Arhive lunare: ianuarie 2016

Nu mă lăsa

Nu mă lăsa
să te aştept
cu uşa inimii
deschisă
când ştii
că n-ai avea
puterea
să intri
şi să te-aşezi
preţ
de o respiraţie
adâncă.
Mă va ucide
răceala balanţei
în care
îi arunci
bătaia.
Să nu mă-nveţi
să te iubesc
de ştii
că nu ai să-mi rămâi
până la sfârşit,
altar.

Reclame

3 comentarii

Din categoria Frânturi de gând- poezie

Crochiu

Un pas
lângă alt pas
fac drumul.
Un umăr
lângă alt umăr
fac putere.
Un gând
lângă alt gând
nasc bunătate.
O rază
cu o rază
fac un răsărit.
O lacrimă
cu o altă lacrimă
dau un curcubeu.
Un zâmbet
lângă alt zâmbet
luminează.
O bătaie de inimă
lângă altă bătaie de inimă
leagă o prietenie.
O privire
lângă altă privire
ating un orizont.
Un suflet
lângă alt suflet
se contopesc
şi nasc o iubire.

2 comentarii

ianuarie 29, 2016 · 1:28 pm

Pact la miezul nopţii

A venit tiptil
lângă patul meu.
M-a întrebat „dormi?”
Am tăcut.
Nu dormeam,
mi-era groază de
eternitatea ei.

Te prefaci!
mi-a zis rânjind.
He, he!
Ai impresia
că nu ştiu citi
în suflete?
Ti-e teamă, te simt!
De viaţa ce te omoară
încet,
secundă cu secundă,
nu-ţi e teamă!
Biinee! Te las.

O să vin să te iau când
mă vei implora.
Până atunci o să mori
lent,
gând cu gând,
imagine cu imagine,
cuvânt cu cuvânt.
Când vei uita
să vorbeşti, o să vin
să te eliberez
de chin.

Am întins mâna
şi-am parafat
contractul.
Mâna mea stângă,
caldă,
a atins mâna ei stângă,
rigidă.
Mâna cu inima.

A venit lângă patul meu
şi am făcut un pact
cu Moartea.
Ea a plecat,
eu mor încet
secundă cu secundă,
gând cu gând,
cuvânt cu cuvânt.

Am deschis ochii
dis-de-dimineaţă,
am privit zorile
şi m-am bucurat.
Mi-am privit apoi
stânga
şi am oftat.
Mă doare pactul
încheiat
la ceas târziu
în noapte.
pinky-pact

3 comentarii

Din categoria Frânturi de gând- poezie, Uncategorized

Eu, nufărul

M-am oprit cândva
în palma ta stângă,
acolo,
lângă bătaia ritmică
a vieţii.
Mi-a plăcut clocotul
rubiniu
cu care mă ademeneai,
mi se potrivea
albului viu
al petalelor.
Visam să prind rădăcini
şi-am aşteptat
cu răbdare
un strop de apă
binecuvântat.
N-ai observat
şi m-ai lăsat
să mă ofilesc
crezând că bobocii
mi-au fost amăgiri.
Acum degeaba vrei
să smulgi
minunea albă a florii
din lacul întunecat
în care-am înflorit.
Nuferii nu strălucesc
decât o clipă
de nu le-ai înfipt adânc
rădăcina
în lacul inimii tale.

wallpaper-04

2 comentarii

Din categoria Frânturi de gând- poezie

Rugăciune

Doamne,
Tu, cel care poţi tot,
ia şi din inima mea
amintirea,
şi visul
şi durerea,
nu mă lăsa să mă topesc
tânjind mereu
după o mângâiere
ce niciodată n-a fost a mea.

N-am cum să te ajut
copilă,
tu ai ales să iubeşti
omul, nu Dumnezeul.

Doamne,
Tu, cel ce ştii tot,
ia cu puterea Ta
rana aceasta vie
adusă în vis de ochi de păcat
ce ard
până la lacrimă.
Ia Tu
mintea aceasta
bolnavă de neodihnă
şi dă-mi liniştea somnului
ce-ajută paşii
să calce-apăsat
pe drumul cel alb
ce merge-nainte,
niciodată înapoi.

Nu pot, copila mea!
Tu ai ales să vrei,
să ştii,
să poţi iubi
şi-ai arvunit pe rând
şi inimă şi gând.

Doamne,
Tu, cel ce m-ai lăsat
să merg
pe drumul meu plin
de spini ascuţiţi
de gând,
de dor,
de iubire
şi păcat,
ia inima aceasta bucăţi
şi-mparte-o echitabil
la câini.
Lasă-mi mie
nesomnul nopţilor
de gheaţă
în care ceaţa ce mă-nvăluie
nu mai doare.
scan10020gv8

13 comentarii

Din categoria Frânturi de gând- poezie

Birtu

Tot cu Birtu facem istoria.

E o figură Birtu ăsta. Dacă o să mă apuc vreodată să scriu o carte, o să-l fac personaj principal. Brunet, slab ca un ţâr, adus de spate, cu o privire rea de dincolo de ochelarii cu rame groase, negre şi cu un rictus răutăcios în colţul gurii. Pare că omul ăsta e făcut tot din fibră de rău, aşa, în scârbă. Greaţa pentru gândacii de noi pe care trebuie să ne suporte atâtea ore pe zi îi respiră prin toţi porii. Pare că de asta a slăbit şi s-a adus de spate, de stau toate hainele pe el ca atârnate într-un cui, pe perete. Cureaua pantalonilor e veşnic largă şi datorită ei pantalonii o iau tot timpul la vale. Birtu se vede nevoit să-i ridice tot după 4-5 pasi, altfel ar ajunge instantaneu cu ei în jurul genunchilor şi s-ar împiedica. Ar fi umilitor pentru un om atât de serios ca el să se împiedice în pantaloni în mijlocul clasei noastre. Dar umilitor e şi să-şi ridice tot timpul pantalonii. Şi Birtu nu se umileşte. Birtu doar umileşte. Aşa că şi-a îmbogăţit ritualul ridicării pantalonilor în talia-i inexistentă. Dacă ar fi viespe, toate celelalte viespi l-ar invidia pentru talia lui. Nu pentru şolduri, însă. Noroc că e ţânţar şi ţânţarii sunt toţi mândri de un exemplar atât de reuşit. Se plimbă important printre băncile în care toţi stăm smirnă şi nu îndrăznim să ridicăm ochii să-l privim în faţă. Îl prindem câte puţin de un colţ de haină cu coada ochiului şi de cele mai multe ori de cureaua de la pantaloni. Cureaua se intimidează şi slăbeşte un pic strânsoarea. Nici nu are nevoie de prea mult, că vezi pantalonii începând să alunece. Şi, în timp ce ne vorbeşte de bătălii, războaie, ani de domnie, sclavie şi morţi, în liniştea mormântală a clasei, Birtu îşi ridică pantalonii. Culcă o mână peste pântec, de parcă tocmai ar fi simţit un junghi acolo, în maţe. Şi o pune şi pe cealaltă la spate, ca şi cum ar vrea să-şi protejeze coloana de tăietura sabiei care-i umblă prin măruntaie. Cu mâinile astfel încrucişase, strânge de turul pantalonilor ca într-un cleşte şi ridică repede de ei. Mişcarea durează cât o fracţiune de secundă. Suficient să-ţi aprindă un zâmbet în colţul gurii şi să-ţi dea un ghiont cât să pufneşti. Îţi înghiţi pufnitul şi întorci privirea, să nu-ţi vadă râsul din ochi. Pentru că dacă Birtu urăşte ceva foarte tare în lumea asta, atunci acel ceva este râsul. Şi copiii. Şi oamenii în general. El e deasupra tuturor gângăniilor de noi care ne învârtim în jurul lui şi pe care e chiar obligat de instanţa supremă a omenirii să ne suporte! Ce situaţie, domnule, ce situaţie! Un timp m-am întrebat de ce naiba nu-şi mai dă o gaură la cureaua aia. Acum îmi dau seama că de fapt din cauza noastră e veşnic largă! Noi, cu privirile noastre speriate şi ucigătoare i-o lărgim în fiecare zi câte puţin! Norocul lui că are curele solide, altfel ar fi tot schimbat câte una pe săptămână. Şi e lucru ştiut că nu găseşti curele bune pe toate drumurile.

