Arhive pe categorii: Confesiuni

Aniversare

WordPressul m-a anunţat că am devenit domnişorică. Tocmai ce-am împlinit cinci ani de când m-am născut în el. Hmm, rotund, nu?
Acum cinci ani habar n-aveam la ce foloseşte un blog. Dar ce vorbesc eu aici? Sincer, acum cinci ani habar nu mai ştiam să scriu. Nu mai ştiam aproape nimic din regulile gramaticale, făceam greşeli de neconceput pentru vârsta mea. Încă mai fac, încă mai învăţ, mă mai corectez, mă mai enervez când constat cât de proastă pot fi.  Atunci aveam doar mult prea multă durere adunată în mine şi trebuia să mai lepăd din ea, ca să pot merge mai departe şi să pot aduna alta. C-a tot venit în valuri durerea asta peste mine, fi-r-ar să fie.
La început nu eram decât eu cu mine şi nu prea conta, apoi au început să apară oameni şi am început să învăţ, să încerc să nu mă fac, chiar aşa de tot, de râs. Cu timpul, durerea revărsată pe aici a devenit apăsătoare şi pentru cei ce-mi călcau pragul. Şi-am învăţat încet-încet s-o acopăr, s-o îmbrac cumva, să-i dau altă formă, mai uşoară. Am pus-o pe bucăţi mici, să rămână abia simţită, precum gustul amar al cafelei după ce-o bei. Nu-l simţi chiar imediat, rămâi cu el pe limbă abia după ce-ai înghiţit.  Şi tot grea a rămas durerea mea. Tuturor grea. Am închis-o până la urmă în mine. Am tot îndesat-o şi chiar pot spune că am devenit specialistă în vidat saci întregi cu durere pentru a păstra spaţiu şi pentru alta. Sper doar să nu mă trezesc ca anul trecut cu una prea mare, care să mă sufoce. Hmmm
A trebuit să umplu spaţiul cu ceva şi m-am apucat de spus poveşti. Poveştile mele plac, habar n-am de ce. Poate pentru că le spun aşa, în felul meu, poate că-s pline de viaţă şi de ţărani, poate pentru că-s povestite de parcă ţi le-ar spune tot satul, cum frumos mi-a zis cineva de curând. M-a pus pe gânduri, mai ales că toţi mă împing de la spate să le adun şi să le public. Cum n-aş vrea să îngroş rândul scriitorilor de duzină ce-au invadat la propriu piaţa, m-am abţinut de la asemenea acţiuni. Şi totuşi, dacă… Şi uite aşa mi s-a înfipt în creier un gând. E înfipt bine, vă asigur, doar că, sunt conştientă că dacă ai un blog pe care scrii diverse prostioare care plac, nu eşti neapărat şi scriitor. Aşa că m-am hotărât să învăţ şi de când m-am hotărât mi-am dat seama cât de proastă sunt şi nu mai pot scrie nimic. Hmmm
Anul trecut eram aşa cum scriam anul trecut în prima marţi din martie. Anul ăsta sunt mai ocupată şi puţin mai obosită. Am mai albit (mă şi mir că se mai poate) am mai îmbătrânit, am mai adunat zile ce nu or să se mai întoarcă, lacrimi, lovituri, am mai încercat să acopăr răni, am mai pus câte un lacăt, am mai dat jos altele. A mai trecut o babă a mea, la fel de frumoasă. Şi vremea e tot prea caldă pentru luna martie, a înflorit magnolia şi tămâioara şi zambilele, narcisele. Toate-s pe repede înainte de parcă nici timpul nu mai are răbdare să ne lase să ne bucurăm de primăvară. Au mai plecat oameni din viaţa mea, au mai intrat alţii. Buni, calzi, blânzi, proaspeţi. Mi-s dragi. Mi-e dor de prieteni vechi ce-au dispărut inexplicabil, copleşiţi de zilele lor ce trec fără să se mai întoarcă şi de-o viaţă din ce în ce mai grea.

La mulţi ani, dragii mei! O primăvară frumoasă să aveţi şi soarele să nu vă părăsească viaţa (anotimpul poate să-l mai părăsească din când în când, că e nevoie şi de ploi).

IMG_1315

 

18 comentarii

Din categoria Confesiuni, Uncategorized

Premoniţii şi cicatrici

Căutam de dimineaţă prin fişiere să găsesc nişte însemnări de acum câteva luni. Am descoperit nişte poze şi-o amintire.
Amară amintire.
Când am făcut poza asta mergeam la Ateneu. Era cam cu o săptămână înainte de focul morţii.
Am coborât din metrou şi când am ajuns la intrarea în pasaj la Unirii mi s-a tăiat respiraţia. M-am oprit pe lor pentru cinci minute bune, mi-era teamă să păşesc mai departe, sunt agorafobă. Erau sute de oameni unul lângă altul, oameni necunoscuţi ce se atingeau, respirau unul în ceafa celuilalt, înaintau greu, cu pauze lungi de şedere.
Pasajul era blocat şi mie-mi era teamă să păşesc mai departe, mi-era teamă să nu mă sufoc acolo, în marea de oameni necunoscuţi ce-mi furau aerul. I-am privit pe rând pe fiecare, am văzut părul blond al unei fete, ochii albaştri ai unui băiat înalt, barba unui tânăr cu ochi negri, zâmbetele lor, telefoanele ridicate deasupra capetelor să imortalizeze masa aceea incredibilă de oameni şi am făcut primul pas. N-aş fi eu dacă nu mi-aş învinge temerile.
Am înaintat încet, ascultând conversaţiile liniştite ale tinerilor de lângă mine, trăgându-mi putere din vocile şi râsul lor. Pe la mijlocul pasajului mi s-a făcut rău, am început să transpir, să nu mai am aer şi-am privit cât o bătaie de aripă în jurul meu. Mă gândeam că dacă pic acolo toţi oamenii aceia vor călca peste mine. Şi atunci mi-a venit gândul care m-a salvat, mi-a dat zâmbetul de care aveam nevoie să merg până la capăt. „Dacă toţi aceşti oameni ar ieşi în stradă, am avea o nouă revoluţie.” Am zâmbit gândului, mi-am înghiţit teama şi am ajuns la linia cealaltă, să iau trenul spre Romană. Când am ajuns pe peron şi mi-am liniştit genunchii, am scos telefonul şi am pozat mulţimea.
„Dacă toţi oamenii aceştia ar ieşi în stradă am pune de-o revoluţie.” De-aş fi ştiut atunci câtă dreptate aveam, m-aş fi cutremurat de aşa gând. Nu pentru că mi-am dorit revoluţie, ci pentru că a urmat #Colectiv. Mi-aş fi dat seama că nu-i bine să-ţi doreşti lucruri care nu s-ar întâmpla fără o tragedie în spate.
În noaptea aceea n-am pus geană pe geană. Fiică-mea nu-mi răspundea la telefon, mă temeam că e acolo, între victime şi aveam sentimentul că cineva se joacă cu soarta tuturor copiilor lumii care, paradoxal, deveniseră într-o secundă toţi copiii mei pe care-i pierdeam în mod inexplicabil şi brutal fără să pot face nimic pentru a-i salva.
Nu cred că există o tortură mai mare pentru un om. Am plâns pentru fiecare părinte doborât de durere, m-am revoltat pentru fiecare infecţie nouă, pentru fiecare scuză rostită de un ministru al sănătăţii care afirma cu un cinism înfiorător că nu se justifica achiziţionarea unor paturi speciale pentru arşi, că se închideau bani în ele degeaba.
Toţi tinerii arşi în Colectiv mi-au lăsat cicatrici în suflet. Pentru fiecare câte una, însemnată cu fierul înroşit în foc aşa cum îşi înseamnă fermierii vitele. Toate dor. Peste câteva zile de la tragedie, când numărul lor tot creştea şi părea să nu se mai oprească, îmi venea să urlu. În acel moment, dacă aş fi avut putere, aş fi împuşcat cu sânge rece cu mâna mea pe unii din baronii ţării. Pe mulţi. I-am urât şi-i mai urăsc, încă, pe toţi şi eu nu ştiu să urăsc până la capăt.
Habar n-avem noi cât de cinic e sistemul ăsta pe care îl alimentăm ca pe un paralitic veşnic flămând. Iar eu habar nu aveam de când nu v-am mai povestit cu adevărat despre trăirile mele.
12194643_761273710665934_5229187906357330087_o

Scrie un comentariu

Din categoria Confesiuni

Radiografie

Ştiu că n-am dat pe la voi cam demult timp şi ştiu că cele câteva poeme aruncate-n goană, între două declaraţii şi câteva TVA-uri de calculat nu sunt suficiente. Uneori mă mir şi eu că-mi mai călcaţi pragul. Poate şi de aceea îmi sunteţi atât de dragi. Voi ştiţi că-mi sunteţi dragi chiar de nu mai trec pe la fiecare de ceva timp. Sper însă… eu tot mai sper să vină şi timpuri mai bune. Să vă citesc, să discutăm, să fim familia de odinioară. Mi-e dor de voi, sinceră să fiu.
Am avut un an 2015 cum nu credeam că pot trece. Şi l-am trecut. Habar n-am cum, dar am reuşit cumva să păşesc în 2016 cu mintea cât de cât întreagă. Întreagă de tot n-am avut-o niciodată, recunosc. Are tot felul de găuri negre, de lacune, dar are şi-un cer cu stele şi asta compensează lipsurile, zic eu.
Acum, ce zic eu cu ce credeţi voi poate să nu coincidă, accept. Nu suntem turnaţi în matrice de fontă să avem toţi aceleaşi păreri, defecte, dungi, încheieturi. Tocmai asta mă face să cred că-mi veţi ierta în continuare scăpările. Că nu-s cu voie, sunt de nevoie.
Azi mi-a plecat o colegă. Şi-a depus demisia acum o lună şi azi a lăsat cheile pe masă. A fost ciudat. Nu că nu mi-ar mai fi plecat colegi, nu că n-aş fi plecat eu însămi la rândul meu dintre alţi oameni ci pentru că toată perioada asta a fost o imensă părere de rău, un imens regret că gestul a fost făcut. Sau poate că aşa am perceput doar eu.
Mi-a fost greu biroul azi, cu toată liniştea lui şi cheile ei lăsate pe-un bilanţ. Pustiu. Am ajuns şi n-am mai găsit pe nimeni. M-au apăsat pereţii. Apoi am aflat nişte mizerii şi tristeţea s-a amărât de tot. Unii oameni nu învaţă nimic din propriile greşeli nici măcar atunci când cucuiul din frunte e cât oul de struţ. În fine, fiecare cu tarele lui. Eu am rămas cu migrena ce-a tot crescut şi acum ameninţă să-mi acapareze cu totul ochii şi tâmplele.
Ştiu, sunt o proastă sentimentală. Dacă e să luaţi orice gâscă plângăcioasă şi mucoasă de pe planetă, cu siguranţă nu aţi găsi alta ca mine. Un drum se închide totdeauna cu altul, nu cu un perete înalt de granit. Iar dacă-ţi apare stânca în faţă, reconfigurezi, cauţi un drum mai uşor, mai drept, mai fără obstacole. Cine poate spune cu precizie ce-i pierdere şi ce-i câştig? Eu nu.
Am un început de an ciudat. Încărcat. Cu stări diferite, diametral opuse, cu bucurii mari şi tristeţi adânci. Şi e doar începutul. Ce-o veni, oi vedea. Sper să vină bine.
Ce voiam să spun? Aveţi grijă de oamenii de lângă voi, mai ales când vă iartă şi vă tot iartă… Azi am simţit ca un cuţit înfipt în piept durerea unei femei necunoscute şi felul în care am simţit-o nu mă lasă să adorm. Şi tot azi, una din fetele pe care le-am crezut, le-am ajutat şi m-au înjunghiat pe la spate a venit să mă implore s-o iert. Nu-i imprevizibilă viaţa asta?
Gata, vă las. Vrusesem  doar să vă salut, să vă spun că respir, încă şi că mă gândesc la voi. Atât. Şi să vă las în dar o primă floare. Puţin mov pe mov, pentru voi.  A ieşit un soi de spovedanie. Las’ că nu-i rău nici aşa. 🙂
20160226_125830

