Arhive pe categorii: Casa

Casa-3

Aşa cum după orice furtună iese totdeauna soarele şi pentru căsuţa noastră a urmat o perioadă de linişte. Parcă lucrurile intraseră în normal şi pentru familia asta atât de încercată de soartă. Irina creştea veselă şi cuminte, ca orice copil sănătos înconjurat de dragoste, baba, fidelă menirii ei de ţărancă făcuse din grădina casei un rai roditor şi îmbelşugat. Până şi Marcel începuse să râdă din când în când privind la giumbuşlucurile pe care năzdrăvana lui mică le făcea special pentru el.

Are copilaşul acesta crescut fără căldura maternă un dar aparte. Simte supărarea omului şi ştie cum să facă să-i abată gândul de la necazuri ca, până la urmă, să râdă cu poftă şi s-o ia în braţe. Nu se ţine prea bine pe picioruşe. Merge şovăind, cu mânuţele întinse înainte şi când simte că se dezechilibrează se lasa uşurel în funduleţ ca să continue apoi drumul în forţă, de-a buşlea. Bate recorduri peste recorduri la mers în genunchi şi-i place s-o necăjească pe biata babă care cu greu o poate prinde. O păcăleşte şi râde graseind de sub masa pe care şi-o alege drept adăpost vremelnic. Baba trebuie să se aplece şi-o face cu greu şi durere de şale săraca, oftând. Atuncă Irinuca se-nneacă de râs, cu gropiţe în obrajii rumeni şi soare în ochii mari şi castanii  ai mamei ei.

– Stai să vezi ce-ţi fac, năzdrăvană mică! De asta-mi eşti? Îţi râzi tu de o babă necăjită şi neputincioasă ca mine! Vai, vai… Stai că te prind acuşica! Dar când întinde mâna, micuţa ţâşneşte pe lângă ea, cu viteza dată de vigoarea copilăriei. Na, că a scăpat şi de data asta! Greu îi lasă babei câteva ore libere, să-şi termine treburile care se aglomerează ca la orice casă de gospodar.

Marcel vine uneori la prânz acasă. Îi place să mănânce cu fetiţa pe genunchi şi din când în când să împartă dumicatul de mâncare cu ea. Irina stă cuminte şi serioasă la el în braţe şi mănâncă liniştită tot ce-i dă tătucul. Îl idolatrizează. În momentele de linişte nu se desprinde de el şi e în stare să se joace minute în şir cu degeţelele în barba lui stufoasă, gângurind şi vorbind pe limba ei, fără să se plictisească.  El o soarbe din ochi şi îi face toate poftele. În zilele de sărbătoare o îmbracă frumos, cu rochiţă învoaltă şi pantofiori de lac, o pune în cârcă şi pleacă aşa cu ea să privească caii pe hipodrom. Irinuca iubeşte caii. Se agită şi-i urmăreşte cu privirea când trec în zbor pe lângă ea, ţipă şi râde cu poftă când simte aerul împins de trupurile cabrate sub jochei. După ce se termină cursa pleacă amândoi să ia masa la bunici.

Bunicul Ion lăcrămează la poartă când îi vede. Îi aşteaptă de fiecare dată în poartă, până îi zăreşte apărând în colţul străzii, de parcă s-ar teme că odată nu or să mai apară. Că o să-i piardă aşa cum a pierdut-o pe Adela, lumina ochilor lui. A fost unica lui fată, aşa cum Irinuca e unica nepoată. Cei doi băieţi – Mihai şi George – i-au dăruit doar nepoţi, patru la număr. Îi iubeşte şi pe ei, doar sunt nepoţii lui, dar nu ca pe mezina asta care-i face toată casa fericită când apare. Bătrâna lui nu ştie ce să mai facă duminica, când îi vine nepoata la masă. Atunci, pentru câteva ore, tot amarul lor dispare. Rămâne doar bucuria curată dată de un râs graseiat de copil. Îi spune poveşti cu feţi frumoşi şi zâne bune, o ridică la cer şi ea râde de acolo de sus cu ochii scânteind, cerându-i de fiecare dată să o mai ridice o dată şi încă o dată.

Seara, în drum spre casă adoarme în bratele tatălui. Acesta îi aşează uşurel capul pe umeri şi cu povara scumpă comod aşezată se întoarce la căsuţa lui primitoare.  O aşează în pătuţ şi o priveşte cum doarme până i se închid şi lui ochii. Uneori prin privirea lui trece câte un nor. Atunci şi aduce aminte de râsul Adelei şi de mâinile ei moi ce-i mângâiau părul şi-i masau tâmplele când era obosit.Îi este tot timpul dor de ea, mai ales noaptea, când perna goală de lângă capul lui îi primeşte cu răceală mâna şi plapuma îl apasă cât pentru doi.