Birtu e singurul profesor la care îmi place extemporalul. Indiferent ce notă aş lua, sunt mulţumită că scap de coşmarul ascultării. Şi toţuşi, extemporalele la el sunt rare ca perlele-n scoici. Iar nota din teză te poate face să-ţi doreşti cu disperare să îmghiţi manualul de istorie şi să-l reproduci punct cu punct şi virgulă cu virgulă când te ascultă data viitoare. Pentru că altfel nu treci la Birtu. Şi dacă înveţi istoria din scoarţă în scoarţă, tot prost rămâi şi el are grijă să-ţi arate asta. Nota 7 este ca o medalie de aur pentru tine, gânganie paricopitată ce eşti tu! Medalie de aur, auzi? Şi nici n-o meriţi, doar bunăvoinţa unui om atât de generos ca el te-a făcut s-o primeşti! Ia-o acasă, pune-o în ramă şi fii fericit că ai primit-o, că poate alta nu o să mai primeşti în vaţa ta insignifiantă! Nu ai ştiut unde să pui virgula la rândul 15 din pagina 58? Graaaav! Graaaav, mă idiotule de te-a făcut mă-ta idiot! Mai bine făcea un bine omenirii şi nu te scotea la lumină! Mai bine te ţinea acolo, în burta ei imensă de ţărancă, că oricum nu s-ar fi cunoscut. Prezenţa ta nu aduce niciun beneficiu lumii asteia! Eşti un ratat din faşă, unul care umbreşte pământul degeaba! În locul umbrei tale poate ar răsări vestigii ale altor lumi demult apuse şi vitejii care-au luptat în toate războaiele lumii între anii 1102 înaintea erei noastre până la sfântul Stalin ar ieşi la suprafaţă şi s-ar înmulţi dând societăţii tineri capabili să ducă omenirea mai departe. Tu, miriapodule, nu vei fi niciodată în stare să faci ceva pentru omenire. Aşa că ia-ţi şaptele nemeritat şi du-te de te laudă că azi l-ai prins pe Birtu în cele mai bune toane şi l-ai păcălit de o notă uriaşă. Pune semn în calendar, înroşeşte fierul în foc şi tatuează-ţi pe frunte data asta. Să poţi povesti tuturor celor ce-ţi vor urma cât de binevoitor a fost într-o zi însorită de toamnă Marele Birtu cu tine. Uriaşul Birtu. Magnificul şi generosul Birtu!

Brrr! Na că am avut la cine să mă gândesc! Ce naiba, de abia am început anul şcolar şi deja mă tem de Birtu? Dacă stau să mă gândesc bine, mulţi din colegii mei sunt deja mai mari şi mai puternici ca el. Titi are de două ori înălţimea lui! Dacă s-ar ridica şi l-ar lovi cu lopata aia de mână în care strânge pixul ca şi cum ar fi o surcică pe care nu ştie s-o mânuiască, l-am aduna bucăţi de pe jos. Dar Titi, băiat cuminte, se ridică cu toată înălţimea celor 1,85m ai lui, pleacă capul odată cu privirea şi tace.

  • Spune, Ionele, ce lecţie avem azi?
  • ….

  • Ce, mă? Ţi-a mâncat vaca limba? Te-a trimis tac-tu la păscut şi nu ai reuşit să iei cartea de istorie cu tine să înveţi?

  • ….

  • Hai că am răbdare cu tine şi aştept să-ţi aud glăsciorul. Cum te cheamă ştii?

  • Da, tovarăşe profesor!

  • I-auzi că ştie! Şi cum te cheamă, mă?

  • Ionele Constantin.

  • Ionele Constantin, tovarăşe profesor! Că nu ne-am tras de şireturi amândoi şi nu te-a făcut mă-ta cu mine!

Pumnul lui Titi se strânge. Capul rămâne plecat.

  • Ionele Constantin, tovarăşe profesor.
  • Aşa. Hai că am aflat ceva. Şi ce-ai învăţat tu la istorie azi, Ionele Constantin?

  • ….

  • „Războiul de independenţă” îi şoptesc malacului, sperând că-mi poate citi pe buze. Inima îmi bate nebuneşte. Dacă mă vede Birtu, aia sunt.

    • Războiul de independenţă, bâbuie şi el abia şoptit.
  • N-am înţeles. Nu mai ai glas? Vorbeşte să audă şi cei din jurul tău.

  • Războiul de independenţă.

  • Aşa. Spune.

  • Pauză. Pauză mare. Cea mai mare pauză. Cum dracu’ să-i şopteşti o lecţie întreagă? El se uită la mine disperat, eu tac. Birtu e lângă noi.

    • Băi, Ionele, uită-te la mine, nu la colega de bancă! Ce-i Dinu, e lecţia scrisă în frunte la tine? Lasă că te ascult şi pe tine acu’, să văd ce ştii! Ionele, ştii lecţia sau nu o ştii? Hai că pierdem timpul de pomană şi timpul e preţios. Nu pentru loaze ca tine, e adevărat!
  • ….

