Notă

Bună dimineaţa, dragii mei şi vechi şi noi. Văd o avalanşă de abonări în ultimul timp şi trebuie să revin asupra ultimului meu articol.

Nu mai postez pe acest blog, a rămas în viaţă datorită articolelor pe care le am deja aici şi pe care n-am reuşit să le salvez.

Dacă vă place ce-am scris şi vi se pare că merit să citiţi în continuare aberaţiile mele, vă invit pe toţi pe noul meu blog, https://aripifarazbor.wordpress.com.

Vă mulţumesc pentru interesul acordat şi vă aştept cu drag acolo unde, printre picături, reuşesc să mai zic câte ceva.

Lucia

Publicitate

Sfârşit de drum

Dragii mei, orice lucru în lumea asta are un început şi-un sfârşit. Pentru acest blog a venit vremea sfârşitului. Nu mai există nici omul, nici raţiunea care au dus la înfiinţarea lui. Eu mă mut în altă casă, departe de ochi răi ce-au stat prea mult în preajma mea. Şi poveştile vor fi un pic diferite, încerc să le fac publicabile.

O să vă adaug eu pe fiecare în blogroll. De vreţi să mă citiţi în continuare, mă adăugaţi la rândul vostru. De nu, nu. O să mă cunoaşteţi după zbor, după aripi. Cu prietenul „fosile”  am dat deja mâna de nou început.

Vă mulţumesc că mi-aţi stat alături atâta timp, într-o perioadă destul de dificilă din viaţa mea. Nu voi şterge ce-i aici, va rămâne mărturie a ceea ce-am fost, ce-am trăit, ce-am iubit şi poate că, din când în când, câte o frântură din trăirile mele va mai ateriza pe aici. În limita timpului disponibil.  Vă îmbrăţişez cu drag pe toţi şi vă aştept în noua mea casă.

Pentru mâine, pentru mame, pentru noi

„N-am mai trecut de mult prin sat şi-mi spune
Un om ce de pe-acasă a venit
Cum c-a-nflorit la noi mălinul
Si c-ai albit, mămucă, ai albit.

Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă.
Eu nu ştiu cum să cred atâtea veşti,
Când din scrisori eu văd precum matale
Din zi în zi mereu întinereşti.”

Nicolae Labiş, Mama

Sursă: Pentru mâine, pentru mame, pentru noi

Echilibru

Între cer şi pământ e
o lume de-amar,
jumătate rai,
jumătate iad.
Întreaga mea viaţă
este-o balanţă veche
ce are
două talgere ruginite
atârnând
într-un echilibru precar.
Închid ochii
şi-apuc pe muţeşte
sperând
că rup o bucată de rai,
îmi e teamă de iad.
Totdeauna fărâma
de-o rup
înclină balanţa
în partea ce grea
şi mă văd obligată
să gust
din amândouă egal,
de vreau să-mi păstrez
echilibrul precar.

Îmi plouă

Îmi plouă uneori.
Picurii cad pe rând
sâcâitori şi reci.
În jurul meu se-adună bălţi
întinse, cenuşii.
E trist,
şi-i lacrimă ce doare.
E oboseală veche
peste bătaie de inimă
furată.
Cât o clipire,
cât o aripă de colibri
în zbor.
Mi-e frig.
Mi-ascund privirea
şi mi se face dor.
De ploaie pe mare.
De dulce şi sărat amestecate
peste amar adânc.
Dor de petală albă,
plânsă.
De bradul din munte
sub stropii de cer.
Dor de munte
sub ceaţă.
Dor de-o inimă-n palmă.
Aş vrea să înţeleg
şi să nu mai doară.
Când inima bate
în palmă,
mintea
de ce nu adoarme? 