Se trezeşte în fiecare dimineaţă şi aşteaptă câteva minute până să deschidă ochii, sperând că-i va auzi pasul uşor prin casă şi cântecul fredonat  în timp ce pregăteşte micul dejun. O priveşte cu ochii minţii învârtindu-se în bucătărie în capot de bumbac, cu papuci în picioarele desculţe… Deschide cu greu ochii şi se întoarce la realitate oftând. Atunci parcă ochii i se umezesc de roua caldă a lacrimilor. Le ascunde repede şi iese grăbit să-şi facă de lucru. Să uite şi să meargă mai departe. Nu ar renunţa însă în veci la unicele momente pe care le mai petrece cu iubirea vieţii lui, între vis şi realitate, dimineaţa. Secretul acesta e doar al lui şi.al ei şi îl păstrează cu sfinţenie. E oaza din care îşi adună zilnic putere.

Astfel trec zilele liniştite, una câte una. Marcel a ajuns conductor de tren. A cărat mai întâi grâu de la depozitele din Bărăgan. Îl ducea la Constanţa de unde pleca apoi pe mare cine ştie unde în lumea asta mare. De vreo lună face curse de Ploieşti. Aduce păcură. Salariul e mai mare şi se descurcă binişor. În zilele în care nu pleacă în cursă vine la prânz acasă, poate spune că e fericit.

Astă vară a dus-o pe Irina la fotograf. I-a pus fotografia pe bord, în locomotivă. O priveşte de câte ori îi vine dor de ea şi zâmbeşte văzând cu ochii minţii mânuţele întinse spre el. Colegii încearcă să-l facă să-şi găsească alta nevastă. Îi vorbesc pe rând când de una, când de altă văduvă rămasă neconsolată. Nu-l tentează. Să aducă el mamă vitregă pentru Irinuca, lumina ochilor lui? Să ştie că o altă femeie o ceartă, când el ar pune-o sub un clopot de sticlă dacă s-ar putea? Niciodată! Râd de el că nu s-a mai bărbierit de un an şi arată ca un pustnic din mijlocul pădurii, cu barba lui stufoasă şi neîngrijită. Care-i treaba lor? La început se supara, ba chiar l-a pocnit pe unul odată când i s-a părut că a sărit calul. Acum le răspunde râzând şi merge mai departe. S-a obişnuit cu micile lor răutăţi.

Acalmia aceasta însă se pare că este liniştea dinaintea furtunii.

Nemţii şi-au ales conducător un nebun. Unul Hitler, un isteric lătrător care urlă cât îl ţin plămânii invocând naţiunea pură. În primăvară a invadat Praga, acum a intrat în Polonia. Europa se revoltă, se pare că Anglia şi Franţa nu vor sta cu mâinile în sân. Lumea e însetată de sânge. Câţiva ani de pace sunt prea mult pentru o omenire nesătulă, plină de nebuni ajunşi la putere. În Asia,  Japonia a intrat în China de anul trecut. De la rasa galbenă, de acolo din lumea lor îndepărtată, la ce să te aştepţi? Parcă nu ne-ar fi păsat atât de tare. Când spui China vorbeşti ca de tărâmurile din poveşti pe care ai senzaţia că nu le-a văzut nimeni niciodată. Polonia însă, e aici, gard în gard cu noi şi nu mai e de glumă. Iar la noi e încă ţara nimănui.  Nori negri se adună pe lume şi veşti îngrijorătoare se aud din toate părţile. Oamenii se agită şi sorb cu nerăbdare şi teamă ştirile zilnice care devin din ce în ce mai alarmante. Sub soarele cald al unei toamne frumoase şi liniştite lumea e un stup prea plin, gata să roiască.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Casa

Casa-2

După ce s-a întors de la cimitir Marcel s-a închis în camera unde Adela a trecut iarna, s-a întins pe pat şi a tăcut mult cu ochii în tavan. Nu putea plânge, nu mai avea lacrimi. Nu se gândea la nimic, avea creierul gol de gânduri,  fugiseră toate speriate care încotro. A stat pur si simplu acolo, îmbrăcat cu hainele de doliu, cu pantofii în picioare pe cearşaful alb fără să schiţeze nici un gest. În seara aceea doar casa a avut grijă de el. I-a închis uşile, i-a stins ferestrele, i-a aprins luna şi i-a spuzit cerul cu stele, să nu-i fie urât. Carul mare s-a mai împodobit cu o stea atunci. Una strălucitoare şi veselă, ca zâmbetul Adelei când s-au cunoscut. A stat de veghe toată noaptea. În grădină greierii au scârţâit până dimineaţă pe strune. E ciudat cum natura îşi continuă drumul chiar şi după ce viaţa ta s-a rupt în două. Parcă nu-i pasă nici de durerea ta, nici de viaţa proaspăt pierdută.

