Haine grele- 2

  • Ia, te aşteptam, Moarte. Fată, sinceră să fiu, nu prea mă mai amuz ca la început. Prea au devenit ăştia resemnaţi cu toţii. Ce-ai zice să verifici lista aia, nu poţi face loc pentru încă un suflet? Plătesc bine, ştii şi tu că nu-ţi rămân niciodată datoare!
  • Hai că o să mă uit şi-ţi fac şi hatârul ăsta, dacă pot. Acum rămâi cu bine, că am o livrare urgentă de făcut!

A zburat grăbită moartea, şi-a frecat mâinile bătrâneţea. Ştia ea ce ştia, că moartea se ţinea tot timpul de cuvânt. Dacă-i promisese, atunci se va întoarce, cu siguranţă!

Şi s-a întors moartea într-o iarnă, pe la Crăciun, aşa. Tocmai ce tăiaseră oamenii porcii de ignat, cârnaţii atârnau cuminţi unul lângă altul pe culme, la uscat, şuncile se macerau în borcanele cu sare şi usturoi de belşug, sarmalele fierbeau la foc domol, cozonacii se coceau în cuptoare, colacii râdeau aurii în târne, aşteptând să fie împărţiţi, copii suflau pe geamuri făcând cercuri mari de abur pe care le curăţau apoi cu degetul, aşteptând să ningă ca să poată lustrui tălpicile săniilor pe coastă, satul se pregătea de sărbătoare. Era aşa o tihnă mare şi-o voie bună cu miros de fum alb de brad şi ţuică fiartă pe plită, amestecate cu mâini îngheţate, behăitul oilor din târlă, mugetul vacilor ce-aşteptau să fete cu ugerele fierbinţi pline de lapte gras, căciuliţe şi veste de lână, broboade trase peste ochii şi gurile bătrânelor ce-şi iţeau capetele pe după garduri când trecea pe drum câte o jună cu genunchii roşii la vedere. Până şi bătrâneţea Măriei adormise la căldurică, pe cuptorul încins.

Mărin îşi făcea de lucru prin târla oilor. Le curăţa ieslea şi aduna beţele lucioase ale cocenilor goliţi de frunze. Mai striga la câte o oaie, le căuta ugerele pline pe sub lâna lungă, să vadă când o să fete, se mai contra cu berbecul. Îi plăcea să-l ţină de coarne şi să-l simte cum se încordează şi-mpinge în joacă în palmele lui. Şi berbecul ştia de joacă şi-i era drag să-l privească, falnic, cu coarne întoarse şi privirea atentă prin târlă. Când nu-l băga în seamă, dragul de el venea prin spate şi-i trăgea câte un cap în turul pantalonilor, să ştie cine-i şeful acolo. Mărin râdea şi-l înjura în glumă, iar berbecul mai lovea o dată. Era o prietenie ciudată între ei, încă de pe vremea în care, mieluţ cu pete negre pe botic fiind şi iarna cruntă atunci când s-a născut, Mărin l-a învelit în cojoc şi l-a luat în casă. să-l încălzească lângă plită. Berbecuţul s-a încălzit şi i-a venit foame. Cum Mărin stătea pe marginea patului cu saltea de paie şi picioare bine înfipte în pământ, s-a dus la el şi-a început să-i sugă din dimia pantalonilor. Atunci sufletul omului s-a topit şi mielul a scăpat de cuţitul ce l-ar fi aşteptat de paşti cu siguranţă. A crescut berbecul ăsta mai mult în casă şi-n braţe de om şi iată, au trecut de-atunci cinci ani şi tot în bătătura asta este.

Tare-i mândru Mărin de gospodăria lui frumoasă. Mult a muncit până a ajuns aici. Nimeni nu ştie câte zile a tras nemâncat şi câte nopţi n-a dormit să pună ban pe ban să dea şi el înainte. Sărac lipit pământului a fost! A crescut orfan, din mila neamurilor şi s-a însurat devreme să aibă şi el un suflet cald lângă el, să aibă cui să-i spună când îl doare şi pe umărul cui să plângă când viaţa îl îngenunchiază. Nu-i vorbă, c-a avut şi noroc. Bună i-a fost Măria, bună şi iubitoare! A tras cu el în rând la coasă şi la sapă, a pus cărămidă pe cărămidă, a ţinut casa ca paharul şi-a îmbrăcat-o cu mâna ei. Mulţi le-au scos vorbe şi i-ar fi vrut îngenunchiaţi şi despărţiţi, dar nu le-a ieşit! Ei s-au ştiut doar unul pe celălalt şi au dat înainte. A fost greu, a fost şi frumos. Nopţile cu lună petrecute în câmp, la păzit grădina, culcaţi pe ţol, unul lângă altul, sub cerul cu toate stelele lui, când se iubeau cu patimă şi nu-i ştia decât luna cu lumina ei şi sfinţii din cer, zorile care-i prindeau adormiţi şi-i acopereau cu roua lor, de-i împingea unul în altul până se făceau tot unul, bucuria cu care se trezeau dimineaţa şi cum se învârtea ea fericită pe lângă foc să pregătească prânzişorul cât soarele încă nu se trezise, ca să apuce să muncească pe răcoare, până nu cădea căldura peste creştete în crucea zilei. Numai pentru asta şi-a meritat toată truda!

