Birtu

Tot cu Birtu facem istoria.

E o figură Birtu ăsta. Dacă o să mă apuc vreodată să scriu o carte, o să-l fac personaj principal. Brunet, slab ca un ţâr, adus de spate, cu o privire rea de dincolo de ochelarii cu rame groase, negre şi cu un rictus răutăcios în colţul gurii. Pare că omul ăsta e făcut tot din fibră de rău, aşa, în scârbă. Greaţa pentru gândacii de noi pe care trebuie să ne suporte atâtea ore pe zi îi respiră prin toţi porii. Pare că de asta a slăbit şi s-a adus de spate, de stau toate hainele pe el ca atârnate într-un cui, pe perete. Cureaua pantalonilor e veşnic largă şi datorită ei pantalonii o iau tot timpul la vale. Birtu se vede nevoit să-i ridice tot după 4-5 pasi, altfel ar ajunge instantaneu cu ei în jurul genunchilor şi s-ar împiedica. Ar fi umilitor pentru un om atât de serios ca el să se împiedice în pantaloni în mijlocul clasei noastre. Dar umilitor e şi să-şi ridice tot timpul pantalonii. Şi Birtu nu se umileşte. Birtu doar umileşte. Aşa că şi-a îmbogăţit ritualul ridicării pantalonilor în talia-i inexistentă. Dacă ar fi viespe, toate celelalte viespi l-ar invidia pentru talia lui. Nu pentru şolduri, însă. Noroc că e ţânţar şi ţânţarii sunt toţi mândri de un exemplar atât de reuşit. Se plimbă important printre băncile în care toţi stăm smirnă şi nu îndrăznim să ridicăm ochii să-l privim în faţă. Îl prindem câte puţin de un colţ de haină cu coada ochiului şi de cele mai multe ori de cureaua de la pantaloni. Cureaua se intimidează şi slăbeşte un pic strânsoarea. Nici nu are nevoie de prea mult, că vezi pantalonii începând să alunece. Şi, în timp ce ne vorbeşte de bătălii, războaie, ani de domnie, sclavie şi morţi, în liniştea mormântală a clasei, Birtu îşi ridică pantalonii. Culcă o mână peste pântec, de parcă tocmai ar fi simţit un junghi acolo, în maţe. Şi o pune şi pe cealaltă la spate, ca şi cum ar vrea să-şi protejeze coloana de tăietura sabiei care-i umblă prin măruntaie. Cu mâinile astfel încrucişase, strânge de turul pantalonilor ca într-un cleşte şi ridică repede de ei. Mişcarea durează cât o fracţiune de secundă. Suficient să-ţi aprindă un zâmbet în colţul gurii şi să-ţi dea un ghiont cât să pufneşti. Îţi înghiţi pufnitul şi întorci privirea, să nu-ţi vadă râsul din ochi. Pentru că dacă Birtu urăşte ceva foarte tare în lumea asta, atunci acel ceva este râsul. Şi copiii. Şi oamenii în general. El e deasupra tuturor gângăniilor de noi care ne învârtim în jurul lui şi pe care e chiar obligat de instanţa supremă a omenirii să ne suporte! Ce situaţie, domnule, ce situaţie! Un timp m-am întrebat de ce naiba nu-şi mai dă o gaură la cureaua aia. Acum îmi dau seama că de fapt din cauza noastră e veşnic largă! Noi, cu privirile noastre speriate şi ucigătoare i-o lărgim în fiecare zi câte puţin! Norocul lui că are curele solide, altfel ar fi tot schimbat câte una pe săptămână. Şi e lucru ştiut că nu găseşti curele bune pe toate drumurile.