  • Înţeleg că nu ai învăţat nimic pentru ziua de azi! De ce, mă, nemernicule? De ce nu ai învăţat? Ce-ai avut mai bun de făcut decât să înveţi, ai?

  • Se enervează Birtu şi când se enervează e de rău. De foarte rău. Unde până acum se auzea musca de linişte, acum până şi musca a amuţit de spaimă. S-a aşezat cuminte, sus pe tavan, un punct aproape invizibil şi tace. Liniştea asurzitoare e spartă doar de glasul din ce în ce mai mânios şi mai tunător al profesorului care-a uitat şi de pantaloni şi de curea şi de ironie. S-a roşit la faţă ca un rac fiert şi se agită pe lângă lunganul meu coleg ce stă încă cu fruntea plecată. Birtu îl apucă cu degetele lui subţiri şi nervoase de perciuni şi trage cu putere, încercând să-i smulgă, repetând obsesiv „De ce n-ai învăţat, mă? Ce-ai avut, mă, mai bun de făcut?” Pe Titi îl trec toate apele, i se roşesc ochii, îi dau lacrimile şi strânge pumnul încercând să le oprească. Mă uit pe furiş la palmele lui şi-mi dau seama că ar putea să-i spargă profesorului capul ca pe o nucă, dacă ar strânge bine. El stă şi suportă cu stoicism tortura şi loviturile repetate peste faţă şi ceafă pe care profesorul-brută i le administrează repetat. Pare că a adunat cu dinadinsul un întreg sac de lovituri pe care să le reverse în capul primului elev ascultat. Loveşte cu satisfacţie, mâniindu-se din ce în ce mai tare şi am senzaţia că aud tunând afară şi văd aievea fulgerele cerului lovind în fereastra clasei. Nimic nu mi se mare mai umilitor ca bătaia. Nici nu ştii ce să-i spui colegului care primeşte o astfel de corecţie. Sunt profesori care bat cu băţul sau cu rigla la palmă. „De ce nu ai învăţat, mă, azi? Întinde palma!” Jaaaap! Lovitura porneşte, pielea aproape crapă, lacrimile ţâşnesc. Tragi mâna instantaneu, din instinc de apărare. „ Ce tragi palma, mă? Întinde-o la loc! Întinde mâna, n-auzi! De ce nu înveţi? De ce nu ţi-ai făcut tema? Asta e temă? Ai greşit toate exerciţiile! De ce nu ştii să rezolvi problema? Nu ştii teorema? De ce, mă, lichea ce eşti? De ce?” Jaaap! Jap! Jap! Loviturile curg, una, două, trei, zece, palmele se umflă, degetele dor şi nu mai sunt în stare să ţină creionul între ele, iar literele şi cifrele printre lacrimi capătă forme supranaturale, de neînţeles. Nu ştii cum să-ţi ştergi mucii care curg în acelaşi ritm cu lacrimile, batista de bumbac nu face faţă şi-ţi vine să intri în pământ de ruşine. Îl urăşti pe profesor, dar nu îndrăzneşti să-l condamni. Cât eşti de mare, nu îndrăzneşti să te ridici şi să-l împingi să nu mai dea. Ştii că urmările ar fi catastrofale pentru tine. Ţi-e ruşine de colegi şi lor le e ruşine de ruşinea ta. În pauze se mai găseşte uneori câte unul care să-ţi rânjească în faţă, fericit că ai încasat-o, dar asta se întâmplă atât de rar, că nici nu mai bagi în seamă. Ţi-ar face bine să-l plezneşti la rândul tău pe nesimţitorul ce râde, el ştie asta şi râde în sinea lui, nu se mai exteriorizează. Pune capul în piept şi rânjeşte în el, îţi ocoleşte privirea. Restul se prefac în pauză că nu s-a întâmplat nimic. De fapt toţi se gândesc deja la ora următoare, la alt profesor dornic să refuleze şi să-şi afirme superioritatea lovind. Sunt câteva fete cuminţi în clasă care nu ştiu ce înseamnă o dungă de riglă pe palmă. Ele nu se tem, doar tac şi aşteaptă ora următoare. Îşi fac toate lecţiile la timp, au caietul de teme exemplar, fără pete şi ştersături, problemele toate făcute, comentariul învăţat. Mie mi-e teamă şi când mă ştiu. Tremur ca o frunză la fiecare oră, mai ales când sunt scoasă la tablă. Sunt momente în care podeaua clasei devine lichidă şi eu o simt cum se clatină sub parchetul dat cu petrosin şi-mi ţin cu greutate echilibrul. Niciodată nu ştiu cum reuşesc să răspund clar şi corect când sunt întrebată, nici resortul care mă face să-mi azvârl mâna cu degetele ridicate pe sus la fiecare întrebare. Relaţia mea cu şcoala e ca-n poezia lui Păunescu „iubesc, am curaj şi mă tem.”

    8 comentarii

    Din categoria Viaţa în rezervă

    Hai repede, că mor!

    Văd că v-a plăcut povestea miresei ce-am fost eu mireasă cu izmenele aferente. Să vă mai povestesc atunci.

    V-am zis că am apucat să mă întâlnesc cu socru-meu şi să negociez bazele viitoarei noastre colaborări. Dar restul familiei era curioasă să vadă cu cine au de-a face, că prea multe nu înţeleseseră din ce spusese omul. Soacră-mea, în special, ardea de nerăbdare să vadă pe cine o să chinuie de atunci înainte. Nu prea corespundeam standardelor ei de frumuseţe. Bătrânul se dusese acasă şi-i spusese:

    • Muiere, ce să-ţi spun? Parcă e nepoată-ta a mare. Tot aşa, micuţă, slabă şi cu ochii ăia mari, verzi.

    Ce-a înţeles soacră-mea? Că-s cam urâţică, cu ochi de viţel, albi. Dar asta era acum, nu mai avea de unde alege, deşi ea-şi visa săraca o fată frumoasă ca ea, cu ochi mici, căprui, frunte lată şi burtă mare ca fie-sa. Una sănătoasă, aşa, nu albinoasă ca mine. Na, se pricopsise, se pricopsise, trebuia să mă înghită aşa cum eram. Şi tot neamul era curios să mă cunoască, aşa că mă îmbarcă cumnată-mea cu cumnată-meu într-o sâmbătă între mâţele alea mici în maşină şi hai la Izvoare, să ne cunoaştem. Eram veselă tare pe atunci, cam ca acum. Tot drumul am glumit, am râs, m-am hârjonit cu alea mici, am ajuns imediat. Mă dau jos din maşină, intru în bătătură, efuziune, pupături, mânca-o-ar mama, alea, alea! Ce să spun, o fericire continuă!