Dimineaţa a venit cu zorile albe. Priveşte cum se luminează zarea şi i se pare straniu că răsăritul e acelaşi şi în mormânt. Parcă ieri şi-a îngropat sufletul şi l-a lăsat la umbra unei cruci de lemn în cimitir. Baba Dina a bătut de câteva ori la uşă, încercând să-l facă să iasă. Întâi nu i-a răspuns, dar ea a tot revenit.

– Hai, Marcele, maică, s-a făcut dimineaţă. Scoală-te, copilul meu!

– Lasă-mă în durerea mea, babo! Du-te la copil!

A plecat biata babă, oftând. Ce era să facă? S-a dus aşa o zi şi încă o noapte, apoi iar o zi. L-a auzit peste noapte ieşind afară şi plimbându-se prin grădină sub lumina lunii. Şoptea ceva şi din când în când ameninţa cerul. Îşi şterge baba lacrimile cu coltul basmalei, încercând să aibă grijă de copilaşul care, fără să bănuie durerea casei, gângurea vesel în leagăn.

Doamne, multe le mai dai unora să tragă!

Amintiri tulburi i se învârtesc bătrânei  în creier. Când i-a murit primul copil a crezut că se va duce şi ea după el. S-a aşezat în pat şi a aşteptat să vină moartea s-o ia. Nu mai auzea, nu mai vedea, nu se mai misca. Stătea doar întinsă acolo, cu mâinile pe piept, aşteptând moartea  s-o ducă să-i ţină de urât copilului ei pe care l-a lăsat singur în căsuţa lui rece şi umedă. Era atât de mic, sărăcuţul şi-i era frică de întuneric. Totdeauna s-a temut de întuneric acel băiat al ei. Ea ţinea lampa aprinsă şi îi cânta încetişor până adormea. De câte ori se trezea ţipând noaptea ea sărea şi-l lua în braţe. Cine să-i mai aprindă lampa acum, acolo unde e atâta întuneric negru, de nepătruns?

Dimineaţa, când copilaşil cel mic a început să scâncească în copaie,  s-a coborât din pat şi fără să-şi dea seama l-a luat în braţe şi l-a pus la piept cu gândul aiurea. Apoi l-a schimbat şi a văzut că are rufe de spălat. A ieşit să scoată apă să spele, a văzut că păsările alea plâng de foame şi se bat cârâind pe poartă, că vaca mugeşte de sete în gajd… şi nu a mai murit. A rămas aici, să ducă povara tuturor morţilor, să le facă pomeni tuturor şi să aibă grijă de gospodăria ce depindea de ea.  Avea douăzeci de ani, doi copii şi deja băgase unul în groapă pe atunci. Cine altcineva îl putea înţelege pe bărbatul ăsta mai bine ca ea?

A treia zi pe la prânz a venit tatăl Adelei cu fratele ei.

– Unde-i Marcel, babo?

– Zace, nea Ioane. Stă acolo în pat de când a ajuns acasă, alaltăieri şi aşteaptă. Nu s-a schimbat, nu a mâncat, nu a băut nimic. M-a gonit când l-am strigat. Nu a dormit toată noaptea. S-a certat cu stelele şi s-a bătut cu pumnii în cap, păcatele mele. Nici duşmanii noştri să nu treacă prin ce trecem noi acum.

– Mă duc la el! Hai, Mihai tată, hai să-l aducem înapoi.

Parcă s-a mai cocoşat şi bietul nea Ion. Umerii îi sunt lăsaţi sub o povară prea greu de dus. O duce în tăcere, încercând să fie tare. Decât o privire întunecată lasă să se întrevadă zbuciumul interior.

– Să trăieşti, Marcele, tată!

Doi ochi de un albastru rece se întorc miraţi către uşă. Cu greu, amorţit de nemişcare, acesta se ridică pe marginea patului.

