Arhive pe categorii: Camera cu amintiri

Momârlanul

Am cunoscut odată un momârlan. Nu ştiţi ce e? Nici eu nu ştiam la vremea aceea. Se mutase în garsoniera vecină, în locul prietenei mele. Prietenei îi duceam dorul. Îi simţeam acut lipsa pe vremea aceea în care singura evadare din închisoarea casei mele o reprezenta ibricul de cafea băut împreună în timp ce tricotam, sau croşetam. De el îmi era teamă. N-aş ştii să spun de ce. Părea ursuz, tăcut, retras sub platoşa cu ţepi de arici.

Şi tot nu v-am zis ce-s momârlanii. Nu, nu-s oameni neciopliţi, needucaţi, sau cum mai spune dex-ul şi cum, sinceră să fiu, credeam şi eu pe atunci. Sunt un popor. Unul mic şi select ce trăieşte, încă, după reguli ancestrale la marginea pădurii, undeva pe Valea Jiului. Viaţa lor curge în ritm propriu, ca în alte veacuri în care dacii şi-au pus piatră de temelie pe malul Jiului. Au împrumutat pentru firea lor ceva din sălbăticia şi frumuseţea locului.

Cumva, soţul meu, destul de sălbatic de felul lui, se împrietenise cu acest vecin ursuz şi taciturn. Aveau lungi întrevederi în care unul vorbea, celălalt tăcea şi fuma, se completau oarecum. Al meu vorbea de nu lăsa loc nimănui să mai zică ceva, celălalt tăcea şi-l tolera printre nori de fum şi aburi de alcool. Îl saluta volubil când se întâlneau pe scară, îi scutura mâna cu putere, îl întreba tare, cu o oarecare infatuare:

  • Ce mai faci, momârlane!

Mie îmi venea să intru în pământ de ruşine şi-l trăgeam de mânecă, să tacă. El, total insensibil la astfel de subtilităţi, continua:

  • De ce-mi faci semn să tac? Ce vecine, nu eşti momârlan? Greşesc cumva?

Cu linişte netulburată şi-o voce caldă, moale, cu accent, momârlanul aproba.

  • Ba da, sunt. Lăsaţi-l, nu mă supăr.

La început, întrevederile astea în doi se ţineau exclusiv în casa vecinului. Îmi convenea. Câteva ore puteam fi singură şi liniştită. Apoi, prin nu ştiu ce concurs de împrejurări s-au mutat la noi. Şi eu m-am retras într-un colţ, tăcută, încercând să mă fac invizibilă de s-ar putea. Nici să respir nu-mi venea. Mă intimida omul acela aspru, cu privirea ca oţelul. Aşa credeam atunci, că-i dură ca oţelul. Apoi am mers pe valea Jiului şi i-am văzut ochii oglindiţi în apa lui învolburată.

După ce s-au mutat la noi, a început să facă eforturi ca să se facă oarecum plăcut. Povestea cu privirea prinsă într-o amintire îndepărtată despre satul lui de pe deal, despre părinţi şi fraţi rămaşi acasă, despre lumea pe care o colindase ca şofer de tir, despre lume – aşa cum o vedea el. Niciodată nu te privea direct în faţă când vorbea. Doar când te asculta îşi înfigea ca un sfredel privirea în ochii tăi, de parcă s-ar fi temut ca ceea ce-i spuneai să nu cumva să fie minciună. L-am surprins de câteva ori privindu-mă în timp ce lucram tăcută în colţul meu şi m-am înfiorat. I-aş fi zis soţului să nu-l mai primească, dar nu ar fi avut niciun efect. El oricum nu făcea ce-i ziceam eu. Iar eu nu puteam părăsi unica încăpere în care locuiam.

Avea vecinul meu o prietenă blondă şi un pic cam prostuţă. Venea din când în când, şedea câteva zile, apoi pleca pentru o perioadă nedefinită. După un timp se întorcea şi o luau de la capăt. Cu ea m-aş fi putut împrieteni, de-ar fi ştiut şi altceva decât să fumeze şi să vorbească admirativ despre ea şi dorinţele ei. Eu n-aveam dorinţe de spus şi nici de ascultat. N-a contat, ei oricum îi plăcea să impresioneze bărbaţi, nu femei. Când era la el, deveneam patru. Blonda lui cu soţul meu vorbeau, eu cu el tăceam, fiecare în colţul lui. Eram, într-un fel, un grup armonios.

Într-o zi blonda a zis c-ar vrea să meargă să se roage la mânăstire. Nu călcasem în viaţa mea într-o mânăstire şi mi s-a părut ciudat ca o fată ca ea să-şi dorească asta. Nu eram nici eu prea dusă la biserică, recunosc, însă imaginea ei în uşa unei biserici mi se părea de-a dreptul din alt film. Aşa cum aproba tot ceea ce ea-i cerea, bărbatul a aprobat.

  • Hai! Îmbrăcaţi-vă şi hai să mergem la Orşova, la mânăstire.

N-aş fi mers. Mi se făcuse gol în stomac. Ce căutam eu pe drumul ăsta cu oamenii aceia? Mi se părea evident că ea vrea să aibă o zi doar cu el, nu cu coadă după ei. Soţul, însă, n-a aşteptat invitaţia de două ori.

  • Suntem gata imediat.
  • Eu n-aş merge, am ceva treabă.

Nici nu mai ştiu de pretext am băgat să mă eschivez. El m-a privit în felul lui direct, s-a încruntat puţin şi mi-a vorbit ochi în ochi, fără să-şi mai desprindă privirea din ochii mei.

  • Ba te rog frumos să mergi. Mi-ar face mare, mare plăcere.

M-am roşit, am transpirat, am plecat ochii şi-am tăcut. Era prima dată când am vorbit aşa, direct unul cu celălalt. Şi atunci am înţeles că el nu-şi dorea de fapt să rămână doar cu ea în ziua aceea, pe drumul ăla. Habar n-aveam de ce. Ne-am pregătit, am urcat în maşină şi-am urcat. Domnii în faţă, noi două în spate. Stăteam fiecare lipită de uşa ei, să nu cumva să ne atingem şi să ne muşcăm. Eu mută, cu privirea pierdută pe geam, ea mânioasă, mocnind. Un timp s-a lăsat peste noi o tăcere apăsătoare. Până când am ieşit din oraş şi ne-am înscris pe şosea, spre Gura Văii. Atunci, cu aceeaşi linişte ca totdeauna, momârlanul a început să vorbească.

  • Eu nu cred în biserica voastră. O respect, dar nu cred. La noi în sat nu e biserică de zid. Biserica-i afară, sub cerul liber, în pădurea de brad. Te duci în pădure, alegi un brad, îţi faci cruce, îngenunchezi sub cetina lui şi te spovedeşti. Îi spui şi ce te doare, şi ce te frământă, şi cine şi-a furat o oaie şi ce-ai să-i faci, şi pe cine-ai omorât, pe cine iubeşti, pe cine urăşti, că ai copilul bolnav, că ai muierea rea. Bradul freamătă şi-ţi ia păcatele. Tu te ridici, pui căciula pe cap şi pleci uşurat pe drumul tău. De te îndrăgosteşti îţi aduci muierea s-o iubeşti sub cetina lui, dacă urăşti înfigi securea în pământ şi faci legământ de răzbunare. Bradul le ascultă, le ocroteşte şi le iartă pe toate. E pod între tine şi Dumnezeu. Când simte că s-a sfârşit timpul, momârlanul mai urcă o dată-n pădure, la bradul lui, să-şi ceară iertare şi să ia binecuvântarea pentru ultimul drum. Nimeni nu taie un brad până nu-i cere iertare, e lege. Din lemnul lui ne facem case, cu el ne hrănim şi ne încălzim în nopţile geroase în care lupii coboară de pe culmi. Suntem oameni simpli şi tăcuţi. Nu ne plac cei care vorbesc mult şi fără rost, nici nu punem preţ pe ceea ce voi aţi crede că e indispensabil.

A fost un adevărat discurs. În dreapta mea se ridica stânca de granit, în stânga blondei se întindea, leneşă, Dunărea. Pe scaunul din faţă soţul meu îşi mânca buzele şi tăcea. Am ajuns sus, deasupra de Orşova, la mânăstirea Sfânta Ana, ne-am închinat şi am intrat. El a rămas în curte. Ne-am întors apăsaţi de aceeaşi tăcere ca la venire. Din ziua aceea grupul s-a destrămat. Blonda a plecat şi nu s-a mai întors, soţul meu a găsit motive să evite şuetele, doar stima mea pentru omul acela tăcut cu privirea oţelită a crescut. Relaţia noastră tăcută a evoluat. Cât timp am mai fost vecini ne-am salutat zâmbind de fiecare dată când ne-am întâlnit.

Am mai pus pe blog, cândva povestea momârlanilor cu biserica lor pădure şi cu brazii preoţi. Nu mai ştiu pe unde, că pe vremea aia scriam mult şi cam dezlânat. Mi-am amintit-o în vară când în drumul meu am dat cu ochii de apele învolburate ale Jiului în defileu. Aş fi coborât şi-aş fi rămas să caut poporul ce încă ştie să-şi lase pe cetină de brad şi griji, şi nevoi, şi bucurii, şi tristeţi. Să evadez din viaţa mea şi să mă rup de lume.

 