    În bucătăria de vară se adunaseră deja neamurile. Fratele soacră-mii cu nevasta, un văr de-al socrului de stătea gard în gard cu noi, cu nevasta. Acum, eu m-am lipit ca marca de scrisoare de ultimii, mai ales că aveau o fată de vârsta mea şi ne-am potrivit noi tare-tare încă de la început. Şi ei erau oameni calzi, iubibili, fără ascunzişuri răutăcioase cum mi s-au părut ceilalţi. Măi, asta e situaţia, om eram şi eu şi aveam preferinţele mele.

    Cumnata soacră-mii s-a fiert instantaneu! Cum să îndrăznesc eu, o mucoasă, să îi bag în seamă mai mult pe ăilalţi, care nu erau aşa de apropiaţi în grad ca ei! De parcă aş fi ştiut şi m-ar fi interesat prea tare care de ce grad e. Soacră-mea s-a fiert şi ea, că de, erau neamurile ei. Lena, cumnata cu pricina, a rămas cu ghimpele înfipt în inimă şi-n ochi. După ce-am născut şi m-a abandonat bărbatul din dotare la mă-sa şi la tac-su, fiindu-i total nefolositoare în momentul ăla, mai ales că mă făcusem şi mai urâtă şi mai slabă, vai mama mea, venea şi băga băţul printre gard.

    • Fa, Riie, cum vrei fa să se mai uite fiu-tău la asta? Nu nu vezi cum s-a făcut? E urâtă ca dracu’, fa! Ascuţită cu ochii ăia scoşi! Şi umblă pe drum de parcă-i beată. Normal că fiu-tău n-o suportă. Să-şi găsească băiatul alta şi s-o lase! Ce dacă au un copil, îl opriţi voi şi-l creşteţi, ce e singurul divorţat?

    Soacră-mea se cam îndoia…încă. Mai că i-ar fi dat dreptate că mă vedea şi eu cum ajunsesem şi că nu eram bună de nimic, dar nici nu-i venea să se facă de râs în sat. Aşa că mă blagoslovea în fiecare zi, blestemând ziua în care am picat pe capul ei.

    Ei, a trecut timpul, s-au certat pe-un cot de pământ, un viţel şi-o butelie. Ceartă din aia cu poale ridicate, blesteme, duşmănie mare, aşa cum frumos şi responsabil se face la ţăranii noştri. Nu şi-au mai vorbit o perioadă…până pe la paşti când îmi dă soacră-mea un coş cu colaci şi ce mai era de împărţit, să trec şi pe la cumnată-sa. Eu, copil cuminte, mă duc. Aia mă primeşte nesperat de bine. Mă pofteşte în casă, stăm de vorbă mă serveşte cu prăjituri, lapte şi miere, ce mai. Eu mai aveam drumuri de făcut, aşa că mi-am luat copiii de aripă şi am plecat mai departe, urmând să-mi iau coşul când mă întorc acasă. Buunn, mă şi întorc, doar că de data asta laptele se acrise deja şi mierea se făcuse fiere. Şi numai că nu m-a zvârlit peste gard, aşa de urâtă i-am devenit. Mi-a dat coşul cu colacii mei înapoi, ameninţându-mă că o să pună acatist şi-o să blesteme iar eu, păcătoasa, recunosc, mi s-a ridicat un fir de păr fix în creştetul capului. Mi-am luat copiii, m-am dus casă şi-am aruncat colacii la porci. Dacă or fi fost nişte încornoraţi pe acolo pe ei, au greşit direcţia.

    Ei, du-te vreme, vino vreme, trecu timpul… Ăştia tot în duşmănie, dar aşa, mai moale. Pe mine mă durea la bască, oricum nu erau neamurile mele preferate. Până într-o vară când m-am trezit de dimineaţă că strigă cineva la poarta cea mare.

    • Riiieee, Riiiee, Riie! Era frate-său. Soacră-mea nu era acasă, cred că era pe la grădină. Eu cu copiii şi cu socru-meu pe bătătură.
    • Ce e mă, Tuică, ce strigi aşa?

    • Mă Lache, hai mă, că moare Lena!

    • Îu, ce vorbă e asta, cumnate?

    • Hai mă Lache, trage să moară de azinoapte, îi aprinserăm lumânarea, e gata!

    Socru-meu se închina nehotărât. Îi zic:

    • Da du-te dacă te cheamă, c-o fi păcat. Dacă moare? Eu nu merg, că n-am ce căuta, dar mata trebuie să te duci.

    A plecat omul, crucindu-se, pe coastă în sus. După zece minute a venit înapoi.

    • Mă tată, zice, hai şi tu, că pe tine te vrea.
  • Pe miiineee?

  • Da, cică neapărat să te duc pe tine, că altfel nu poate să moară!

  • Măi să fie, cât de importantă ajunsesem! Frăţică, mai era cineva ca mine? M-am curăţat un pic, am schimbat basmaua şi şorţul şi am ieşit pe poartă, aşa, mai ca Prissy în „Pe Aripile Vântului”. Parcă-mi venea a mă întoarce, că nu prea-mi plăcea să dau mâna cu moartea, nu mă încânta ideea. Mai ales că muierea asta alesese singură să mă gonească din viaţa ei, fără să-i fac nimic. Ajunsă acolo, surorile ei mă văd şi mă înconjoară imediat.

    • Îuu, mumă, bine că venişi! Hai, că de când te aşteaptă, fata mea! Se duce sora noastră, se duce, Luci!

    Eu am întrat în casă tremurând. Mirosea a lumânări aprinse, tămâie, oţet, tot felul de mirosuri grele. În camera bună, întinsă pe pat, pe cuvertura cu flori roşii, zăcea Lena. Trasă la faţă, galbenă, cu o cârpă albă legată peste basma, pe frunte. Respira greu cu ochii închişi. Una din surori îi ţinea bine mâna cu lumânarea aprinsă. M-am închinat. Doamne fereşte, am gândit cu păcat şi uite că biata muiere chiar moare.

    • Lenăă! Fa, Lenă! Scoal’, fa, sora mea, că uite, veni Luci! Scoal’ şi vorbeşte cu ea, că de azinoapte o strigi! Uite, veni la tine!

    Eu m-am aşezat uşurel pe marginea patului, ajutată puţin şi de brânciul pe care sora vorbăreaţă mi-l dăduse. Muribunda m-a simţit şi mi-a luat mâna în mâna ei. Hopa, mi-am zis în gând, acum m-a luat dracu de tot, dacă moare cu mine de mână. Măi, mă apucase aşa, un soi de leşin. Mi-am dres glasul şi am scos un scâncet.