– Ce faci, mata aici, tată? Nu te aşteptam. Vocea îi răsună şoptită şi spartă în liniştea casei.

– Ia, am venit să te iau la lucru. Avem nevoie de tine. Amărâtul ăla de Gheorghe s-a îmbătat ca porcul şi s-a culcat pe marginea drumului. A dat o maşină peste el azinoapte. E în spital acum, cu un picior rupt. Mama ei de băutură, l-a făcut neom. Plânge biata muierea lui că nu are ce pune pe masă pentru o liotă de copii cu burţile mari, veşnic flămânzi iar el când pune mâna pe un ban îl topeşte în cârciumă. Sunt plini de datorii ca de păduchi, amărâţii, trăiesc din mila mahalalei. Tu nu te-ai schimbat deloc? Ai mâncat ceva? Arăţi tare rău, taică…

Marcel se uită pe el, ca şi cum ar privi o fiinţă străină. Constată cu uimire că e îmbrăcat cu hainele bune. Cămaşa boţită acum îl priveşte cu alb reproş. Pantofii îi strâng tălpile, pantalonii au genunchi.

– Să vezi ce-o să mă certe Adela când o vedea cum am dormit! Ochii lui privesc prin musafirii care cu nu îndrăznesc să-i susţină privirea. Se uită în pământ şi abia reuşesc să-şi mascheze tremurul bărbiilor.

– Nu te mai ceartă, taicule, sopteşte gâtuit bătrânul… nu te mai ceartă. Hai cu tata, că sunt multe de făcut, nu ai voie să zaci. Te aşteaptă copilul să-l creşti, ai casă de ţinut, ai obligaţii mari, copilul meu!

– Hai, cumnate! îl încurajează şi Mihai. Hai să vedem ce-avem de făcut în continuare.

Se uită Marcel la amândoi şi parcă nu îi vede. Priveşte aşa, prin ei, ca la doi sfinţi ce stau cu corpuri de aer în faţa lui. Abia acum îşi aduce aminte totul.  Desfăcută din zăgazul ce-o ţinea ascunsă, durerea izbucneşte în strigăt.

– Ce mă fac eu acum, tată?! Cui am rămas eu? Cui m-a lăsat şi cum să mai trăiesc fără ea?

– Înveţi, dragul tatei, trebuie să înveţi! Hai cu tata să mergem la lucru.

Glasul bătrânului tremură. Durerea tatălui păleşte în faţa durerii dragostei. Umerii se apleacă mai tare sub povara noii suferinţe.

– Hai, taicule! Trebuie să-ţi creşti pruncul. Adela ţi-a lăsat în grijă fetiţa ce-i poartă sufletul. Nu ai voie s-o abandonezi!

Cu gesturi greoaie, mecanice se ridică cu toţii. Nea Ion îşi cheamă feciorul cu o privire afară, Marcel rămâne să-şi schimbe hainele bune.

– Noi te-om aştepta afară, cu baba. Ieşi şi tu mai repede, că au nevoie băieţii de noi.

Aşa şi-a reintrat în ritm viaţa în căsuţa noastră. Timpul vindecă răni adânci, o va vindeca şi pe asta.. Viaţa şi-a reluat drumul pe făgaşul dinainte stabilit. Şovăitoare pentru început, tristă, dar hotărâtă. Primăvara şi-a intrat definitiv în drepturi, dudul din fundul grădinii are umbră deasă de un verde strălucitor şi albinele zumzăie vesele în salcâmul de peste drum. Doar căsuţa poartă încă intrarea drapată cu voal negru, semn că durerea e prezentă în ea, chiar dacă din când în când răsună glas vesel de copil. Zilele trec una după cealaltă, monotone şi tăcute.

În luna mai s-au gândit că ar fi cazul să creştineze şi pruncul de care doar Dumnezeu şi o bătrână plânsă mai avuseseră grijă săptămâni în şir. Au mers într-o zi de duminică cu toţii la biserică şi naşa s-a lepădat de satana de trei ori cu fetiţa în braţe. După aceea preotul a afundat-o de trei ori în cristelniţă, botezând-o în numele Tatălui, al Fiului şi-al Sfântului Duh.

_ Se botează roaba lui Dumnezeu, Irina… Odată cu numele o mână de omuleţ cu ochi mari, castanii şi luminoşi începe să dea piept cu viaţa.