Birtu e singurul profesor la care îmi place extemporalul. Indiferent ce notă aş lua, sunt mulţumită că scap de coşmarul ascultării. Şi toţuşi, extemporalele la el sunt rare ca perlele-n scoici. Iar nota din teză te poate face să-ţi doreşti cu disperare să îmghiţi manualul de istorie şi să-l reproduci punct cu punct şi virgulă cu virgulă când te ascultă data viitoare. Pentru că altfel nu treci la Birtu. Şi dacă înveţi istoria din scoarţă în scoarţă, tot prost rămâi şi el are grijă să-ţi arate asta. Nota 7 este ca o medalie de aur pentru tine, gânganie paricopitată ce eşti tu! Medalie de aur, auzi? Şi nici n-o meriţi, doar bunăvoinţa unui om atât de generos ca el te-a făcut s-o primeşti! Ia-o acasă, pune-o în ramă şi fii fericit că ai primit-o, că poate alta nu o să mai primeşti în vaţa ta insignifiantă! Nu ai ştiut unde să pui virgula la rândul 15 din pagina 58? Graaaav! Graaaav, mă idiotule de te-a făcut mă-ta idiot! Mai bine făcea un bine omenirii şi nu te scotea la lumină! Mai bine te ţinea acolo, în burta ei imensă de ţărancă, că oricum nu s-ar fi cunoscut. Prezenţa ta nu aduce niciun beneficiu lumii asteia! Eşti un ratat din faşă, unul care umbreşte pământul degeaba! În locul umbrei tale poate ar răsări vestigii ale altor lumi demult apuse şi vitejii care-au luptat în toate războaiele lumii între anii 1102 înaintea erei noastre până la sfântul Stalin ar ieşi la suprafaţă şi s-ar înmulţi dând societăţii tineri capabili să ducă omenirea mai departe. Tu, miriapodule, nu vei fi niciodată în stare să faci ceva pentru omenire. Aşa că ia-ţi şaptele nemeritat şi du-te de te laudă că azi l-ai prins pe Birtu în cele mai bune toane şi l-ai păcălit de o notă uriaşă. Pune semn în calendar, înroşeşte fierul în foc şi tatuează-ţi pe frunte data asta. Să poţi povesti tuturor celor ce-ţi vor urma cât de binevoitor a fost într-o zi însorită de toamnă Marele Birtu cu tine. Uriaşul Birtu. Magnificul şi generosul Birtu!

Brrr! Na că am avut la cine să mă gândesc! Ce naiba, de abia am început anul şcolar şi deja mă tem de Birtu? Dacă stau să mă gândesc bine, mulţi din colegii mei sunt deja mai mari şi mai puternici ca el. Titi are de două ori înălţimea lui! Dacă s-ar ridica şi l-ar lovi cu lopata aia de mână în care strânge pixul ca şi cum ar fi o surcică pe care nu ştie s-o mânuiască, l-am aduna bucăţi de pe jos. Dar Titi, băiat cuminte, se ridică cu toată înălţimea celor 1,85m ai lui, pleacă capul odată cu privirea şi tace.

  • Spune, Ionele, ce lecţie avem azi?
  • ….

  • Ce, mă? Ţi-a mâncat vaca limba? Te-a trimis tac-tu la păscut şi nu ai reuşit să iei cartea de istorie cu tine să înveţi?

  • ….

  • Hai că am răbdare cu tine şi aştept să-ţi aud glăsciorul. Cum te cheamă ştii?

  • Da, tovarăşe profesor!

  • I-auzi că ştie! Şi cum te cheamă, mă?

  • Ionele Constantin.

  • Ionele Constantin, tovarăşe profesor! Că nu ne-am tras de şireturi amândoi şi nu te-a făcut mă-ta cu mine!

Pumnul lui Titi se strânge. Capul rămâne plecat.

  • Ionele Constantin, tovarăşe profesor.
  • Aşa. Hai că am aflat ceva. Şi ce-ai învăţat tu la istorie azi, Ionele Constantin?

  • ….

  • „Războiul de independenţă” îi şoptesc malacului, sperând că-mi poate citi pe buze. Inima îmi bate nebuneşte. Dacă mă vede Birtu, aia sunt.

    • Războiul de independenţă, bâbuie şi el abia şoptit.
  • N-am înţeles. Nu mai ai glas? Vorbeşte să audă şi cei din jurul tău.

  • Războiul de independenţă.

  • Aşa. Spune.

  • Pauză. Pauză mare. Cea mai mare pauză. Cum dracu’ să-i şopteşti o lecţie întreagă? El se uită la mine disperat, eu tac. Birtu e lângă noi.