Au ridicat zidurile casei cu mâinile lor, şi-au făcut şi ei copil, să aibă cine-i moşteni şi acum nu le trece nimeni pe dinainte. E mândru şi de fata aia a lui, deşi habar n-are cum de-a ieşit aşa, omănoasă, de seamănă mai mult cu un bărbat decât cu o femeie. Da’ las că bună a fost aşa. A ştiut el Dumnezeu când le-a trimis-o! Cât doi băieţi a făcut şi mult ajutor au avut din partea ei. Când erau ei plecaţi la câmp, singură ţinea gospodăria! Nu s-a plâns niciodată. A muncit ca un bărbat, cot la cot cu ei şi când a fost să se mărite l-a ascultat cum n-ar fi ascultat alta! El i-a ales bărbatul şi n-a ales rău, uite-o fericită!A avut şi ea, ca alte fete, unul de care s-a îndrăgostit în tinereţe. Un ingineraş pe care-l lua vântul pe sus când suflai peste el. Le stătea rău împreună, ea un zdrahon de fată iar el o răgălie de om palid şi neputincios. Cum ar fi făcut casă cu el? Da, fata a fost cuminte. L-a lăsat să plece şi l-a luat pe ginerele ăsta de l-a ales el. Sărac a fost şi ginerele, dar nu mai conta, că aveau ei de toate de acum. Dar era înalt, prezentabil, maistru la intreprindere, om dintr-o bucată. I-a dat zestre bună şi acum are două nepoţele de se uită la ele ca la soare! Asta-i viaţa, oameni buni. Să tot trăieşti!

Fruntea i se întunecă de umbra unui gând. Ce-o să facă el cu muierea asta a lui, că în curând rămâne fără ea!? O vede cum se topeşte pe picioare şi-a ajuns umbra a ce-a fost odată Măria lui iubăreaţă şi harnică. Acum, când iese afară, în aerul tare al dimineţii, pune cojocul pe ea şi pe cap leagă trei broboade groase! Nu e zi de la Dumnezeu să nu se plângă c-o doare capul! La vară, fie ce-o fii, o duce la băi! O s-o pună pe fie-sa să-şi ia concediu să vină să aibă grijă de casă şi gospodărie şi-o duce la Techirghiol, să vadă şi ea marea şi să facă băi cu nămol. Şi-aşa, până acum n-au ştiut decât să muncească, e cazul să se mai răsfeţe amândoi.

A venit timpul să aibă grijă de ei acum. O să vadă ce face cu animalele astea, la anul o să le mai reducă, iar pământul o să-l treacă pe tot ginerelui, să-l mai muncească şi ei. O să-şi păstreze o văcuţă, zece oi, un porcuşor, calul şi grădina din vale, din marginea satului. Le ajunge atât. Cu câteva gâini şi curci se descurcă de minune. Au muncit destul. Uite cât de greu e de unul singur pe bătătură, să cureţe, să dea de mâncare tuturor animalelor, să le care apă, să cureţe din nou. Nu apucă să intre în casă la căldură decât la masă. I-au crăpat mâinile de ger şi-l dor ca naiba când pune mâna pe coada lopeţii şi pe găleata de apă. Are crăpături adânci din care dă sângele când strânge pumnul. Ce-o fi greşit el în viaţă să se chinuie aşa acum?