Un comentariu

Din categoria Casa

Casa

E o casă mică, pitulată după vecinele ei monstruoase ca nişte nemţoaice cu glezna groasă. Ea, săraca, se micşorează în fiecare zi sub acoperişul ce se tot chinuie de ceva timp să sărute pământul. Se gândeşte că ar trebui să plece după stăpânii ei demult plecaţi într-o lume mai bună. Nu poate să-şi lepede încă zidurile pământului.

Cândva…

Ei, cândva era singura casă de pe strada ei. Cea mai nouă casă din cartier. Avea geamuri strălucitoare, temelie solidă şi acoperiş de tablă ce lucea în soare. Tare veselă şi fericită era pe atunci. Stăpânul ei şi-a dorit-o mult şi a strâns 10 ani bani din leafa lui de impiegat de mişcare, ca să cumpere terenul pe care îşi duce acum bătrâneţile. A ridicat-o cu mâna lui, ajutat doar de nişte neamuri aduse de departe, din lunca Dunării. Nu e o casă pretenţioasă dar pentru cei pe care i-a iubit, a fost cea mai frumoasă şi primitoare.

Temelia i-a turnat-o într-o primăvară şi până toamna deja s-a mutat în ea. Era sărac, nu avea decât un pat din scânduri acoperit ca în cătunul lui la ţară, cu o saltea de paie, o masă cu picioare groase, de lănteţi negeluiţi si scândură solidă deasupra, acoperită cu ştergar adus de fraţii lui de casă nouă. Era însă mândru proprietar al casei lui. Se îndrăgostise de câţiva ani de o fată, fiica unui coleg de serviciu. Mignionă, bruneţică, toată numai zâmbet. Avea ochi mari, castanii şi când se uita la tine, parcă îţi venea să pleci ochii. Din negura lor se desprindea şi-ţi râdea o rază de soare. Acum, că are şi el un rost, o s-o ceară de nevastă.

Într-o duminică, în Herăstrău, şi-a luat inima în dinţi şi a cerut-o. Îmbujorată, ea a fugit. Dar s-a oprit şi s-a uitat înapoi, cu privirea aceea luminoasă, iar el a ştiut că răspunsul e „da”. A cerut-o de la părinţi, aşa cum cere buna cuviinţă şi în noiembrie, când dudul din fundul curţii abia îşi ţinea crengile mânioase, a adus-o acasă. Avea de zestre o ladă cu boarfe, un serviciu de ceai, un dulap de haine şi unul de bucătărie. Şi multă tinereţe.

Ea a primit-o ca pe o stăpână, cu ferestre luminate. De la stăpâna pe care a iubit-o din prima zi, a primit perdele albe si preşuri dungate. Şi parcă s-a mândrit. A fost greu iarna aceea, dar ea s-a îngrijit de ei şi le-a ţinut de cald. I-a adăpostit de nămeţi şi de viscol şi nici măcar nu a fost nevoie să ardă prea multe lemne pentru ca ea era nouă şi călduroasă. A nins peste ea, a bătut crivăţul, a troienit, dar nici nu i-a păsat. Au trecut de atunci zeci de ani. Dacă o întrebi,  nici nu mai ştie câţi ani are şi câte ierni a înfruntat. Ferestrele ei, oarbe acum, nu-şi mai aduc aminte.

Atunci ieşit mândră în primăvară şi a primit pe cerdacul ei oltenesc, ghivece cu muşcate şi o măsuţă mică de lemn. Zilnic vedea cum grădina se curăţa şi cum răsar pe rând, puse de mâna harnică a stăpânei ei, flori nenumărate. Ii râdea sufletul când vedea cât de frumos e împodobită. Stăpânul a adus nu ştiu de unde nisip fin şi galben, ca la el în sat şi aleea a strălucit curată şi luminată până la poartă. Au crescut sub ochii ei şi oameni, copăcei şi flori, până şi legumele din curtea din spate. S-au ridicat puiuţi galbeni de găină, aici, la marginea oraşului, tot sub supravegherea ei. Şi hipodromul tot sub ochii ei a crescut. Cuminte şi liniştită, a avizat tot ce a prins viaţă în jur.

A fost un an frumos, primul şi cel mai frumos an din viaţa ei de casă clădită trainic, cu dragoste. După aceea a trecut prin atâtea necazuri…

In toamna următoare, pe o vreme mai câinoasă ca cea în care s-a imbogăţit cu o stăpână, a răsunat în casă primul ţipăt de copil. Ea s-a bucurat atât de mult! A adunat în geamuri strălucirea tuturor razelor răzleţe de toamnă şi le-a trimis mănunchi pe feţişoara dolofană şi albă a pruncului. S-o mângâie şi să-i ureze bun venit pe lume.  Numai că bucuria i-a fost de scurtă durată.