3 comentarii

Din categoria Confesiuni

Renaştere

Am de ceva timp un vis. La început a fost aşa, în ceaţă. Se făcea că umblu, că vreau să găsesc, că-mi doresc, că-mi trebuie un strop de viaţă. Îl căutam de ceva timp în nopţi întregi în care insomnia-mi bântuia viaţa şi mă ţinea cu ochii pe pereţi şi gândul plecat aiurea în trecutul în care mi-am împrăştiat cenuşa din care-am tot renăscut, de fiecare dată alta, uneori mai goală, alteori mai incompletă. Esenţă de mine de fiecare dată. Insomnia mă bântuie, încă.

La ultima ardere am crezut că totul s-a sfârşit şi nu o să mai reuşesc să mă adun niciodată din zarea în care mi-am aruncat cenuşa. Prea mă împrăştiasem cu tot crivăţul ce-mi pătrunsese adânc în fibră. Mi-am strâns în braţe rămăşiţele căzute pe pământ şi-am plâns aşa, făcută bucăţi, în dimineţi în care soarele nu-mi mai putea lumina în suflet, nici ploaia înveseli verdele din ochi. Pentru că vezi, nu mai eram în stare să mă ridic de-acolo, din noroi, nu mai ştiam cu ce lega resturile, nu mai aveam cu ce-mi pansa rănile şi sângele-a tot curs iar pământul l-a supt pe tot, lăsându-mă seacă.

Mi-am scos atunci la mezat restul de suflet rămas. Aveam nevoie de-o piatră, s-o pun în loc, s-o aşez temelie pentru cetatea ce va fi fost să devin. O piatră grea şi rece, să ţină zidurile în picioare în faţa oricărei furtuni. Am luat o pauză şi-am şezut de vorbă cu marea în primăvara aceea ce-o împodobise aşa frumos cu maci şi floare de salcâm. Ea m-a ascultat senină şi-a plâns cu mine, şi-a înjurat cu valul înspumat, s-a revoltat, m-a primit, mi-a pus sare pe răni şi le-a închis, a trimis stropi, mi-a şters lacrima de pe obraz şi-a luat-o cu ea, în adânc. Mi-a trimis în schimb strălucirea unui răsărit liniştit, ireal, promiţându-mi viaţă. Am oftat, mi-am luat cicatricea şi-am plecat să termin de ridicat ziduri. Îmi dăduse piatra ţărmului pe care-şi spăla, furioasă, valul.

O vreme am zidit şi-am învăţat să mă ridic singură, ca stânca ce iese din apă în serile liniştite de vară, când până şi valul oboseşte. Mă împietrisem şi credeam că-mi e bine. Nici n-am mai vrut să caut, să-mi adun cenuşa sufletului rămasă plutind nesigură pe aripi de vânt prin lume. Nu mai aveam nevoie, mă reîncarnasem aşa, fără bucăţile acelea care să mă facă să vibrez.

Până când, într-o zi cenuşie şi nervoasă, mi-a bătut la poartă şi-a spus simplu „Ecce homo!” iar eu am tresărit. Purta în palme cenuşa sufletului meu. Am trântit iute poarta, am încuiat şi-am aşteptat ghemuită cu genunchii la gură şi inima bătând nebuneşte, dincolo de ea. Aşteptam să plece. I-am strigat „du-te omule, habar n-ai ce vorbeşti şi unde ai ajuns! fugi, nefericitule!”. Lacrima, înviată, şoptea ”fugi, inconştientule, cât mai poţi, nu-ţi bate joc de viaţa ta, de viaţa mea, de destin, fugi şi lasă-mi piatra la locul ei, n-o clătina, eu nu vreau să mai visez!”.

El s-a aşezat liniştit şi-a turnat viaţă pe piatra mea. Nici n-a luat în seamă strigătul mut, şoapta lacrimii i s-a părut o glumă. Şi-a rămas. În nopţile cu insomnie mi-a trimis o stea care să mă vegheze. Deschid ochii şi-o văd acolo, agăţată jucăuş de-un colţ de zid sau legănându-se pe-o creangă înaltă de tei. Îmi zâmbeşte şi-mi spune că visul nu-i totdeauna coşmar. Eu tresar şi mă tem. Ea-şi soarbe tacticos cafeaua şi râde de mine. „Fraiero!”, îmi spune. „Habar n-ai tu că oamenii nu-şi scriu singuri destinele! E nevoie de doi ca pana să lase urme, nu de unul singur! Ridică-te şi umblă!”

Se face ziuă, soarele înroşeşte zarea şi eu îmi fac curaj să mă ridic. Îmi tremură genunchii, sunt moi. Îmi tremură inima, doare. Îmi tremură mâinile, le privesc uimită. Mă uit la cheia veche din broască, îmi apropii degetele tremurânde şi-nvârt. Poarta plânge când o deschid. Dincolo de ea, pe piatra temeliei mele, şade un om. Zâmbeşte şi-mi spune poveşti despre oameni de aur cald ce se găsesc oriunde-ar fi, pentru c-au fost cândva modelaţi unul pentru celălalt. Două jumătăţi ale unui întreg perfect rotund. Uniţi, mână în mână, sunt cea mai strălucitoare sferă. Doi oameni. Încep s-adun cenuşă de pe aripi de vânt. Ea se aşează firesc şi simplu la locul ei şi locul străluceşte. O mână caldă îmi veghează, atent, renaşterea. Pe ţărmul sufletului meu înfloresc macii.

Dimineaţă albastră- lucista.wordpress.com

Dimineaţă albastră- lucista.wordpress.com

4 comentarii

Din categoria Confesiuni, Uncategorized

Iubesc

Iubesc
– tinerii ce se sărută pe stradă. E atâta emoţie în explorarea şi aşteptările lor!
– cuplurile ce merg ţinându-se de mână. Nu cele în care el, mândru şi îngâmfat, o cară pe ea ca pe o proprietate, ci cele în care mâna ei se strecoară singură în a lui, căutând adăpost.
– zâmbetul copiilor. Să-i privesc în ochi şi să-i salut.
– mamele care alăptează la sân. Privirea pruncului cu sfârcul ţâţei în gură mă topeşte.
– bătrânii ce râd şi se tachinează. Înseamnă că au îmbătrânit frumos şi încă se iubesc.
– nopţile de vară cu stelele lor, grădina cu parfum de crini şi cor de greieri. Reminiscenţe.
– lacul aburind dimineaţa devreme cu lişeţele, brotacii şi nuferii lor. E pace.
– răsăritul pe mare şi soarele ce poleieşte valul.
– zgomotul valurilor sparte de ţărm pe furtună când cerul de plumb e una cu marea.
– râsul copiilor.
– adolescenţii cu verva şi foamea lor de viaţă.
– muntele cu guler de ceaţă.
– ploaia printre brazi.
– pădurea cu viorele, tămâioare şi brebenei.
– puii animalelor. Toţi. Şi ele toate.
– câinii ce mă latră. Sunt deschişi dialogului, le vorbesc şi mă simt.
– lanul cu maci
– toamna cu culori
– iarna cu zăpezi şi miros de lemn ars, şemineu, focul ce-mbujorează obrajii şi spune poveşti.
– primăvara cu parfum şi copaci împodobiţi.
– teii în floare.
– nisipul fierbinte.
– oltenii mei cu nunţile lor.
– Jiul cu clocotul lui.
– Dunărea mea, la cazane.
– florile. Toate.
– oamenii calzi şi simpli, cu privirea deschisă, directă.
– bunicii mei de poveste şi fum. Icoanele mele.
– viaţa.

Scrie un comentariu

Din categoria Confesiuni

Momârlanul

Am cunoscut odată un momârlan. Nu ştiţi ce e? Nici eu nu ştiam la vremea aceea. Se mutase în garsoniera vecină, în locul prietenei mele. Prietenei îi duceam dorul. Îi simţeam acut lipsa pe vremea aceea în care singura evadare din închisoarea casei mele o reprezenta ibricul de cafea băut împreună în timp ce tricotam, sau croşetam. De el îmi era teamă. N-aş ştii să spun de ce. Părea ursuz, tăcut, retras sub platoşa cu ţepi de arici.

Şi tot nu v-am zis ce-s momârlanii. Nu, nu-s oameni neciopliţi, needucaţi, sau cum mai spune dex-ul şi cum, sinceră să fiu, credeam şi eu pe atunci. Sunt un popor. Unul mic şi select ce trăieşte, încă, după reguli ancestrale la marginea pădurii, undeva pe Valea Jiului. Viaţa lor curge în ritm propriu, ca în alte veacuri în care dacii şi-au pus piatră de temelie pe malul Jiului. Au împrumutat pentru firea lor ceva din sălbăticia şi frumuseţea locului.

Cumva, soţul meu, destul de sălbatic de felul lui, se împrietenise cu acest vecin ursuz şi taciturn. Aveau lungi întrevederi în care unul vorbea, celălalt tăcea şi fuma, se completau oarecum. Al meu vorbea de nu lăsa loc nimănui să mai zică ceva, celălalt tăcea şi-l tolera printre nori de fum şi aburi de alcool. Îl saluta volubil când se întâlneau pe scară, îi scutura mâna cu putere, îl întreba tare, cu o oarecare infatuare:

  • Ce mai faci, momârlane!

Mie îmi venea să intru în pământ de ruşine şi-l trăgeam de mânecă, să tacă. El, total insensibil la astfel de subtilităţi, continua:

  • De ce-mi faci semn să tac? Ce vecine, nu eşti momârlan? Greşesc cumva?