11 comentarii

Ianuarie 22, 2016 · 8:49 am

Se cunună robul lui Dumnezeu…

Acum nişte ani în urmă (nu spui câţi că-s mai mult de 15 şi mă credeţi bătrână când eu sunt o jună sprinţară), s-a decis şi frate-meu să-şi pună pirostriile, după o viaţă de holtei destul de lungă. Cu alte cuvinte, rămâsesem singura care nu-l băteam la cap să se aşeze la casa lui, bla, bla. Tata, mândru nevoie mare, s-a angajat să facă nunta, că avea experienţă. Mai organizase una cu vreo 30 de ani în urmă. Pe-a lui. Zis şi făcut, bucurie mare, zilele treceau una după alta, toamna se apropia. Sunam acasă cam o dată pe săptămână să întreb de una de alta, să nu uităm naiba ceva. De fiecare dată toate erau frumoase, roz şi perfecte. Nimic nu era uitat.
– Aţi pus, tată, varza la murat?
– Lasă, băi, nu-ţi bate tu capul! Ştiu eu! E bine!
– Aţi luat şorţuri, şerveţele, fețe de masă, prosoape?
– Da, băi, nu-ţi face griji! Ştiu eu!
Buun. Deci toate erau perfecte şi bucuria creştea odată cu trecerea timpului, cu gândul la cheful şi distracţia de pomină ce-aveam să le tragem. Doar că… cu o săptămână înainte mă sună frate-meu să las dracului totul şi să mă duc acolo, că el nu mai rezistă şi iese cu sânge. Cumnată-mea la fel, că ea nu mai suportă, că e obosită şi nu mai poate face nimic. Ce să faceţi fraţilor, că toate sunt făcute? Cum erau, vă povestesc altădată.
Îmi cer concediu şi plec cu o săptămână mai devreme, urmând ca ex-soţul să vină vineri înainte de nuntă cu copiii şi prietenii noştri cu maşina. Ajung acolo şi-l găsesc pe frate-meu plin de mortar, pe cumnată-mea plină de vopsea, pe tata negru. Am tăcut şi m-am apucat de treabă. Până vineri reuşisem performanţa să mă cert cu toţi şi să-i împac la loc, să mă enervez că fină-mea-mi stricase un carton de ouă şi blaturile pentru prăjituri, mama îmi furase ultimul carton de ouă şi-l dăduse bucătarului ca să le pună în sarmale(???), mă certasem cu bucătarul care nu mă lăsa să mă ating de carne pe motiv că nu mă cunoaşte, cu fină-mea din nou că-şi băgase picioarele şi-n 2 kg de icre ca să fie treaba oablă şi abia-mi mai ţineam lacrimile în frâu.
Le-am dat drumul duminică, când m-am certat cu frate-meu şi-am vrut să-mi bag picioarele să plec şi să-l bag în mă-sa cu nunta lui cu tot. Norocul lui cu naşă-mea şi cu Carmen (incredibila mea prietenă) care au reuşit cumva să mă liniştească şi să mă urce în maşină ca să mă ducă la biserică. Restul nunţii urma să vină per-pedes, că aşa era obiceiul, să audă lumea lăutarii, să iasă la porţi, să vadă mireasa, să-şi dea cu părerea, să mai dea un chiot, să mai bea un pahar de vin, o ceaşcă de ţuică în cinstea mirilor. Ca la nuntă, de.
La biserică am ajuns în cel mult 7 minute. Trei km liberi, o bagatelă. Alaiul nu reuşise nici să dea colţul de pe uliţa noastră. O linişte suspectă ne-a întâmpinat. Mă, cine ştie, o fi în biserică popa şi ţine uşa închisă că de, e curent. Vax. Biserica încuiată. Dincolo de gard, la casa parohială aceeaşi linişte. O dormi, îmi zic. Strig. Pauză. Strig mai tare. Nimic. Măi să fie, să vezi că ăştia nu l-au anunţat pe popa şi n-are cine să-i cunune! Ies în drum şi strig la o poartă.
– Bună ziua! Ştiţi cumva unde-i popa?
– Da’ de ce?
– Păi, avem nuntă, zic. Şi parcă ar trebui să fie şi el la cununie, măcar să ne deschidă uşa.
– Aaaaa! Păi e la semănat!
– Azi???
– Păi când? A plecat acu’ vreo oră, că l-a chemat tractoristu! Da’ acum trebuie să vă cununaţi?
– Acu’ ne gândeam. Dacă alaiul e pe drum, cam când credeţi c-am putea să o facem?
– Io nu ştiu, taică… mergeţi şi voi la ţârcovnic acasă, că la el sunt cheile de la biserică şi vine să vă deschidă.
– Târcovnicu’ ţine şi slujba?
– Cum să ţină şi slujba? Pe-aia o ţine popa! Dac-o putea, acu…
– Da de ce să nu poată?
– Ei, vedeţi voi.
Suna ca naiba. Mă întorc la Carmen care mă aştepta fumând lângă maşină.
– Băi, zic, e groasă. Ăştia nu au vorbit cu popa, ăla e pe câmp, ăştia ajung acu’ cu lăutarii şi nu are cine să-i cunune. Hai la târcovnic.
Ajungem la târcovnic acasă. Ăsta, galben ca lămâia, parcă trăgea să moară.
– Păi, eu nu deschid biserica dacă părintele nu e. Ce să faceţi singuri în biserică?
– Să-l aşteptăm, zic. Cum să-l aşteptăm cu tot alaiul în drum?
– Io nu ştiu, taică, nu ştiu. Aţi vorbit cu el? Ştie că veniţi? Că mie nu-mi zâse nimic de nicio nuntă!
– Ştie, normal că ştie!
– Io nu cred, taică. Nu cred. Şi când o veni de la semănat habar nu am…
– Păi mata ştii unde seamănă?
– Ştiu, are un loc, colo, în balta lui Pică.
– Noi suntem cu maşina, zic. Hai cu noi după el.
– Ba, taică, nu merg, că la ora asta nu-i limpede şi mă afuriseşte. Lasă-l că vine el. Hai că mă îmbrac şi vin să stau cu voi, să-l aşteptăm.
Ajungem înapoi la poarta bisericii, de data asta şi cu târcovnicul cel galben ca lămâia. Timpul trecea, soarele trecea sper apus, începea să se facă răcoare, alaiul de nuntă se apropia, doar popa nu se vedea. Nu mai puteam sta locului de nerăbdare. Asta ne mai trebuia acum! Ce era în gândul meu, câte înjurături de tot felul numai eu şi Cristos ştiam!
– Băi, hai că avem timp să ajungem la Dăbuleni să rugăm preotul de acolo să vină cu noi să-i cunune.
– Hai, zice Carmen, veşnic disponibilă pentru toate nevoile mele.
– Ba, taică, nu vă duceţi, zice ţârcovnicul! Nu vă duceţi, că nu vine, vă spui io!
– Da de ce să nu vină? Îl plătim!
– Nu, de-aia! Nu vine să slujească aici dacă n-a vorbit cu părintele înainte că iese scandal mare!
– Păi dacă ăsta nu e, ce să facem?
– Nu ştiu, da nu vă duceţi, zice. Nu vă duceţi, că nu vine, vă spui io. Nu se ceartă cu părintele.
Ft-i! Deja se auzeau lăutarii şi se vedeau copiii cu lumânările. Mai un pic şi se zăreşte şi mireasa cu naşul de cot. Gata, îmi zic, asta a fost. Mergem, bem, mâncăm şi-i cununăm altă dată. Îmi făceam planul cum să le dau vestea când, de după colţ apare şi popa cu barba în vânt, părul vâlvoi, obraz roşu, nas şi mai roşu, clătinându-se pe blana căruţei care-l aducea târâş-grăpiş acasă. Îmi venea să plâng de bucurie că-l văd şi de necaz că era beat criţă.
– Hoooo! Ce faceţi, taică, aici?
– Săru’mâna, Părinte! Iote ce să facem, vă aşteptam!
– Da’ uite că venii! Cu ce gând pe la mine?
– Cu o cununie, zic. Aveaţi o cununie astă-seară.
– Hmmm… io mai ştiu, taică! Oi fi având, da’ am uitat! Când mi-aţi spus?
– Duminca trecută, Părinte! Strigă şi Naşa bătrână că ajunsese deja lângă noi şi-l înjura printre dinţi cu foc. Io ţ-am zis duminica trecută după slujbă, când am venit la tine şi te-am luat deoparte! Cum dracu’ uitaşi?
– Ei, ce să fac, Etă, mai uit şi io, mai uit că-s bătrân! Lasă că se rezolvă. Să intru şi io în curte, să mă pregătesc şi viu! Acuş viu şi-i cunun!
– Uiţi de băutură, nu de bătrân, dă-te dracu’! mai prind din zbor de la nasă-mea. Doar eu, popa nu. Mai bine.
Târcovnicul s-a dus să deschidă uşa, alaiul a intrat în biserică şi s-a pus pe aşteptat. Veselie, râs, glume tâmpite. Ce era să facă nuntaşii încălziţi de drum şi de vin? Cumnată-mea făcea feţe feţe cu surorile ei şi cu mă-sa, bănuind de pe atunci ce soartă o aşteaptă pe biata mireasă în satul ăla în care şi popa e beţiv, frate-meu doar ce se mai descreţise un pic, naşul în formă mare. Vine şi popa a cărui pregătire constase în spălat barba de praf, scuturat reverenda un pic şi pus epitrahilul deasupra. Intră în altar, mormăie ceva neînţeles şi iese cu crucea în mână. Ţârcovnicul deja aşezase masa cu cele trebuincioase cununiei, aprinsese şi tămâia, aşa că slujba putea începe. Şi a şi început! Cinci minute încheiate a cântat pe repede înainte părintele! Cuvintele doar el le înţelegea şi nu sunt sigură dacă erau toate din slujba de cununie. După cele cinci minute si un Amin cântat pe nas de târcovnic, popa strigă de răsună biserica:
– Măăărieee!!
– Îuuu! Ce-ai?
– Mă-ta-i acas’? În numele Tatălui, al Fiului şi-al Sfântului Duh!
– Nuuu! E la fra-su, are o treabă!
– Aha, bine! Vaca mea veni? Amiiiin!
– Aha! E la poartă!
– Bag-o în curte! Și trimite-o pe mă-ta s-o mulgă după aia! Doooaaamne miluieeeesssteeeee!
Ce-a urmat nu poate fi redat fidel în cuvinte. Frate-meu tuşea, cumnată-mea se ţinea de burtă, naşul s-a aplecat şi se lovea cu palmele pe genunchi, lăsând lumânarea în grija cumnatului de mână, naşa lăcrima deja, iar eu cu Carmen ne-am bulucit pe uşă afară să slobozim în hohot toată tensiunea zilei. După încă douăzeci de minute slujba era gata şi frate-meu putea să-şi sfârşească cu succes viaţa de burlac. Iar popa să-şi vadă liniştit de mulsul vacii. Sau al Măriei, încă nu-mi dau seama bine.

9 comentarii

Noiembrie 21, 2015 · 2:30 pm

Poveste casnică despre unii doctori şi preoţi

Mă trezesc acum câţiva ani cu un telefon de la tata. Trebuie să vă spun că atunci când sună tata e eveniment. Dacă vreţi să vă faceţi o idee, luaţi în calcul că nu m-a sunat nici la moartea bunicilor mei, de nu am putut să-i însoţesc pe ultimul drum. Ei, atunci când a sunat telefonul a fost o surpriză atât de mare că m-am gândit ceva dacă să răspund sau nu. I-am ratat apelul şi l-am sunat înapoi. Era întradevăr de rău. De foarte rău. Mă chema acasă ca s-o mai prind pe mama în viaţă. Vă daţi seama că o veste ca asta te cam zdruncină, după ce, de câte ori ai sunat ţi s-a spus că e totul bine.

Tot anul acela o plimbase de acasă la spital, de la spital acasă, până când nu a mai fost în stare să se ridice din pat. La spital primise un diagnostic necruţător: ciroză şi doctorul, după ce a experimentat pe ea toate medicamentele despre care citise în tratarea acestei cumplite boli, şi-a declinat competenţa şi i-a zis tatei s-o ia acasă, nu nu mai are şanse să supravieţuiască. Îi dăduse cel mult o lună, dar era sigur că nu rezistă mai mult de două săptămâni (probabil se săturase şi de miei, iezi, curcani şi alte bunătăţi pe care le tot cerea amărâtului meu de tată care se încăpăţânase să ne demonstreze că se descurcă singur).

Mi-am luat liber şi am alergat acasă într-un suflet. Din mama mea mai era o mână de om numai piele şi oase, cu o burtă mare, plină de lichid. Ochii ei albaştri şi mari erau afundaţi în orbite şi oasele craniului împungeau perna prin pielea străvezie. Mi s-a rupt sufletul s-o văd cum se chinuie să respire, să supravieţuiască. Nu putea să-şi ridice capul nici să bea apă şi nu mai era în stare nici să vorbească. Avea lungi perioade în care nici măcar nu era conştientă şi ne simţeam neputincioşi privind-o. Ne-am revoltat, normal, fiecare în felul nostru. Eu plângând, frate-meu certându-se cu tata şi înjurând. El se presupune că el era cel mai tare şi încerca să mă încurajeze pe mine, dar nu-şi ştia gestiona sentimentele.

Te simţi dezrădăcinat şi al nimănui în astfel de momente, simţi că lumea ta se prăbuşeşte. Tu te clatini şi încerci să te agăţi de orice ca să poţi rămâne în picioare. Am început s-o păzim pe rând. Eu, cumnată-mea, tata, o fină… Frate-meu nici nu îndrăznea să calce peste pragul încăperii în care zăcea.Eu ieşeam, mă duceam în fundul grădinii, mai trăgeam o porţie de plâns, urlam, îmi ştergeam lacrimile şi mă întorceam s-o iau de la capăt. Mă rugam la căpătâiul ei, o simţeam cum se roagă cu mine, cum se liniştea şi se agăţa de viaţă cu toate puterile şi asta mă termina.

Într-o după amiază, când i-a fost cel mai rău, l-am luat pe frate-meu şi ne-am dus după preot. A fost o surpriză să văd că nu mă respinge, el, care nu este deloc credincios. Ne-am urcat în maşină hotărâţi să-l aducem cu noi s-o împărtăşească. Cred că şi mama aştepta cu nerăbdare, deşi ea nu a călcat pragul bisericii decât la nunţi, botezuri şi înmormântări. O simţeam. Preotul cel bătrân şi veşnic abţiguit de care  nu mai era. În locul lui venise un preot tânăr ce transformase casa parohială şi curtea bisericii într-un rai cu flori. Preoteasa ne-a întâmpinat zâmbitoare, de parcă ne-ar fi cunoscut de o viaţă şi ne-a promis că-l va trimite cu siguranţă pe părinte după ce ajunge acasă. Era plecat cu treabă în alt sat. Ne-am întors mai trişti de cum am plecat şi nici n-am îndrăznit să intru să-i spun mamei că preotul n-a venit cu noi.

Timpul trecea, începea să se înnopteze şi popa nu mai ajungea. Îmi pierdusem speranţa că ar mai apărea la timp. L-aş fi rugat pe frate-meu să mai mergem o dată până la biserică, dar el deja începuse să înjure. Mi-am dat seama că în durerea noastră nici măcar nu-i spusesem preotesei cine suntem! Mă gândeam „ Ce fraieri suntem! Unde să vină omul, când noi nici nu i-am spus? De unde să ne cunoască el pe noi?” Şi totuşi, atunci când deja îmi murea şi utima speranţă, la poartă a oprit o maşină şi din ea a coborât preotul.

A intrat sobru pe poartă, a salutat blând şi a cerut să-l ducem la mama. Tata se învârtea ca un lup în cuşcă, că ar fi vrut să fie de faţă, să vadă el acolo, să audă, să supervizeze ce face preotul ăla prea tânăr în care nici măcar nu putea avea încredere din moment ce era mai mic şi decât copiii lui. Preotul l-a dat afară şi a închis uşa în urma lui. A stat acolo, lângă mama, au vorbit, a spovedit-o (şi credeţi-mă, a avut multe de iertat), s-a rugat pentru ea şi cu ea, a împărtăşit-o şi-a ieşit de acolo mai trist decât a intrat. Cumnată-mea a sărit să-l întrebe cât crede că mai rezistă. El, cu privirea pierdută a privit-o blând şi-a ridicat din umeri. „Doar bunul Dumnezeu ştie!”, a răspuns şi a refuzat orice plată. S-a urcat în maşină şi a plecat lăsându-ne să ne trăim durerea.