    • Ce faci, Băbiţă, aşa te lauzi? Ce te doare, hai să vedem, cu ce te pot ajuta, să-ţi revii.

    Lena răsufla mai greu. Hop, îu, o omor! Mai bine tac. Tac şi-i masez uşurel mâna care mă ţinea strâns. Mai trece un timp şi o văd că deschide ochii.

    • Bine că venişi, mumă! Ce mai faci tu?
  • Da cum să nu vin eu ma mata? Eram prin curte cu copiii când strigă Tuica! Da’ mata de ce nu eşti cuminte şi vrei să ne laşi aşa repede? Hai să-ţi aduc un ceai, să te faci bine.

  • Nuuu, nu pleca! Lasă că-mi fac astea ceai.

  • Fa, Mărie, spune-i lui Georgeta să-mi facă un ceai. Tu stai aci, mumă! Stai aci, că nu pot muri fără tine!

  • Ia mai taci, că nu eşti matale de murit! Trebuie să te ridici să trăieşti, că mai ai multe de făcut!

  • Offf, mumă, nu mai pot, s-a terminat! Mi s-au terminat zilele! N-o mai duc, gata! Azi mor!

  • Eu nu, ea da, eu nu, ea da, surorile ei plângeau cu muci şi căutau să scoată trusoul de înmormântare.

    • Ai Lenă, ia fii atentă! Unde-s prosoapele de dat la popă? Ia deschide ochii şi spune-mi cum le împart pe astea de le scosei din şifonier. Sora îşi întreba sora muribundă. Aia deschide ochii şi începe să dea indicaţii: Fa, uite prosoapele astea le împarţi la ai noştri, pe ăla i-l dai lui Lache ăla e pentru bărbatu-tău, ăla pentru popa, basmalele alea albe cu boboci mari le împarţi la surorile lui bărbatu-emu şi vouă, lui Luci îi dai pe aia cu ciucuri, să nu uitaţi de batistele-ale bune, de colo de sus, vedeţi că statul e învelit în ştergar pe policioară. M-au trecut fiori de gheaţă! Brrr, în ce film oi fi eu aci? Kusturica, mic copil! Pe-o parte îmi venea să râd, pe alta îngheţase şi sufletul în mine.

    Măi lume şi în mijlocul acestei scene atât de calde şi domestice, unde nu se trânteşte uşa de perete şi apare în totă splendoarea ei strâmbă şi mută, Georgeta, fata Lenei. Că nu am apucat să vă spun, dar Georgeta era un pic defectă din naştere. Strâmbă, sucită, cu defect grav de vorbire, ajunsese la vârsta aia printr-o minune şi dragostea cu care o îngrijiseră ai ei, pentru că doctorii nu-i dăduseră nicio şansă. Ei, a venit ea Georgeta c-o falcă-n cer şi una-n pământ şi direct în basmaua mea albă s-a înfipt, bâguind pe limba ei:

    • Afarăăă! Ieşi afară! Ieşi afară!

    Toate babele au sărit ca arse, s-o tragă de pe mine. Asta nu se dădea dusă decât cu părul meu. M-au trecut lacrimile de durere. Alea trageau de mine ca nebunele. Georgeta înfiptă în părul meu, mă-sa de mâna mea, surorile ei trageau de Georgeta, eu la mijloc.

    • Băbiţă, dă-mi drumul la mână şi lasă-mă să plec, te rog.
  • Nu pleci niciunde, aici stai! Făăă, Georgeto, du-te dracu că mă ridic de-aici şi te târnui pe toată bătătura, nebuna dracului! Eu am chemat-o, rămâne cu mine!

  • Georgeta, nimic. Surdă ca toţi surzii şi înfiptă bine în părul meu, ca toţi nebunii.

    • Fa, Ioană, smulge-i fa mâna din din părul fetei asteia şi dă-o afară! Au, Georgetă fi-r-a dracu tu să fii azi şi mâine şi-n ziua morţii că tu nici să mor împăcată nu mă lasi, nebuna dracului! Ieşi afară de la mine, ieşi! Ieşi că te păruiesc eu acu de nu te vezi! Mă pun cu parul pe tine de nu te mai ridici în veci, sărăcio!

    Ce să spun… se trezise moarta, stinsese lumânarea şi înjura ca la uşa cortului pe nebuna ce nu voia să-mi dea drumul deloc. Până la urmă au reuşit babele cumva s-o smulgă de pe mine şi cu smocul de păr aferent şi să-o scoată, pe sus, afară din cameră. Eu rămân cu mâna în mâna muribundei. Mă ţinea strâns şi gâfâia de efort, roşie ca racul. Mai roşie ca mine, care voiam să intru în pământ atunci, că afară oricum se adunase toată uliţa şi privea râzând, cu basmaua peste gură, la circul gratuit. S-au liniştit apele într-un final, Băbiţa a închis ochii la loc, epuizată, iar eu am reuşit s-o conving să-mi dea drumul la mână să mă duc la wc, că făceam naiba pe mine de la atâtea emoţii trăite. Cum am scăpat, ca din puşcă, direct pe poartă am zburat şi coasta până acasă mi s-a părut prea mică, aşa repede am ajuns. Nici că m-am întors, dar nici Lena c-a mai murit. S-a sculat din patul morţii, a pus prosoapele, basmalele şi batistele la loc şi trăieşte şi-n ziua de azi. Acu’, eu doar mă întreb… cum mă mai cheamă când o fi să moară cu adevărat?

    17 comentarii

    Din categoria Dezrădăcinare

    Îndemn

    Hei, tu,
    suflet de fum,
    ce-n pragul morţii
    lin păşeşti
    crezând,
    sperând
    să o amâni!
    În viaţă
    nu te arunca
    cu tot ce eşti
    şi vrei să ştii,
    de la-nceput!

    Mai lasă loc
    şi de-ntrebări,
    şi de trăiri,
    şi de visări,
    de sentimente
    şi-ncercări,
    de nou
    şi vechi,
    de alinări,
    de sânge cald
    şi vindecări,
    de tresăriri
    şi amintiri,
    de bucurii
    şi de iubiri.

    În viaţă
    nu te arunca
    de la-nceput
    cu tot ce eşti,
    ce vrei să ştii
    şi tot ce speri
    că va veni!
    Acordă-ţi şansa
    să visezi,
    să poţi,
    să simţi
    şi să trăieşti!