Cu linişte netulburată şi-o voce caldă, moale, cu accent, momârlanul aproba.

  • Ba da, sunt. Lăsaţi-l, nu mă supăr.

La început, întrevederile astea în doi se ţineau exclusiv în casa vecinului. Îmi convenea. Câteva ore puteam fi singură şi liniştită. Apoi, prin nu ştiu ce concurs de împrejurări s-au mutat la noi. Şi eu m-am retras într-un colţ, tăcută, încercând să mă fac invizibilă de s-ar putea. Nici să respir nu-mi venea. Mă intimida omul acela aspru, cu privirea ca oţelul. Aşa credeam atunci, că-i dură ca oţelul. Apoi am mers pe valea Jiului şi i-am văzut ochii oglindiţi în apa lui învolburată.

După ce s-au mutat la noi, a început să facă eforturi ca să se facă oarecum plăcut. Povestea cu privirea prinsă într-o amintire îndepărtată despre satul lui de pe deal, despre părinţi şi fraţi rămaşi acasă, despre lumea pe care o colindase ca şofer de tir, despre lume – aşa cum o vedea el. Niciodată nu te privea direct în faţă când vorbea. Doar când te asculta îşi înfigea ca un sfredel privirea în ochii tăi, de parcă s-ar fi temut ca ceea ce-i spuneai să nu cumva să fie minciună. L-am surprins de câteva ori privindu-mă în timp ce lucram tăcută în colţul meu şi m-am înfiorat. I-aş fi zis soţului să nu-l mai primească, dar nu ar fi avut niciun efect. El oricum nu făcea ce-i ziceam eu. Iar eu nu puteam părăsi unica încăpere în care locuiam.

Avea vecinul meu o prietenă blondă şi un pic cam prostuţă. Venea din când în când, şedea câteva zile, apoi pleca pentru o perioadă nedefinită. După un timp se întorcea şi o luau de la capăt. Cu ea m-aş fi putut împrieteni, de-ar fi ştiut şi altceva decât să fumeze şi să vorbească admirativ despre ea şi dorinţele ei. Eu n-aveam dorinţe de spus şi nici de ascultat. N-a contat, ei oricum îi plăcea să impresioneze bărbaţi, nu femei. Când era la el, deveneam patru. Blonda lui cu soţul meu vorbeau, eu cu el tăceam, fiecare în colţul lui. Eram, într-un fel, un grup armonios.

Într-o zi blonda a zis c-ar vrea să meargă să se roage la mânăstire. Nu călcasem în viaţa mea într-o mânăstire şi mi s-a părut ciudat ca o fată ca ea să-şi dorească asta. Nu eram nici eu prea dusă la biserică, recunosc, însă imaginea ei în uşa unei biserici mi se părea de-a dreptul din alt film. Aşa cum aproba tot ceea ce ea-i cerea, bărbatul a aprobat.

  • Hai! Îmbrăcaţi-vă şi hai să mergem la Orşova, la mânăstire.

N-aş fi mers. Mi se făcuse gol în stomac. Ce căutam eu pe drumul ăsta cu oamenii aceia? Mi se părea evident că ea vrea să aibă o zi doar cu el, nu cu coadă după ei. Soţul, însă, n-a aşteptat invitaţia de două ori.

  • Suntem gata imediat.
  • Eu n-aş merge, am ceva treabă.

Nici nu mai ştiu de pretext am băgat să mă eschivez. El m-a privit în felul lui direct, s-a încruntat puţin şi mi-a vorbit ochi în ochi, fără să-şi mai desprindă privirea din ochii mei.

  • Ba te rog frumos să mergi. Mi-ar face mare, mare plăcere.

M-am roşit, am transpirat, am plecat ochii şi-am tăcut. Era prima dată când am vorbit aşa, direct unul cu celălalt. Şi atunci am înţeles că el nu-şi dorea de fapt să rămână doar cu ea în ziua aceea, pe drumul ăla. Habar n-aveam de ce. Ne-am pregătit, am urcat în maşină şi-am urcat. Domnii în faţă, noi două în spate. Stăteam fiecare lipită de uşa ei, să nu cumva să ne atingem şi să ne muşcăm. Eu mută, cu privirea pierdută pe geam, ea mânioasă, mocnind. Un timp s-a lăsat peste noi o tăcere apăsătoare. Până când am ieşit din oraş şi ne-am înscris pe şosea, spre Gura Văii. Atunci, cu aceeaşi linişte ca totdeauna, momârlanul a început să vorbească.

  • Eu nu cred în biserica voastră. O respect, dar nu cred. La noi în sat nu e biserică de zid. Biserica-i afară, sub cerul liber, în pădurea de brad. Te duci în pădure, alegi un brad, îţi faci cruce, îngenunchezi sub cetina lui şi te spovedeşti. Îi spui şi ce te doare, şi ce te frământă, şi cine şi-a furat o oaie şi ce-ai să-i faci, şi pe cine-ai omorât, pe cine iubeşti, pe cine urăşti, că ai copilul bolnav, că ai muierea rea. Bradul freamătă şi-ţi ia păcatele. Tu te ridici, pui căciula pe cap şi pleci uşurat pe drumul tău. De te îndrăgosteşti îţi aduci muierea s-o iubeşti sub cetina lui, dacă urăşti înfigi securea în pământ şi faci legământ de răzbunare. Bradul le ascultă, le ocroteşte şi le iartă pe toate. E pod între tine şi Dumnezeu. Când simte că s-a sfârşit timpul, momârlanul mai urcă o dată-n pădure, la bradul lui, să-şi ceară iertare şi să ia binecuvântarea pentru ultimul drum. Nimeni nu taie un brad până nu-i cere iertare, e lege. Din lemnul lui ne facem case, cu el ne hrănim şi ne încălzim în nopţile geroase în care lupii coboară de pe culmi. Suntem oameni simpli şi tăcuţi. Nu ne plac cei care vorbesc mult şi fără rost, nici nu punem preţ pe ceea ce voi aţi crede că e indispensabil.

A fost un adevărat discurs. În dreapta mea se ridica stânca de granit, în stânga blondei se întindea, leneşă, Dunărea. Pe scaunul din faţă soţul meu îşi mânca buzele şi tăcea. Am ajuns sus, deasupra de Orşova, la mânăstirea Sfânta Ana, ne-am închinat şi am intrat. El a rămas în curte. Ne-am întors apăsaţi de aceeaşi tăcere ca la venire. Din ziua aceea grupul s-a destrămat. Blonda a plecat şi nu s-a mai întors, soţul meu a găsit motive să evite şuetele, doar stima mea pentru omul acela tăcut cu privirea oţelită a crescut. Relaţia noastră tăcută a evoluat. Cât timp am mai fost vecini ne-am salutat zâmbind de fiecare dată când ne-am întâlnit.

Am mai pus pe blog, cândva povestea momârlanilor cu biserica lor pădure şi cu brazii preoţi. Nu mai ştiu pe unde, că pe vremea aia scriam mult şi cam dezlânat. Mi-am amintit-o în vară când în drumul meu am dat cu ochii de apele învolburate ale Jiului în defileu. Aş fi coborât şi-aş fi rămas să caut poporul ce încă ştie să-şi lase pe cetină de brad şi griji, şi nevoi, şi bucurii, şi tristeţi. Să evadez din viaţa mea şi să mă rup de lume.

 

11 comentarii

Ianuarie 22, 2016 · 8:49 am

De an vechi, de an nou

Se încheie un 2015 în care am murit şi-am înviat deşi n-aş fi crezut că mai sunt în stare s-o fac. Un am în care am dat rar pe la voi, am muncit mult, am plâns mult, m-am bucurat puţin şi m-am certat de multe ori. Eu pe mine.
M-am certat şi pentru că n-am fost în stare să vă vizitez, să vă citesc, să vorbim cum făceam odinioară. A fost epuizant. Mi-a şi ajutat, totuşi. M-am împăcat cu mine şi chiar nu credeam ca asta să mai fie posibil.
Trecerea dintre ani nu-i neapărat o bucurie. E un timp de reflecţie, pentru că, oricât ne-am bucura şi am alunga cu zgomot şi râsete anul care trece, el pleacă invariabil şi cu o parte din viaţa noastră iar anul care va veni, oricât de plin de bucurii va fi, ne va găsi mai bătrâni şi va lua cu el când va pleca încă o bucăţică din noi.
Trecerea dintre ani trebuie să ne fie moment de meditaţie, de încărcare a bateriilor, de mulţumire pentru ce-a fost şi recunoştinţă pentru ce va veni. Un moment în care să realizăm că suntem trecători şi doar binele pe care-l facem şi gândul de recunoştinţă rămas sunt cele care contează în viitor.
Vă urez tuturor să lăsaţi să plece cu anul ce trece toate supărările, nemulţumirile, neîmplinirile, tot ce-a fost rău şi urât.
Păstraţi cu sfinţenie în cutiuţa sufletului vostru tot ce-a fost frumos, toate zâmbetele celor dragi şi ale necunoscuţilor, toate mulţumirile , săruturile, recunoştinţa.
Să întâmpinaţi anul care vine cu speranţă şi dorinţa de a fi mai buni. Să nu uitaţi niciodată să le spuneţi celor dragi că-i iubiţi, că-i preţuiţi şi că-i vreţi în viaţa voastră. Pentru că viaţa fără iubire nu e viaţă. E deşert.
Să vă feriţi de oameni nerecunoscători şi profitori, să lăsaţi pe preşul de la uşă toate nemulţumirile, necazurile, supărările de peste zi, să vă păstraţi casa sufletului curată şi luminată. Să fiţi sănătoşi! Să fie pace! Să fie înţelegere, armonie şi linişte în vieţile voastre şi în ale noastre ale tuturor! Vă doresc tot ceea ce-mi doresc pentru mine şi familia mea!
La mulţi ani!