În noaptea aceea mama s-a odihnit. A dormit ca un prunc până dimineaţă. Din când în când ne duceam să vedem dacă mai respiră şi ni se părea ciudată respiraţia ei liniştită, abia simţită, după ce-şi trăsese sufletul atâtea zile la rând. Dimineaţă când s-a trezit a cerut să mănânce. Uşor-uşor s-a întremat şi după alte câteva zile a putut fi transportată la spital. De data asta la cu totul altul decât cel la care acel vraci cu diplomă făcuse experimente pe ea. Diagnosticul de ciroză nu s-a confirmat şi cu tratamentul adecvat şi-a revenit suficient cât să se poată întreţine singură. E bine şi azi şi încă au grijă unul de altul şi ţin gospodăria înfloritoare, mai bine ca alţii mai tineri şi mai în putere.

E un episod dureros din viaţa mea pe care l-am scris cu greu, dar am vrut să vi-l împărtăşesc tocmai pentru că toată lumea e pornită azi împotriva preoţilor. A tuturor preoţilor. Inclusiv copiii mei nu mai au nicio înţelegere pentru haina preoţească. Ori lucrurile nu sunt niciodată aşa cum par iar oamenii nu seamănă unul cu celălalt în nicio situaţie. Da, sunt preoţi lacomi care au îmbrăcat reverenda doar pentru a se îmbogăţi cu minim de efort. Sunt totuşi şi oameni care-şi iau în serios menirea şi fac minuni cu harul lor. Pentru că nu-i uşor să te încarci cu durerile tuturor şi să oferi alinare chiar şi celor a căror conştiinţă e prea încărcată de nici măcar ei înşişi nu se pot ierta. Şi nici să dai mâna cu moartea de câte ori conduci un suflet pe ultimul drum nu-i de ici, de colo. Noi ne trăim durerile noastre şi încercăm să ne liniştim conştiinţa respectând tot felul de ritualuri în astfel de momente. Fie că ni le spune baba Rada din capul satului, şefa radio-şanţ şi bocitoarea de serviciu, fie că ni le impune baba care se duce în fiecare dimineaţă să tămâie mormântul, fie că cine ştie ce neam se mai trezeşte să impună o regulă. Preotul vine să te sprijine şi pe tine, cel rămas şi să preia asupra lui şi uriaşa sarcină a petrecerii celui ce pleacă. Cine-şi închipuie că e uşor se înşeală. Nu toţi merită piatra. Unii chiar merită acel „săru’mâna, Părinte!”

3 comentarii

Noiembrie 10, 2015 · 8:55 am

Povestea de marţi- despre un năşit mai special

Mă tot gândesc de ieri să vă spun o poveste de pe vremea în care eram o mândră şantieristă, undeva pe malul Dunării. Am lăsat-o pe azi, că tot e marţi şi-ar fi nevoie de un zâmbet să contracarăm cele trei ceasuri rele pe care le duce în spate fiecare zi din asta. Bun, acum să purcedem pe firul poveştii, până prin anii 2000 şi-un pic.

Era o toamnă ceţoasă şi noi ne pregăteam să lansăm la apă un cargo de vreo 4400 t deadweight (cu aproximaţie acum şi cu o marjă de eroare serioasă, că de sunt şi eu bătrână şi nu mai ţin minte aşa bine) construit pentru un partener german. Lansarea era un pic întârziată pentru că se tot ceruseră modificări, apoi Dunărea nu avusese suficientă apă, chestii din astea banale, de care te împiedici la fiecare pas, mai ales când faci nave maritime autopropulsate pe undeva pe aproape de cazanele Dunării.

Se apropia vertiginos ziua lansării, marangozii lucrau de zor la pregătirea calei, seul de oaie lucea pe traversele de lemn, parâmele erau întinse, numai bune de tăiat, oamenii îşi stabileau locurile şi acţiunile ce trebuiau intreprinse la secundă, astfel încât lansarea să decurgă fără incidente.  Nava urma să fie trasă la cheu, să fie împodobită cu steaguri, să strălucească. În şedinţa CA de dinainte se hotărâse, nu ştiu să spun cum, ca nasă să fie şefa compartimentului la care lucram eu.

Acum se cuvine o paranteză, că poate nu ştiţi ce înseamnă să năşeşti o navă. În momentul în care vasul e gata, vopseaua luceşte proaspătă şi ea e pregătită să dea piept cu apele pe care va circula tot restul vieţii de atunci înainte, muncitorii îi scriu numele frumos la prova, o împodobesc gigea şi o trag pe cala de lansare, îi umplu tancurile de balast, ca nava să se echilibreze şi să nu se lase într-o rână când ajunge în apă. Tot felul de calcule şi pregătiri milimetrice până să-i dea drumul în apă.

Pentru a avea viaţă lungă şi ape liniştite (că aşa-s marinarii, superstiţioşi), nava trebuie botezată. În general, proprietarul e cel care alege pe cineva din cercul de apropiaţi să oficieze această ceremonie. De regulă se alege o femeie, dar nu e exclus ca naşul să fie şi bărbat, că e democraţie, normal. De prova navei se leagă o sticlă mare de şampanie, care va fi spartă de vas în momentul în care acestuia i se taie parâmele şi el începe să alunece lin în apă. E de rău augur dacă sticla nu se sparge din prima, aşa că orice botez presupune şi o doză mare de emoţii. Închidem paranteza.

Clienţii noştri nu prea veneau cu naşa de acasă, lăsau la latitudinea conducerii noastre să facă propunerile pentru o funcţie atât de importantă. Ei puteau să respingă sau nu, dar de obicei nu făceau nazuri. Ce a fost neobişnuit de data asta? Naşa era oarecum atipică, pentru că de obicei era aleasă din rândul fetelor care lucraseră efectiv la navă (de la serviciul proiectare, sau de la secţiile de producţie), ori noi eram departamentul de resurse umane, fără nicio legătură directă cu construcţia navei.

Bine, aveam noi o juristă boccie şi urâtă de ziceai că-i machiată din loc în loc cu funingine de pe fundul cazanului, rea ca talpa iadului, dar infatuată nevoie mare (pentru că generalul îi dăduse puteri depline în schimbul unor servicii la care se pare că se pricepea extraordinar de bine), care tânjea demult să aibă şi ea măcar o dată în viaţă onoarea să fie naşa unei nave. Nu a apucat însă să-şi împlinească visul (Doamne ajută!) că bieţii clienţi când o vedeau îşi făceau repede cruce cu limba în gură şi erau convinşi că vasul atins de mâna ei se va scufunda încă înainte de a atinge apa.

Seara ne-am dus pe rând să vedem în ce stadiu sunt lucrările, că na, ne simţeam oarecum toţi implicaţi în procesul ăsta atât de important şi aveam emoţii exact ca la botezul unui copilaş.

A doua zi, dimineaţa devreme, înainte de începerea programului, eram toţi în păr adunaţi pe cheu. Se nimerise o dimineaţă senină, înaltă şi răcoroasă, numai bună pentru un botez reuşit. De ce lansarea asta era într-o zi de lucru, chiar nu aş ştii să vă spun.

De obicei lansările erau programate sâmbăta devreme, ca muncitorii să-şi poată aduce şi familia la eveniment. Şi veneau copiii ca la cea mai frumoasă piesă de teatru de păpuşi. V-am mai spus eu cândva că activitatea asta de navalist, oricât de grea ar fi, te prinde în mrejele ei şi nu-ţi mai dă drumul toată viaţa. Te îndrăgosteşti iremediabil de ea. severnav

Să nu mă mai întind, că deja nu mai înţelegeţi nimic.

Dimineaţa lansării, răcoare şi soare, ne ieşeau aburi pe nas când respiram. Vasul strălucea minunat în aburul dimineţii, sus pe punte un furnicar de oameni se agitau de colo colo, jos muncitorii stăteau pe poziţii cu ochii la maistrul care coordona lansarea, noi strânşi ciopor pe margine, aşteptam să apară conducerea împreună cu partenerii să înceapă ceremonia şi ne chinuiam să nu cumva să luăm cu noi acasă seul întins din belşug peste tot.

Agitaţie, veselie, emoţii, multe emoţii. Apare directorul tehnic, verifică parâmele, schimbă câteva cuvinte cu maistrul coordonator şi muncitorii şi după câteva minute apare şi stafful, gătit la patru ace, cu sefa noastră elegantă, îmbujorată, cu ochi strălucitori şi mâinile tremurând. Îi şoptim baftă, ea râde, noi strângem pumnii şi aşteptăm.

Nu ştiu ce naiba aveam aşa emoţii, că doar nu se întâmplase niciodată să rateze cineva botezul, iar şefa noastră avea o aruncare perfectă de fostă jucătoare de handbal.

Măi oameni buni, şi se aude semnalul maistrului, primele parâme sunt slabite, urmează celelalte, nava începe să se mişte imperceptibil, naşa stă cu sticla în mână şi aruncă şampania cu toată puterea. Sticla, nărăvaşă, capătă o traiectorie ciudată şi loveşte în tabla navei cu dopul!! Ciuciu să se spargă! În virtutea cine ştie căror legi fizice vine repede înapoi, naşa o prinde din zbor, o aruncă din nou şi… ghinion, se loveşte de prova şi se întoarce la fel de întreagă, de parcă ar fi fost teleghidată. Frate, de parcă şampania aia nu era ambalată în recipient de sticlă ci într-unul de cauciuc, rezistent la şocuri, aşa sărea înapoi după ce lovea tabla!

Asistenţa, consternată, uită să respire, după ce un suspin colectiv însoţise prima ratare. Partenerul neamţ se întunecă pe măsură ce naşa se înroşeşte, căpătând o tentă de mac de câmp gata să se scuture. Sticla pendulează înapoi, naşa o prinde din nou şi de data asta nu mai ratează, sticla se sparge cu zgomot, în spume, de tabla navei, dezvelind numele şi scăldând prova în primele valuri de şampanie.

Toată tărăşenia s-a petrecut în mai puţin de un minut, înainte ca vasul să-şi ia avânt în drumul către apă. Cargo-ul a început să capete viteză abia după ce s-a spart sticla, de parcă abia aşteptase şi el să fie botezat înainte de a pleca. Într-un final a atins apa clătinându-se şi aruncând stropi veseli în toate părţile cu un plescăit de plăcere. După ce s-a clatinat de câteva ori îngrijorător în dreapta şi-n stânga, încercând stomacurile muncitorilor de pe punte, a ridicat fruntea şi s-a scuturat vesel ca o raţă în soarele dimineţii.

Una peste alta, lansarea s-a dovedit a fi o reuşită şi sinceră să fiu, nu cred că vreun val mai şugubăţ a reuşit să-i producă stricăciuni iremediabile până acum.

 

7 comentarii

Iulie 7, 2015 · 8:35 am

Povestea pantalonilor cu gaură-n fund

10013957_575022259272776_4789662251818319664_nGăsesc azi pe facebook poza asta şi-mi aduc aminte de o întâmplare haioasă şi cu tâlc de pe vremea în care eram tineri şi încă neobişnuiţi cu economia de piaţă ce abia înmugurea în minunaţa noastră ţară. Hai să v-o povestesc şi vouă, să nu râd ca proasta, singură.

Pe vremea lui Ceaşcă, cele mai bune hăinuţe pentru copii erau cele chinezeşti. Făcute dintr-un bumbac excelent, frumos colorate, cu maimuţoi, culori solide care-şi păstrau prospeţimea până se făceau copiii mari şi le rămâneau mici. O mană cerească, nu altfel. Pe cât erau de bune, pe atât erau de greu de găsit. Trebuia să fii cu adevărat norocos să le găseşti la liber în magazinele de specialitate, sau să fii cu mult mai norocos şi să-ţi faci „o pilă” la raionul de copii. Acum, şi pilele astea nu erau aşa, de fier, trebuiau întreţinute, gâdilate, recompensate. În fine.

Vine revoluţia şi încep să apara la liber tot felul de prostioare, care mai de care mai colorate, să-ţi ia ochii, de.
La câţiva după 89 se naşte prima mea finuţă şi mă reped ca disperata să-i cumpăr haine, s-o scot din maternitate. La mare căutare erau nişte trusouri gata pregătite, ambalate frumos, în sacoşica lor transparentă, cu scutecele aferente, mentiţe şi body- o minune. Îi aleg şi eu unul galben cu răţuşte (cred) şi floricele, de-ţi râdeau ochii când le priveai!

Ajung acasă, tare mândră de ce-am cumpărat şi dau să mă laud cu ele ex.soţului meu şi prietenei mele celei mai bune, care locuia vis-a-vis. Desfac eu scutecele, triunchiuri, păturica, şi scot ca pe un trofeul minunatul trusou. Şi ce credeţi, oameni buni! Toate era impecabile, în afară de body şi pantalonaşii de la costum care aveau câte o imensă gaură în fund. Nu exagerez! Erau neîncheiaţi în fund şi pe partea cu organele genitale. Fac feţe feţe, încep să înjur şi a doua zi mă duc înapoi cu ele la magazin, să mă iau de piept cu cea care-mi vânduse porcăriile alea.