    11109712_691656687627637_9031570323602460833_o

    4 comentarii

    ianuarie 23, 2016 · 8:33 am

    Momârlanul

    Am cunoscut odată un momârlan. Nu ştiţi ce e? Nici eu nu ştiam la vremea aceea. Se mutase în garsoniera vecină, în locul prietenei mele. Prietenei îi duceam dorul. Îi simţeam acut lipsa pe vremea aceea în care singura evadare din închisoarea casei mele o reprezenta ibricul de cafea băut împreună în timp ce tricotam, sau croşetam. De el îmi era teamă. N-aş ştii să spun de ce. Părea ursuz, tăcut, retras sub platoşa cu ţepi de arici.

    Şi tot nu v-am zis ce-s momârlanii. Nu, nu-s oameni neciopliţi, needucaţi, sau cum mai spune dex-ul şi cum, sinceră să fiu, credeam şi eu pe atunci. Sunt un popor. Unul mic şi select ce trăieşte, încă, după reguli ancestrale la marginea pădurii, undeva pe Valea Jiului. Viaţa lor curge în ritm propriu, ca în alte veacuri în care dacii şi-au pus piatră de temelie pe malul Jiului. Au împrumutat pentru firea lor ceva din sălbăticia şi frumuseţea locului.

    Cumva, soţul meu, destul de sălbatic de felul lui, se împrietenise cu acest vecin ursuz şi taciturn. Aveau lungi întrevederi în care unul vorbea, celălalt tăcea şi fuma, se completau oarecum. Al meu vorbea de nu lăsa loc nimănui să mai zică ceva, celălalt tăcea şi-l tolera printre nori de fum şi aburi de alcool. Îl saluta volubil când se întâlneau pe scară, îi scutura mâna cu putere, îl întreba tare, cu o oarecare infatuare:

    • Ce mai faci, momârlane!

    Mie îmi venea să intru în pământ de ruşine şi-l trăgeam de mânecă, să tacă. El, total insensibil la astfel de subtilităţi, continua:

    • De ce-mi faci semn să tac? Ce vecine, nu eşti momârlan? Greşesc cumva?

    Cu linişte netulburată şi-o voce caldă, moale, cu accent, momârlanul aproba.

    • Ba da, sunt. Lăsaţi-l, nu mă supăr.

    La început, întrevederile astea în doi se ţineau exclusiv în casa vecinului. Îmi convenea. Câteva ore puteam fi singură şi liniştită. Apoi, prin nu ştiu ce concurs de împrejurări s-au mutat la noi. Şi eu m-am retras într-un colţ, tăcută, încercând să mă fac invizibilă de s-ar putea. Nici să respir nu-mi venea. Mă intimida omul acela aspru, cu privirea ca oţelul. Aşa credeam atunci, că-i dură ca oţelul. Apoi am mers pe valea Jiului şi i-am văzut ochii oglindiţi în apa lui învolburată.

    După ce s-au mutat la noi, a început să facă eforturi ca să se facă oarecum plăcut. Povestea cu privirea prinsă într-o amintire îndepărtată despre satul lui de pe deal, despre părinţi şi fraţi rămaşi acasă, despre lumea pe care o colindase ca şofer de tir, despre lume – aşa cum o vedea el. Niciodată nu te privea direct în faţă când vorbea. Doar când te asculta îşi înfigea ca un sfredel privirea în ochii tăi, de parcă s-ar fi temut ca ceea ce-i spuneai să nu cumva să fie minciună. L-am surprins de câteva ori privindu-mă în timp ce lucram tăcută în colţul meu şi m-am înfiorat. I-aş fi zis soţului să nu-l mai primească, dar nu ar fi avut niciun efect. El oricum nu făcea ce-i ziceam eu. Iar eu nu puteam părăsi unica încăpere în care locuiam.

    Avea vecinul meu o prietenă blondă şi un pic cam prostuţă. Venea din când în când, şedea câteva zile, apoi pleca pentru o perioadă nedefinită. După un timp se întorcea şi o luau de la capăt. Cu ea m-aş fi putut împrieteni, de-ar fi ştiut şi altceva decât să fumeze şi să vorbească admirativ despre ea şi dorinţele ei. Eu n-aveam dorinţe de spus şi nici de ascultat. N-a contat, ei oricum îi plăcea să impresioneze bărbaţi, nu femei. Când era la el, deveneam patru. Blonda lui cu soţul meu vorbeau, eu cu el tăceam, fiecare în colţul lui. Eram, într-un fel, un grup armonios.

    Într-o zi blonda a zis c-ar vrea să meargă să se roage la mânăstire. Nu călcasem în viaţa mea într-o mânăstire şi mi s-a părut ciudat ca o fată ca ea să-şi dorească asta. Nu eram nici eu prea dusă la biserică, recunosc, însă imaginea ei în uşa unei biserici mi se părea de-a dreptul din alt film. Aşa cum aproba tot ceea ce ea-i cerea, bărbatul a aprobat.

    • Hai! Îmbrăcaţi-vă şi hai să mergem la Orşova, la mânăstire.

    N-aş fi mers. Mi se făcuse gol în stomac. Ce căutam eu pe drumul ăsta cu oamenii aceia? Mi se părea evident că ea vrea să aibă o zi doar cu el, nu cu coadă după ei. Soţul, însă, n-a aşteptat invitaţia de două ori.

    • Suntem gata imediat.
    • Eu n-aş merge, am ceva treabă.

    Nici nu mai ştiu de pretext am băgat să mă eschivez. El m-a privit în felul lui direct, s-a încruntat puţin şi mi-a vorbit ochi în ochi, fără să-şi mai desprindă privirea din ochii mei.

    • Ba te rog frumos să mergi. Mi-ar face mare, mare plăcere.

    M-am roşit, am transpirat, am plecat ochii şi-am tăcut. Era prima dată când am vorbit aşa, direct unul cu celălalt. Şi atunci am înţeles că el nu-şi dorea de fapt să rămână doar cu ea în ziua aceea, pe drumul ăla. Habar n-aveam de ce. Ne-am pregătit, am urcat în maşină şi-am urcat. Domnii în faţă, noi două în spate. Stăteam fiecare lipită de uşa ei, să nu cumva să ne atingem şi să ne muşcăm. Eu mută, cu privirea pierdută pe geam, ea mânioasă, mocnind. Un timp s-a lăsat peste noi o tăcere apăsătoare. Până când am ieşit din oraş şi ne-am înscris pe şosea, spre Gura Văii. Atunci, cu aceeaşi linişte ca totdeauna, momârlanul a început să vorbească.