15 comentarii

Decembrie 31, 2015 · 3:51 pm

De ignat

Grele-mi erau în perioada asta ţipetele porcilor ce-şi simţeau moartea şi-şi strigau dreptul la viaţă! Cu vreo săptămână înainte de Crăciun satul începea să fiarbă iar urletul morţii sfârşit în gâlgâit cald şi roşu speria ciorile ce zburau haotic, croncănind sinistru pe deasupra acoperişurilor. Era un măcel de sărbătoare. Fumul alb al paielor se ridica apoi şi miros de păr ars şi şoric fript plutea leneş pe uliţe, făcându-ne să salivăm.
Vedeţi cum e viaţa asta… moartea ne sperie, aroma mâncării ne readuce la viaţă.
Ai mei nu tăiau niciodată porcul înainte de Ignat. Dacă prin sat se mai găseau câte unii mai harnici, la noi se păstra cu sfinţenie data sacrificiului.
Tata se trezea de cu noaptea, tuşea prelung pe marginea patului, aprindea prima ţigară a zilei, acolo, abia ridicat din somn în capul oaselor, îmbrăcat doar în izmene, cu tălpile goale pe preşul rece de lângă pat.
Peste noapte focul se stingea şi până dimineaţa soba apuca să se răcească şi odată cu ea şi aerul din casă. Pe sub uşa cu geam intra totdeauna un val de aer îngheţat de afară.
Trăgea cu sete primul fum, tuşea din nou şi-şi mişca repede degetele de la picioare, să le încălzească. Termina ţigara şi-o trezea pe mama.
– Viorico, scoal’, fă! Hai că acu’ se face ziua şi n-avem timp!
Mama se mişca, mormăia ceva, se freca la ochi şi tremura. Cămaşa de noapte din nailon lăsa răcoarea dimineaţii să muşte direct din carnea caldă de după somn.
– Ai, mă Viţule, da’ nu putuşi să faci şi tu focul întâi! E frig ca dracu’!
– Hai că-l fac acu’, da dă-te odată jos din pat, că azi avem treabă multă!
Totdeauna se trezea primul, ăşi fuma ţigara, se îmbrăca pe întuneric şi făcea focul, să apuce să se încălzească puţin înainte s-o trezească şi pe ea. Pe noi ne trezea abia când se încălzea de-a binelea.
Nu era un om prea înţelegător, tata, dimpotrivă. Era aspru şi necruţător, iar dacă apuca să bea ceva, nici musca n-avea voie să-i treacă pe dinainte! Avea, însă, aceste mici manifestări de tandreţe şi grijă pentru cei dragi lui, care-ţi dădeau siguranţă şi te făceau să ŞTII că te iubeşte în felul lui abrupt şi încruntat. Făcea focul, tăia lemne, le aducea la gura sobei, hrănea animalele, le curăţa coteţele, aducea apă, făcea muncile pe care le considera el grele şi credea că trebuie să ne scutească de ele.
Doar în dimineaţa asta nu avea răbdare şi dădea toată casa peste cap. Până să ne dezmeticim noi el era deja afară, cu ceaunul cel mare pus pe pirostrii cu apa aburind în el, plita plină de oale, crătiţi şi tot felul de ibrice pline la rândul lor de apă, focul duduia în sobe şi-o căldură moleşitoare te îmbia să-ţi termini somnul neterminat.
Nu aveai cum. Mama ieşea şi intra val vârtej pe uşă, tata dădea ordine de-afară de lângă ceaun, noi trebuia să ieşim să băgăm foc sub fundu-i negru tăciune, ca el să-şi poată pregăti ustensilele pentru tăiat. Când vedeam cuţitul cel mare care tot restul anului stătea înfipt sub o grindă, sus, mi se făcea gol în stomac.
Frate-meu se simţea minunat, răgălia! Era ziua în care totul i se părea extraordinar şi frumos şi abia aştepta să-l vadă pe tata călare pe gâtul porcului, înjunghiindu-l şi sângele cum ţâşneşte gâlgâind fierbinte. Avea ce povesti o săptămână întreagă, ba şi mai mult chiar, atunci când se întâlnea cu prietenii să iasă la colindat.
Mie-mi venea să plâng şi să-l bat până urla de durere. Nu-l puteam atinge cât erau de faţă şi mama şi tata iar el ştia asta şi mă necăjea până fugeam urlând în casă. Atunci era de-a dreptul fericit.
Când tata ieşea pe poartă să strige la Menghis şi la nea Petre să vină să-l ajute, dispăream. O zbugheam repede-repede de lângă foc şi lăsam ceaunul în plata Domnului. Mă duceam în camera bună, acolo unde niciodată nu se făcea focul şi mă îndesam în şifonier printre aşternuturile şi covoarele mamei. Trăgeam uşa, îmi acopeream capul cu un cearşaf, îndesam bine degetele în urechi, strângeam ochii şi plângeam.
Porcul prins guiţa jalnic, încercând să scape, mama drăcuia căutându-mă disperată că avea nevoie de ajutor, tata dădea indicaţii şi eu încercam să scap cumva de strigătul acela prelung, jalnic, de moarte. Inima îmi bătea nebuneşte şi mâinile îmi tremurau spasmodic, a neputinţă.
Ieşeam din ascunzătoare târziu, când deja fumul cu miros de păr ars şi şoric copt pătrundea până la mine, acolo, în fundul întunecat al dulapului.
Mă strecura pe uşă tiptil, să nu mă simtă şi mă lipeam de foc. Când mă vedea, mama îmi trăgea o palmă zdravănă după cap.
-Pe unde-mi umbli, boţano? Când are omul mai mare nevoie de tine, atunci dispari, fi-ţ-ar chelea-a dracu’ să-ţi fie! Treci aici şi toarnă apă, să se spele oamenii ăştia pe mâini! De nimic nu eşti bună!
Înghiţeam umilinţa cu lacrimile sărate din gât şi ochii plecaţi. O meritam. De sub scrumul paielor arse, porcul cu şoricul ars, negru, dormea somnul de veci cu râtul pe pământ. Parcă era mai gras acum, aşa, umflat de la foc. Tata doar mă privea cu reproş, neputând să-şi strice satisfacţia sălbatică pe care i-o dădea mirosul sângelul proaspăt, nea Petre tăcea, Menghis râdea.
– Da’ las-o năşică, e şi ea copil, i-o fi fost frică! Ia cu tata, toarnă colea, las-o pe mă-ta, că îi trece.
Le turnam pe rând apă fierbinte să-şi cureţe mâinile. Din palmele lor crăpate ieşea abur alb, din ibricul de ţuică fiartă cu care ieşea mama din bucătărie, la fel. Ochii bărbaţilor sticleau cât timp turna mama lichidul aromat şi dulce în ceştile de ceramică cu toartă. Aburul ţuicii făcea ochii să lăcrimeze.
– Hai noroc, năşicule şi la anu’ tot aşa să ne fie!, ridica Menghis ceaşca, râzând.
– Să fim sănătoşi, fine!, răspundea tata şi scăpa o lacrimă de ţuică pentru sufletul porcului ucis, să aibă el grijă ca şunca să fie groasă şi pe porcul de anul viitor. Dădeau peste cap lichidul fierbinte şi se scuturau încântaţi. Tuica era tare, numai bună pentru o dimineaţă îngheţată de ignat.
După ce punea ceaşca goală pe tăblia uşii pe care improvizase o masă de urgenţă, tata arunca un ţol vechi peste porcul fierbinte şi ne punea să-l încălecăm. Mama ieşea din bucătărie cu cărbuni aprinşi într-un căţui de tămâie strângând în pumn o mână de sare şi usturoi.
Menghis cresta o cruce adâncă în slănina de pe ceafa porcului şi turna în ea sarea şi usturoiul. Mama ne tămâia şi pe noi cum stăteam acolo, călare pe porcul ce-aburea sub noi şi bărbaţii-şi făceau cruce cu capul plecat şi căciulile-n mână. Simţeam sub mine ţolul cald şi umed şi-n piept inima tremurând de-un amestec de sentimente de vinovăţie, ruşine şi milă ce nu mă părăsea zile întregi.

3 comentarii

Decembrie 13, 2015 · 11:19 am

Copilul cu ochi senini

Cu mulţi ani în urmă, viaţa mea ajunsese să nu mai însemne nimic. Duceam o existenţă umilă, într-o familie ostilă încercând să jonglez cumva printre lovituri, vorbe grele, minciuni şi lacrimi.
Locuiam la etajul patru peste stradă de cimitirul oraşului. De pe fereastra mea vedeam mormintele cu alei drepte, frumos aliniate şi cruci albe de piatră sau marmură, cu lumânări aprinse lângă cruce, sau nu, cu flori sau doar cu placa de ciment deasupra, cu fum de crengi şi frunze moarte în unele dimineţi cu bocet lung în altele, cu bisericuţa mică ce-şi înălţa turla strălucitoare undeva în depărtare, în faţa ochilor mei. Mă fascina bisericuţa aceea mică, unde mai tot timpul ghiceam agitaţie şi de unde răzbătea sunetul clopotului şi toaca în dimineţile de duminică şi la sărbători.
Uneori apărea câte un mormânt proaspăt acoperit de coroane şi flori şi mă întrebam în timp ce-mi beau cafeaua cum e să nu mai simţi nimic. Să fii acolo, rece şi ţeapăn în întuneric sub pământul greu şi umed. Totdeauna am avut o teamă instinctivă de întuneric.
Când eram copil mă temeam să deschid uşa către camera bună, pentru că acolo era veşnic întunecat şi rece. Simţeam cum întunericul îmi pătrunde cu frigul acela cumplit prin piele, nu că e frig doar pentru că acolo nu ardea niciodată focul.
Mai târziu, când m-am măritat şi nu îndrăzneam să urc în casa mare singură pe întuneric, soacră-mea-mi zicea „Da ce-ai să-ţi fie urât? Cine-i mai urât ca tine? Du-te şi fă cutare lucru că nu-ţi iese nimeni în cale!” Mă duceam cu inima strânsă şi genunchii tremurând. Pe vremea aia nu mă consideram Muma Pădurii. Mai urât ca mine era întunericul ce mă pândea cu gheare umede şi reci din fiecare ungher stingher.
Apoi m-am resemnat. Supravieţuiam în întunericul zilelor cu soare, mergeam, respiram, munceam, uneori zâmbeam, alteori chiar râdeam şi-apoi mă speriam convinsă fiind că râsul se vă răzbuna în scandal şi lacrimi până-n seară. Totdeauna lacrimile-şi luat plata râsului.
Drumurile mele erau scurte pe atunci. Duceau până la Schela la serviciu, înapoi în colţul cimitirului, apoi la piaţă pe lângă gardul cimitirului, înapoi şi la ţară la socri în vacanţe. Alte ieşiri erau atât de rare că nici nu merită menţionate. Oricum nu duceau decât pentru două ore în vizită la naşi, la spital uneori, sau, când aveam nevoie de câte ceva, în bazar unde găseai de toate pentru toţi, la preţuri acceptabile. Treceam repede în revistă tarabele, mă opream şi cumpăram ce aveam nevoie de unde găseam mai ieftin, apoi plecam înapoi acasă. Obiceiul mi-a rămas. Eu nu plec niciodată la căscat gura prin magazine, doar de dragul de a privi şi proba lucruri pe care nu mi le permit. Mi-e chiar ruşine să probez ceva dacă ştiu că nu cumpăr.
Într-o duminică dimineaţă, cam pe vremea asta, în timp ce paşii mă purtau greu către piaţă, la bisericuţa din cimitir a început să bată clopotul a chemare. Mă apropiam de poartă şi vedeam oamenii îmbrăcaţi în cojoace groase cum intră cu capul plecat şi păşesc pe aleea dintre morminte către intrarea în bisericuţă. Paşii mi s-au încurcat atunci printre ai lor. Oricum nu duceau nicăieri şi piaţa nu pleca din loc. Tremuram, dar nu de frig, de emoţie. Păşeam pentru prima dată în acel loc şi mi se părea că mormintele mă privesc cu ochi curioşi.
Am înaintat cu capul plecat, m-am strecurat ca o umbră în biserică şi m-a aşezat în singurul loc liber, în spate, lângă un stâlp. În altar preoţii se pregăteau să înceapă slujba şi la strană, câteva femei cântau cu voci subţirele ce răsunau precum cristalul în bisericuţa cât un căuş de palmă în care oamenii ce se adunaseră la slujbă schimbau impresii şoptite.
Cântau „Copilule cu ochi senini” şi atâta durere era în versurile acelea pe care le auzeam pentru prima dată, atât de mare mi s-a părut durerea copilului rătăcitor, încât am simţit cum un fior mă trece prin inimă şi lacrimile au început să pice pentru prima dată fără motiv. Am deschis atunci uşa sufletului pe care şi eu o ţinusem ferecată şi l-am primit să se încălzească, aşa cum cândva, în copilărie, aceleaşi lacrimi fierbinţi deschiseseră uşa sufletului pentru o fetiţă sărmană ce vindea chibrituri la colţ de stradă.
M-am rezemat de stâlpul acela rece pictat cu sfinţi cu priviri pline de reproş şi nu m-am mai putut desprinde de el decât târziu, după ce biserica s-a golit de oameni. Slujba se terminase.
Am ieşit din cimitir cu inima grea de-o durere nouă, necunoscută şi înţeleasă abia mult mai târziu. Nu ştiu cum am ajuns în piaţă, ce-am cumpărat, cum m-am întors. Purtam în mine, ca pe ceva fragil, misterul unei pricesne. Scandalul ce-a urmat întârzierii cu care am ajuns acasă n-a mai contat şi s-a stins de la sine, lovit în frunte de tristeţea adâncă pe care chipul meu o purta când am intrat pe uşă.
Atunci am descoperit pentru prima dată lumina credinţei şi din momentul acela, copilul cu ochi senini m-a sprijinit permanent în cele mai grele momente ale vieţii. Şi n-au fost puţine. Azi îl simt din nou stingher, înlăcrimat şi trist. Vine iar într-o lume mai ostilă ca oricând.
 

