fiu eu moţ acolo, că eu ştiam ce să fac, nu ea. Am avut noroc, că n-o fi fost ea tot timpul atentă la mine, dar avea prezenţă de spirit Dădica mea. M-a ridicat de fiecare dată rapid de-o aripă şi mi-a altoit câte două palme rapide pe fundul deja roşu şi opărit.
    – Na, să te saruti, boţano, că mi-ai mâncat sufletul!
    Eu urlam, normal. De usturime şi de necaz. Mai ales de necaz, că nu vrusesem decât să ajut…
    – Fa, Etă, muică… atât apuca să zică Maica. Nu îndrăznea mai mult, dar simţeam  toată mila în „fa” ăla.
    – Mai taci, mamă, nu-i căuta în coarne, că nu mai scap de ea! Să stea naibilui unde-o pun! Nu pot întoarce capul că mai face câte una!
    Mă durea mai tare „naibilui” ăla. Dar venea seara cu Neniţu şi cu braţele lui mari şi uitarea gonea durerea pe pustii.
    Apoi Dădica şi-a făcut băiat, eu m-am întors la ai mei, ei au plecat în satul lor, drumul de la unul până la celălalt a devenit mai greu. Doar cu inima am rămas aproape. Şi cu Sfântul Nicolae. Că  Nicolae era numele de sfânt al neniţului meu.
    Erau iernile-ieri pe vremea aia şi zăpada se aşternea albă încă de pe la 1 decembrie, dacă nu mai devreme. De ziua lui, Sfântul scotea soarele de după un nor. Îi lustruia chipul rotund cu mâneca şi-l freca până strălucea acolo în înaltul cerului de decembrie şi aşternea cu razele lui milioane de steluţe albe e acoperişuri, copaci, pe drum, pe gardurile albe.
    Doamne cât de orbitoare era strălucirea acelui alb imaculat! Şi ce cald era în casă, pe lângă masa plină cu de toate şi cum mirosea dumnezeieşte a sarmale, friptură, ţuică fiartă şi prăjituri!
    Într-un an Maica a descoperit scorţişoara. Şi dacă a descoperit-o s-a gândit s-o folosească. O punea cam în orice conţinea puţin zahăr. Tare-i mai plăcea!  În anul ăla s-a gândit să încerce şi coliva cu scorţişoară. Cum s-a nimerit ca eu să iau un pui de gripă cu febră mare, dureri de cap şi nas înfundat pe bune, numai bine mi-a picat scorţişoara aia!
    Atât de bine, că ani mulţi după aceea n-am mai putut mânca nimic cu scorţişoară.
    Cum am ajuns la ei m-am înfipt direct în colivă, normal. Mi-a plăcut, nu pot spune nu. Colivă ca Maica mea nu făcea nimeni! Doar că după aceea am mâncat şi sarmale cu scorţişoară şi cârnaţi cu scorţişoară şi fasolea de după trei zile, tot gust de scorţişoară avea! Mai mult de două săptămâni, orice băgam în gură mirosea a scorţişoară. Mi s-a luat de atâta aromă!
    Din toţi oamenii dragi de atunci nu mai e nici Maica, nu mai e nici Dădica, l-am pierdut şi pe Taicu. Am pierdut undeva prin zăpezile alea strălucitoare şi copilăria cu aromă de scorţişoară. Undeva, într-un sat de câmpie, la marginea unui ogaş, Neniţu singur, bătrân şi complet surd bea o ţuică fiartă în amintirea vremurile în care casa era plină de râs şi voie bună.
    Pe celălalt sfânt drag, Nicuşor de data asta, l-am pierdut într-un început de vară. Eram copii şi nimeni nu poate spune că a avut o prietenie mai frumoasă ca a noastră. Atât de frumoasă încât, după ce Jiul a câştigat lupta cu el şi i-a luat viaţa, un an întreg s-a rugat de mine în fiecare noapte să nu-l las să se întoarcă singur acolo, în întunericul acela umed şi rece. De-atunci nu mai suport întunericul şi nici laşitatea nu mi-o suport. Şi sărbătoarea asta nu-mi mai e deloc uşoară.A rămas o greutate mare, acolo, sub coastă.

    7 comentarii

    decembrie 6, 2015 · 5:25 pm

    Dor

    12319751_10207040045432962_129203260_nCe faci la ora
    când mi-e dor de tine?
    Ora aceea-n care
    luna-şi pune degetele
    pe fereastră
    şi copacii-şi
    scaldă crengile negre
    ca nişte mâini de morţi
    întinse-a rugăciune,
    în lumina ei?

    Ce faci la ora
    când mi-e frig de tine?
    Târziu în noapte
    când fiorii mă-ngheaţă
    eu îmi pun mâna stângă
    pe umărul drept
    apoi mâna dreaptă
    pe umărul stâng
    şi îmbrăţişată aşa
    închid ochii
    şi-adorm
    cu-mbrăţişarea ta
    în gând.

    Tu ce mai faci la ora
    când dorul meu
    te caută nebun,
    temându-se că
    de atâta drum
    uitarea o să-mi şteargă
    chipul
    şi-o să mă uiţi
    ca pe o frunză
    prefăcută-n scrum?