Aniversare

WordPressul m-a anunţat că am devenit domnişorică. Tocmai ce-am împlinit cinci ani de când m-am născut în el. Hmm, rotund, nu?
Acum cinci ani habar n-aveam la ce foloseşte un blog. Dar ce vorbesc eu aici? Sincer, acum cinci ani habar nu mai ştiam să scriu. Nu mai ştiam aproape nimic din regulile gramaticale, făceam greşeli de neconceput pentru vârsta mea. Încă mai fac, încă mai învăţ, mă mai corectez, mă mai enervez când constat cât de proastă pot fi.  Atunci aveam doar mult prea multă durere adunată în mine şi trebuia să mai lepăd din ea, ca să pot merge mai departe şi să pot aduna alta. C-a tot venit în valuri durerea asta peste mine, fi-r-ar să fie.
La început nu eram decât eu cu mine şi nu prea conta, apoi au început să apară oameni şi am început să învăţ, să încerc să nu mă fac, chiar aşa de tot, de râs. Cu timpul, durerea revărsată pe aici a devenit apăsătoare şi pentru cei ce-mi călcau pragul. Şi-am învăţat încet-încet s-o acopăr, s-o îmbrac cumva, să-i dau altă formă, mai uşoară. Am pus-o pe bucăţi mici, să rămână abia simţită, precum gustul amar al cafelei după ce-o bei. Nu-l simţi chiar imediat, rămâi cu el pe limbă abia după ce-ai înghiţit.  Şi tot grea a rămas durerea mea. Tuturor grea. Am închis-o până la urmă în mine. Am tot îndesat-o şi chiar pot spune că am devenit specialistă în vidat saci întregi cu durere pentru a păstra spaţiu şi pentru alta. Sper doar să nu mă trezesc ca anul trecut cu una prea mare, care să mă sufoce. Hmmm
A trebuit să umplu spaţiul cu ceva şi m-am apucat de spus poveşti. Poveştile mele plac, habar n-am de ce. Poate pentru că le spun aşa, în felul meu, poate că-s pline de viaţă şi de ţărani, poate pentru că-s povestite de parcă ţi le-ar spune tot satul, cum frumos mi-a zis cineva de curând. M-a pus pe gânduri, mai ales că toţi mă împing de la spate să le adun şi să le public. Cum n-aş vrea să îngroş rândul scriitorilor de duzină ce-au invadat la propriu piaţa, m-am abţinut de la asemenea acţiuni. Şi totuşi, dacă… Şi uite aşa mi s-a înfipt în creier un gând. E înfipt bine, vă asigur, doar că, sunt conştientă că dacă ai un blog pe care scrii diverse prostioare care plac, nu eşti neapărat şi scriitor. Aşa că m-am hotărât să învăţ şi de când m-am hotărât mi-am dat seama cât de proastă sunt şi nu mai pot scrie nimic. Hmmm
Anul trecut eram aşa cum scriam anul trecut în prima marţi din martie. Anul ăsta sunt mai ocupată şi puţin mai obosită. Am mai albit (mă şi mir că se mai poate) am mai îmbătrânit, am mai adunat zile ce nu or să se mai întoarcă, lacrimi, lovituri, am mai încercat să acopăr răni, am mai pus câte un lacăt, am mai dat jos altele. A mai trecut o babă a mea, la fel de frumoasă. Şi vremea e tot prea caldă pentru luna martie, a înflorit magnolia şi tămâioara şi zambilele, narcisele. Toate-s pe repede înainte de parcă nici timpul nu mai are răbdare să ne lase să ne bucurăm de primăvară. Au mai plecat oameni din viaţa mea, au mai intrat alţii. Buni, calzi, blânzi, proaspeţi. Mi-s dragi. Mi-e dor de prieteni vechi ce-au dispărut inexplicabil, copleşiţi de zilele lor ce trec fără să se mai întoarcă şi de-o viaţă din ce în ce mai grea.

La mulţi ani, dragii mei! O primăvară frumoasă să aveţi şi soarele să nu vă părăsească viaţa (anotimpul poate să-l mai părăsească din când în când, că e nevoie şi de ploi).

 

Azi, fără glas

Azi, am o mie de gânduri
ce se vor plânse,
o mie de doruri
ce se vor spuse,
o mie de lacrimi
ce se vor şterse,
o mie de vorbe
ce rămân mute.

Azi sunt un abur
rătăcind pribeag
peste muguri noi
sub soare rece
pe cer înalt.
Azi sunt copac bătrân
bătut de ploi.
Crengile-mi au dor
de lăstari ce-au uitat
să-nmugurească.

Azi,
o mie de stele oarbe
plâng pitite
sub un cer de cenuşă
ce-a lăsat hoinară
o răsuflare de gheaţă
să mângâie
şi să ardă
îndrăzneala timpurie
a florii nou-născute.

Azi am gânduri,
doruri,
lacrimi,
tăceri.
Cuvintele
nu se mai vor spuse.

De 1 Martie

E 1 Martie. Vă doresc tuturor o primăvară frumoasă, caldă şi însorită, cu bucurii şi fericire. Să vă dea Dumnezeu doar soare pe drumul vostru! Şi pentru că azi e ziua mărţişorului şi aici spaţiul e de aşa natură, că nu pot oferi mare lucru, vă ofer un mărţişor muzical inedit. Am pus în el tot sufletul meu, aşa peticit cum este el. Să vă fie cu căldură pe interior!

