România mea

Când eram la gimnaziu ni s-a cerut odată să scriem câte o poezie despre ţara noastră. Într-a mea am pus atâta dragoste, că profesoara a fost convinsă c-am copiat-o de undeva. Era totuşi scrisă din inimă, cu toată dragostea de care eram atunci în stare. Eu nu ştiu cum e să nu-ţi iubeşti ţara cu toate bunele şi relele ei.
Dincolo de patriotismul considerat mai nou învechit şi oarecum forţat, România mea are de toate.
În primul rând, îi are icoană pe bunici şi întreaga mea copilărie. Are Dunărea tulbure şi Jiul cu vârtejurile şi neliniştea lui, Oltul cu apele lui adânci şi calme, veselia copilăriei, nisipul fierbinte, lubeniţele dulci, ţiparii cu carne albă, bolbotăile din răscruce în serile scurte de vară, porumb copt în jar, jocurile copilăriei şi poveşti cât pentru o viaţă întreagă.
România mea are tot câmpul presărat cu morţi. Tărani tineri şi bătrâni, părinţii altor copii, copiii altor părinţi ce-au luptat cu arma în mână să apere acest pământ şi l-au adăpat cu sângele lor şi l-au îngrăşat cu trupurile lor. România mea încă mai are veterani de război şi martiri ai închisorilor comuniste şi are respect pentru ei.
În România mea sunt mama şi tata, cu toate ale lor. Cu palmele lor aspre şi muncite, cu neputinţele lor, cu dragostea lor de pământ. O are pe mama care nu a vrut să-şi părăsească satul adoptiv şi căsuţa ei din chirpici ridicată cu mare greutate. Aşa a înţeles ea să-şi iubească şi să-şi respecte rădăcinile. Nici acum nu ar pleca de lângă morţii ei.
România mea îi are pe copiii mei. Primul lor „mama” rostit pe silabe, primul lor zâmbet, primul pas, prima lacrimă, prima literă făcută cu mâna tremurată pe caietul cu linii şi puncte, prima înjurătură.
România mea are aroma cozonacului de sărbători şi fumul porcului pârlit în ajun de Crăciun şi colinde şi cimitire de lumină înainte de Paşti. Toate sunt legate de acest pământ străvechi şi le am pe toate în mine.
România mea nu e un loc anume. E şi mare, şi Dunăre, şi munte, şi Carpaţi, şi dealuri, şi sate, şi oraşe, şi mânăstiri, şi oameni. România mea are români, unguri, nemţi, ţigani, rudari, turci, sârbi, polonezi, bulgari, cehi, machedoni, greci, arabi, ortodoxi, catolici, musulmani, adventişti, atei. România mea e cu mine pretutindeni pentru că o port la loc de cinste acolo, în buzunarul de la piept.
Asta este România mea, cea la aniversarea căreia lăcrimez în fiecare an.
România mai are şi rebuturi şi mizerie şi oameni cruzi şi incultură. Îl are şi pe Dorel şi pe Ionutz ce-a plecat să arate valoarea lui prin ţări străine şi mă învaţă pe mine kum se fake să ai bani şi ţoale bengoase. Are şi false modele şi palate cu turnuleţe strălucitoare şi cort în curte şi maşini de ultimă generaţie alături de căruţe trase de cai costelivi şi resemnaţi. România are şi politicieni nesătui, hoţi, corupţi şi coruptibili, şpăgari care închid ochii şi şpăgari abonaţi la bugetul statului, are şi căpuşe, încă îl are pe un Bulă şi-un Păcală ceva mai trişti.
România are, însă, şi oameni frumoşi şi muncitori, oameni care-au plecat şi-şi poartă cuvintele cu ei prin lume şi tricolorul în suflet fie că vor s-o recunoască sau nu. Are şi oameni care-au rămas şi nu cer nimic nimănui pentru că şi-au dat seama că nimeni nu se gândeşte la ei decât din patru în patru ani înainte de alegeri. Are şi copii frumoşi de care ar trebui să fim mândri, dincolo de învăţământul cu care tot dăm greş şi le dăm în cap de aţâţia amar de ani.
Strămoşii noştri inculţi şi analfabeţi au ţinut la porţile Europei hoarde întregi de cotropitori, chiar dacă pentru asta uneori au plecat capul, alteori au ars holdele şi-au otrăvit fântânile, de cele mai multe ori şi-au plâns dorurile-n doine, şi-au transmis legendele din gură-n gură, s-au făcut fraţi cu codrul şi şi-au apărat sărăcia şi nevoile şi neamul cu preţul vieţii.
România suntem noi toţi şi împreună putem fi o forţă.
La mulţi ani, România, oriunde te-ai afla! La mulţi ani, români din toate colţurile lumii!