    2 comentarii

    decembrie 5, 2015 · 11:08 am

    Nerostite

    origine-cuvinte-640x336Am adunat în inimi
    cuvinte multe
    pe care n-am ştiut
    să le rostim
    la timp.
    Eram prea ocupaţi
    să dăm din mâini
    şi să zâmbim tâmp
    spectatorilor
    ce-au aruncat în noi
    cu râsete de-o clipă
    şi-au luat cu ei
    bucuria efemeră.
    Acum degeaba
    le-am da glas,
    nimeni nu le-ar mai auzi.
    Ar cădea
    cu zgomot surd
    în hăul dintre noi
    şi s-ar sparge în cioburi mii
    de oglinzi
    îngheţate.
    Între mine şi tine
    o iarnă eternă
    a aruncat cu
    ace de gheaţă în inimi
    şi-a ucis
    toate cuvintele
    pe care n-am ştiut
    să le rostim
    la timp.

    Scrie un comentariu

    decembrie 2, 2015 · 9:29 am

    România mea

    tricolorCând eram la gimnaziu ni s-a cerut odată să scriem câte o poezie despre ţara noastră. Într-a mea am pus atâta dragoste, că profesoara a fost convinsă c-am copiat-o de undeva. Era totuşi scrisă din inimă, cu toată dragostea de care eram atunci în stare. Eu nu ştiu cum e să nu-ţi iubeşti ţara cu toate bunele şi relele ei.
    Dincolo de patriotismul considerat mai nou învechit şi oarecum forţat, România mea are de toate.
    În primul rând, îi are icoană pe bunici şi întreaga mea copilărie. Are Dunărea tulbure şi Jiul cu vârtejurile şi neliniştea lui, Oltul cu apele lui adânci şi calme, veselia copilăriei, nisipul fierbinte, lubeniţele dulci, ţiparii cu carne albă, bolbotăile din răscruce în serile scurte de vară, porumb copt în jar, jocurile copilăriei şi poveşti cât pentru o viaţă întreagă.
    România mea are tot câmpul presărat cu morţi. Tărani tineri şi bătrâni, părinţii altor copii, copiii altor părinţi ce-au luptat cu arma în mână să apere acest pământ şi l-au adăpat cu sângele lor şi l-au îngrăşat cu trupurile lor. România mea încă mai are veterani de război şi martiri ai închisorilor comuniste şi are respect pentru ei.
    În România mea sunt mama şi tata, cu toate ale lor. Cu palmele lor aspre şi muncite, cu neputinţele lor, cu dragostea lor de pământ. O are pe mama care nu a vrut să-şi părăsească satul adoptiv şi căsuţa ei din chirpici ridicată cu mare greutate. Aşa a înţeles ea să-şi iubească şi să-şi respecte rădăcinile. Nici acum nu ar pleca de lângă morţii ei.
    România mea îi are pe copiii mei. Primul lor „mama” rostit pe silabe, primul lor zâmbet, primul pas, prima lacrimă, prima literă făcută cu mâna tremurată pe caietul cu linii şi puncte, prima înjurătură.
    România mea are aroma cozonacului de sărbători şi fumul porcului pârlit în ajun de Crăciun şi colinde şi cimitire de lumină înainte de Paşti. Toate sunt legate de acest pământ străvechi şi le am pe toate în mine.
    România mea nu e un loc anume. E şi mare, şi Dunăre, şi munte, şi Carpaţi, şi dealuri, şi sate, şi oraşe, şi mânăstiri, şi oameni. România mea are români, unguri, nemţi, ţigani, rudari, turci, sârbi, polonezi, bulgari, cehi, machedoni, greci, arabi, ortodoxi, catolici, musulmani, adventişti, atei. România mea e cu mine pretutindeni pentru că o port la loc de cinste acolo, în buzunarul de la piept.
    Asta este România mea, cea la aniversarea căreia lăcrimez în fiecare an.
    România mai are şi rebuturi şi mizerie şi oameni cruzi şi incultură. Îl are şi pe Dorel şi pe Ionutz ce-a plecat să arate valoarea lui prin ţări străine şi mă învaţă pe mine kum se fake să ai bani şi ţoale bengoase. Are şi false modele şi palate cu turnuleţe strălucitoare şi cort în curte şi maşini de ultimă generaţie alături de căruţe trase de cai costelivi şi resemnaţi. România are şi politicieni nesătui, hoţi, corupţi şi coruptibili, şpăgari care închid ochii şi şpăgari abonaţi la bugetul statului, are şi căpuşe, încă îl are pe un Bulă şi-un Păcală ceva mai trişti.
    România are, însă, şi oameni frumoşi şi muncitori, oameni care-au plecat şi-şi poartă cuvintele cu ei prin lume şi tricolorul în suflet fie că vor s-o recunoască sau nu. Are şi oameni care-au rămas şi nu cer nimic nimănui pentru că şi-au dat seama că nimeni nu se gândeşte la ei decât din patru în patru ani înainte de alegeri. Are şi copii frumoşi de care ar trebui să fim mândri, dincolo de învăţământul cu care tot dăm greş şi le dăm în cap de aţâţia amar de ani.
    Strămoşii noştri inculţi şi analfabeţi au ţinut la porţile Europei hoarde întregi de cotropitori, chiar dacă pentru asta uneori au plecat capul, alteori au ars holdele şi-au otrăvit fântânile, de cele mai multe ori şi-au plâns dorurile-n doine, şi-au transmis legendele din gură-n gură, s-au făcut fraţi cu codrul şi şi-au apărat sărăcia şi nevoile şi neamul cu preţul vieţii.
    România suntem noi toţi şi împreună putem fi o forţă.
    La mulţi ani, România, oriunde te-ai afla! La mulţi ani, români din toate colţurile lumii!

    8 comentarii

    decembrie 1, 2015 · 1:34 pm