Scrie un comentariu

Decembrie 12, 2015 · 11:31 am

De Sfântul Nicolae

N-am ştiut de moş Nicolae până n-am avut, la rândul meu, copii. Mi s-a părut oarecum bizar să aflu atunci că sunt mai mulţi moşi ce-aduc daruri pentru copii. Copilăria mea nu apucase să-l cunoască bine nici pe moş Gerilă care venea cu suflarea lui îngheţată de la răsărit.
Ştiam însă de sărbătoarea Sfântului Nicolae. Am avut doi oameni dragi ce i-au purtat numele.
Am făcut cunoştinţă cu Sfântul  de când eram un boţ nestaşnic cu ochi. Nu ştiţi ce-nseamnă nestaşnic? Neastâmpărat, năzdrăvan, fără stare. Cum vreţi voi.
Eram o zvârlugă de copil caruia nu-i stăteau picioruşele un minut şi care se punea singur în tot felul de situaţii imposibile pentru că nimeni nu-mi putea sta împotrivă. Biata Dădica mea ar fi în stare să scrie un roman acum numărând toate firele de păr alb pe care i le-am scos. Doar că Dădica nu mai este să povestească iar eu îmi aduc aminte doar poeziile pe care le prindeam din zbor şi le recitam mândră cocoţată pe tăblia înaltă a patului, repede-repede, de parcă se băteau turcii la gura mea. Fiecare cuvânt avea onoarea să-i fie rostită câte o silabă. De respirat respiram doar în pauza dintre două poezii.
Îmi sticleau ochii şi-mi aduc aminte şi-acum mândria cu care îmi priveam auditoriul format de Dădica, Maica Taicu, Neniţu, vărul lui şi vecinele adunate la clacă, la scărmănat şi dărăcit de lână. Eu turuiam, ei leşinau de râs şi asta mă făcea să fiu o mică vedetă a uliţei, ceea ce pentru mine era o maare încoronare. De înţeles înţelegeam doar eu şi Dădica. De la ea învăţam poeziile.
Aveam doi ani  pe-atunci şi din cauza poeziilor mi-am rupt mâna dreaptă. M-am cocoţat într-o seară de una singură pe tăblie. Am căzut, normal, într-un morman de lână. Nu era prima dată, dar atunci impactul a fost mai puternic şi oasele, prea subţirele, au cedat. Nu m-am sinchisit prea tare, nu vă faceţi griji. Copiii se vindecă repede şi uită la fel. Şi eu am uitat curând, mai ales că Neniţu a avut grijă să mă răsfeţe peste măsură, Doar aşa, să nu mă mai doară.
După aia am căzut de două ori cu fundul în ceaunul cu apă fiartă în care Dădica tocmai opărise câte o orătanie. Trebuia să fiu eu moţ acolo, că eu ştiam ce să fac, nu ea. Am avut noroc, că n-o fi fost ea tot timpul atentă la mine, dar avea prezenţă de spirit Dădica mea. M-a ridicat de fiecare dată rapid de-o aripă şi mi-a altoit câte două palme rapide pe fundul deja roşu şi opărit.
– Na, să te saruti, boţano, că mi-ai mâncat sufletul!
Eu urlam, normal. De usturime şi de necaz. Mai ales de necaz, că nu vrusesem decât să ajut…
– Fa, Etă, muică… atât apuca să zică Maica. Nu îndrăznea mai mult, dar simţeam  toată mila în „fa” ăla.
– Mai taci, mamă, nu-i căuta în coarne, că nu mai scap de ea! Să stea naibilui unde-o pun! Nu pot întoarce capul că mai face câte una!
Mă durea mai tare „naibilui” ăla. Dar venea seara cu Neniţu şi cu braţele lui mari şi uitarea gonea durerea pe pustii.
Apoi Dădica şi-a făcut băiat, eu m-am întors la ai mei, ei au plecat în satul lor, drumul de la unul până la celălalt a devenit mai greu. Doar cu inima am rămas aproape. Şi cu Sfântul Nicolae. Că  Nicolae era numele de sfânt al neniţului meu.
Erau iernile-ieri pe vremea aia şi zăpada se aşternea albă încă de pe la 1 decembrie, dacă nu mai devreme. De ziua lui, Sfântul scotea soarele de după un nor. Îi lustruia chipul rotund cu mâneca şi-l freca până strălucea acolo în înaltul cerului de decembrie şi aşternea cu razele lui milioane de steluţe albe e acoperişuri, copaci, pe drum, pe gardurile albe.
Doamne cât de orbitoare era strălucirea acelui alb imaculat! Şi ce cald era în casă, pe lângă masa plină cu de toate şi cum mirosea dumnezeieşte a sarmale, friptură, ţuică fiartă şi prăjituri!
Într-un an Maica a descoperit scorţişoara. Şi dacă a descoperit-o s-a gândit s-o folosească. O punea cam în orice conţinea puţin zahăr. Tare-i mai plăcea!  În anul ăla s-a gândit să încerce şi coliva cu scorţişoară. Cum s-a nimerit ca eu să iau un pui de gripă cu febră mare, dureri de cap şi nas înfundat pe bune, numai bine mi-a picat scorţişoara aia!
Atât de bine, că ani mulţi după aceea n-am mai putut mânca nimic cu scorţişoară.
Cum am ajuns la ei m-am înfipt direct în colivă, normal. Mi-a plăcut, nu pot spune nu. Colivă ca Maica mea nu făcea nimeni! Doar că după aceea am mâncat şi sarmale cu scorţişoară şi cârnaţi cu scorţişoară şi fasolea de după trei zile, tot gust de scorţişoară avea! Mai mult de două săptămâni, orice băgam în gură mirosea a scorţişoară. Mi s-a luat de atâta aromă!
Din toţi oamenii dragi de atunci nu mai e nici Maica, nu mai e nici Dădica, l-am pierdut şi pe Taicu. Am pierdut undeva prin zăpezile alea strălucitoare şi copilăria cu aromă de scorţişoară. Undeva, într-un sat de câmpie, la marginea unui ogaş, Neniţu singur, bătrân şi complet surd bea o ţuică fiartă în amintirea vremurile în care casa era plină de râs şi voie bună.
Pe celălalt sfânt drag, Nicuşor de data asta, l-am pierdut într-un început de vară. Eram copii şi nimeni nu poate spune că a avut o prietenie mai frumoasă ca a noastră. Atât de frumoasă încât, după ce Jiul a câştigat lupta cu el şi i-a luat viaţa, un an întreg s-a rugat de mine în fiecare noapte să nu-l las să se întoarcă singur acolo, în întunericul acela umed şi rece. De-atunci nu mai suport întunericul şi nici laşitatea nu mi-o suport. Şi sărbătoarea asta nu-mi mai e deloc uşoară.A rămas o greutate mare, acolo, sub coastă.