Ceaţa vine valuri-valuri peste bătătură, peste curcile zgribulite, peste om şi oi şi aşează ace mari, albe de chiciură pe garduri, iesle, în lâna oilor, pe sprâncenele şi barba bărbatului. Un frig mare îi trece ca un fior pe spate şi-o durere ascuţită prin piept. Se opreşte, priveşte speriat în jur şi-ncearcă să respire repede, să-şi acopere durerea aia ca o gheară înfiptă în piept. Prin minte îi trece o spaimă şi-un gând îngheţat ca ceaţa ce se lasă peste sat. „Ce mama mă-sii e asta? Doamne, ce-ai de gând cu mine??” Lângă el, oile rod liniştite capetele subţiri şi moi ale cocenilor golaşi. Răsuflarea lor caldă iese în abur pe nări şi umezeşte lemnul ieslei ce-ngheaţă aproape instantaneu. Berbecul îl priveşte ciudat. Undeva, în văzduh, ascunsă în ceaţă, croncăne speriată o cioară. Cocoşat de durere, bărbatul se lasă uşor într-un genunchi, apăsând tare cu mâna locul dureros din piept. Inima se zbate să iasă afară, picioarele i-au îngheţat şi-au înţepenit, aerul nu-i ajunge. Deschide gura larg, să-l soarbă cu sete, să-şi umple plămânii ce refuză să se mai mişte. Corpul i se înmoaie şi omul cade pe o parte, privind cu ochi fixi un petec lăptos de cer pe sub care vede umbra întunecată a morţii şi-i simte răsuflarea îngheţată pe faţă. Moartea întinde mâna şi-l atinge, furându-i sufletul. „Ce-ai de gând cu mine, Doamne? Ăsta să fie sfârşitul? Cui rămâne Măria mea??”

Ultimul gând şi-ultima întrebare zboară speriate în urma morţii ce-şi ia tainul de vieţi nerânduite. Găsise loc pe răbojul ei tocmai pentru sufletul lui. Pe prispa rece, învăluită în ceaţă, Bătrâneţea, parşivă, hohoteşte. În casă, moleşită de căldură, cu o durere insuportabilă în ceafă, Măria şi-a pus un pic capul pe pernă şi-a închis ochii. Nici o umbră nu i-a întunecat gândurile, în afara durerii ce-i devenise chiriaş permanent. În sobă arde vesel focul, pe plită fierbe bolborosind oala cu sarmale, pe margine stă la cald cana de ceai din care să se încălzească Mărin când va intra în casă. Miroase a pâine proaspătă, sarmale, cozonac dospit şi-a Crăciun. Afară, între oi, miroase a moarte.

*

Va urma

Anunțuri

10 comentarii

Decembrie 21, 2015 · 10:16 am

10 răspunsuri la „Haine grele- 2

  1. aladina

    nu as putea da steluta pentru durerea povestii… dar pot aprecia maiestria scrisului…
    azi mi-ai amintit bunii mei, cei plecati demult…multumesc.

    Apreciază

    • Eu îţi mulţumesc pentru popas. Mă bucur că ţi-am trezit amintiri cu oameni dragi, chiar dacă sunt dureroase. Povestea va continua, iar continuarea e chiar mai dureroasă de atât. Încă oscilez dacă s-o pun sau nu.

      Apreciază

      • aladina

        ai facut bine ca ai scris si continuarea. scrii frumos, cursiv si m-ai prins sa duc pana la capat „Hainele grele”… desi-s doar un cititor oarecare, mi-a placut povestirea.

        Apreciat de 1 persoană

        • Mulţumesc frumos, Aladina! Povestea continuă, dar am considerat că e prea mult pentru o pagină de blog. Poate, cândva, o voi prinde în paginile unei cărţi şi de vă va plăcea, o să v-o ofer pe toată. 🙂

          Apreciat de 1 persoană

        • aladina

          o astept, daca m-or mai prinde vremurile. tu vezi si scrii frumos. sa nu uiti asta

          Apreciat de 1 persoană

        • Eu sper să te prindă, nu o să întârzii atât de mult cu ea.
          Şi-apoi, viaţa-i o luptă, nu abandona. Multă sănătate îţi doresc, din toată inima. Te îmbrăţişez! 🙂

          Apreciat de 1 persoană

        • Ştii… am intrat şi-am citit. Şi-am lăcrimat. Şi m-am regăsit în multe pe acolo. De asta-ţi şi răspund aici şi nu acolo. Nu dispare nimic, să ştii. Dar totul se estompează cu timpul. Din păcate, nu putem controla timpul şi copiii noştri sunt cumva condamnaţi să-şi panseze singuri rănile şi să-şi şteargă cicatricile. Tot ce poţi face e să-l sprijini cu blândeţe şi atât. Ştii cât am rămas eu într-o astfel de relaţie? 20 de ani. Ştii când am început să trec peste? După încă 8 ani. E o revoltă cum nici nu-şi poate închipui cine nu trece prin aşa ceva. Dacă accepţi, mi-ar plăcea să stăm de vorbă şi-n particular, nu doar în public. Te îmbrăţişez cu toată inima mea. Iartă-te pe tine întâi. E cel mai greu pas, dar primul ce trebuie făcut spre viaţa viitoare.

          Apreciază

        • aladina

          tot 20 si aici… doar ca eu mi-am revenit ceva mai repede, nu opt, ceva mai putini..

          Apreciază

        • aladina

          si da, mi-ar placea sa mai schimbam cate o vorba si in particular. o adresa de mess sau de mail?

          Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s