Măi, aproape că-mi venea să plâng, dar pe de altă parte ziceam bogdeaproste că mai erau câteva săptămâni până la botez. Vă daţi seama, să mă fi făcut de râs cu rupturile alea în biserică?
Ajung la magazin, găsesc vânzătoarea şi cu flăcări în ochi, o întreb dacă a desfăcut vreodată un trusou din ăla, să-l verifice măcar. Ea, candidă îmi spune că nu. O invit să se uite la al meu. Femeia face feţe-feţe, desface pachetul şi dă cu ochii de minunaţii pantalor.
– Doamnă, ştiţi că nu putem primi înapoi marfa desfăcută şi deteriorată!
– Nu e deteriorată, zic, eu doar am desfăcut-o şi aşa am găsit-o!
– Nu-i adevărat, doamnă! Noi suntem firmă serioasă, nu umblăm cu aşa ceva! Sunt convinsă că v-am dat trusoul sigilat! Eu nu pot să vă iau înapoi marfa aşa cum este.
Se alertaseră şi celelalte vânzătoare -pe vremea aia se păstra încă formatul magazinelor comuniste, cu raioane deschise ce comunicau între ele- vine şi şefa de magazin, scandalul mocnea. Şefa, împăciuitoare, zice:
– Stai aşa, dragă. Ia du-te tu în magazie şi adu un alt trusou, să-l desfacem în faţa doamnei, să vadă că nu o minţim.

Ei, oamenilor, se duce vânzătoarea roşie ca racul şi vine din spate cu un trusou identic pe care îl desface în faţa mea cu mâinile tremurânde. Surpriză! Şi acel trusou era fix la fel! Mă uitam trimfătoare la ele cum începeau să le iasă ochii din cap şi le cădeau sărind pe pantalonii cu gaură. Se duce şi şefa, mai ia un alt trusou, altă culoare, alte piese, îl desface şi… pantalonii erau la fel. Era clar! Ăia aşa era croiţi.

Cu ce scop? Păi să le uşureze munca mamelor care altfel ar fi fost nevoite să schimbe toate hăinuţele copilului când făcea pe el! Aşa, schimbau scutecul şi pantalonii rămâneau proaspeţi şi curaţi ca atunci îmbrăcaţi! Aşa şi cu aceşti minunaţi pantalonaşi scurţi. Nu-s rupţi, sunt croiţi aşa special, ca băieţeii să poată să-şi facă nevoile fără să se ude.
Ingenioşi chinezii ăştia, nu-i aşa?!

Scrie un comentariu

Din categoria Camera cu amintiri

Dimineaţa, pe răcoare

  • Mamaie, merg şi eu cu matale la târg mâine!
  • Ba, muică! Cum să mergi că e departe, mânca-o-ar mama! Mă omoară mă-ta!

  • Hai, mamaie, că nu zice nimic! Cum să se supere pe matale? Şi nici nu o să ştie, eu nu-i spun!

  • Păi cum să nu ştie când mergem la târg la voi? Nu ne vede şi pe noi lumea, nu te cunosc oamenii? Se duce mamaie singură şi-ţi aduce alviţă. Stai cuminte cu tataie-tău.

  • Nu, nu şi nu! Merg şi eu, altfel nu mă mai culc cu matale. Mă duc în casa mare cu tanti! Și nici nu mai vorbesc cu matale, să știi!

Obosită, mamaie-şi trece palmele peste faţa mică şi moale, îşi trage basmaua pe ochi şi se întoarce către tataie, care mustăceşte în colţul lui. Tataie se opreşte din cioplit şi mă priveşte cu ochii strălucind albastru. Zâmbeşte pe sub mustaţă. E mândru de mine, îl simt.

  • Mai zi şi tu, Lisandre! N-o vezi că mi se urcă-n cap?
  • Ce să-i zic? Ia-o şi pe ea, dacă vrea fata. Lasă că e mânz tânăr, nu simte drumul. Iei şi tu apă cu tine, ia şi nişte poame că i-o veni foame. Să-i iasă drumul pe urechi.

  • Mamaie oftează.

    • Hai că mă ajutaşi pân’ la genunchiul broaştei! Hai, fa, că te iau, dar să dea alimănitu’ să nu mă asculţi, că nu te mai aduc înapoi! Te las acolo, aşa să ştii!
  • Bine, sunt cuminte, sunt cuminte, sunt cuminte! Mă duc cu mamaie la târg, mâine mă duc cu mamaie la târg, uraaa!

  • Sar într-un picior şi sperii raţele pe bătătură iar ele măcăne de mama focului şi fug care-ncotro dând din aripi, de parcă cine ştie ce balaur le-ar urmări. Sunt fericită.

    În dimineaţa următoare nici nu se luminează de ziuă când mă trezeşte mamaie.

    • Hai puturosule, mai mergi cu mine?
  • Mmmm… sigur!

  • Atunci scoal-te, că ne apucă n’amiaza pe drum. Hai, fuguţa să te speli şi să te îmbraci.

  • Deschid ochii cu greutate, patul mă trage înapoi, dar mirajul drumului mă atrăge mai tare, deci, câţiva pumni de apă rece pe faţă ridică pleoapele chiar dacă ochii mai ard şi în stomac se zbate dureros un gol. Mamaie îşi pregătise târnele cu răsaduri de cu seară, acum e deja îmbrăcată şi-şi spune rugăciunea.

    • Unde pleci împieliţato, aşa? Nu-ţi faci cruce?

    Îmi fac repede trei cruci, şoptind în barbă Tatăl nostru.

    • Mamaie, da’ de ce trebuie să ne facem cruce?
  • Să ne ferască Dumnezău de rele, muică. Să nu ne iasă urâtul în cale şi să ajungem cu bine la târg. Ai să mă uit, te-ai încălţat bine? Uff, iar ai luat sandalele pe dos! Când o să înveţi să te’ncalţi sîngurică? Uite, asta e stânga, merge în piciorul stâng şi asta e dreapta, se duce în dreptul. Aşa, vai de păcatele mele, că m-ai ostenit deja!

  • Mamaie, da care-i dreptul, care-i stângul?

  • Păi nu-ţi arătai, acu’? Ce mai întrebi?

  • La matale de ce sunt pe dos?

  • ….!!!! Offf, mă mănânci! Hai să mergem că ţ-oi spune altădată. Lisandre!! Ieşi să-mi ridici cobiliţa că-s gata de drum! Să dai apă la viţel!

  • Lasă-mă tu pe mine, că ştiu şi singur ce am de făcut. Tu să ai grijă de mânzul ăsta să n-o calce vreo maşină! Şi să nu te-mpiedici în gumarii ăia, că uite cum liorpăie!

  • Cum liorpăie, tataie?

  • Păi nu-i auzi cum fac când pune pasul? Zîci că’s nemâncaţi de-o lună!

  • Şi gumarii mănâncă?

  • …!!!! ‘tu-ţi paştele tău de copil! Hai, plecaţ odată că iote, răsării soarele de când mă bateţ la cap! Ioană, să ai grijă de fată, auzi!?

  • În urma noastră portiţa scârţâie. Mă uit înapoi în lumina lunii, cât să-l mai prind cu coada ochiului pe tataie rămas să privească în urma noastră. Târnele atârnă greu pe umărul firav al mămăiţei. Din când în când, oftează, se opinteşte şi schimbă cobiliţa de pe un umăr pe celălalt.

    • Te doare, mamaie?
  • Mă doare, muică!

  • Dă să mai duc şi eu!

  • Du-te pe tine tu, că târnele-s grele, le duc eu. Ai grijă pe unde calci, să nu-mi faci vreo boacănă să fiu nevoită să te car şi pe tine!

  • Biineee…

  • Drumu-i lung şi pustiu. Dintr-o margine de zare soarele se ridică încetişor şi albeşte ziua. Prin casele de lângă drum se simte vânzoleală, în bătături raţele încep să măcăne de foame, vrăbiuţele se ceartă, rândunelele săgeată cerul şi trec razant peste creştetele noastre. Într-o salcie cântă o privighetoare. Alături, pe un stâlp de telegraf bate toaca o barză.

    • Mamaie,  uite barza!
  • O văd, muică, o văd.

  • N-o vezi, că nu te uiţi la ea! Uite-o!!

  • Lasă că eu văd şi fără să mă uit la ea.

  • Ai mai mulţi ochi?

  • Da, am unu’n creştet.

  • Şi vezi cu el?

  • Văd, vezi bine că văd!

  • Da cum vezi, că ai cârpă pe cap!

  • Iote-aşa! Multe mai vrei tu să ştii! Văd şi copii boţani ca tine care iau bătaie de la Dumnezău!

  • Da eu nu-s boţană, mamaie!

  • Ei, muică… tu eşti mama lor! Ai, vino-ncoa că se aude cursa şi dă peste tine! Mergi colea, pe lângă mine, cuminţică, cum te-am învăţat!

  • De când am plecat de-acasă picioarele s-au îngreunat. Acum soarele arde în ceafă şi setea-mi usucă gura. Drumul nu mi se mai pare atât de amuzant, dar bravez voiniceşte. Lângă o portiţă un cârd de gâşte şi-au scos bobocii la plimbare.

    • Mamaie, uite boboci!
  • Văd, mamaiţă. Ai grijă să nu te ciupească gâscanul! Nu te da aproape de el! Vino-ncoace! Ia spune-mi ţi-e foame?

  • Nu mi-e foame.

  • De parc-ai spune vreodată. Da sete-ţi este?

  • Da, mi-e sete.

  • Hai că vine o fântână acu’ şi oprim să bei apă.

  • Fântâna are margine înaltă de ciment şi ciutură în capăt de cumpănă. Mamaie apucă ciutura şi o coboară adânc, în fântână. Apoi trage prăjina afară şi cumpăna se înclină invers. Apa e rece ca gheaţa şi dulce ca mierea.

    • Ho, omul lui Dumnezău, că nu dau turcii! Bea puţinică, să nu ţi se facă rău! Stai să beau şi eu şi mai bei dupe aia. Ai cu muica, că e soarele sus şi mergem degeaba la târg, pleacă toată lumea până ajungem noi.
  • Mai e mult, mamaie?

  • Mai e, muică! Suntem abia-n Ostroveni! Te dor picioarele?

  • Nu mă dor. Hai să mergem, că eu sunt voinică!

  • Aşa te vreau.

  • Mi-e cald, mamaie.

  • Dă flanelul jos şi rămâi în rochiţă. E mai bine acu’?

  • -Da, e bine. Hai mai repede, să mai prindem lume-n târg.

    • Păi hai. Mergi cuminte pe lângă mine şi nu mai vorbi, să avem spor.
  • Dacă taci ai mai mult spor?

  • Da, normal.

  • Mamaie-şi trage cârpa pe ochi şi merge cu privirea-n pământ. Pune pasul uşurel, sacadat. Calcă cu grijă pământul, de parcă i-ar cere iertare. Eu alerg pe marginea drumului când înainte, când înapoi, vânând fluturi şi adunând mănunchi flori de ochiul boului. Aş lua şi maci, că-s roşii, dar cum pun mâna pe ei şi trag, se scutură şi rămân în mână cu o măciulie goală tivită cu câteva stamine negre. Mi-e necaz, dar nu mai zic nimic, să nu-i mănânc sporul lui mamaie. Dacă se întoarce cu răsadurile nevândute e bai mare! Tac, strâng din dinţi şi merg mai departe. Prin picioare mi se plimbă o armată de furnici. Când în sus, când în jos. Pielea arde, sângele se dilatată, sandalele mă strâng. Se vede strălucind acoperişul de la baza de cereale. Creşte cu fiecare secundă şi paşii încep să ni se intersecteze cu ai altor oameni grăbiţi, plecaţi cu treburi la târg.

    • Bună dimineaţa, daică Ioană!
  • Bună dimineaţa, muică!

  • Ce faci, plecaşi cu mânzul după matale?

  • Păi, mai avui scăpare cu ea, muică?! Nu mai avui scăpare, trebui s-o iau cu mine! Să vezi când o afla mă-sa! Parcă mi-e şi frică să dau ochii cu ea!

  • Lasă daică, ce-o să-ţi facă? Aşa-s copiii, au putere. stai liniştită! Ăştia-s mai în putere ca noi, că-s nemunciţi! Ai, că de când te-aşteaptă ale Mască! De trei ori dădu ocol târgului, cică i-ai promis nu-ş ce răsad de ardei.

  • Hai că acu’ ajung şi-aşez şi eu marfa. Ce să fac, dacă avusăi coadă după mine, nu putui ajunge denoapte.

  • Lasă că nu-i târzâu nici acu’. Nici acu’ nu-i târzâu dacă e cu voie bună!

  • Târgu-i plin, lume pestriţă. Fiecare vrea câte ceva, strigă, râd, fac glume, târguiesc, se tocmesc. Peste toţi soarele de iunie străluceşte din ce în ce mai tare şi fumul micilor se aşterne înecăcios şi apetisant peste toată omenirea strânsă laolaltă.

    • Ce faci, mamă, aci? E şi Luci cu matale??

    • Hait’ că ne-a prins! Să vezi acu’ scandal!