7 comentarii

Decembrie 6, 2015 · 5:25 pm

România mea

tricolorCând eram la gimnaziu ni s-a cerut odată să scriem câte o poezie despre ţara noastră. Într-a mea am pus atâta dragoste, că profesoara a fost convinsă c-am copiat-o de undeva. Era totuşi scrisă din inimă, cu toată dragostea de care eram atunci în stare. Eu nu ştiu cum e să nu-ţi iubeşti ţara cu toate bunele şi relele ei.
Dincolo de patriotismul considerat mai nou învechit şi oarecum forţat, România mea are de toate.
În primul rând, îi are icoană pe bunici şi întreaga mea copilărie. Are Dunărea tulbure şi Jiul cu vârtejurile şi neliniştea lui, Oltul cu apele lui adânci şi calme, veselia copilăriei, nisipul fierbinte, lubeniţele dulci, ţiparii cu carne albă, bolbotăile din răscruce în serile scurte de vară, porumb copt în jar, jocurile copilăriei şi poveşti cât pentru o viaţă întreagă.
România mea are tot câmpul presărat cu morţi. Tărani tineri şi bătrâni, părinţii altor copii, copiii altor părinţi ce-au luptat cu arma în mână să apere acest pământ şi l-au adăpat cu sângele lor şi l-au îngrăşat cu trupurile lor. România mea încă mai are veterani de război şi martiri ai închisorilor comuniste şi are respect pentru ei.
În România mea sunt mama şi tata, cu toate ale lor. Cu palmele lor aspre şi muncite, cu neputinţele lor, cu dragostea lor de pământ. O are pe mama care nu a vrut să-şi părăsească satul adoptiv şi căsuţa ei din chirpici ridicată cu mare greutate. Aşa a înţeles ea să-şi iubească şi să-şi respecte rădăcinile. Nici acum nu ar pleca de lângă morţii ei.
România mea îi are pe copiii mei. Primul lor „mama” rostit pe silabe, primul lor zâmbet, primul pas, prima lacrimă, prima literă făcută cu mâna tremurată pe caietul cu linii şi puncte, prima înjurătură.
România mea are aroma cozonacului de sărbători şi fumul porcului pârlit în ajun de Crăciun şi colinde şi cimitire de lumină înainte de Paşti. Toate sunt legate de acest pământ străvechi şi le am pe toate în mine.
România mea nu e un loc anume. E şi mare, şi Dunăre, şi munte, şi Carpaţi, şi dealuri, şi sate, şi oraşe, şi mânăstiri, şi oameni. România mea are români, unguri, nemţi, ţigani, rudari, turci, sârbi, polonezi, bulgari, cehi, machedoni, greci, arabi, ortodoxi, catolici, musulmani, adventişti, atei. România mea e cu mine pretutindeni pentru că o port la loc de cinste acolo, în buzunarul de la piept.
Asta este România mea, cea la aniversarea căreia lăcrimez în fiecare an.
România mai are şi rebuturi şi mizerie şi oameni cruzi şi incultură. Îl are şi pe Dorel şi pe Ionutz ce-a plecat să arate valoarea lui prin ţări străine şi mă învaţă pe mine kum se fake să ai bani şi ţoale bengoase. Are şi false modele şi palate cu turnuleţe strălucitoare şi cort în curte şi maşini de ultimă generaţie alături de căruţe trase de cai costelivi şi resemnaţi. România are şi politicieni nesătui, hoţi, corupţi şi coruptibili, şpăgari care închid ochii şi şpăgari abonaţi la bugetul statului, are şi căpuşe, încă îl are pe un Bulă şi-un Păcală ceva mai trişti.
România are, însă, şi oameni frumoşi şi muncitori, oameni care-au plecat şi-şi poartă cuvintele cu ei prin lume şi tricolorul în suflet fie că vor s-o recunoască sau nu. Are şi oameni care-au rămas şi nu cer nimic nimănui pentru că şi-au dat seama că nimeni nu se gândeşte la ei decât din patru în patru ani înainte de alegeri. Are şi copii frumoşi de care ar trebui să fim mândri, dincolo de învăţământul cu care tot dăm greş şi le dăm în cap de aţâţia amar de ani.
Strămoşii noştri inculţi şi analfabeţi au ţinut la porţile Europei hoarde întregi de cotropitori, chiar dacă pentru asta uneori au plecat capul, alteori au ars holdele şi-au otrăvit fântânile, de cele mai multe ori şi-au plâns dorurile-n doine, şi-au transmis legendele din gură-n gură, s-au făcut fraţi cu codrul şi şi-au apărat sărăcia şi nevoile şi neamul cu preţul vieţii.
România suntem noi toţi şi împreună putem fi o forţă.
La mulţi ani, România, oriunde te-ai afla! La mulţi ani, români din toate colţurile lumii!

8 comentarii

Decembrie 1, 2015 · 1:34 pm

Bună dimineaţa!

Pe vremuri…. Wow, cum sună asta! Am vrut să spun „pe vremea mea”, mi s-a părut însă c-aş fi mai tânără decât expresia şi nu mi se potriveşte. Acum am dat-o direct cu oiştea-n gard, că vremurile alea pot fi imemoriale. Să revin, zic.

Am copilărit la ţară, într-un sat destul de mare din lunca Dunării. Era atât de mare că nu mai avea nevoie de alte sate ca să formeze o comună, aşa că era el şi sat şi comună la un loc. De la mine până la Dunăre sunt ceva mai mult de 4 km. De la bunicii mei la Dunăre era cât un Jieţ cu apă limpede. Nu-mi plăcea la noi, „în Deal”, era totul aliniat, bine măsurat, împărţit, parcelat, astfel încât noi să nu avem curtea mai mare ca vecinul Menghis şi nici ca vecina Dorina, din faţă.

 

La bunici satul se numea „în Vale”. Adică, satul vechi, cum ar veni. În Vale nu era neapărat mai jos decât în Deal, ci mai aproape de Dunăre cu vreo câţiva km. Aşa se împărţeau pe vremuri distanţele, iar străzile nu aveau denumiri pompoase ca acum când noi stăm pe strada Plevnei, ca-n războiul de independenţă. Atunci oamenii stăteau pe Nisip, pe Vârâţ, în Balta lui Pică. Nume mai apropiate de ei, de viaţa de zi cu zi. Uliţa era îngustă, casele mai apropiate una de alta, nisipul ei mai adânc. Şerpuia, urca şi cobora coasta către Jieţ, unde se lărgea brusc şi se oprea direct în apa limpede cu lăon pe fund şi lintiţă la suprafaţă, mormoloci, puiet de şalău şi oclei, boboci de gâscă şi copii desculţi. Aveam un sat de oameni mari şi un sat de copii ai oamenilor mari. Nu era casă în care să nu fie unul-doi de vârsta noastră.

Oamenii se cunoşteau, ştiau că Ion de pe Vârâţ era leat cu Stan din Deal şi frate cu Vasile de pe Nisip, cu Ioana de la Târg, copilul lui Tudorel şi-al Măriei din Vale. Şi dacă nu se ştiau se aflau. Trecea omul pe drum, se uita în stânga şi-n dreapta, peste gard şi dacă vedea om în bătătură saluta.

  • Bună dimineaţa, măi nene!
  • Bună dimineaţa, taică! Încotro aşa devreme?

  • Ia, cu treabă la comparativă. Mă duc să-l întreb pe Tudorel de cuie de potcoave, că mi-a promis că aduce.

Sau:

  • Bună ziua, daică! Ce lucrezi?
  • Bună să-ţi fie inima! Ia, mai luai şi io cusătura asta în mână, până se mai domoleşte soarele. Tu unde plecaşi?

  • Iote, până colea, la ţaţa Floarea, că vrea să năvădească nişte aşternuturi.

  • Aha, mi-a zis şi mie alaltăieri. Am văzut c-a vopsit şi lâna. I-a ieşit un albastru! Fac şi io săptămâna viitoare. Da cine-i aia de vine-ncoa, o cunoşti?

  • E Mariuţa a lui Juveac, nora Ilenei. N-o ştii? C-am fost la nunta lor în toamnă.

  • Iete, n-o cunosc. Frumoasă noră are Ileana.

  • Măriuţa se apropia cu ochii în pământ şi saluta când trecea pe lângă muieri.

    • Săru’mâna!
  • Să trăieşti, muică! A cui eşti tu?

  • Adică, vezi Doamne, să intre cu ea in vorbă, să se cunoască direct, că de ştiut ştia de-acu’ a cui e, că doar ce-i spusese megieşa. Aşa ajungea să se ştie satul om cu om şi să se respecte unul pe celălalt. La nunţi se aduna tot leatul, la înmormântări la fel. Şi cine nu venea după alai, ieşea la poartă, să participe cumva şi la bucuria şi la durerea celorlalţi. La nuntă mai dădeau un chiot, mai beau o gură de vin, la înmormântare mai vărsau o lacrimă şi-o picătură din vinul roşu pe care bărbaţii îl cărau în găleţi împodobite cu prosop în urma mortului. Să fie de sufletul lui. Că om bun a fost.

    Dacă nu salutai când treceai pe drum erai prost crescut şi nu meritai încrederea oamenilor, nu meritai să rămâi in satul lor. Te adoptau cu naturaleţe cu o singură bineţe şi te expulzau la fel de natural şi repede în lipsa ei. Mare ruşine era pe capul cui nu ştia să salute, nimeni nu-l băga în seamă.

    • Cine, bă, mutul ăla care nu ştie nici să deschidă gura să zică „bună ziua”? Ăla de-are prune acre în gură de câte ori vorbeşte? Du-te, bă, d-aci cu el cu tot, nici nu vreau s-aud de el. Nu-mi trebuie mie oameni de ăştia cu nasul pe sus. Nu vezi că nu-i ajungi cu prăjina la nas?

    De fapt, expresia nu era aşa. Zicea „ Ia dă-l dracu’, taică! Ăstuia nu-i dai cu curul de nas, nu vezi?” Adică un închipuit ca el nu are ce căuta în gaşca noastră, clar. Şi nu căuta. Cu greu găsea un sprijin la nevoie, chiar dacă era profesor, sau primar, sau miliţian, sau mai ştiu eu ce mare funcţionar prin comună.

    Erau nişte reguli nescrise şi o modestie aparte care-ţi asigura apartenenţa la acel grup exclusivist. Cei din afară erau ei, alţii, nu aveau ce căuta în satul nostru, nu se asemănau cu noi. Ăia erau dăbuleni, călărăşeni, lişteveni, sadoveni, orăşeni, altceva. Erau parte din grupurile lor, delimitate de graniţe imaginare de cele mai multe ori. Fiecare cu obiceiuri şi tradiţii proprii, cu particularităţile lor, câte ceva distinct doar al satului din care venea, ceva ce-i dădea acea unicitate în bine, sau în rău.

    De ce v-am povestit toate astea? Sinceră să fiu, habar n-am. Doar mi-e dor de oameni şi de vremuri de demult. De omenie, de naturaleţe, de grija faţă de celălalt, de bun-simţ şi atenţia cu care te porţi astfel încât să nu faci rău celui de lângă tine, să nu-l jigneşti cu ceva, că şi tu eşti ca el. Mi-e dor de responsabilitate şi asumare, de respect. Mi-e dor de oameni simpli care să te primească cu braţele deschise şi să nu încerce să profite de tine doar pentru că eşti om bun.

    Acum trecem unul pe lângă celălalt şi ne înjurăm în gând.Oamenii se privesc încruntaţi şi-şi invidiază zâmbetul. „Iote-al dracu’, ăsta are chef de rânjit fasolea la mine de parc-am fi crescut împreună.” Am vecini care aşteaptă să-i salut, mă privesc cruciş şi strâng buzele, ca nu cumva să le iasă acel „bună ziua” natural dintre ele. Să nu le scape vreo bineţe care să-i păgubească pe ei de binele pe care mi-l doresc mie.

    Oameni tineri, bărbaţi, care nu ştiu nici măcar să răspundă la salutul tău, oameni care te împing când trec pe lângă tine ca să-şi facă loc, care-ţi închid uşa în nas deşi te cunosc, treceţi zilnic unul pe lângă celălalt pe scări. Mda. Doar mi-e dor de oameni.

     

    11 comentarii

    Noiembrie 19, 2015 · 10:45 am

    Jurnal de lună plină

    Trebuie să mărturisesc spăşită, cu capul plecat şi genunchii-n ţărână, că nu-mi plac nopţile cu lună plină. Mea culpa, Regină a nopţii, îmi torn cenuşă în cap, îmi fac şi seppuku dacă vrei, dar tot îmi menţin declaraţia.

