Haine grele

Bătrâneţea se prăvăleşte peste om ca o stâncă desprinsă din coasta muntelui. Nu-ţi strigă să te fereşti, nu te avertizează.

Ei, îţi mai trimite ea din când în când câte un mic semn, câte o durere de încheieturi pe care tu o pui pe seama vremii, câte o slăbiciune cu care să te duci la doctor şi-apoi să-i ignori sfaturile, câte un fir alb la tâmple pe care-l smulgi cât poţi, apoi, după ce-şi cheamă tot neamul şi-ţi înfloresc alb perciunii îl dai cu vopsea permanentă, dar niciodată nu e ceva serios, demn de luat în seamă. Tu te-ai aştepta să-ţi tragă câteva palme, să te trezească, să-ţi pună piedică să te rănească, să curgă sânge. Atunci parcă-parcă ai privi şi-n sus şi-ai vedea bolovanul cum stă în echilibru precar pe vârf. Ţi-ai lua măsuri de siguranţă, ai urca pe coasta abruptă să-i pui proptea sau măcar ai ocoli locul!

Da’ ce-i proastă bătrâneţea asta? S-o credeţi voi! E deşteaptă, e parşivă, e ca un câine de pază ce se fereşte din calea ta şi te muşcă de picior pe la spate tocmai când ai crezut c-ai scăpat de el.

Asta-i bătrâneţea omului şi aşa a venit şi peste Măria. A trecut ca o boare prin crengile caisului de lângă fântână, s-a-nvârtit de două ori pe lângă casă şi i s-a aşezat pe umeri. A prins-o nepregătită şi i-a pus piedică. Era gata-gata să cadă în nas, noroc că avea paşii mărunţi, a jucat un pic pe loc, cu mâinile fâlfâind în lături şi-a scăpat.

batrana

-Ai, fă, grijă, că-ţi spargi dracu’ capul! Nu mai ştii să mişti picioarele, ce mergi de parcă eşti împiedicată?

S-a enervat atunci pe Mărin. Ce, asta era de râs? El nu s-a-mpiedicat niciodată în viaţa lui? Lasă că-l vede ea când n-o mai putea! O să-l lase să strige la ea din vârful patului că moare de sete şi-o să se prefacă surdă. Ha!

Apoi, s-a mai împiedicat o dată. Trecea dintr-o cameră în alta, grăbită că trebuia să plece la câmp şi-un preş i-a pus piedica. S-a întins atunci cât era de lungă direct pe burtă. Buuff şi auu! Şi-a julit nasul şi-a umblat cu el aşa, plin bube, două săptămâni. Toată lumea o oprea pe drum.

-Ce faci, Mărie, unde plecaşi? Ce-ai păţit la nas, cum l-ai rupt în halul ăsta?

-Iete, m-am îmbătat şi io şi-am căzut în nas, ce-aveţi voi? Îi repezea şi oamenii tăceau.

După încă o lună parcă nu-i mai părea glumă. Se pricopsise cu o durere de cap care n-o lăsa în pace nici zi nici noapte. Până la urmă a acceptat să meargă la doctor la oraş. A ajuns la policlinică într-o dimineaţă, pe la 10. A trecut pe la copii şi-a luat cu ea un nepot. Să nu fie singură. Parcă se simţea stingheră. Nu mai fusese la doctor de ani întregi.

Când a chemat-o asistenta înăuntru şi copilul a rămas afară s-a simţit pierdută, apoi s-a bucurat că nu a fost şi copilul să audă ce prostii i-a spus doctorul ăla. Ea a intrat, s-a apucat să-i povestească ce şi cum şi el a trimis-o la psihiatru. În trei minute era din nou afară la copil, cu trimiterea în mână. Nu ştia dacă să plângă sau nu, ştia că ea nu-i nebună cum îi spusese doctorul ăla grăbit. Demenţă senilă, aşa îi zisese că are şi că trebuie să se trateze la psihiatrie. Ete, na!

-Păi doar atât ai stat, mamaie?

-Ia dă-l alimănitului, mumă! Hai acasă că n-am nimic!

-Păi şi de ce ţi-a dat reţetă?

-Nu e reţetă, e trimitere. Las-o încolo. Să nu mai spui nimănui. Hai să mergem.