    • E şi ea cu mine, aha. Nu mai avui scăpare de ea. De ieri mă tot bate la cap s-o iau, s-o iau şi alta nu. Şi-o luai, că să fac? Şi ta-tu zîse că e mare, poate să ducă. Uite-ne, ajunsărăm cu bine.

    • Fa mamă, eşti bătrână şi-ţi pui mintea cu plozii! Nu puteai s-o laşi acasă? Venirăţi atâta drum pe jos, nu te gândişi ce faci dacă i se face rău? Nu te gândişi, ai?!

    • Da uite că nu i se făcu niciun rău. Venirăm şi noi ca toată lumea.

    • Pe jos. Da’ ce, lumea merge pe jos 7 km sau ia cursa? De ce nu mi-ai spus, că-ţi dădeam eu bani de cursă! Cum să aduci copilul pe jos atâta drum? Şi tu, boţano, nu puteai să stai cu tataie-tău, să nu alergi ca o capră pe drumuri la ora asta? Hai, acasă cu tine!

    • Nu merg! Eu stau cu mamaie!

    • Ba ai să mergi chiar acum! Şi lasă gura moale că-ţi trag şi vreo două! Ne ştie târgul la cât ţipi!

    • Las-o, fa muică, c-o aduc eu când termin aici. Nu te certa cu fata să se uite lumea la voi ca la urs!

    • Lasă matale, vezi-ţi de răsaduri acolo, că ştiu eu cum să mă port cu copilul meu. Mişcă acasă fiţ-ar curu’al dracu că ţi-l înroşesc acu’ de nu te vezi! Măcar să ai de ce plânge!

    Scrie un comentariu

    Mai 3, 2015 · 8:43 pm

    Pretutindeni poate fi acasă

    Există locuri în care te simţi acasă chiar dacă ajungi acolo extrem de rar. Şi nu sunt neaparat satul părintesc, casa părintească, sau locuri dragi copilăriei tale, ci locuri în care te simti bine fără un motiv bine definit. Pur şi simplu, de cand le vezi, simţi că acolo e locul tău. Eu am un astfel de loc. La o distanţă destul de bună de Bucuresti, pierdut printre păduri şi câmpie, există un sătuc drag, unde m-am simţit acasă de când am ajuns prima dată in el. Un sat ca-n câmpia copilăriei mele, cu copaci umbroşi pe marginea drumului şi case micuţe, pierdute printre coroanele copacilor, cochete şi plăcute.

    Când am mers prima dată la nea Ion, am avut impresia ca m-am întors în timp, într-o altă viaţă. Parcă ştiam dintotdeauna şi casa şi curtea şi gradiniţa cu flori din faţa casei. Eram de acolo.

    Om gospodar bătrânul. Şi-a ridicat casa trainică şi frumoasă, bine îngrijită, alei pietruite, cum văzuse el în tinereţea lui la oraş, cu loc de parcat maşina, că de, o să mai vină şi copiii ăia pe acasă şi trebuie să se simtă bine. Un brad imens străjuieşte faţada casei şi sub el în fiecare primăvară înfloresc sute de lalele, bujori, trandafiri puse toate de mâna harnică a nevestei lui în tinereţe. Acum nu mai e niciunul… Bătrâna s-a dus de tânără şi l-a lăsat singur ani mulţi pe bătrânul ăsta blajin şi cu bunsimt. Şi-a găsit şi el refugiul în cârciuma din centrul satului. Singurătatea e greu de suportat, mai ales când unicul copil mai mult te judecă decât te îngrijeşte şi singura fiinţă pe care ai iubit-o şi cu care te-ai înteles pe lume te-a lăsat al nimănui.tulip-field-53096_640Când l-am cunoscut curtea era în paragină. În grădină buruienile depăşeau gardul şi tronau majestoase peste pomii din curtea păsărilor, printre flori creştea graşiţa şi ştirul şi casa părea mai degrabă părăsită. Puţin se mai vedea din fala de odinioară. După ce nu a mai fost toată ziua singur, moşul şi-a revenit şi a început să-şi aducă aminte cât de bine e să fii gospodar. În viaţă ce nu poate face cearta şi vorba rea, face totdeauna o vorbă bună, pornită din suflet. Uite aşa, cu zâmbetul pe buze si cu „Hai, bre nea Ioane, nu e păcat să laşi grădina aşa?” „N u e păcat să bei atât să nu mai ştii de mata?” „Hai că te ajut eu să punem grădina!”  , i-a revenit bietului moş pofta de viaţă. Şi în primăvara următoare grădina era toată săpată şi parcelată frumos, plină de plăntuţe care creşteau văzând cu ochii şi de care bătrânul era grozav de mândru. Parcă râdea casa cu ochi de sticlă şi uşa larg deschisă în soare. Se vedea pe faţa lui schimbarea. Devenise mai zâmbitor, mai deschis, îi plăcea să povestească întâmplări din viaţa lui trecută, despre băbuţă şi copii, despre vremurile în care ştia să se gospodărească, tânăr şi în putere fiind.

    S-a cam ales praful de munca lui în toamnă că aşa sunt copiii plecaţi la oraş, uită să aprecieze munca părintilor lor şi preferă să cumpere din piaţă, de la necunoscuţi, decât să meargă să culeagă roadele muncii bătrânilor. Anul acela, însă, cu toate roadele şi bucuriile lui, l-a readus pe linia de plutire pe bietul om. Iarna i-a trecut usor. Se trezea devreme în fiecare dimineaţă -meteahnă veche, de- curăţa aleile toate de zăpadă, făcea focul peste tot, să găsească domnii căldură când vor ajunge înfriguraţi de pe drum. Abia dupa aceea dădea o raită pe la cârciumă, dar se întorcea repede înapoi acasă, să vorbească cu domnul, să-l întrebe de sănătate, să facă politică,  să-i mai ceară o ţigară, sau bani de o sută de votcă. „De ce bei, mata, nea Ioane?” ” Ce să fac taică… să-mi treacă şi mie timpul mai repede.” Tare grea singuratatea asta pentru oamenii bătrâni.

    Ar fi îngrijit bietul de el grădina şi în primăvara următoare. Avea planuri mari şi cu lalelele pe care le vânduse binisor în primăvara trecută unui ţigan cu florărie, cu vişinii din curte care se înmulţiseră necontrolat şi nici măcar nu mai făceau rod, voia să-şi înmulţească găinile, să facă din timp rost de lemne suficiente, să…. Nu a mai apucat decât să pună grădina cu chiu cu vai. Un amărât de ger în sfârşitul iernii i-a pus un junghi în spate, aşa, ca o amorţeală care a plecat prin mână şi i-a umflat-o de nu o mai putea folosi şi o ciudată slăbiciune l-a ţintuit câteva zile la pat. A ţinut în el cât a putut. Când l-au descoperit ai lui, era deja târziu.

    Se spune că moartea îţi spune din timp cât mai ai. Îţi trimite semne şi te anunţă că ar fi cazul să-ţi faci calculele finale. Cu o vară înainte s-a gândit că ar fi bine să treacă casă şi averea pe numele copiilor.A vrut  să fie el sigur că pot beneficia cu acte de munca de o viaţă a părinţilor lor şi că va avea cineva grijă de el la vreme de neputinţă.

    S-a ţinut tare, deşi se vedea clar că suferă. Până când a trecut iarna aia cumplită ce nu se mai sfârşea, nu a vrut să-şi alarmeze copiii. „Ce mai faci, nea Ioane? Cum te mai simţi?” ” De, tată, eu stiu… parcă mai bine un pic, dar mă ţine rău în stânga. Şi mâna asta nu se mai desumflă deloc.” „Mergi la medic, nu mai sta aşa. Spune-i fetei să te ducă la un doctor bun.”

    A cerut ajutor după ce s-a desprimăvărat. De parcă trebuia să treacă iarna să poată ajunge să se vindece bine. Medicii i-au descoperit o tumoră uriaşă pe plămân. A mai primit cu dărnicie şase luni. Nu a mai dus-o nici trei. S-a stins linistit, asteptând cu încredere ziua în care se va face bine şi se va putea întoarce la grădina şi la curtea lui dragă. A luat cu conştiinciozitate medicamente administrate de medici, a renunţat la băutură şi tutun prima dată în viaţa lui şi a urmat sfaturile tuturor pentru a se face bine. Ultima dată când l-am văzut în viaţă era o zi minunată şi caldă de primăvară, iar el ieşise să se încălzească la soare în faţa casei, pe un scaun, cu căţelul la picioare. Am stat de vorbă în ziua aceea, cu un om blând, conştient că e foarte bolnav dar încrezător în cei care îl tratează. În câteva zile s-a stins la spital.

    Am fost de curând acolo. I se simte acut lipsa, parcă fiecare lucru neînsufleţit îl aşteaptă. Până şi soba rece din camera acum îngheţată se uită după el. In casă frigul era stăpân,  focul a trebuit să ni-l facem singuri şi să aşteptăm destul de mult până să se încălzească. Toate m-au primit însă la fel ca prima dată, cu drag. Ca şi cum le-aş aparţine. Şi casa, şi curtea, şi satul. Până şi vremea s-a încălzit mult peste previziunile meteorologilor în cinstea venirii mele.

    Oamenii ajung totdeauna în viaţa noastră cu un scop. Stau ce stau şi pleacă pe drumul lor, către alte orizinturi în care sunt aşteptaţi. Rămâi cu amintirea şi cu sentimentul că eşti un norocos. Mulţumeşti cerului pentru ocazia primită şi te rogi să aibă grijă de sufletele lor simple, curate. Fiecare întâlnire, ocazională sau nu, e o lecţie de viaţă. Fiecare loc în care te simţi acasă e o icoană în suflet unde fiecaree venire e o sărbatoare şi fiecare plecare e cu dor şi cu speranţă de întoarcere. Mă voi întoarce totdeauna cu drag acolo şi sufletul meu va păstra veşnic o duioasă amintire unui bătrân sfrijit şi singur care prin cuminţenia lui mi-a dăruit la un moment dat sentimentul că nimeni nu-i al nimănui.

    Scrie un comentariu

    Martie 29, 2015 · 9:05 am

    Dor

    Dor de primăvară, de pădure şi de om iubit.

    Fotografie-0467 37055_325836214209688_1218235843_n 225598_325835954209714_218409010_n 316039_325836134209696_1516946498_n 541758_140296249430353_615628511_n 893283_303098909816752_1921327444_o 893486_303098899816753_736351780_o 935141_325835827543060_1560905871_n 942565_325835774209732_251941464_n 1073180_403680196425289_1762102697_o

    2 comentarii

    Februarie 21, 2015 · 12:00 pm

    Jucării

    La grădină

    • Hai cu tătăiţu’ la grădină, că avem un pic de treabă. Vezi că plecăm la grădină, Ioană! Ne întoarcem mai târziu!
    • Măă Lisandre, să ai grijă să nu se ducă fata la gropan!
    • Ho’ că nu’s de paie! Am eu grijă!

    Grădina e pe malul Jiului pitită după un şanţ plin cu tufe mari de boji şi cu lăstăriş.

    • Ai grijă, taicuţule, mergi în faţa mea că pe aici sunt şerpi.
    • Mi-e f’ică, tataie! Ia b’aţe!
    • Offf! Hai sus la tataie. Fii cuminţică, nu trebuie să te sperii aşa! Nu e tataie cu tine?
    • Da şe’pii muşcă?
    • Muşcă, dacă nu eşti atentă! Se târăsc aşa, pe jos şi trebuie să te uiţi să nu-i calci că se supără.
    • Tataie!!
    • Da, puiule.
    • Nu-mi plac şe’pii.
    • Nici nu trebuie să-ţi placă. Doar să-i ocoleşti.

    Bumbacu stă să crape în grădină. Tufele mari şi ţepoase îşi întind braţele lungi cu gămălii rotunde în vârfuri,  peste rândurile drepte. Alături, ardeii îşi etalează frunza pălită şi rodul de un verde crud.

    • Ia stai aici cuminţică să ude tataie ardeiul, că uite-l cum s-a pălit.

    la-fantana-cu-galeata_225491830d1064
    Într-un colţ al grădinii, pe o prăjină înaltă, o găleată de tablă cu o greutate legată de toartă stă agăţată de o cumpănă mare şi se clatină în boarea dimineţii. Sub ea, la nivelul solului e un gropan cu margini pătrate din bârne de lemn în adâncul căruia se vede un luciu negru de apă. Când vrea să scoată apă, tataie trage de sfoară şi găleata coboară cuminte în gropan. Se umple toată şi atunci o apucă cu un cârlig de lemn şi o trage afară, prăjina se ridică de capătul cu găleata şi se apropie de pământ cu pietroiul.  Aşa rămâne până când bătrânul  o apleacă iar să facă mătănii pe apă. De câte ori se apropie de gropan broaştele verzi ce se încălzeau la soare sar speriate în apă. Ies înapoi când trece pericolul.