    Nu mi-au plăcut niciodată. Să ne înţelegem – niciodată înseamnă de când am conştiinţa lor, adică de undeva din negura vremilor, din copilărie. Nu trebuie să vă miraţi, indiferent cât de bătrână aş părea acum, am fost cu siguranţă şi eu odată copil!

    La început îmi plăcea. Visam frumos, cu ea deasupra capului. Ea lumina regeşte, aşternând peste sat argintul inconfundabil ce strălucea blând, eu zburam deasupra tuturor. Până aici, totul era minunat. Apoi se trezea să trimită în urmărirea mea o pată de întuneric, ca un duh rău cu răsuflarea îngheţată. Atunci mă speriam, zburam mai tare, îmi bătea inima să-mi spargă pieptul şi nu mă mai puteam bucura de lumina argintie, fiind preocupată să ocolesc turle, să mă ridic deasupra copacilor, să fac scheme şi să mă grăbesc ca nu cumva să mă atingă răsuflarea îngheţată a duhului rău. Mă trezeam la ziuă transpirată, cu părul lipit de frunte, bucuroasă că am scăpat şi în noaptea aceea. A doua noapte o luam de la capăt, zi după zi, lună după lună, an după an.

    O perioadă visul mi-a fost acaparat în întregime de alt coşmar, pe care o să vi-l spun, poate, altădată. Cert e, că duhul cel negru a lăsat loc altcuiva să mă facă să plâng şi să-mi tremure inima. Îmi răpise deja două bucăţi din suflet, sângeram.

    După aceea a trebuit să iau viaţa în piept şi luna plină m-a însoţit cu drag în timp ce trebăluiam prin curte, sau mi-a luminat calea printre grădini, strălucind în apa zglobie şi întunecată a izvorului cu care udam. Asta-i din nou altă poveste ce-şi aşteaptă rândul la rostit.  Atunci am făcut pace amândouă şi chiar ajunsesem s-o iubesc, era singura care-mi cicatriza răni şi-mi ştergea lacrimi.

    După aceea, a revenit cu vise ciudate, de data asta mai blânde, mai omeneşti. În locul duhului negru de odinioară mi-a trimis tot felul de vedete, făt frumoşi, minunaţi cu şarm care au făcut brusc pasiune pentru frumuseţea-mi răpitoare şi farmecul fără egal pe care-l emanez prin toţi porii (ştiu că există, chiar dacă voi sunteţi orbi şi nu-l vedeţi). Vă daţi seama că de data asta ne-am înţeles minunat, ba chiar i-am mulţumit, că nu e de ici de colo să te trezeşti în pat cu Keanu Revees, sau cu Johnny Depp, sau că te priveşte admirativ Tudor Chirilă care preferă discuţiile cu tine, lăsând cu buza umflată nişte blonde dotate cu rotunjimi exagerate, înfierbântate şi dornice de… ştiţi voi ce.

    Am stricat un pic prietenia în noaptea în care în locul vedetelor obişnuite mi l-a adus în vis pe Victor Viorel Ponta. Atunci ne-am certat urât, că m-am trezit cu o greaţă care nu m-a părăsit o săptămână! Frate, râdem, glumim, dar nici să exagerăm în halul ăsta, să dăm fierea oamenilor peste cap, da! M-am răzbunat şi n-am vrut să mai adorm, s-a răzbunat şi mi-a trimis peste insomnie coşmaruri din viaţa pe care încercam s-o las în urmă. Eu încercam să uit, ea ţinea morţiş să-mi aducă aminte şi să-mi răscolească răni ce nu s-au închis oricum niciodată.

    Când n-am mai putut am rupt de tot legătura. Insomnii, tratamente pentru insomnii, chin, oboseală. Mi-a omorât pe rând neuroni şi vise, m-a lăsat epuizată cu amărâtul ăla de neuron pe care tot încerc să-l resuscitez şi căruia mă chinui să-i găsesc pereche. Între timp am realizat că e o hoaţă. Îmi trimite vise care nu se realizează oricum niciodată. E o Fata Morgana în deşertul vieţii, o Lorelei în mijlocul apelor existenţei mele. Şi mi-am luat ochii de la ea.luna-plina

    Acum două zile, a întrecut totuşi măsura! Nici n-am ştiut că-i timpul ei, aşa ocupată cu viaţa de zi cu zi cum sunt. S-a ascuns ca hoaţa printre nori şi mi-a furat din nou somnul. M-a trimis în lumea visului în care totu-i perfect.

    Se făcea că-i povesteam fiicei mele despre mama mea iubitoare şi cât râdeam cu ea şi dintr-o dată am ajuns din nou fetiţă mică, într-o lume ideală, în care mama mea frumoasă, zâmbitoare, drăgăstoasă  îmi spunea poveşti, se juca cu mine şi râdeam împreună până la leşin. O lume a copilăriei ideale, aşa cum mi-am dorit o viaţă şi cum n-am avut niciodată parte. Dispăruseră toate reproşurile, privirile dezaprobatoare, restricţiile , chinuitorul” tu eşti fată, nu ai voie să te joci, să râzi, să respiri!”, rămâsese doar dragoste şi o fericire pe care nu am simţit-o niciodată.

    M-am trezit dimineaţă cu o durere mare în piept şi cu lacrimile zbătându-se învolburate sub pleoape. Atâta cruzime doar la unii oameni fără scrupule am întâlnit. Niciodată nu m-am gândit că va veni să-şi râdă pe faţă de dureri atât de vechi, ea, cea pe care am idolatrizat-o şi care mi-a şters lacrima cândva. M-a făcut să simt pentru câteva secunde să simt că am şi eu o MAMĂ şi sentimentul pierderii ei odată cu venirea zorilor a fost incredibil de dureros.

    Să-ţi fie ruşine, mă, Lună, auzi! Să-ţi fie ruşine pentru răceala cu care-ţi baţi joc de sentimentele oamenilor! Nu te mai vreau de acum, nu te mai privesc, o să te ignor tot restul vieţii! Nici de cântat nu o să te mai cânt, oricât mi te-ai arăta tu de mare şi de frumoasă. Pentru că ştiu că dincolo de frumuseţea exterioară eşti întunecată, de gheaţă. Ce-ai crezut, că nu ştiu că dacă n-ar fi Soarele să-ţi împrumute din lumina lui, ai fi la fel de rece ca pământul întunecat?

    Şi voi, oameni cu sânge cald şi creier lăsat pentru a gândi,  iubiţi-vă copiii indiferent cum sunt, chiar dacă au venit pe lume când nu vă aşteptaţi, sau nu sunt aşa cum aţi fi vrut voi să fie. Ei n-au altă opţiune, deschid ochii pe chipul vostru şi vă iubesc necondiţionat iar răceala cu care-i trataţi le ucide pe rând visele şi le taie aripile, îi lasă ciuntiţi pe viaţă.

    Scrie un comentariu

    Iulie 4, 2015 · 9:56 am

    Ca o păpuşă stricată

    Trebuie să mărturisesc acum că mi-am dorit puţine lucruri pe vremea aceea şi în general îmi doresc puţin şi acum. Rare sunt ocaziile în care ceva anume îmi fură ochii şi inima astfel încât să mi-l doresc cu disperare.

    Aveam vreo 9-10 ani. Treceam zilnic pe lângă vitrina din care mă privea cu ochi albaştri, strălucitori, păpuşa mea. Atâta o privisem şi discutasem cu ea prin geamul transparent al vitrinei, că o simţeam deja a mea, rămânea s-o conving cumva pe mama să mi-o cumpere. Avea păr ondulat, prins în două coade înfoiate ce-i încadrau minunat obrajii dolofani. Avea şi un nume,  Cristiana, care-mi plăcea enorm, pentru că era numele celei mai bune prietene a copilăriei. Mama nu se lăsa deloc înduplecată să mi-o cumpere, era o avere pentru ea pe vremea aceea. Costa vreo 200 de lei, aproape cât o pereche de pantofi. De nu m-aş fi îmbolnăvit nici nu cred că aş fi primit-o vreodată. Dar providenţa a făcut să mă îmbolnăvesc şi să stau mai bine de o lună singură în spital.

    La întoarcerea acasă mama, bucuroasă, m-a întrebat ce vreau să-mi cumpere. Am vrut păpuşa şi marmeladă. Ştiţi marmelada aia împachetată în hârtie cerată de culoarea nisipului ud, plină de unsoare şi dulceaţă? O tăiai cu cuţitul şi o întindeai pe pâine când luai pauză de la alergat, sau de la lecţii şi ţi se părea cea mai bună prăjitură. Marmeladă am primit atunci. Era ieftină. Pentru păpuşă a trebuit să-i aduc aminte un an întreg. Se prăfuise aşteptându-mă cuminte în acelaşi loc din vitrină iar cutia de carton cu plastic transparent se decolorase de timp. În fiecare dimineaţă ridicam sfioasă ochii şi priveam în vitrină aşa, pe furiş, cu inima bătându-mi nebuneşte, de teamă să nu o fi luat altcineva între timp, pentru altă fetiţă, aşa cum se întâmplase cu o altă păpuşă mai mare, cu păr roşu şi rochie lungă de prinţesă.

    Mi se luminau ochii când o regăseam la locul ştiut în fiecare zi. Atunci, ziua mea era perfectă. Cu timpul şi-a mai schimbat locul, nu mai dădea bine în primul rând în vitrină.  S-a amestecat cu alte jucării de cauciuc în rândul din spate şi a făcut loc în faţă altor frumuseţi strălucitoare şi mai noi. Şi mai scumpe, bineînţeles. Poate că mi-aş fi dorit una din ele, dacă nu mi-aş  fi dat seama că nu-mi voi permite niciodată să cer atâţia bani. În ziua în care mama s-a hotărât să meargă cu mine să mi-o cumpere, am fost în al nouă-lea cer. Era o dimineaţă ploioasă şi cam rece, deşi luna mai era pe sfârşite. Venea ziua mea şi era primul an în care aveam şi un cadou mult dorit de ziua mea. Şi ultimul.

    • Bună ziua! Vreau şi eu păpuşa aia, din spate.

    Vânzătoarea a rămas o clipă nemişcată.