Sursă: De 1 Martie

Premoniţii şi cicatrici

Căutam de dimineaţă prin fişiere să găsesc nişte însemnări de acum câteva luni. Am descoperit nişte poze şi-o amintire.
Amară amintire.
Când am făcut poza asta mergeam la Ateneu. Era cam cu o săptămână înainte de focul morţii.
Am coborât din metrou şi când am ajuns la intrarea în pasaj la Unirii mi s-a tăiat respiraţia. M-am oprit pe lor pentru cinci minute bune, mi-era teamă să păşesc mai departe, sunt agorafobă. Erau sute de oameni unul lângă altul, oameni necunoscuţi ce se atingeau, respirau unul în ceafa celuilalt, înaintau greu, cu pauze lungi de şedere.
Pasajul era blocat şi mie-mi era teamă să păşesc mai departe, mi-era teamă să nu mă sufoc acolo, în marea de oameni necunoscuţi ce-mi furau aerul. I-am privit pe rând pe fiecare, am văzut părul blond al unei fete, ochii albaştri ai unui băiat înalt, barba unui tânăr cu ochi negri, zâmbetele lor, telefoanele ridicate deasupra capetelor să imortalizeze masa aceea incredibilă de oameni şi am făcut primul pas. N-aş fi eu dacă nu mi-aş învinge temerile.
Am înaintat încet, ascultând conversaţiile liniştite ale tinerilor de lângă mine, trăgându-mi putere din vocile şi râsul lor. Pe la mijlocul pasajului mi s-a făcut rău, am început să transpir, să nu mai am aer şi-am privit cât o bătaie de aripă în jurul meu. Mă gândeam că dacă pic acolo toţi oamenii aceia vor călca peste mine. Şi atunci mi-a venit gândul care m-a salvat, mi-a dat zâmbetul de care aveam nevoie să merg până la capăt. „Dacă toţi aceşti oameni ar ieşi în stradă, am avea o nouă revoluţie.” Am zâmbit gândului, mi-am înghiţit teama şi am ajuns la linia cealaltă, să iau trenul spre Romană. Când am ajuns pe peron şi mi-am liniştit genunchii, am scos telefonul şi am pozat mulţimea.
„Dacă toţi oamenii aceştia ar ieşi în stradă am pune de-o revoluţie.” De-aş fi ştiut atunci câtă dreptate aveam, m-aş fi cutremurat de aşa gând. Nu pentru că mi-am dorit revoluţie, ci pentru că a urmat #Colectiv. Mi-aş fi dat seama că nu-i bine să-ţi doreşti lucruri care nu s-ar întâmpla fără o tragedie în spate.
În noaptea aceea n-am pus geană pe geană. Fiică-mea nu-mi răspundea la telefon, mă temeam că e acolo, între victime şi aveam sentimentul că cineva se joacă cu soarta tuturor copiilor lumii care, paradoxal, deveniseră într-o secundă toţi copiii mei pe care-i pierdeam în mod inexplicabil şi brutal fără să pot face nimic pentru a-i salva.
Nu cred că există o tortură mai mare pentru un om. Am plâns pentru fiecare părinte doborât de durere, m-am revoltat pentru fiecare infecţie nouă, pentru fiecare scuză rostită de un ministru al sănătăţii care afirma cu un cinism înfiorător că nu se justifica achiziţionarea unor paturi speciale pentru arşi, că se închideau bani în ele degeaba.
Toţi tinerii arşi în Colectiv mi-au lăsat cicatrici în suflet. Pentru fiecare câte una, însemnată cu fierul înroşit în foc aşa cum îşi înseamnă fermierii vitele. Toate dor. Peste câteva zile de la tragedie, când numărul lor tot creştea şi părea să nu se mai oprească, îmi venea să urlu. În acel moment, dacă aş fi avut putere, aş fi împuşcat cu sânge rece cu mâna mea pe unii din baronii ţării. Pe mulţi. I-am urât şi-i mai urăsc, încă, pe toţi şi eu nu ştiu să urăsc până la capăt.
Habar n-avem noi cât de cinic e sistemul ăsta pe care îl alimentăm ca pe un paralitic veşnic flămând. Iar eu habar nu aveam de când nu v-am mai povestit cu adevărat despre trăirile mele.