    • Băi, Ionele, uită-te la mine, nu la colega de bancă! Ce-i Dinu, e lecţia scrisă în frunte la tine? Lasă că te ascult şi pe tine acu’, să văd ce ştii! Ionele, ştii lecţia sau nu o ştii? Hai că pierdem timpul de pomană şi timpul e preţios. Nu pentru loaze ca tine, e adevărat!
  • ….

  • Înţeleg că nu ai învăţat nimic pentru ziua de azi! De ce, mă, nemernicule? De ce nu ai învăţat? Ce-ai avut mai bun de făcut decât să înveţi, ai?

  • Se enervează Birtu şi când se enervează e de rău. De foarte rău. Unde până acum se auzea musca de linişte, acum până şi musca a amuţit de spaimă. S-a aşezat cuminte, sus pe tavan, un punct aproape invizibil şi tace. Liniştea asurzitoare e spartă doar de glasul din ce în ce mai mânios şi mai tunător al profesorului care-a uitat şi de pantaloni şi de curea şi de ironie. S-a roşit la faţă ca un rac fiert şi se agită pe lângă lunganul meu coleg ce stă încă cu fruntea plecată. Birtu îl apucă cu degetele lui subţiri şi nervoase de perciuni şi trage cu putere, încercând să-i smulgă, repetând obsesiv „De ce n-ai învăţat, mă? Ce-ai avut, mă, mai bun de făcut?” Pe Titi îl trec toate apele, i se roşesc ochii, îi dau lacrimile şi strânge pumnul încercând să le oprească. Mă uit pe furiş la palmele lui şi-mi dau seama că ar putea să-i spargă profesorului capul ca pe o nucă, dacă ar strânge bine. El stă şi suportă cu stoicism tortura şi loviturile repetate peste faţă şi ceafă pe care profesorul-brută i le administrează repetat. Pare că a adunat cu dinadinsul un întreg sac de lovituri pe care să le reverse în capul primului elev ascultat. Loveşte cu satisfacţie, mâniindu-se din ce în ce mai tare şi am senzaţia că aud tunând afară şi văd aievea fulgerele cerului lovind în fereastra clasei. Nimic nu mi se mare mai umilitor ca bătaia. Nici nu ştii ce să-i spui colegului care primeşte o astfel de corecţie. Sunt profesori care bat cu băţul sau cu rigla la palmă. „De ce nu ai învăţat, mă, azi? Întinde palma!” Jaaaap! Lovitura porneşte, pielea aproape crapă, lacrimile ţâşnesc. Tragi mâna instantaneu, din instinc de apărare. „ Ce tragi palma, mă? Întinde-o la loc! Întinde mâna, n-auzi! De ce nu înveţi? De ce nu ţi-ai făcut tema? Asta e temă? Ai greşit toate exerciţiile! De ce nu ştii să rezolvi problema? Nu ştii teorema? De ce, mă, lichea ce eşti? De ce?” Jaaap! Jap! Jap! Loviturile curg, una, două, trei, zece, palmele se umflă, degetele dor şi nu mai sunt în stare să ţină creionul între ele, iar literele şi cifrele printre lacrimi capătă forme supranaturale, de neînţeles. Nu ştii cum să-ţi ştergi mucii care curg în acelaşi ritm cu lacrimile, batista de bumbac nu face faţă şi-ţi vine să intri în pământ de ruşine. Îl urăşti pe profesor, dar nu îndrăzneşti să-l condamni. Cât eşti de mare, nu îndrăzneşti să te ridici şi să-l împingi să nu mai dea. Ştii că urmările ar fi catastrofale pentru tine. Ţi-e ruşine de colegi şi lor le e ruşine de ruşinea ta. În pauze se mai găseşte uneori câte unul care să-ţi rânjească în faţă, fericit că ai încasat-o, dar asta se întâmplă atât de rar, că nici nu mai bagi în seamă. Ţi-ar face bine să-l plezneşti la rândul tău pe nesimţitorul ce râde, el ştie asta şi râde în sinea lui, nu se mai exteriorizează. Pune capul în piept şi rânjeşte în el, îţi ocoleşte privirea. Restul se prefac în pauză că nu s-a întâmplat nimic. De fapt toţi se gândesc deja la ora următoare, la alt profesor dornic să refuleze şi să-şi afirme superioritatea lovind. Sunt câteva fete cuminţi în clasă care nu ştiu ce înseamnă o dungă de riglă pe palmă. Ele nu se tem, doar tac şi aşteaptă ora următoare. Îşi fac toate lecţiile la timp, au caietul de teme exemplar, fără pete şi ştersături, problemele toate făcute, comentariul învăţat. Mie mi-e teamă şi când mă ştiu. Tremur ca o frunză la fiecare oră, mai ales când sunt scoasă la tablă. Sunt momente în care podeaua clasei devine lichidă şi eu o simt cum se clatină sub parchetul dat cu petrosin şi-mi ţin cu greutate echilibrul. Niciodată nu ştiu cum reuşesc să răspund clar şi corect când sunt întrebată, nici resortul care mă face să-mi azvârl mâna cu degetele ridicate pe sus la fiecare întrebare. Relaţia mea cu şcoala e ca-n poezia lui Păunescu „iubesc, am curaj şi mă tem.”