    • V’eau şi eu să scot apă, tataie!
    • Ba stai acolo cuminte! Nu ai voie lângă gropan că e adânc şi te îneci!
    • Adâ’c-adâ’c?
    • Adânc-adânc! Până în fundul pământului! Şi e plin de broaşte şi de şerpi!
    • Tataie, da’ b’oaştele t’ăiesc în apă?
    • Da, trăiesc în apă.Şi nu e voie să pui mâna pe le că te umpli de bube şi se fac mâinile urâte de nu se mai joacă nimeni cu tine.
    • Şi şe’pii?
    • Şi şerpii.
    • Da nu t’ăiesc pe potecă?
    • Trăiesc şi pe potecă, ăia sunt şerpi de uscat. În gropan sunt şerpi de apă.
    • Tataie, da’ acolo ce e?
    • Bumbac, puiule.
    • Şi ce faci cu el?
    • Îl culeg, în toarce mamaie şi face cămăşi.
    • V’eau şi io să cu’eg!
    • O să te iau şi pe tine la cules.
    • Hai!
    • Nu acum, vijelie! Când s-o coace!
    • Şi când se coace?
    • Când i-or crăpa măciuliile.
    • Ce’s alea?
    • O să vezi atunci.
    • Da’ mă iei, sigu’?
    • Sigur că te iau!
    • P’omiţi?
    • Păi mai e vorbă?
    • Biiinee!

    Aşezată pe ciuci în capătul rândului, fetiţa se joacă cu degetul în pârâul zglobiu ce se formează când bătrânul toarnă apa. Pământul, însetat, suge apa imediat, iar bătrânul e nevoit să pună iar şi iar, până când simte că a ajuns la saturaţie. Pitica s-ar băga un pic cu picioruţele să joace în noroi, îi e teamă însă să nu-l supere pe tataie.

    • Tataie, da di ce nu pot io să mă joc în baltă?
    • Că e apa rece şi răceşti. Şi te noroieşti pe săndăluţe şi pe rochicioară şi ne bate tanti-ta când ne întoarcem acasă. Stai acolo cuminte că altfel nu te mai iau cu mine!

    Scrie un comentariu

    Februarie 20, 2015 · 10:39 am

    De Sfântul Ion

    felicitare_de_sf__ioan_34901500Cred că a fost cea mai importantă sărbătoare a copilăriei mele. De fapt se cam ţineau lanţ, de la Crăciun până la Sfântul Ion.

    De Sfântul Ion se încheia şirul printr-un chef de pomină acasă la noi pentru că tata a ţinut morţiş să-şi serbeze ziua numelui azi, deşi îl cheama Iosif. I s-a părut lui că de la Iosif la Ion e o distanţă atât de mică, încât nu au cum să fie sărbătorite separat. Drept urmare se făceau pregătiri care mai de care cu sarmale, fripturi la cuptor, cârnaţi, salate, prăjituri, se întindea masă mare în casă şi se adunau pe lângă masă toate neamurile, să chefuiască. Şi oltenii mei când se adună, apoi chefuiesc, nu se joacă! Cu muzică, jocuri, ţuică fiartă, mâncare bună, să tot trăieşti!

    Noi eram mici şi ai noştri au considerat că omul dacă nu sădeşte un pom, nu creşte un copil şi nu cunună cât mai mulţi fini nu ştie că a trăit. Pe principiul ăsta, masa de Sfântul Ion era tot timpul plină de perechi tinere de fini veseli şi puşi pe snoave şi urat, ca la naşul, de. Pentru noi, copiii era o zi de vis. Limbile se dezlegau pe măsură ce trecea timpul, se spuneau glume, se cânta, se râdea mult. Mai ales se râdea mult. Cred că era singura zi din an când îi vedeam pe părinţii mei calmi, calzi şi veseli, una din puţinele zile în care nu se certau şi nu-şi scoteau ochii pentru cine ştie ce nimic. Atunci era doar pace, chiar dacă tatei nu se putea să-i convină chiar tot şi mai arunca câteodată fulgere otrăvite din priviri. Îi trecea repede şi nu se îndura să-şi strice veselia pentru nimic.

    Unul din finii noştri, despre care am mai povestit cândva a avut ambiţia să se tot însoare până a trecut de 35 de ani. Era atras fără putinţă de tăgadă de fete voluptoase cu sâni obraznici, fuste scurte şi buze roşii. Numai că într-un fel le vedea atunci când le făcea curte şi altfel îi picau fusta lor scurtă şi buzele roşii după ce le lua acasă. Era bolnav de gelozie şi sfârşea totdeauna singur după cel mult un an de convieţuire chinuită împreună. L-au primit ai mei o dată, de două ori, de trei ori, le-au tot zis fină la vreo patru astfel de fete frumoase şi talentate, ca până la urmă să-i spună de la obraz că ei nu-l mai primesc până nu o găsi una serioasă cu care să se aşeze definitiv la casa lui. Către sfârşitul chefului el era tot timpul beat şi deprimat iar „nevestele” nu plecau niciodată de acolo nepălmuite, să ştie cine e şeful în casă. În fiecare an mama îi sărea în cap şi-l ocăra, luând apărarea fetelor, iar tata aproape că-l scătea în şuturi pe poartă dacă nu voia să-şi ceară scuze.Voia să aibă măcar bucuria să-i vadă plecaţi de la noi împăcaţi.Câţiva ani nu l-am mai văzut, luase în serios ultima ameninţare. Apoi şi-a găsit una care s-a încăpăţânat să rămână şi să-i facă gospodăria înfloritoare, ba i-a mai făcut şi-un copil pe deasupra, să fie treaba pecetluită. Aşa s-a aşezat şi finu Costică la casa lui, dar chefurile deja nu mai avea acelaşi farmec ca-n copilărie. Îmbătrâniseră.

    Ca orice sat respectabil, aveam şi cetele noastre de lăutari care plecau la ceas de sărbătoare pe la casele oamenilor şi le cântau sărbătoriţilor la gura sobei, cum ar veni. Pe la opt jumate-nouă dimineaţa tata trebuia să fie gata -gătit, parfumat, bărbierit- că deja plecau copiii în colindat cu botezul şi lăutarii cu urările de La mulţi ani şi sănătate! Scăpa tata câteva monezi în cănuţa cu apă sfinţită a copiilor, îi ducea de-i botezau animalele şi se întorcea la lăutarii care-i cântau cu foc în prag. Nu-l ocoleau că avea vin bun şi dare de mână, iar ţuica lui fiartă le încălzea până şi ochii într-o zi geroasă ca cea ce azi. Că pe atunci până şi vremea era la locul ei iar gerul bobotezei îţi încleşta mâna pe clanţă şi-ţi lipea nările când respirai. Azi de dimineaţă când l-am sunat pe tata să-l urez l-am întrebat dacă i-au plecat lăutarii.

    • Ei, tată, păi nu mai vin! Unul a murit, celălalt a plecat în străinătate, s-a spart ceata.  Da’ au venit copiii dimineaţă la prima oră! Au venit, le-am pus nişte monezi în cană şi mi-au botezat toate animalele! Le-am dat pe urmă câte doi lei la fiecare…

    Mi-a rămas dragă sărbătoarea asta care încheie ciclul sărbătorilor de iarnă. Îmi miroase încă a sarmale şi a cârnaţi înfipţi în ţepuşe şi fripţi deasupra jarului ce-ncingea sobele într-o seară magică cu ger năpraznic afară, cântece vechi de petrecere în casă şi miei noi aduşi să se încălzească lângă foc. Poate şi pentru că, peste ani, am cunoscut un Ion cu suflet de aur care mi-a ocrotit sentimentele şi mi-a încălzit sufletul. Un om simplu a cărui căsuţă o port în suflet şi căruia îi aduc un pios omagiu în fiecare an. S-a stins şi el răpus mult prea repede de o boală necruţătoare.

    Vremurile se schimbă, noi îmbătrânim, oameni dragi pleacă pe drumul fără întoarcere şi obiceiurile sunt duse mai departe de alţi copii, cu alt grâu nou, cu altă apă sfinţită. Doar epocile apun pe rând şi farmecul copilăriei ne rămâne doar adânc, în copilul din noi. Noi ne-am împrăştiat prin lume, le trăim doar din amintiri.

    La mulţi ani tuturor sărbătoriţilor zilei, oriunde v-aţi afla! Să fiţi mândri de numele pe care-l purtaţi şi să sărbătoriţi de fiecare dată cum se cuvine această sfântă zi. Să aveţi lângă voi oameni buni care să-şi aducă aminte de voi cu duioşie şi drag peste ani şi ani. Să fiţi sănătoşi şi ocrotiţi de cel ce l-a botezat până şi pe Iisus!

    Scrie un comentariu

    Din categoria Camera cu amintiri, jurnal

    La săniuş

    Ninsese o săptămână întreagă. Era un strat de zăpadă de vreo jumătate de metru albă, strălucitoare şi pufoasă. Noi, in vacantă la Maica şi Taicu. Ne adunasem toţi de data asta, adică şi frate-meu si văru-meu Liviu şi eu, bineînţeles. Aşteptam cu nerăbdare să se oprească ninsoarea să ieşim afară la o bătaie cu bulgări şi la sanie, bineînţeles.
    Satul nostru e întins ca-n palmă, doar acolo, în vale, uliţa bunicilor mei are dealuri şi văi numai bune pentru a-ţi da drumul de unul singur cu sania. Altfel, eram nevoiţi să ne tragem unul pe celălalt ca să simţim şi noi bucuria de a aluneca pe zăpadă. Rău e că prea departe de casă nu aveam voie. În grădină, unde panta era minunată, nu puteam intra pentru că poteca mărginită de buşteni de viţă de vie era prea îngustă, iar jos ne-am fi oprit direct în gropanul cu ţipari al lui Taicu. Că pe vremea aceea omul gospodar avea de toate în grădina proprie, inclusiv propria baltă cu peşte.

    S-a oprit ninsoarea brusc, într-o dimineaţă. Peisajul era desprins din poveţtile lui Andersen. Aveam vreo 12-13 ani şi intram în nea până la brâu pe unde era necălcată de picior de om. Un rai alb, ce mai! Ieşim noi, facem încălzirea cu câţiva bulgări, încercăm să strângem de-un om de zăpadă, numai că era extrem de frig şi zăpada afânată nu se lipea deloc, am renunţat repede în favoarea saniei.

    Avea văru-meu Liviu o sanie micuţă, care prindea viteză mare, nu ca cea pe care ne-o făcuse nouă tata – prea mare şi prea înaltă, de nu aveam nici cum să stăm bine pe ea, dar s-o mai şi strunim! Am ieşit să lustruim sania pe tălpici şi ne-am tras pe rând câteva ture. Ca de încălzire, de. De încălzit ne-am încălzit noi repede – sania grea, noi plini de sarmale şi cârnaţi până-n gât, zăpada pufoasă, tălpicii ruginiţi… Am reuşit până la urmă s-o facem să lucească. Unde să mergem, totuşi, să ne dăm ca lumea şi nici să nu fim în ochii de vultur ai bătrânilor.

    • Hai la Jiu- zice văru-meu.

    • Nu mergem, că acolo e gheaţă şi cădem naiba în apă. Hai pe coastă.  Eu mă temeam pe vremea aceea ca de foc de alunecatul pe gheaţă. Nu ştiu ce naiba aveam, dar derdeluşul şi adrenalina alunecării nu mi-au fost niciodată prietene. Nici acum nu-mi sunt, din păcate.

    • Nuu, că e prea departe şi mai trec oamenii cu căruţe şi maşini.

    Ne-am contrazis noi ce ne-am contrazis, până la urmă am luat-o uşurel către Jiu, certându-ne. Frate-meu era deja nervos -el tot timpul era nervos când era nevoit să se joace şi cu mine, îl agasa prezenţa mea la maxim. I-a rămas aversiunea până azi. Constant în sentimente, ce mai. Nu că i-aş fi făcut vreodată ceva. Pur şi simplu nu mă înghiţea, aşa fusese el educat.

    Cum mergeam noi aşa şi ne aruncam săgeţi otrăvite pe care văru-meu nu mai ştia cum să le pareze, ochii îmi pică pe un loc viran între două curţi, care acoperit de zăpadă cum era părea locul ideal de alunecat pe sanie până hăăt în gardul vecin! Dacă te pricepeai să iei curba, te duceai câţiva metri buni şi pe uliţă în jos!

    • Hai să urcăm colo, pe coastă şi să ne dăm drumul- zic eu, vitează şi inspirată.

    • Mă, să nu ne trezim naiba în cine ştie ce pom!- zice văru-meu precaut. Pe timpul verii nu-ţi prea venea să intri pe locul ăla, era plin de bălării înalte, lăstăriş, resturi de pari de la un gard prăbuşit. Toate astea era acum acoperite de stratul generos de zăpadă.

    Până să ne hotărâm noi, frate-meu ia sania, urcă şi coboară lin până în mijlocul uliţei, de-l priveam cu invidie amândoi.  Iuuuhuuu! Hai toţi!!

    • Eu primul! – zice văru-meu!

