Cu mulţi ani în urmă, viaţa mea ajunsese să nu mai însemne nimic. Duceam o existenţă umilă, într-o familie ostilă încercând să jonglez cumva printre lovituri, vorbe grele, minciuni şi lacrimi.
Locuiam la etajul patru peste stradă de cimitirul oraşului. De pe fereastra mea vedeam mormintele cu alei drepte, frumos aliniate şi cruci albe de piatră sau marmură, cu lumânări aprinse lângă cruce, sau nu, cu flori sau doar cu placa de ciment deasupra, cu fum de crengi şi frunze moarte în unele dimineţi cu bocet lung în altele, cu bisericuţa mică ce-şi înălţa turla strălucitoare undeva în depărtare, în faţa ochilor mei. Mă fascina bisericuţa aceea mică, unde mai tot timpul ghiceam agitaţie şi de unde răzbătea sunetul clopotului şi toaca în dimineţile de duminică şi la sărbători.
Uneori apărea câte un mormânt proaspăt acoperit de coroane şi flori şi mă întrebam în timp ce-mi beau cafeaua cum e să nu mai simţi nimic. Să fii acolo, rece şi ţeapăn în întuneric sub pământul greu şi umed. Totdeauna am avut o teamă instinctivă de întuneric.
Când eram copil mă temeam să deschid uşa către camera bună, pentru că acolo era veşnic întunecat şi rece. Simţeam cum întunericul îmi pătrunde cu frigul acela cumplit prin piele, nu că e frig doar pentru că acolo nu ardea niciodată focul.
Mai târziu, când m-am măritat şi nu îndrăzneam să urc în casa mare singură pe întuneric, soacră-mea-mi zicea „Da ce-ai să-ţi fie urât? Cine-i mai urât ca tine? Du-te şi fă cutare lucru că nu-ţi iese nimeni în cale!” Mă duceam cu inima strânsă şi genunchii tremurând. Pe vremea aia nu mă consideram Muma Pădurii. Mai urât ca mine era întunericul ce mă pândea cu gheare umede şi reci din fiecare ungher stingher.
Apoi m-am resemnat. Supravieţuiam în întunericul zilelor cu soare, mergeam, respiram, munceam, uneori zâmbeam, alteori chiar râdeam şi-apoi mă speriam convinsă fiind că râsul se vă răzbuna în scandal şi lacrimi până-n seară. Totdeauna lacrimile-şi luat plata râsului.
Drumurile mele erau scurte pe atunci. Duceau până la Schela la serviciu, înapoi în colţul cimitirului, apoi la piaţă pe lângă gardul cimitirului, înapoi şi la ţară la socri în vacanţe. Alte ieşiri erau atât de rare că nici nu merită menţionate. Oricum nu duceau decât pentru două ore în vizită la naşi, la spital uneori, sau, când aveam nevoie de câte ceva, în bazar unde găseai de toate pentru toţi, la preţuri acceptabile. Treceam repede în revistă tarabele, mă opream şi cumpăram ce aveam nevoie de unde găseam mai ieftin, apoi plecam înapoi acasă. Obiceiul mi-a rămas. Eu nu plec niciodată la căscat gura prin magazine, doar de dragul de a privi şi proba lucruri pe care nu mi le permit. Mi-e chiar ruşine să probez ceva dacă ştiu că nu cumpăr.
Într-o duminică dimineaţă, cam pe vremea asta, în timp ce paşii mă purtau greu către piaţă, la bisericuţa din cimitir a început să bată clopotul a chemare. Mă apropiam de poartă şi vedeam oamenii îmbrăcaţi în cojoace groase cum intră cu capul plecat şi păşesc pe aleea dintre morminte către intrarea în bisericuţă. Paşii mi s-au încurcat atunci printre ai lor. Oricum nu duceau nicăieri şi piaţa nu pleca din loc. Tremuram, dar nu de frig, de emoţie. Păşeam pentru prima dată în acel loc şi mi se părea că mormintele mă privesc cu ochi curioşi.
Am înaintat cu capul plecat, m-am strecurat ca o umbră în biserică şi m-a aşezat în singurul loc liber, în spate, lângă un stâlp. În altar preoţii se pregăteau să înceapă slujba şi la strană, câteva femei cântau cu voci subţirele ce răsunau precum cristalul în bisericuţa cât un căuş de palmă în care oamenii ce se adunaseră la slujbă schimbau impresii şoptite.
Cântau „Copilule cu ochi senini” şi atâta durere era în versurile acelea pe care le auzeam pentru prima dată, atât de mare mi s-a părut durerea copilului rătăcitor, încât am simţit cum un fior mă trece prin inimă şi lacrimile au început să pice pentru prima dată fără motiv. Am deschis atunci uşa sufletului pe care şi eu o ţinusem ferecată şi l-am primit să se încălzească, aşa cum cândva, în copilărie, aceleaşi lacrimi fierbinţi deschiseseră uşa sufletului pentru o fetiţă sărmană ce vindea chibrituri la colţ de stradă.
M-am rezemat de stâlpul acela rece pictat cu sfinţi cu priviri pline de reproş şi nu m-am mai putut desprinde de el decât târziu, după ce biserica s-a golit de oameni. Slujba se terminase.
Am ieşit din cimitir cu inima grea de-o durere nouă, necunoscută şi înţeleasă abia mult mai târziu. Nu ştiu cum am ajuns în piaţă, ce-am cumpărat, cum m-am întors. Purtam în mine, ca pe ceva fragil, misterul unei pricesne. Scandalul ce-a urmat întârzierii cu care am ajuns acasă n-a mai contat şi s-a stins de la sine, lovit în frunte de tristeţea adâncă pe care chipul meu o purta când am intrat pe uşă.
Atunci am descoperit pentru prima dată lumina credinţei şi din momentul acela, copilul cu ochi senini m-a sprijinit permanent în cele mai grele momente ale vieţii. Şi n-au fost puţine. Azi îl simt din nou stingher, înlăcrimat şi trist. Vine iar într-o lume mai ostilă ca oricând.
Aripi străvezii 