    Anunțuri

    8 comentarii

    Din categoria Viaţa în rezervă

    8 răspunsuri la „Birtu

    1. Nu-i aşa? De ce nu mă miră?

      Apreciază

    2. Am scris şi eu cîndva despre profesoara de engleză şi rigla ei lată de lemn. Dacă n-ar fi fost ea, acum chiar n-aş fi avut cu ce să mă laud. Dar sînt atîtea nuanţe de gri între alb şi negru încît nici o judecată nu poate fi 100% corectă.

      Apreciază

      • Nu sunt, Dragoş, nu în educaţia copiilor. Poţi fi ferm, nu brutal, că frângi voinţe şi caractere. Eu ador istoria, dar asta nu e nicidecum meritul lui Birtu, ci al altor oameni care au ştiut să mi-o descopere aşa cum este ea – viaţă trăită. Birtu nu a făcut nici măcar un copil s-o iubească.

        Apreciat de 2 persoane

        • Stai aşa: era femeie?! Din ce am citit mi-a reieşit c-ar fi fost bărbat. Trebuie să schimb ochelarii iar? 😐
          În fine, asta deschide o altă pistă: te-ai gîndit vreodată că poate şi-ar fi dorit copii şi nu a putut şi tocmai asta a fost drama vieţii ei care a ajuns s-o amărască şi s-o înrăiască într-atît? E doar o speculaţie. Credem că am reuşit să cunoaştem un om şi de fapt n-avem idee de ce zace în adîncurile obscure ale sufletului său.

          E mult prea delicată (şi controversată) ideea pe care voiam s-o arăt. Şi desigur, depinde de fiecare caracter în parte – unele pot înflori de ruşine, altele se pot înrăi de ciudă. Un profesor bun ar trebui să fie întîi un psiholog bun, să-şi cunoască copiii şi să ştie ce metodă trebuie aplicată cu fiecare în parte pentru rezultate optime. Ceea ce în ziua de azi nu se practică. Şi de aici discuţia ar devia nepermis de mult aşa că mă opresc.

          Apreciază

        • Ah, la naiba, am înţeles cu totul altceva din ultima propoziţie. Scuze, acum m-am trezit! ^^’ Nu băga în seamă ce-am zis mai sus. 🙂

          Apreciază

    3. Eu nu comentez faptele povestite, deși toți am avut parte de profesori ciudați la un punct. Iar eu am cunoscut și partea cealaltă, de la catedră spre bancă. Îmi place cum scrii, ai un verb antrenant și o savoare de povestitor cum rar am citit la contemporanii autori, o ușurință a descrierii fantastică. Iar finalul e atât de bine punctat cu versurile lui Păunescu… De obicei sperie scrierile lungi, dar tu înhați cititorul. Dacă a citit două vorbe, alunecă pe toboganul povestirii până la final. De are noroc apucă și să respire. 🙂

      Apreciat de 1 persoană

    Lasă un răspuns

    Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

    Logo WordPress.com

    Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

    Poză Twitter

    Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

    Fotografie Facebook

    Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

    Fotografie Google+

    Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

    Conectare la %s