    • Eu nu cred în biserica voastră. O respect, dar nu cred. La noi în sat nu e biserică de zid. Biserica-i afară, sub cerul liber, în pădurea de brad. Te duci în pădure, alegi un brad, îţi faci cruce, îngenunchezi sub cetina lui şi te spovedeşti. Îi spui şi ce te doare, şi ce te frământă, şi cine şi-a furat o oaie şi ce-ai să-i faci, şi pe cine-ai omorât, pe cine iubeşti, pe cine urăşti, că ai copilul bolnav, că ai muierea rea. Bradul freamătă şi-ţi ia păcatele. Tu te ridici, pui căciula pe cap şi pleci uşurat pe drumul tău. De te îndrăgosteşti îţi aduci muierea s-o iubeşti sub cetina lui, dacă urăşti înfigi securea în pământ şi faci legământ de răzbunare. Bradul le ascultă, le ocroteşte şi le iartă pe toate. E pod între tine şi Dumnezeu. Când simte că s-a sfârşit timpul, momârlanul mai urcă o dată-n pădure, la bradul lui, să-şi ceară iertare şi să ia binecuvântarea pentru ultimul drum. Nimeni nu taie un brad până nu-i cere iertare, e lege. Din lemnul lui ne facem case, cu el ne hrănim şi ne încălzim în nopţile geroase în care lupii coboară de pe culmi. Suntem oameni simpli şi tăcuţi. Nu ne plac cei care vorbesc mult şi fără rost, nici nu punem preţ pe ceea ce voi aţi crede că e indispensabil.

    A fost un adevărat discurs. În dreapta mea se ridica stânca de granit, în stânga blondei se întindea, leneşă, Dunărea. Pe scaunul din faţă soţul meu îşi mânca buzele şi tăcea. Am ajuns sus, deasupra de Orşova, la mânăstirea Sfânta Ana, ne-am închinat şi am intrat. El a rămas în curte. Ne-am întors apăsaţi de aceeaşi tăcere ca la venire. Din ziua aceea grupul s-a destrămat. Blonda a plecat şi nu s-a mai întors, soţul meu a găsit motive să evite şuetele, doar stima mea pentru omul acela tăcut cu privirea oţelită a crescut. Relaţia noastră tăcută a evoluat. Cât timp am mai fost vecini ne-am salutat zâmbind de fiecare dată când ne-am întâlnit.

    Am mai pus pe blog, cândva povestea momârlanilor cu biserica lor pădure şi cu brazii preoţi. Nu mai ştiu pe unde, că pe vremea aia scriam mult şi cam dezlânat. Mi-am amintit-o în vară când în drumul meu am dat cu ochii de apele învolburate ale Jiului în defileu. Aş fi coborât şi-aş fi rămas să caut poporul ce încă ştie să-şi lase pe cetină de brad şi griji, şi nevoi, şi bucurii, şi tristeţi. Să evadez din viaţa mea şi să mă rup de lume.

     

    11 comentarii

    ianuarie 22, 2016 · 8:49 am

    Nu mă iubi

    Nu mă iubi.
    Iubeşte
    dimineţile în care
    soarele răsare-n ochii mei.
    Iubeşte-mi
    buzele şi sânii
    în nopţi aprinse de păcat.
    Iubeşte
    liniştea caldă a serilor
    în care gândurile
    ni se contopesc.
    Iubeşte
    ziua-n care
    un scrib bătrân
    a dat cu zarul
    şi-a tras la loteria vieţii
    inima mea şi inima ta,
    spre întregire.
    Eu promit
    să-ţi iubesc
    doar mâinile
    când adună-n
    palme înfiorări
    de pe corpul meu
    cu chemări
    şi gura
    când îmi culege
    de pe buze dorinţe,
    în nopţi înstelate
    parfumate
    cu noi.
    Nu mă iubi.
    Iubeşte
    ce simţi
    lângă mine
    şi felul în care
    te ştiu iubi.8d8f18317874dc669330608cc241afbd

    Scrie un comentariu

    ianuarie 22, 2016 · 7:09 am

    Să nu crezi

    6462340049_05e7dc321c_bSă nu te-ncrezi
    în ochii mei înstelaţi.
    Sunt fata morgana,
    plutesc
    ca o umbră-n deşert
    şi-ademenesc
    cu oazele mele-nverzite
    călători cu buzele fripte
    de arşiţă.

    Să nu te laşi ademenit
    de cântecul meu
    de sirenă.
    Pe-un mal de Rin
    sunt Lorelei,
    glasul meu minte
    marinari încercaţi,
    orbiţi de strălucirea de aur
    a părului meu.

    În gura-mi cu râuri de miere
    să nu crezi.
    Mii de poveşti
    izvorâte pe rând
    din buze de fragă
    frâng noapte de noapte
    voinţa regelui ce altfel
    ar fi ucis-o pe Seherezada
    după 1001 de nopţi.

    Să nu crezi
    în fiinţa mea
    de lumină şi fum.
    Eu nu exist,
    sunt doar o iluzie
    menită s-ademenească
    prin vise de dor
    călători rătăciţi
    prin viaţă.

    3 comentarii

    ianuarie 20, 2016 · 7:40 am

    Aş iubi

    12189938_762207370572568_6750545100483645249_nŢi-aş iubi mâinile
    de-ai şti să aduni
    în căuşul lor
    lacrima
    ce mi-a spălat obrazul.
    Ochii-ar rămâne fără nor,
    pentru tine.

    Ţi-aş iubi inima
    de-ai putea adăposti
    în bătaia ei
    aripa-mi frântă.
    Rana s-ar vindeca
    şi-aş putea zbura
    alături de tine.

    Ţi-aş putea iubi ochii
    de-ar şti să oglindească
    cerul înalt.
    Am da drumul
    viselor mele
    şi viselor tale
    să zboare-mbrăţişate.

    Ţi-aş putea iubi asprimea,
    de-ai şti ascunde
    sub platoşa ei
    clocotul rubiniu
    al inimii mele.
    Tremurul
    i s-ar domoli.

    Şi rana adâncă
    din frunte-aş putea
    s-o iubesc,
    de-aş şti
    că lumina
    mea
    o poate vindeca.

    Da,
    te-aş putea iubi
    aşa cum eşti,
    de m-ai iubi.
    Tu poţi?

    Scrie un comentariu

    ianuarie 19, 2016 · 12:26 pm

    Ninge

    20160117_145934Ninge alb
    peste visele mele.
    Ele-şi ascund
    aripile îngheţate-n
    omăt.
    Ninge pufos
    peste nopţi vechi
    de iubire.
    Gurile noastre
    se caută flămânde
    printre fulgii
    ce nu se mai topesc,
    pe rând,
    sub flacăra lor
    de fragă.
    Ninge amar
    peste inima mea.
    Ea tresare scurt
    sub degete ude
    de dor.
    Ninge ca-n basm
    peste viaţa mea.
    Sub pleoapele reci
    iarba
    doarme-aşteptând
    o iluzorie
    primăvară
    ce-ar putea,
    într-o ilogică
    secundă,
    s-o înverzească
    din nou,
    surâzând.