    De urcat până în vârful coastei era o aventură că înotam prin zăpadă ca-n apele Jiului şi când se funda piciorul în câte o groapă, abia reuşeai să mai ieşi! Dar alunecarea făcea toţi banii. Sania, cu tălpicii ei lucioşi, nu se mai afunda deloc! Pur şi simplu zbura peste noianul de zăpadă. Din curţile vecine deja începuseră să ne privească puştani mai mici, invidioşi pe norocul nostru. Vezi bine că nu-i primeam şi pe ei, noi fusesem primii acolo! Curtea era îngustă, nu era loc de prea mulţi copii. Mai multe sănii s-ar fi împiedicat una de cealaltă şi ne-am fi pierdut bucuria.

    Nu ştiu cât am reuşit să stăm acolo. Eram plini de zăpadă până la gât, hainele erau ţepene pe noi pe unde zăpada se lipise şi îngheţase, neaua ne intrase pe sub fulare, prelingându-se lichidă pe gât şi pe spate, picioarele erau murate şi îngheţate în ghetele care, cu toţi ciorapii noştri de lână împletită, nu reuşiseră să împiedice alunecarea zăpezii până la călcâie şi de acolo în jos pe talpă, până la degete. Eram muraţi, ce mai. Obrajii ne erau roşii, ochii înlăcrimaţi de alb, nasurile sloi, mâinile vinete şi totuşi aşa fericire rar mi-a dat să simt în viaţă. Tremuram şi urcam pe coastă trăgând de sanie, ca de acolo, aşezaţi comod să alunecăm rapid până în drum.

    Băieţii prinseseră bine mişcarea cu condusul saniei ca să alunece cât mai mult. Îşi foloseau cu cap picioarele să cârmească, să evite obstacolele. Eu mă aruncam pe sanie şi imi dădeam drumul. Nu ştiu dacă am reuşit de două ori să ajung până jos, în drum.

    • Luuuciii!! Nu aşa! Uită-te la mine! Pui piciorul ăsta aici şi când vezi că vine o groapă îl pui jos uşurel şi sania ocoleşte, vezi? La fel, când o ia într-o parte, pui piciorul şi o faci să meargă drept! Ai înţeles?

    • Daaaa! Hai să mă mai dau o dată! Şi mă aruncam pe sanie, îmi dădeam drumul şi mă opream după doi metri în cine ştie ce buruiană. Mie îmi venea să plâng de necaz, ăia se prăpădeau de râs. Auzeam hohote şi de pe după garduri, ori asta mă înnebunea!

    • Dă să mă mai dau o dată, de data asta să vezi că mă duc mai departe ca voi!

    Măi, şi când am reuşit şi eu cât de cât să ţin sania pe drum drept, urc pe coastă, mă aşez cuminte, îmi potrivesc picioarele astfel încât s-o strunesc aşa cum mă tot învăţase văru-meu şi-mi dau drumul! Au fost câteva secunde de linişte totală, parcă şi aerul îşi ţinea respiraţia şi tăcea, să nu mă întrerupă. Zbor uşor pe deasupra derdeluşului ce căpătase luciu de cât alunecasem pe el, sania dă s-o ia la dreapta, eu o întorc repede la stânga, piciorul loveşte un ciot, sania rămâne pe loc iar eu zbor cu eleganţă mai departe, până în mijlocul drumului unde dau putere cu fundul de pământ! A fost zborul perfect, doar noada mea nu era de acord cu asta! Durea ca naiba!

    Eu râdeam ca o nebună cu lacrimi în ochi, nereuşind să mă mişc, ăia doi se tăvăleau deja prin zăpada cea mai mare, puştimea spărsese barierele şi ieşise pe la porţi ţinându-se cu mâinile de burtă, doar sania rămâsese cuminte acolo unde o oprise brusc ciotul invizibil.

    Nu ştiam ce să fac. Să mă ridic nu puteam, să mă opresc din râs nici atât, să înjur puştanii şi să-i pun pe goană, nici vorbă. De fapt îi înjuram eu de mama focului, dar niciunul nu se mişca! Râdeau cu gura până la urechi şi mă arătau cu degetul de-mi venea să plâng de ciudă de acum! Până la urmă s-au ridicat nebunii mei de fraţi din zăpadă şi au venit de m-au ajutat să mă ridic şi eu din drum. Inutil să spun că nu m-am mai urcat pe sanie! Am luat-o uşurel către casă, mergând crăcănat, încercând să-mi ţin echilibrul cu mâinile depărtate de corp, strâmbându-mă la fiecare pas. În urma mea puştanii au rămas râzând, urmăriţi de promisiunile mele de urecheală sănătoasă.

    Ai mei (ca brazii pitici pe vremea aia) m-au adus până la poartă şi m-au lăsat acolo. Nu au intrat cu mine în curte, de teamă să nu cumva să-i oprească ;aica şi pe ei acasă. M-au abandonat la poartă să mă descurc cum oi putea şi au zbughit-o înapoi cu sania. Numai că nu s-au mai dus pe coasta periculoasă, s-au dus direct pe Jiu, aşa cum aveau de gând de la început. Scăpaseră de fricoasă, era normal.

    Jiul îngheţat i-a primit prietenos. Parcă-i chema, nu alta! S-au avântat pe gheaţa până către mijlocul apei, unde prea subtire ca să-i mai ţină, gheaţa a cedat. Cum pe sanie era doar Liviu, frate-meu făcând pe armăsarul în acel moment, s-a scufundat doar unul, celalalt putând să-l tragă afară imediat. Şi norocul lor mare a fost ca apa era destul de mică, abia dacă le ajungea până la brâu. I-a văzut şi un consătean care i-a scos la mal cu tot cu sanie.

    Râseseră ei de mine şi uite că soarta se răzbunase! S-au întors acasă cu hainele sloi pe ei, îngheţaţi bocnă, plouaţi si resemnaţi. Maica, când i-a văzut cum arătau aşa, ca nişte pui de bogdeaproste, să facă infarct! Şi-au luat o săpuneală bună şi, schimbaţi de hainele ude, au trecut amândoi tremurând sub plapumă. Două zile nu au mai avut voie afară decât până la wc-ul din fundul curţii. A doua zi aveau mucii până-n barbă! Na, că s-a întors roata. Mi-a venit  şi mie rândul să râd de ei! Din când în când ieşeam şi rodeam din câte un ţurţure imens în timp cei ei mă priveau din casă cu nasurile lipite de geam. Mă întorceam târziu cu câte un bulgăre de zăpadă pe care-l puneam să se topească pe plită, numai aşa, în ciuda lor!

    6 comentarii

    Din categoria Camera cu amintiri

    Cum m-am trezit vorbind ca proasta-n târg

    Ajunsesem în sfârşit şi la liceu! După aventura nopţii petrecută într-o sinistră gară pustie, întunecată şi rece de provincie, în care am plâns cu lacrimi amare, fără să-mi fie nici mie foarte clar de ce, întrezărind un viitor mai mult decât sumbru, am ajuns într-un târziu şi la liceu, m-am înscris, am dat examenul şi m-am întors acasă cu inima cât un purice, urmând ca în toamnă să vin, să-mi iau în primire camera de cămin şi să încep să-mi aprofundez studiile în minunatul domeniul al electrotehnicii.

    Ne-am adunat câteva fete din sat şi ne-am ţinut strâns de mână, să nu cumva să fim repartizate în dormitoare separate. Măcar atâta lucru mai aveam din familiile rămase acasă. Aveam o cameră cu vedere în curtea orfelinatului din spatele liceului, cu şase paturi rânduite de o parte şi de alta a uşii ce lăsau la mijloc un coridor îngust care mergea către fereastră şi care se împiedica în masa grea, cu picioare de metal aşezată strategic în faţa vestiarelor în care ne puteam ţine bruma de lucruri aduse de acasă.

    Vestiarele, din placaj subţire, purtau pe ele urmele trecerii a generaţii întregi de liceene înaintea noastră. Bucăţi de ziare şi de reviste Cutezătorii lipite cu cocă pe pereţi şi pe rafturi făceau imposibilă curăţarea lor în totalitate, orare lipite pe uşi şi gândaci de bucătărie. Omniprezenţii gândaci de care scăpam din când în când, după deratizare, ca să reapară într-o bună zi veseli, cu forţe proaspete, hotărâţi să ne scoată din minţi.

    Ne-am ales fiecare câte un pat. De fapt, eu m-am ales cu unul din paturile de după uşă, unde intra frigul de pe holul cu geamuri veşnic deschise şi vara şi iarnă. În anii aceia eram o zgâtie uscată, cu picioare ca două surcele prea lungi, pe care fluturau în vânt pantalonii de trening şi un corp ca al unui copil malnutrit crescut dincolo de gard, în orfelinat. Eram atât de conştientă de urâţenia şi diformitatea mea, că încercam să mă strecor cât mai nevăzută, pe lângă ziduri şi evitam totdeauna discuţiile de orice fel. Normal că fetele şi-au ales paturile bune lăsându-mi mie pe cel aflat în bătaia vântului şi uşii, nu?

    Am mers apoi la magazie, fiecare cu buletinul în mână şi dovada că suntem eleve ale liceului cazate acolo, unde administratora şcolii, o femeie mare, de vreo 35-40 de ani, cu o pată roşie imensă ce i se întindea de la tâmpla dreaptă până sub bărbie, ne-a încredinţat fiecăreia câte o lenjerie aspră de bumbac tare, albă, apretată, cu şampilă la colţuri şi găuri ici-colo, carem ca nişte răni învechite stăteau mărturie despre generaţiile pe care le acoperiseră de-a lungul timpului. Am primit şi câte o pătură în carouri, din lănă aspră, tocită de atâta purtat, ce mirosea greu, a stătut şi mizerie.

    Pe vremea aceea toamnele nu erau ca acum, un apendice blând al verii trecute. Erau toamne sănătoase în care noaptea temperatura scădea sub zero grade, cădea bruma dimineaţa şi frunzele în noiembrie erau doar o amintire nostalgică. Căldură am primit după mijlocul lui octombrie. Adică seara, de la ora 8 se încălzeau caloriferele cât să nu îngheţe, până la ora 10 câns se considera că dormim demult sub păturile călduroase. Stingerea era la ora 9. Dimineaţa de la ora 6 la ora 8 încă o porţie bună de căldură şi gata. Nu muream de frig, dar nici nu ne puteam plânge de normalitate. Noi eram fete sănătoase, care veneam de la ţară unde părinţii ne făceau focul de cum se lăsa frigul până în primăvară când pomii erau înfloriţi deja. Nu nu eram aşa călite ca fetele de oraş. Dimineaţa, până ne încălzeam, ne clănţăneau dinţii în gură, mai ales că toaleta de dimineaţă se făcea obligatoriu cu apă îngheţată. Băile căminului nu văzuseră apă caldă de la constructia acestuia.

    Ei şi în acest cadru mirific, s-a gândit directorul liceului să ne ureze „bun venit”, adunând toţi elevii de anul I în sala de festivităţi a liceului. Alături de el erau pedagogi, profesori, diriginţii fiecărei clase, administratorii, reprezentanţii organizaţiei de partid şi UTC, ce mai, numai feţe subţiri şi lume fină. Noi, elevii, cu aerul nostru speriat de pui de ţărani arşi de soare, eram înghesuiţi pe scaune în faţa prezidiului. Ne-au ţinut discursuri pe rând fiecare „şef”: de promoţie trecută, de liceu, de organizaţie UTC pe liceu, fiecare încercând să ne ridice în slăvi meritele liceului, ale elevilor şi profesorilor săi şi să ne convingă pe noi, bobocii că am făcut cea mai bună alegere din viaţa noastră şi că vom avea un viitor luminos, de aur, dacă nu vom precupeţi nici un efort….bla, bla, bla.

    Când aproape aţipisem în scaune, directorul ne-a adresat zâmbitor câteva cuvinte, ne-a urat obişnuitul „bun venit” şi ne-a întrebat, retoric, ce nevoi am avea acum, ca noi învăţăcei în instituţia păstorită de dumnealui. E inutil să spun că nimeni nu aştepta nicio remarcă, nu? S-a aşternut o tăcere stânjenitoare în care cei din prezidiu ne studiau intens, ca pe nişte gândăcei ce trebuie educaţi, iar noi, cei vreo 200 de elevi adunaţi acolo, coborâsem privirile şi ne roşeam ca nişte raci bine fierţi, năduşind sub privirile lor sfredelitoare. Nimeni nu avea curajul să zică ceva. Directorul şi-a repetat îndemnul, secretarul UTC la fel. Tăcerea devenea apăsătoare şi nu dădea semne că avea s-o spargă cineva.

    Şi la un moment dat, în liniştea aia profundă de cavou în care se auzeau moliile rozând lemnul lambriurilor, un drăcuşor îmi dă ghiont şi mă ridică de pe scaun. Până şi eu m-am mirat!

    • Iată că avem o elevă curajoasă! Cum te cheamă tovarăşa elevă?

    Ridic capul şi bâgui cu vocea gâtuită:

    • Stroilă Lucia, tovarăşe director.

    • Aha, bine. De unde vii?

    • Din Dolj, tovarăşe director, de la Bechet.

    • Şi stai în cămin, înţeleg! Bun. Ia zii tu, cu ce probleme vă confruntaţi voi fetele din cămin? Şi vorbeşte te rog mai tare, că nu-ţi taie nimeni gâtul.