Stăpâna, Adela, a născut greu, după un travaliu care nu se mai sfârşea şi care îi rupea trupul în mii de bucăţi dureroase. Într-un final, puiul ei a reuşit să scâncească. Dar ea nu a mai rămas întreagă. Tot corpul o durea, febra a mistuit-o, i-a secat laptele şi a ţintuit-o în pat. Copilul plângea înfometat acum, mai tot timpul. Şi casa era tristă. Nu ştia ce să facă să-şi protejeze viaţa. Stăpânul, Marcel, era din ce în ce mai întunecat şi abătut. Arăta cu 10 ani mai bătrân când venea acasă cu umerii aplecaţi, ochii plânşi, mirosind a băutură. A adus până la urmă pentru copil o bătrână de la ţară. O femeie curată şi liniştită, care a ştiut să-l potolească. Aşa că liniştea s-a aşternut iar peste căsuţa lor. Cât de cât era mai bine. Copilaşul creştea, zâmbea, gângurea. Umplea casa cu bucurie. Marcel s-a luminat cu timpul şi speranţa a început să învie. Din patul ei de la fereastră, Adela privea grădiniţa goală acum şi strada pe care din când în când mai trecea câte un călător răzleţ. De câte ori prindea o zi cu soare, căsuta noastră aduna toate razele şi încălzea cu ele patul bolnavei dragi.

A fost însă o bucurie de scurtă durată. În primăvară, corpul slăbit şi măcinat de febră al Adelei a cedat şi sufletul ei s-a ridicat la cer, să vegheze de acolo asupra sufletului casei ei. A fost o zi nespus de tristă pentru căsuţa noastră. Şi-a cernit obrazul cu pânză neagră şi s-a acoperit de o linişte rău prevestitoare. Nimic nu mai era acum… Parcă totul amuţise, până şi vântul călduţ de primăvară abia adia. Prispa s-a luminat de lumânări, fumul lor s-a ridicat la cer, oameni trişti şi ochi plânşi i-au trecut pragul şi ea a fost nevoită să găzduiască pentru prima dată odihna unui cosciug, ca o deschisă şi flămândă gură neagră . Cosciug ce a luat cu el pe cea care i-a împodobit ferestrele cu perdele albe şi podelele cu preşuri dungate.

Au venit cioclii şi o goarnă a răsunat trist la poarta lăsată deschisă. Glasuri îndurerate s-au ridicat şi au ţipat, ochi au plâns, inimi s-au frânt. Şi inima ei era frântă, un strigăt mut ţipa la ferestre din camerele goale, fără glas. Nimeni nu crede că o casă poate avea suflet şi poate suferi ca noi toţi. Nu-i rămânea decât să încerce să ocrotească pe cei rămaşi. Toate florile grădinii s-au adunat atunci pe lângă corpul celei ce a fost şi nu avea să mai fie decât amintire. Toate florile puse de mâna ei au plâns-o cu lujeri delicaţi.

Cioclii le-au luat cu ei şi cu cosciugul ce-o ducea pe Adela într-o altă casă, mică, umedă, întunecată. Tot alaiul îndurerat  a petrecut-o. A petrecut-o şi ea, căsuţa ce a iubit-o, privind după carul mortuar până când i s-au umezit ferestrele.Apoi s-a întors să ocrotească puiuţul Adelei, mic şi delicat, ce gângurea într-un leagăn împins de o doică ce era prezentă doar cu corpul lângă legănuţ.Cu mintea şi ochii era departe, în cimitirul de pe coastă, în satul ei din luncă.

Femeia slabă şi cernită oftează prelung şi lacrimi mari ca boabele de ploaie de vară picură tăcute pe podea. Îşi întoarce privirea către puiul de om ce-şi roade pumnişorii în leagăn.  Trebuie să aibă grijă de sufleţelul pe care o femeie delicată cu privire luminoasă şi bucle negre i-l încredinţase ei, bătrâna singură dintr-un sat de câmpie. Sat în care îşi îngropase pe rând trei copii şi bărbatul şi pe care trebuia să-i lase singuri acum pentru a creşte o nouă viaţă. Va reuşi ea, obosită de viaţă şi lacrimi să o vadă fată mare? Numai Dumnezeu, bunul, ştia ce-i este scris.

7 comentarii

Din categoria Casa