    11 comentarii

    ianuarie 17, 2016 · 9:42 pm

    Partaj

    Pictură Edvard Munch- Adam şi Eva

    Pictură Edvard Munch- Adam şi Eva

    Hai să împărţim frăţeşte
    mărul acesta amar
    pe care l-ai uitat
    pe masă când ai plecat.
    Iau eu jumătatea verde
    ca să mai pot spera,
    ţi-o las ţie pe cea prea coaptă
    ca să poţi zbura fără regret
    pe alte petale.

    Hai să împărţim la doi
    dragostea ce-a mai rămas
    să plângă trist în ploi reci de toamnă.
    Ia tu lacrima albastră a cerului,
    lasă-mi mie lacrima verde
    să-mi îngrop faţa în ea
    ca-n fân proaspăt cosit.

    Hai să împărţim egal
    păcatul acesta originar.
    Ia tu copacul cu mere, fără-ntrebări,
    lasă-mi mie şarpele, să pot amăgi cu el
    durerea zilelor în care
    soarele-şi va ascunde faţa
    după nori cenuşii.

    Hai să împărţim frăţeşte
    prăpastia asta adâncă
    ce s-a căscat peste noapte între noi.
    Ia-ţi tu minciuna înapoi,
    lasă-mi mie naivitatea
    să pot să mai cred în iubirea de-o viaţă
    ce poate suda cu flacăra ei
    două stânci de granit:
    una de-a stânga mea,
    alta de-a stânga ta.

    5 comentarii

    ianuarie 11, 2016 · 8:10 am

    Alb

    zapada-680x365
    Ce albă-i lumea,
    mamă
    şi cât de mult îngheţ
    cuprinde!
    Atâta alb mă doare!
    Ceaţa mi-a coborât
    pe frunte,
    gheaţa pe pleoape
    şi-s grele,
    mamă,
    şi-am obosit!

    Ce albă-i lumea,
    mamă
    şi cât de întuneric
    s-a făcut
    în noi!
    M-a nins pe creştet
    ca pe vârf de brad
    şi nici un vânt nu bate
    s-o scuture
    şi ard
    sub albu-i îngheţat.

    Ce albă-i lumea,
    mamă
    şi cât de mult îngheţ
    cuprinde!
    În jurul meu se-nvârt
    oameni negri
    de zăpadă
    iar paşii lor mă-mping
    grăbiţi.
    Au căciuli
    şi paltoane
    şi ghete-mblănite.
    Ochi n-au,
    privesc la mine cu ghetele
    şi eu-mi feresc privirea
    de vârful lor încruntat.

    Ce albă-i lumea,
    mamă
    şi câţi paşi trec
    grăbiţi şi calzi
    prin ea!
    Doar paşii mei
    au îngheţat aşteptând
    şi-au plecat
    să colinde singuri
    pe câmpii
    cu fluturi
    şi flori!

    Ce albă-i lumea,
    mamă
    şi câte mâini
    înmănuşate se duc
    fără să se deschidă!
    Sunt mâini
    de oameni orbi
    cu paltoane
    şi căciuli
    şi ghete.

    Ce albă-i lumea,
    mamă
    şi ce întuneric
    e în noi!
    Şi sufletele-au îngheţat
    iar oamenii trec
    reci şi goi
    spre nicăieri
    cu paşii lor grăbiţi
    în ghete
    cu vârf încruntat.

    Mi-e frig,
    mi-e foame,
    mi-e somn
    şi-s obosit.
    În mine e lumină,
    şi soare cald.
    Uite măicuţă,
    Dumnezeu
    cu mâna m-a cuprins!
    Ce albă-i lumea,
    mamă
    şi-n mine cât de cald!

    5 comentarii

    ianuarie 5, 2016 · 8:53 am

    Reguli

    De vrei să baţi
    la poarta sufletului
    ai grijă,
    să vii cu mâinile
    curate.
    Mai are încă în lemn
    rănile piroanelor
    cu care a fost răstignit.

    De vrei să baţi
    la poarta sufletului
    să te descalţi
    la uşă
    şi să păşeşti peste prag
    pe vârfuri,
    să nu-i striveşti cu pasul plin
    petalele de cristal.

    De vrei să baţi
    la poarta sufletului
    gându-ţi să aibă
    puritatea primei zăpezi,
    să-l cureţi de cenuşa
    celor pentru care-ai ars
    pân-ai ajuns
    la mine.

    De vrei să baţi
    la poarta sufletului
    să aduci pe palmele-ntinse
    inima goală,
    pulsând de viaţă
    cu toate cicatricile ei.
    O voi vindeca
    cu rănile inimii mele.

    De vrei să baţi
    la poarta sufletului meu
    să ai inima curată
    şi să păşeşti cu grijă,
    pe vârfuri,
    să nu întuneci
    zâmbetul copilului
    care se roagă-n el.

    Detaliu Poarta Maramureseana

    Detaliu Poarta Maramureseana

    2 comentarii

    ianuarie 4, 2016 · 9:23 am

    Fără răspuns

    sursa imagine: femeia.ro

    sursa imagine: femeia.ro

    De ce ar mai conta
    acum
    cine-a greşit
    şi cine a rănit,
    cine a dat
    şi cine a primit,
    cine-a iubit
    şi cine a murit
    încetişor
    în gând cu ultimul cuvânt
    rămas de-a pururi
    nerostit?

    Şi cui i-ar mai păsa
    acum
    cât sânge-a curs,
    ce ochi au plâns
    şi care inim-a tăcut
    îngenunchind
    însângerat
    sub lovitura
    nemiloasă
    a ultimului dor
    pierdut?

    Pe cine-ar mai mişca
    acum
    cât te-am iubit,
    cât m-ai lovit,
    cât te-am iertat,
    cât m-ai minţit,
    câtă tristete
    au adunat
    ochii ce-au plâns
    de-atunci,
    neîncetat?

    Ce pană mai notează-n
    cer
    tot ce-am fi vrut
    şi n-am putut,
    tot ce-am fi spus
    şi am tăcut,
    tot ce-am simţit
    şi-am omorât?

    De ce ar mai conta
    acum
    cine-a greşit,
    cine-a rănit,
    cine a dat,
    cine-a primit,
    cine-a iubit
    şi cine a murit
    încetişor
    în gând cu ultimul cuvânt
    rămas de-a pururi
    nerostit?

    11 comentarii

    ianuarie 2, 2016 · 10:26 am