Au plecat. S-a dus la Mărin al ei şi i-a povestit din fir-a-păr toată păţania, ce-a zis nebunul ăla de doctor care nici măcar n-a avut răbdare s-o asculte, ce-a făcut ea, cu ce spaimă a rămas.

-Fă, Mărie, bine-ai făcut! Auzi ce doctor turbat! Cum să ai încredere în el? Lasă, fomeie, că facem o cură de ceaiuri şi le zic io copiilor să-ţi mai ia neşte vitamine de-alea. Că ai văzut ce bine ţi-au făcut! Nu te mai duci la niciun doctor! Ce, tu eşti muiere nebună? Aşa arată o nebună? Uită-te la Miţa procuroarei cum umblă bezmetică pe străzi şi boscorodeşte cu pietrele pe drum. Tu eşti ca Miţa, ‘al dracu el de doctor prost!?! Ai? Tu ca Miţa ai ajuns? Stai , fă, liniştită, că nu-i ce zice el! Taci din gură, că ne tratăm noi singuri, nu e nevoie de doctori să ne spună c-am îmbătrânit la bătrâneţe! Şi-apoi, asta ar mai trebui, să afle satul că tocmai Măria mea e nebună, să ne facem de râs!

Nu s-a mai dus niciunde. A rămas acasă. Mai lua câte o boabă de algocalmin, mai vitamine aduse de copii, mai ceaiuri de toate buruienile. Adunau toată vara de pe câmp să aibă din ce face ceai. Dimineaţa când se trezeau puneau oala de 2 litri pe foc pentru primul ceai al zilei. Adăuga în el şi tei, şi mentă, şi cimbrişor, şi gălbenele, şi coada calului. La grămadă, acolo. Îl beau amândoi în loc de apă. Când veneau copiii făceau două căni. Să ajungă. Şi-au mai trecut vreo doi ani aşa.

Aproape că şi uitase ce-i zisese doctorul ăla. Doar din când în când mai tresărea când îi trecea aşa, ca-n vis, prin faţa ochilor, trimiterea către psihiatrie. Atunci o trecea un fior rece pe spinare şi se cutremura. Pe urmă se lua cu munca şi viaţa de zi cu zi şi uita.

Da’ bătrâneţea deja se instalase comod. Degetele începuseră să capete noduri dureroase, picioarele se împiedicau din ce în ce mai des. Şi de-un fir de nisip era în stare să se împiedice! Când mergea pe drum o tot lua către dreapta. Nu-i vorbă, tot ţanţoş călca, tot cu spatele drept şi privirea vulturească în faţă era chiar dacă nu mai putea să vadă mai departe de doi metri în faţă. Ştia să distingă oamenii după voce şi nu se lăsa deloc. Nu voia şi pace!

Să se apuce acum lumea s-o compătimească pe biata Măria? Peste cadavrul ei, poate! Şi totuşi… de la un timp până şi sapa-i părea greu în spate. Când punea oblanicul pe cap să aducă sacul cu dudău la găini, icnea. După aia, până seara nu mai era bună de nimic.

Începuse să mai uite. Nu uita cine este, sau ce-a făcut luna trecută, uita ce-a făcut acu’ două minute. Punea oala pe foc şi se ducea la beci să ia legume să pună-n ea. Până ajungea la uşile beciului, uita de ce-a plecat de lângă plită. Stătea prostită în faşa uşilor de scândură vopsite frumos în roşu, încercând să-şi aducă aminte ce caută acolo. Se încrunta, îşi muncea creierul, nu găsea răspunsul şi se agăţa ba de o oală lăsată aiurea-n potecă, ba de-o buruiană ce trebuia smulsă, ba pleca pe bătătură să dea la porci, se urca după ouă, se mai certa cu câte o găină, mai vorbea cu ea însăşi cu voce tare, ca şi cum gândurile n-ar fi căpătat înţeles decât trecute prin filtrul urechii. Nici nu-şi dădea seama că o pot auzi şi alţii! Când se întorcea în bucătărie o lua de la capăt. Câteodată ferbea carnea şi ea nu mai apuca să pună ce trebuie în oală.