Radiografie

Ştiu că n-am dat pe la voi cam demult timp şi ştiu că cele câteva poeme aruncate-n goană, între două declaraţii şi câteva TVA-uri de calculat nu sunt suficiente. Uneori mă mir şi eu că-mi mai călcaţi pragul. Poate şi de aceea îmi sunteţi atât de dragi. Voi ştiţi că-mi sunteţi dragi chiar de nu mai trec pe la fiecare de ceva timp. Sper însă… eu tot mai sper să vină şi timpuri mai bune. Să vă citesc, să discutăm, să fim familia de odinioară. Mi-e dor de voi, sinceră să fiu.
Am avut un an 2015 cum nu credeam că pot trece. Şi l-am trecut. Habar n-am cum, dar am reuşit cumva să păşesc în 2016 cu mintea cât de cât întreagă. Întreagă de tot n-am avut-o niciodată, recunosc. Are tot felul de găuri negre, de lacune, dar are şi-un cer cu stele şi asta compensează lipsurile, zic eu.
Acum, ce zic eu cu ce credeţi voi poate să nu coincidă, accept. Nu suntem turnaţi în matrice de fontă să avem toţi aceleaşi păreri, defecte, dungi, încheieturi. Tocmai asta mă face să cred că-mi veţi ierta în continuare scăpările. Că nu-s cu voie, sunt de nevoie.
Azi mi-a plecat o colegă. Şi-a depus demisia acum o lună şi azi a lăsat cheile pe masă. A fost ciudat. Nu că nu mi-ar mai fi plecat colegi, nu că n-aş fi plecat eu însămi la rândul meu dintre alţi oameni ci pentru că toată perioada asta a fost o imensă părere de rău, un imens regret că gestul a fost făcut. Sau poate că aşa am perceput doar eu.
Mi-a fost greu biroul azi, cu toată liniştea lui şi cheile ei lăsate pe-un bilanţ. Pustiu. Am ajuns şi n-am mai găsit pe nimeni. M-au apăsat pereţii. Apoi am aflat nişte mizerii şi tristeţea s-a amărât de tot. Unii oameni nu învaţă nimic din propriile greşeli nici măcar atunci când cucuiul din frunte e cât oul de struţ. În fine, fiecare cu tarele lui. Eu am rămas cu migrena ce-a tot crescut şi acum ameninţă să-mi acapareze cu totul ochii şi tâmplele.
Ştiu, sunt o proastă sentimentală. Dacă e să luaţi orice gâscă plângăcioasă şi mucoasă de pe planetă, cu siguranţă nu aţi găsi alta ca mine. Un drum se închide totdeauna cu altul, nu cu un perete înalt de granit. Iar dacă-ţi apare stânca în faţă, reconfigurezi, cauţi un drum mai uşor, mai drept, mai fără obstacole. Cine poate spune cu precizie ce-i pierdere şi ce-i câştig? Eu nu.
Am un început de an ciudat. Încărcat. Cu stări diferite, diametral opuse, cu bucurii mari şi tristeţi adânci. Şi e doar începutul. Ce-o veni, oi vedea. Sper să vină bine.
Ce voiam să spun? Aveţi grijă de oamenii de lângă voi, mai ales când vă iartă şi vă tot iartă… Azi am simţit ca un cuţit înfipt în piept durerea unei femei necunoscute şi felul în care am simţit-o nu mă lasă să adorm. Şi tot azi, una din fetele pe care le-am crezut, le-am ajutat şi m-au înjunghiat pe la spate a venit să mă implore s-o iert. Nu-i imprevizibilă viaţa asta?
Gata, vă las. Vrusesem  doar să vă salut, să vă spun că respir, încă şi că mă gândesc la voi. Atât. Şi să vă las în dar o primă floare. Puţin mov pe mov, pentru voi.  A ieşit un soi de spovedanie. Las’ că nu-i rău nici aşa. 🙂

Ţi-am scris

Ţi-am scris pe-o frunză de stejar.
Am surprins-o aurită,
uitată în copac de astă-toamnă.
Ea, cu-n oftat
s-a sfărâmat
sub greutatea cuvintelor
ce-au năpădit-o amar.
Am căutat apoi un copac
cu flori albe şi-am scrijelit
pe ele cuvintele ce ard.
El, supărat,
şi-a lepădat petalele, fărâme,
în palma mea.
M-a apostrofat nervos
cu crengile-i albe bătute de vânt:
„hei, femeie cu ochi de păcat,
tu crezi că vorbele nu dor ?
ai între ele rubine cu muchii ascuţite,
smaralde cu picături sărate de mare,
perle rotunde de fildeş strălucitor.
Adună-le grămadă şi fă-ţi din ele colier!
Poartă-le la gât pe alei albe,
de lună,
de vrei să afle lumea de visele tale!”
Le-am adunat piatră cu piatră,
silabă cu silabă,
le-am împletit în colier
şi mi le-am agăţat la gât.
Sunt aşa grele că paşii mi se împleticesc.
Le-am desfăcut atunci
şi am pus  în fiecare câte un vis.
Ţi le-am trimis pe rând să-mi scrijeleşti cu ele
toate visele pe pereţii lumii,
spre luare aminte.
Din două perle-am făcut cercei.
Am închis în ei
două fărâme de gând şi i-am prins în urechi.
Îi port acum, cu mine, pretutindeni.
De-a dreapta gândul meu
tânjeşte după tine,
de-a stânga gândul tău
scrijeleşte pereţi rătăcind după mine.