    Am tuşit uşor să-mi dreg glasul şi să-mi regăsesc vocea pierdută şi am privit speriată în jur căutând ajutor. Ce dracu’ mă găsise tocmai pe mine din masa aia de copii normali? M-aş fi aşezat înapoi pe scaun, dar nu mai era loc de întors. Mai tuşesc o dată şi-mi aud vocea cum se ridică clar deasupra capetelor tuturor şi izbeşte de pereţi.

    • Păi… Ştiţi, tovarăşe director, ar cam fi ceva probleme. Ne e frig. Caloriferele sunt reci şi când se dă căldură, ne îngheaţă mâinile pe cărţi şi nu putem învăţa, dimineaţa găsim apa cu pojghiţă de gheaţă în pahare.  Şi nu avem nici  apă caldă. Trebuie să cărăm apă cu găleata de la cantină şi bucătăresele nu ne dau, că nu ne cunosc. Şi avem decât câte o pătură amărâtă, de tremurăm toată noaptea. Multe fete au răcit în cămin. Să ni se dea mâcar câte o pătură în plus, ca să nu ne fie atât de frig noaptea… şi-i dădeam înainte mirată şi speriată, de parcă gura vorbea singură şi eu încercam să-mi trag vorbele înapoi fără să reuşesc.

    Gurile căscate ale colegilor au început pe rând să însoţească liniştea din jur, o rază jucăuşă de soare râdea în hohote privindu-ne, eu îi dădeam înainte cu toţi ochii aţintiţi pe mine, directorul se întunecase la faţă şi devenea din ce în ce mai vânăt, de parcă îi lipsea aerul şi mai avea un pic până la un atac de apoplexie, administratorii şi profesorii făceau feţe-feţe, pedagogele încercau să-şi fixeze în minte chipul meu să ştie pe cine o să chinuie de acum înainte iar ochii dirigintelui îmi transmiteau clar că din momentul ăla sunt moartă pentru cel puţin un an. Simţeam cu podeaua se scurge uşor de sub picioarele mele şi îmi pierd echilibrul sub toate privirile alea ucigătoare şi auzeam clar în urechi hohotul razei de soare. Când am terminat m-am prăbuşit pe scaun incapabilă să mai schiţez un gest, cu ochii plini de lacrimi usturătoare.

    • Tovarăşa administrator, e adevărat ce spune eleva? tună deodată vocea directorului.

    • Ştiţi, tovarăşe director, eu…. noi…. încercăm, dar astea-s posibilităţile…

    • E adevărat, tovarăşa, sau nu? Ia să se ridice în picioare fetele care stau în cămin!

    De lângă mine, privirile colegelor de cameră îmi strigau printre gene că sunt moartă. „Vezi tu în cameră!” . S-au ridicat toate căministele, cu capul plecat.

    • E adevărat, mă, ce spune colega voastră?? Să nu mă minţiţi că aveţi de-a face cu mine!

    Un „da” firav s-a auzit şi eu am început să plâng speriată de-a binelea.

    • De ce, tovarăşa administratoră, nu ne-aţi semnalat problemele cu care se confruntă căminul până acum?

    • …..

    • Să faceţi bine să veniţi la mine cu solicitare de pături! Să le asigurăm fetelor condiţii optime de învăţat, că de-aia au venit aici să ajungă oameni de nădejde ai partidului! Te felicit pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume, tovarăşa Stroilă! Avem nevoie de astfel de elemente în organizaţia noastră!

    Şedinţa s-a încheiat sub glasul de tunet al directorului şi discursul lui propagandistic. Personalul liceului a ieşit din sală cu obrajii în flăcări imediat după directorul care a plecat ca o furtună. Atmosfera s-a destins şi toţi colegii încercau acum să întindă gâturile să mă vadă, să ştie cine a dat culoare unei şedinţe ce se anunţa plicticoasă şi banală. Eu plângeam neputându-mă mişca de pe scaun. Sala s-a golit într-un final şi, ca un făcut, după două săptămâni, când nimeni nu mai spera să vadă vreo schimbare, am fost chemate din nou la magazie să ne luăm pe semnătură plapumile. Da, ne cumpărasetă plăpumi groase, noi, cum nu mai văzuse căminul până atunci.

    Prost e că de atunci mă tot trezesc vorbind exact în momentele în care toată lumea tace. Am un drăcuşor care-mi dă ghiont şi-mi scoate vorbele din gură de parcă nici nu ar fi ale mele. Dacă mă mai vedeţi câteodată luând poziţie, vă rog să luaţi aminte la drăcuşor. Eu sunt o persoană cuminte şi tăcută de felul meu, doar el mă împinge, parol!

    6 comentarii

    Din categoria Camera cu amintiri

    Dincolo de poartă

    Viaţa curgea greu în spitalul de boli nervoase. Poarta avea paznic, parcul spitalului avea bănci şi garduri de zid de 2 metri. În parc, pe bănci, printre copaci şi tufişuri se ascundeau a joacă tot felul de minţi rătăcite îmbrăcare în pijamale vărgate sau cămăşi de noapte lălâi, cu o despicătură largă la gât şi o pecete cu număr pe umăr. Nu li se mai cunoştea culoarea. E posibil să fi fost vreodată albe, albastre, galbene, în culori pastelate… acum erau toate cenuşii, cu cârpituri pe alocuri, cu găuri în alte părţi, cu ţesătura aspră şi rărită de la atâta spălat cu săpunuri proaste şi clor. Printre vizitatori încruntaţi şi obosiţi, bolnavii zâmbeau tâmp, fericiţi în nebunia lor pe care medicamentele o făceau atât de primitoare şi veselă.

    Nebunia este o altă lume, o dimensiune nouă în care doar anumiţi oameni pot ajunge trecând de poarta stelară prin cine ştie ce minune. În creierele lor sinapsele fac o serie de conexiuni noi, altele decât cele făcute de creierele normale, întregi şi oamenii se trezesc dincolo, în lumea aceea străină şi agitată. O lume necunoscută de care se sperie. La început încearcă să scape singuri, să treacă neobservaţi dar se lovesc de prea multe suflete rătăcite ca şi ei în dimensiunea aia întunecată, plină de demoni amăgitori ce le pătrund în minte şi le dictează acţiunile. Nu mai văd lumina, se mişcă sub un bec opac, precum condamnaţii în lagărele de concentrare. Uneori au senzaţia că undeva departe, văd poarta strălucitoare, ademenitoare, care le-ar facilita întoarcere în lumea din care au plecat. Şi se îndreaptă cu încredere spre ea, numai că lumina e doar o iluzie care îi adânceşte tot mai tare pe tărâmul necunoscut. Puţini reuşesc să se întoarcă de acolo şi aceia rămân cu o cutie de amintiri ce trebuie ferecată pentru totdeauna dacă nu vor ca demonii de dincolo să le invadeze din nou fiinţa.

    În spital doar doctorii aveau halate albe.

    Nu se ştie dacă minţile lor au rămas întotdeauna lucide, neatinse de viermele nebuniei ce-a scurtcicuitat sinapsele pacienţilor lor. Trăind într-o lume ciudată şi întunecată, încercând să trateze cu medicamente tristeţi iremediabile şi să înţeleagă ce se produce în creierul nebunilor pe care-i păstoresc, e aproape imposibil să nu se molipsească la un moment dat de nebunia lor. Ei erau totuşi singurii dumnezei în imperiul acela trist şi agitat înconjurat de garduri prin care nu putea trece nici musca.

    Asistentele îşi lăsau acasă sufletul. Îl împachetau frumos şi-l închideau într-o cutie aşezată cuminte pe cuier. Ieşeau, încuiau uşa după ele şi plecau la serviciu aşa, goale de conţinut, ca nişte roboţi ce au menirea să administreze pastile, să facă injecţii şi să se lupte uneori cu oameni mult mai puternici decât ele. Fără nici un sentiment, cu ochii goi şi mintea închisă. Era felul lor de a se apăra, de a rămâne cu mintea întreagă. Nu puteau fi condamnate, puţini oameni „normali” ar fi putut rezista în lumea aia mai mult de câteva zeci de minute. Până şi rudele bolnavilor plecau marcaţi de tot ce-au văzut că se întâmplă dincolo de poarta închisă în spatele căreia aştepta totdeauna un portar.

    Infirmierele erau alese din cele mai puternice persoane. Solide, cu muşchi mari şi creier mic. Îţi trebuie putere, nu glumă, să poţi ţine un nebun hotărât să se tăvălească pe jos, să arunce cu lucruri printre gratiile ferestrei sau să se arunce pe scări convins fiind că el ştie să zboare fără aripi. Îţi trebuie forţă să-l aşezi la loc în pat şi să-l legi de el cu străşnicie, să nu cumva să se mai mişte până când injecţia ce i se scurge încet prin vene îşi va face efectul şi va lăsa din el doar o legumă zâmbitoare. Cei mai frumoşi nebuni aşa sunt, cu mintea rătăcită aiurea, zâmbind frumos lumii care ţine cu orice preţ să-i  păstreze aici, pe pământ. Mănâncă, se plimbă, vorbesc, se joacă, fără să conştientizeze prea bine ce fac.

    Pe poarta acestei închisori cu iz de iod şi spirt medicinal, a intrat într-o zi o fetiţă firavă cu ochi mari, tristă şi speriată. Se lupta cu demonii demult. Doar noaptea se lupta -o trăgeau pe un tunel adânc, adânc şi o împingeau înainte, departe de casa ei, de oamenii ce-i erau dragi. Striga, se zbătea, încerca să scape, să se trezească, să vorbească, fără succes. Auzea undeva în depărtare glasul mamei care o striga şi-i cerea să se trezească, îi răspundea, cerea ajutor dar nu reuşea să articuleze nici un cuvânt, iar zbaterea ei disperată de a se dezlipi de mâinile ce-o împingeau nevăzute în adânc o lăsau într-un târziu epuizată, cu părul lipit de cap, ud din cauza efortului. Ziua era un copil normal de vârsta ei, care se juca, învăţa, râdea, îşi făcea teme, alerga plină de viaţă.

    Luase obiceiul de a nu mai adormi. Se punea în pat şi stătea aşa, cu ochii în tavan, plimbându-se prin păduri de argint şi aramă ca-n poveştile citite din carte, se ducea la şcoală, repeta lecţii şi aştepta cuminte să se facă dimineaţă şi să se trezească toată casa. Îi era frică să mai închidă ochii. Când restul casei adormea, se ridica în fund, îşi cuprindea genunchii cu ambele mâini şi se legăna aşa, îmbrăţişată, încercând să pătrundă cu privirea dincolo de întunericul încăperii, să distingă lucrurile familiare la locul lor, să se convingă singură că nici un demon nu este ascuns să aştepte parşiv ca ea să adoramă, să o prindă şi s-o ducă în lumea lui necunoscută. Frica făcea din sufleţelul ei chinuit o piatră prea greu de dus.

    De la un timp simţea că inima se sperie şi doare. Aşa, ca o zbatere rapidă de aripă, cum a văzut ea odată la porumbelul pe care îl prinsese motanul cel tărcat. A bătut motanul cu sălbăticie atunci, până a dat drumul porumbelului rănit de moarte deja. S-a răzbunat pe animalul acela cu gheare şi colţi văzând în el demonul din ghearele cui ei îi e atât de greu să scape în nopţile de coşmar. De când cu zbaterea asta de inimă, parcă nu mai putea ţine pasul cu copiii pe uliţă. Obosea, răsufla greu, inima se zbătea să-i scape din piept. A început să lâncezească şi să resimtă lipsa odihnei. Refuza însă cu încăpăţânare să adoarmă, de teama mâinilor cu gheare lungi.

    Nu vorbea despre ele, nu avea cui spune. Nimeni nu o asculta. În jurul ei toţi îşi trăiau propriile drame mai mari sau mai mici, preocupaţi de propria viaţă, nu aveau ochi de văzut şi urechi de auzit zbaterea ei. Au început problemele la şcoală, lacrimile i-au invadat ochii şi zilele, tăcerea a pus stăpânire pe gura ei. Trăia într-o lume mută şi devenea traslucidă, topindu-se cu fiecare zi mai mult. Doar ochii mari, larg deschişi priveau cu aviditate în jur, fără odihnă.

    Atunci părinţii ei au hotărât s-o ducă la doctor, iar doctorul le-a recomandat spitalul oamenilor reveniţi din altă dimensiune.

    După ce-i interogase încruntat, portarul le deschisese şi-i lăsase să intre. Aveau biletul magic de trecere. În urma lor poarta s-a închis cu zgomot surd şi inima fetiţei a tresărit. I s-a făcut frig şi mânuţa cu degete lungi, translucide, a strâns mai tare mâna mamei. Picioarele nu voiau s-o mai asculte, îşi muiaseră genunchii care tremurau acum ca o piftie bine prinsă şi nu lăsau să treacă dincolo de ei comanda creierului.

    Scrie un comentariu

    Din categoria Camera cu amintiri, Să fii al nimănui