Apoi a venit somnul. Ar fi dormit zi şi noapte şi cu cât dormea mai mult, cu atât mai obosită era. Ajunsese bietul Mărin să muncească singur. Măria lui, când o căutai, era în pat. Se mai enerva el, mai înjura, că de, om din carne şi oase era şi el şi obosea şi-i era greu de unul singur, dar de părut rău tot îi părea. Din când în când le mai spunea copiilor:

-Mai luaţi-i, mă tată, nişte boabe de-alea de întărire. Nu mai poate, mă, deloc! Mă uit la ea cum şovăie pe bătătură şi mi se rupe sufletul! Cine-a fost muierea mea şi ce-a ajuns! A lăsat-o puterea de tot! O pierdem, tăicuţule, şi ce mă fac eu fără ea?!

-Hai, mă tată, s-o luăm cu noi, s-o mai ducem la spital. Să mai facă nişte analize.

-Lasă spitalul! N-are nevoie decât de un pic de ajutor! E sănătoasă în rest, doar putere nu mai are!

Ţi se făcea milă de el, când te uitai cum se întuneca şi se făcea tot mai mic pe măsură ce-şi scotea la lumină gândurile. Se vedea că-l munceau mult şi că se simte neputincios. În momentele acelea părea şi el bătrân. Umerii i se aplecau şi ridurile-i săpau şanţuri adânci în obraz. Ajunsese să-i fie teamă de medici ca de nişte duşmani. Ei aveau si-i spună că muierea lui e nebună, ori el ştia bine că nu-i aşa. Ce, el nu vedea că are mintea întreagă? Mai înceată, dar întreagă! Putea sta de vorbă cu ea ca pe vremuri, puteau face de toate împreună, nu avea nicio problemă. Doctorii ăia sunt nişte măcelari şi atât! Ei, dac-ar mai fi trăit nea Mihai, doctorul care l-a tratat pe el de ficat, altfel ar fi stat lucrurile… O ducea la el şi-o făcea bine! Acum la ăştia nici nu vrea să audă!

Îi aduceau copiii vitamine de tot felul, suplimente alimentare, tot ce aflau c-ar face bine la slăbiciunea aia a ei. Ea le lua când apuca, când îşi aducea aminte, dacă-şi aducea aminte.

-Păi ce faci, mumă? N-ai luat pastilele astea, pentru ce ţi le-am adus? Am dat banii pe ele degeaba?

-Ia, am uitat să mai iau… Mai aduceţi-mi şi voi aminte, mumă, că io-s bătrână şi mai uit.

-Cum să-ţi aduc aminte? Să te sun în fiecare dimineaţă când mă trezesc să-ţi spun să iei pastilele? Le ai lângă mata, aici, pune-le lângă pat să nu le uiţi!

-Iote, le pun, nu mă mai certa! O să le iau!

Lua două-trei, apoi iar uita. Le aruncau copiii pe rând şi-i aduceau altele care aveau aceeaşi soartă.

Hârca de Bătrâneţe ce coborâse atât de brusc pe umerii Măriei îşi râdea de toţi aşa cum voia. Se distra, bătea din palme şi râdea pocnindu-se cu palmele pe genunchi ca un şmecheraş de cea mai bună glumă. Măria nu-şi mai dădea seama cât de rău a ajuns, Mărin devenise ursuz, nervos, veşnic nemulţumit, tinerii nu ştiau între ce obligaţii să se mai împartă.

Asta până când moartea a trecut în zbor peste casa lor. Era grăbită, fugea cu poalele-i negre în vânt, să preia sufletul unui copil abia născut. Nu apucase mititelul nici să ia două guri sănătoase din aerul acestei vieţi, să-şi fi umplut plămânii. A plecat aşa, însetat de viaţa ce nu l-a vrut. La întoarcere o aştepta în poarta de tablă ruginită Bătrâneţea Măriei.

-Bună ziua, Moarte!

-Bună ziua, bună ziua! Da ce stai, fa, în poartă? Te-ai plictisit deja, vrei să pleci?

*Va urma.

Anunțuri

Un comentariu

Decembrie 20, 2015 · 11:07 am

Un răspuns la „Haine grele

  1. Demenţă senilă îi zice? A, păi nu-i grav. Io o am de cînd mă ştiu, moştenită de la maică-mea. Cîte crătiţi am ars şi io şi ea…! 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s