Tot ce am

Tot ce am e doar
un vis risipit
în văzduh.
Un vis frumos
cu tine, cu noi,
în nopţile iernii târzii
în care până şi îngerii
dorm.
Amândoi avem un gând,
acelaşi mereu
ce zboară stingher
între mine şi tine,
din mintea ta,
în mintea mea,
ridicând cu un oftat
semne aplecate
de întrebare.
Între noi doi
e-o fărâmă de dor
şi-un petec de cer
albastru
pe care ţipă pescăruşi
deasupra mării
învolburate
ce cerşeşte sărat
cenuşa sălcie
a iubirii perfecte
şi păcătoase
ce se plimbă agale
din gând în gând,
din vis în vis,
între mine şi tine.

sursă imagine: amfostacolo.ro

Aştept

Te-am întâlnit la un capăt de lume. Şedeam cu genunchii îmbrăţişaţi pe-o stâncă de granit. Priveam golul fără să văd nemărginirea orizontului şi aşteptam, resemnată, un sfârşit.

Te-ai aşezat alături şi-ai tăcut. Tăcerea ta s-a-mprăştiat în liniştea zării şi m-a învăluit. Era caldă, mirosea a primăvară, a lacrimă şi-a crini iar inima mi-a tresărit a amintire. Te cunoştea. Veneai din altă viaţă, aşa cum promisesei cândva când mă lăsaseşi singură la marginea lumii, aşteptând nemărginirea.

Un vultur şi-a-ntis aripile-a zbor şi s-a lăsat purtat uşor pe-o pală de vânt. Albastrul înalt s-a pătat cu aripile lui pereche. Ne-a privit cu ochi oţeliţi şi s-a învârtit mult deasupra noastră. De acolo, de sus, nu-i mai păream doi oameni reci, ca atunci când plecase de lângă noi. Din cerul curat, doi oameni tăcuţi deveniseră unul, uniţi în liniştea gândului lor.

Tu te-ai ridicat uşor, te-ai scuturat, ţi-ai întins braţele şi-ai tras pe umeri un colţ de cer senin. Înfăşurat în el, m-ai îmbrăţişat cu mâinile, cu pieptul, cu picioarele amândouă şi te-ai prins aripi pe umeri-mi goi. Am închis ochii şi-am gustat căldura cu gust de cireaşă amară a buzelor tale. Cu gândul am gustat şi te-am iubit aşa, cu totul, cum mă ţineai învăluită-n colţul tău senin de cer.

De atunci, ochii mei, larg deschişi, au început să vadă. În jur sunt văi adânci şi-i vârf de brad, fluturi cu aripi de vis, flori în culori vii, râs de copii, tropote de cai cu coama-n vânt şi curcubeu. E pace şi-n pacea cu care m-ai învăluit mi-e bine.

Stau pe-o margine de zare şi-mi vine să deschid aripile să zbor deasupra lumii până acolo, în oaza ta de linişte şi dor. Să mă adap din apa vie a inimii tale, să-mi trag seva din clocotul cald al palmelor tale întinse-a iubire pe obrazul meu, să-mi şteargă lacrima.

Mi-ai dat aripi şi vise calde mi-ai dat. Le adun cuminte în braţe, le încălzesc la sân pe fiecare şi te aştept să împărţim fericirea la doi. Doi frumoşi nebuni, tu şi eu, pe-o margine de zare cu senin ceresc.

Cu tine viaţa mea se luminează

Ştii, o vorbă veche spune să nu dispreţuieşti niciodată plăpânda flacără a unei lumânări pentru că, aşa modestă şi neînsemnată cum este ea, luminează în întuneric. Iar eu ştiu ce-nseamnă să trăieşti în întuneric, îl pipăi ca o oarbă de o viaţă întreagă. Mi-s palmele însângerate de colţii lui hulpavi şi genunchii zdreliţi de atâtea stânci ascuţite pe care-a trebuit să urc, orbeşte.

M-am născut vultur şi-am crezut că pot întinde aripile să cuceresc crestele Carpaţilor. Undeva, pe drum, mi-am pierdut zborul şi de-atunci rătăcesc bezmetic prin lume căutând leacul care, pus pe rană, să-mi ajute aripile să crească la loc. Mă loveam de trunchiuri aspre de copaci, mă afundam în noroaie adânci, mă zbăteam în ape învolburate şi n-avem odihnă decât stânca rece şi umedă în roua dimineţii.

Nici nu mai ştiu de când n-am mai avut o zi de tihnă până să te întâlnesc. Şi nici cum m-ai oprit din alergarea-mi fără rost, nu ştiu. Habar nu am dacă chemarea-mi mută te-a adus, sau ai rătăcit la fel ca mine, sperând să mă-ntâlneşti. Căzusem şi-aş fi rămas acolo, cu faţa în ţărână şi genunchii înfrânţi, obosită de-atâta zbucium fără rost.

Te-ai aplecat şi-ai adăstat o clipă lângă mine  cât să-mi ştergi lacrima şi să-mi întinzi mâna, sprijin. Nu te-am crezut şi, totuşi,  ai rămas. Aduceai cu tine un colţ de stea lucitoare, o furaseşi din focul zeilor când i-ai iubit prea mult pe muritori şi ţi-ai dăruit ficatul vulturilor, pentru ei. Vezi tu, eu mă temeam, eram un vultur orb, fără aripi. Poate, cândva, strămoşii mei se înfruptaseră din tine, poate chiar eu gustasem hulpavă din sângele-ţi cald, în altă viaţă. Puteai să mă urăşti şi te-aş fi înţeles.

Tu ai ales să-mi rămâi sprijin luminat de-un colţ de stea pe-o piatră şi să întinzi spre mine o mână caldă. Mâna cu inima. Parcă vedeam lumina prima dată, uitasem cât de frumoasă-i lumea de când rătăceam fără sens, în întuneric. Ochii mei te priveau miraţi şi boabe mari de lacrimă adăpau ţărâna rând pe rând. Le-ai cules una câte una şi le-ai făcut mărgăritare. Îţi odihnesc acum sub coaste, în cutiuţa de cleştar din piept.

Cu răbdare le-ai strâns, de parcă aşteptasei o veşnicie să mă găseşti şi să-mi aduni lacrima oarbă din ţărâna drumului. Nu m-ai întrebat de unde vin şi unde rătăcesc. Doar ai rămas. Când mi-am făcut curaj, m-am ridicat şi m-ai aşezat de-a dreapta ta, pe piatra visului meu ucis pe care odihneai. Habar n-aveai că-mi îngropasem în ea toate speranţele. Doar o încălzeai firesc şi blând la flacăra fiinţei tale. Şi piatra a crăpat sub greutatea inimilor noastre. În ea am găsit ascunse aripile mele pereche. Iar rana sângerândă s-a închis.

Nu te întreb de unde vii şi când ai să pleci. Îţi spun că vreau să-mi rămâi. Îţi şoptesc blând că visul meu se întregeşte cu tine, îţi îmbrac tălpile obosite de drum în părul meu de smoală şi-aştept cuminte ca zbuciumul lor să se liniştească. Mi-am pus în palmele căuş, apa limpede a inimi cu bătaia ei rubinie. Adapă-te din ea şi potoleşte-ţi setea ce te arde. Îţi sunt izvor, îmi eşti liman. Cu tine viaţa mea se luminează. Ţi-am rămas răcoare dătătoare de viaţă, te rog să-mi rămâi bucurie.

Renaştere

Am de ceva timp un vis. La început a fost aşa, în ceaţă. Se făcea că umblu, că vreau să găsesc, că-mi doresc, că-mi trebuie un strop de viaţă. Îl căutam de ceva timp în nopţi întregi în care insomnia-mi bântuia viaţa şi mă ţinea cu ochii pe pereţi şi gândul plecat aiurea în trecutul în care mi-am împrăştiat cenuşa din care-am tot renăscut, de fiecare dată alta, uneori mai goală, alteori mai incompletă. Esenţă de mine de fiecare dată. Insomnia mă bântuie, încă.

La ultima ardere am crezut că totul s-a sfârşit şi nu o să mai reuşesc să mă adun niciodată din zarea în care mi-am aruncat cenuşa. Prea mă împrăştiasem cu tot crivăţul ce-mi pătrunsese adânc în fibră. Mi-am strâns în braţe rămăşiţele căzute pe pământ şi-am plâns aşa, făcută bucăţi, în dimineţi în care soarele nu-mi mai putea lumina în suflet, nici ploaia înveseli verdele din ochi. Pentru că vezi, nu mai eram în stare să mă ridic de-acolo, din noroi, nu mai ştiam cu ce lega resturile, nu mai aveam cu ce-mi pansa rănile şi sângele-a tot curs iar pământul l-a supt pe tot, lăsându-mă seacă.

Mi-am scos atunci la mezat restul de suflet rămas. Aveam nevoie de-o piatră, s-o pun în loc, s-o aşez temelie pentru cetatea ce va fi fost să devin. O piatră grea şi rece, să ţină zidurile în picioare în faţa oricărei furtuni. Am luat o pauză şi-am şezut de vorbă cu marea în primăvara aceea ce-o împodobise aşa frumos cu maci şi floare de salcâm. Ea m-a ascultat senină şi-a plâns cu mine, şi-a înjurat cu valul înspumat, s-a revoltat, m-a primit, mi-a pus sare pe răni şi le-a închis, a trimis stropi, mi-a şters lacrima de pe obraz şi-a luat-o cu ea, în adânc. Mi-a trimis în schimb strălucirea unui răsărit liniştit, ireal, promiţându-mi viaţă. Am oftat, mi-am luat cicatricea şi-am plecat să termin de ridicat ziduri. Îmi dăduse piatra ţărmului pe care-şi spăla, furioasă, valul.

O vreme am zidit şi-am învăţat să mă ridic singură, ca stânca ce iese din apă în serile liniştite de vară, când până şi valul oboseşte. Mă împietrisem şi credeam că-mi e bine. Nici n-am mai vrut să caut, să-mi adun cenuşa sufletului rămasă plutind nesigură pe aripi de vânt prin lume. Nu mai aveam nevoie, mă reîncarnasem aşa, fără bucăţile acelea care să mă facă să vibrez.

Până când, într-o zi cenuşie şi nervoasă, mi-a bătut la poartă şi-a spus simplu „Ecce homo!” iar eu am tresărit. Purta în palme cenuşa sufletului meu. Am trântit iute poarta, am încuiat şi-am aşteptat ghemuită cu genunchii la gură şi inima bătând nebuneşte, dincolo de ea. Aşteptam să plece. I-am strigat „du-te omule, habar n-ai ce vorbeşti şi unde ai ajuns! fugi, nefericitule!”. Lacrima, înviată, şoptea ”fugi, inconştientule, cât mai poţi, nu-ţi bate joc de viaţa ta, de viaţa mea, de destin, fugi şi lasă-mi piatra la locul ei, n-o clătina, eu nu vreau să mai visez!”.

El s-a aşezat liniştit şi-a turnat viaţă pe piatra mea. Nici n-a luat în seamă strigătul mut, şoapta lacrimii i s-a părut o glumă. Şi-a rămas. În nopţile cu insomnie mi-a trimis o stea care să mă vegheze. Deschid ochii şi-o văd acolo, agăţată jucăuş de-un colţ de zid sau legănându-se pe-o creangă înaltă de tei. Îmi zâmbeşte şi-mi spune că visul nu-i totdeauna coşmar. Eu tresar şi mă tem. Ea-şi soarbe tacticos cafeaua şi râde de mine. „Fraiero!”, îmi spune. „Habar n-ai tu că oamenii nu-şi scriu singuri destinele! E nevoie de doi ca pana să lase urme, nu de unul singur! Ridică-te şi umblă!”

Se face ziuă, soarele înroşeşte zarea şi eu îmi fac curaj să mă ridic. Îmi tremură genunchii, sunt moi. Îmi tremură inima, doare. Îmi tremură mâinile, le privesc uimită. Mă uit la cheia veche din broască, îmi apropii degetele tremurânde şi-nvârt. Poarta plânge când o deschid. Dincolo de ea, pe piatra temeliei mele, şade un om. Zâmbeşte şi-mi spune poveşti despre oameni de aur cald ce se găsesc oriunde-ar fi, pentru c-au fost cândva modelaţi unul pentru celălalt. Două jumătăţi ale unui întreg perfect rotund. Uniţi, mână în mână, sunt cea mai strălucitoare sferă. Doi oameni. Încep s-adun cenuşă de pe aripi de vânt. Ea se aşează firesc şi simplu la locul ei şi locul străluceşte. O mână caldă îmi veghează, atent, renaşterea. Pe ţărmul sufletului meu înfloresc macii.

Dimineaţă albastră- lucista.wordpress.com

Arzând de dor

E minunat
pentru oameni
că noi doi
suntem aşa,
tu în marginea ta de lume,
eu în marginea mea
şi purtăm amândoi
echilibrul ei
în braţe.

E foarte bine
că noi doi suntem
fiecare în punctul lui cheie,
altfel pământul s-ar răsturna
şi omenirea
s-ar face scrum
de la flacăra ce-ar uni
într-o zi
trupurile noastre
îmbrăţişate.

E ideal că trăim astfel,
cu toată lumea între noi
şi oamenii
habar nu au
că trebuie să ne mulţumească
în fiecare dimineaţă
pentru răsărit.
Doar noi ne prăbuşim
prin implozie
eu în capătul meu de pământ,
tu în marginea ta de lume,
arzând până la cenuşă,
de dor.

Iubesc

Iubesc
– tinerii ce se sărută pe stradă. E atâta emoţie în explorarea şi aşteptările lor!
– cuplurile ce merg ţinându-se de mână. Nu cele în care el, mândru şi îngâmfat, o cară pe ea ca pe o proprietate, ci cele în care mâna ei se strecoară singură în a lui, căutând adăpost.
– zâmbetul copiilor. Să-i privesc în ochi şi să-i salut.
– mamele care alăptează la sân. Privirea pruncului cu sfârcul ţâţei în gură mă topeşte.
– bătrânii ce râd şi se tachinează. Înseamnă că au îmbătrânit frumos şi încă se iubesc.
– nopţile de vară cu stelele lor, grădina cu parfum de crini şi cor de greieri. Reminiscenţe.
– lacul aburind dimineaţa devreme cu lişeţele, brotacii şi nuferii lor. E pace.
– răsăritul pe mare şi soarele ce poleieşte valul.
– zgomotul valurilor sparte de ţărm pe furtună când cerul de plumb e una cu marea.
– râsul copiilor.
– adolescenţii cu verva şi foamea lor de viaţă.
– muntele cu guler de ceaţă.
– ploaia printre brazi.
– pădurea cu viorele, tămâioare şi brebenei.
– puii animalelor. Toţi. Şi ele toate.
– câinii ce mă latră. Sunt deschişi dialogului, le vorbesc şi mă simt.
– lanul cu maci
– toamna cu culori
– iarna cu zăpezi şi miros de lemn ars, şemineu, focul ce-mbujorează obrajii şi spune poveşti.
– primăvara cu parfum şi copaci împodobiţi.
– teii în floare.
– nisipul fierbinte.
– oltenii mei cu nunţile lor.
– Jiul cu clocotul lui.
– Dunărea mea, la cazane.
– florile. Toate.
– oamenii calzi şi simpli, cu privirea deschisă, directă.
– bunicii mei de poveste şi fum. Icoanele mele.
– viaţa.

Nu mă lăsa

Nu mă lăsa
să te aştept
cu uşa inimii
deschisă
când ştii
că n-ai avea
puterea
să intri
şi să te-aşezi
preţ
de o respiraţie
adâncă.
Mă va ucide
răceala balanţei
în care
îi arunci
bătaia.
Să nu mă-nveţi
să te iubesc
de ştii
că nu ai să-mi rămâi
până la sfârşit,
altar.

Crochiu

Un pas
lângă alt pas
fac drumul.
Un umăr
lângă alt umăr
fac putere.
Un gând
lângă alt gând
nasc bunătate.
O rază
cu o rază
fac un răsărit.
O lacrimă
cu o altă lacrimă
dau un curcubeu.
Un zâmbet
lângă alt zâmbet
luminează.
O bătaie de inimă
lângă altă bătaie de inimă
leagă o prietenie.
O privire
lângă altă privire
ating un orizont.
Un suflet
lângă alt suflet
se contopesc
şi nasc o iubire.

Pact la miezul nopţii

A venit tiptil
lângă patul meu.
M-a întrebat „dormi?”
Am tăcut.
Nu dormeam,
mi-era groază de
eternitatea ei.

Te prefaci!
mi-a zis rânjind.
He, he!
Ai impresia
că nu ştiu citi
în suflete?
Ti-e teamă, te simt!
De viaţa ce te omoară
încet,
secundă cu secundă,
nu-ţi e teamă!
Biinee! Te las.

O să vin să te iau când
mă vei implora.
Până atunci o să mori
lent,
gând cu gând,
imagine cu imagine,
cuvânt cu cuvânt.
Când vei uita
să vorbeşti, o să vin
să te eliberez
de chin.

Am întins mâna
şi-am parafat
contractul.
Mâna mea stângă,
caldă,
a atins mâna ei stângă,
rigidă.
Mâna cu inima.

A venit lângă patul meu
şi am făcut un pact
cu Moartea.
Ea a plecat,
eu mor încet
secundă cu secundă,
gând cu gând,
cuvânt cu cuvânt.

Am deschis ochii
dis-de-dimineaţă,
am privit zorile
şi m-am bucurat.
Mi-am privit apoi
stânga
şi am oftat.
Mă doare pactul
încheiat
la ceas târziu
în noapte.