    • Ştii, Viorica… nu vrei tu  mai bine să ţi-o dau pe asta, că-i mai mare şi mai frumoasă? Aia stă de un an întreg în vitrină şi n-o ia nimeni, e prăfuită şi decolorată.
    • Nu. Dă-mi-o pe aia. E bună aşa cum e.
    • Dacă vrei mai ieftină, uite, mai am pe asta, ieri am primit-o. Hai măi, Viorico, că mi-e ruşine să ţi-o vând pe aia, aşa de urâtă.
    • Poţi să mi-o dai mai ieftină pe aia, nu vreau alta. Pe aia o vrea fie-mea, de un an întreg îmi bate capul cu ea.
    • Da, dar…

    Până la urmă a luat-o, a împachetat-o frumos, în hârtie fină, albă şi mi-a dat-o. Am dus-o în braţe ca pe-o comoară. Comoara mea. Nu era nici mare, nici prinţesă, era păpuşa mea şi era cea mai frumoasă! Rochia înflorată se cam decolorase un pic, şosetuţele cu volan se îngălbeniseră de vreme, iar pantofiorii de cauciuc nu intrau cum trebuie în picioare, unul din ei tot scăpa şi trebuia să-l culeg de pe jos. Îi crescuseră şi ei picioruşele, vezi bine. Mie îmi cumpăra tata săndăluţe cu două numere mai mari tot timpul, să nu păţesc la fel.

    A venit şi vacanţa şi păpuşa îmi devenise unic şi minunat companion. Adormeam cu ea,  în braţe, mă trezeam cu ea în braţe, o iubeam nespus. Era singura care mă iubea aşa cum eram şi nu se supăra pe mine indiferent ce făceam. Nici dacă o trăgeam de păr, nici dacă o puneam să se culce forţat, nici dacă o lăsam singură într-un colţ, ca să ies afară la copii. Odată cu venirea păpuşii a declanşat şi frate-meu jihadul împotriva mea. Era o luptă continuă între mine şi el. Eu nu-l lăsam să se atingă de ea, să mi-o dezmembreze, el plângea, mă înjura şi arunca după mine cu ce prindea în mână. Era răzbunător şi mă ura pe vremea aceea, habar nu am de ce.

    Păpuşa stricată

    Păpuşa stricată

    Într-o dimineaţă a prins-o şi nu am reuşit s-o mai scot din mâna lui. Îi mai smulsese el câte un picior, sau o mâna, dar reuşisem de fiecare dată să mi-o asamblez la loc şi să mă liniştesc, acum o făcuse bucăţi de-a dreptul. Picioarele desperecheate plângeau unul într-un pat, celălalt în altul, mâinile goale erau pe jos, pe sub masă şi el trăgea cu duşmănie de păr un cap fără trunchi. Reuşise să smulgă o şuviţă şi ochii albaştri ai păpuşii mele plângeau cu lacrimile mele. Am adunat picioarele şi mâinile, le-am înfipt cu greu la loc şi a trebuit să alerg după el să-mi dea înapoi capul. El a fugit în grădină, eu după el, eu plângeam, el urla cât îl ţineau plămânii.

    Tata, care îşi făcea de lucru prin curte, enervat de ţipetele noastre a venit să ne despartă. Cu lacrimi în ochi l-am rugat să-l facă pe frate-meu să-mi dea capul păpuşii, să-l pun la loc. Urlam, nervoasă şi nemulţumită că mi-a stricat unica jucărie. Frate-meu urla mai tare, fără să-şi  desfacă degetele din părul păpuşii. Tata, nici una nici două, smulge capul jucăriei de la frate-meu din mână şi-l aruncă cât poate de departe, în grădină. Acesta aterizează pe o grămadă de bălegar.  Imediat mâna a coborât cu palma grea pe obrazul meu.

    • Na, să te saturi de păpuşă! Fi-ţ-ar păpuşa a dracu’ să-ţi fie, că m-ai mâncat cu ea! Acolo să-l laşi, să nu te prind că te duci în grădină să-l iei, că dracu te ia. Te omor cu mâna mea. Treci în casă şi fă curat, că e prânzul şi voi staţi ca la porci, cu paturile nefăcute.

    Frate-meu şi-a şters lacrimile şi s-a întors în casă, tata s-a întors înjurând la treaba lui, numai eu am rămas trăznită, fără să mă mişc din loc, cu lacrimile şiroindu-mi mute pe obraji. Nu am îndrăznit să mă duc în grădină după bucata lipsă, mi-a fost teamă de bătaia de după, pe care tata ar fi fost bucuros să mi-o administreze. Nici măcar mama nu s-a deranjat să-l înduplece. Toată vara, capul cu ochi albaştri m-a privit trist, din ce în ce mai murdar şi mai decolorat, cu părul încâlcit, pe jumătate smuls, de pe grămada de bălegar. Şi inima mea a sângerat o vară întreagă, privindu-l.

    Mă simt tot mai des ca o păpuşă resorturile stricate, cu membrele montate greşit, aruncată fără cap într-un colţ de cameră şi în acelaşi timp ca fetiţa pe care o doare sufletul, dar nu îndrăzneşte să meargă să-şi recupereze unica bucurie.

    5 comentarii

    Iunie 23, 2015 · 8:43 am

    De dor

    Am adormit greu, cu imaginea unor ochi atât de trişti şi de chinuiţi, că plângeau cu lacrimi de sânge. Am plâns, mi-am îmbrăţişat căţelul şi i-am promis că nimeni n-o să-i facă rău vreodată. Şi dacă ar îndrăzni cineva o să plătească cu lacrimile alea de sânge  ce le-am văzut eu aseară curgând din ochii unui căţel. Aveam o tristeţe incredibil de mare în suflet care atârna greu, ca o stâncă ce-mi apăsa pe inimă şi nu mă lăsa să respir. Oamenii sunt atât de urâţi, uneori!

    Am reuşit să adorm într-un final şi ea, minunata, a simţit zbaterea mea. Şi mi-a liniştit somnul. Am visat-o. Era întuneric, cald, am deschis fereastra şi ea îşi lovea valuri furioase de mal. Se zbătea, o încurca ţărmul, mă striga cu glas de tunet, îmi vorbea. Simţeam cum vocea ei îmi pătrunde în suflet şi-i linişteşte valurile ce se loveau înspumate de ţărmul pieptului.

    Aproape linişte

    Aproape linişte

    „Îmi lipseşti, suflet de om! Ai venit, ţi-am îmbrăţişat picioarele şi ai plecat mult prea repede! Nisipul mi-e plin acum de alţi paşi, mulţi, nenumăraţi, mari, mici, şovăitori, plini de încredere, doar ai tăi lipsesc. Mi-e dor de ei, tu ai un fel aparte de a călca nisipul, cu grijă, să nu-l răneşti, să nu-i ştergi amintirea sărutării mele, să nu-i zdrobeşti cochiliile pe care i le-am dăruit pentru dragostea cu care mă aşteaptă mereu. Te caut şi nu te găsesc. Mi-am trimis valurile până departe, pe faleză. Am trimis stropi să ude macii de pe coastă şi porţile caselor de pe mal. Niciuna nu mai ştie nimic de tine. Unde-ai plecat? Când te întorci?”

    M-am trezit odată cu zori. Aşternutul era adunat grămadă sub mine, pe margine plângea ruşinată salteaua goală. Am deschid larg fereastra. Teiul aştepta nerăbdător la geam, m-a izbit în faţă cu parfumul florilor şi mi-a inundat camera cu aurul lor aromat. Cerul dormea încă, înroţit uşor de două raze stinghere. Soarele căsca şi se freca cu putere la ochi, nu-i venea să-nceapă încă ziua. Undeva, pe blocul din faţă ţipau pescăruşii. Îmi transmiteau mesajul sărat al dorului de mare. O ciocârlie umplea văzduhul cu triluri înalte. Am închis ochii şi i-am trimis gândul meu curat. L-am scris cu lacrimi pe cerul înalt.

    „Şi mie mi-e dor de tine, de valul tău curat, de spuma ce-mi săruta pielea fierbinte, de stropii ce strălucesc în soare. Mi-e dor de liniştea pe care mi-o dai. Ce bine mă cunoşti! De aia te iubesc atât de mult. Şi mie mi-e dor de tine!” Pescăruşii l-au luat şi-au întins aripile şi au umplut văzduhul cu ele. Cerul se aurea a dimineaţă. Soarele îşi băuse deja cafeaua, zâmbea.

     

    2 comentarii

    Iunie 12, 2015 · 8:31 am

    O zi.

    O ziIMG_2197

    Am rupt din curgerea timpului o zi. Un strop micuţ din apa lui învolburată. L-am ocrotit cu palmele-adunate căuş şi l-am adăpat cu lacrimi.

    Am împrumutat de la câmp auriu şi verde crud şi le-am aşezat în ochi, ca lacrimile mele să poarte aroma fânului proaspăt cosit şi gust de pâine nouă proaspăt scoasă din cuptor.

    Din cântecul greierilor mi-am hrănit visele şi nopţile mi le-am luminat cu pătura întunecată a cerului spuzit de stele.

    Am visat. Visele mele purtau cireşe la urechi şi parfum proaspăt de tei în floare.

    Am iubit. Dragostea mi-a sângerat inima şi a colorat cu sângele meu macii câmpului.

    Am plâns. Lacrimile mele au adăpat nori şi-au adunat tunete. Ochii mi-au fulgerat albastru după fiecare.

    Am ocrotit. Braţele mi-au fost făcute să strângă tandru şi delicat la piept sufletele rănite de moarte.

    Am vindecat. Palmele-mi adună-n ele energii de nedescris ce vindecă răni adânci şi şterge cicatrici.

    Am privit. Ochi-mi poartă răni adânci de la spinii ieşiţi în cale.

    Am sperat. Am îngenunchiat şi-am ridicat ochii spre cer, mi-am prins mâinile de baierile lui şi m-am ridicat.

    Am suferit. Oamenii m-au tot lovit, m-au făcut bucăţi şi m-au împrăştiat în patru zări. Am tălpile rănite de cât am umblat să le adun şi să le cos bucată cu bucată înapoi. Unele bucăţi sunt şi azi lipsă, în locul lor am prins câte o petală de crin, să acopăr rana deschisă.

    Am plâns şi lacrimile limpezi au adăpat cerbi falnici însetaţi de viaţă.

    Am rănit şi-am smuls cu mâinile amândouă bucăţi mari din inima mea ca să acopăr rănile sângerânde.

    Am furat o zi, o lacrimă limpede din fluviul timpului învolburat şi mi-am făcut din ea început. Am adunat apoi lacrimă cu lacrimă un izvor rece din care-şi adapă căprioarele puii abia născuţi.

    Am furat o zi şi-am numit-o Ziua mea. Am pus-o în ramă la loc de cinste, pe peretele de răsărit. Rama ei a adunat praful tuturor zilelor trecute, s-a întunecat de furtuni devastatoare, s-a spălat în lacrimi sărate ca marea ce-şi spală ţărmul. O şterg o dată pe an şi mă închin la ea rugându-mă de putere şi sănătate. De la un timp seamănă cu o cruce. Greutatea ei mi-apasă pe umeri şi-mi întoarce ochii spre pământ. Pământul, însetat, soarbe cu nesaţ fiecare lacrimă.

    Am rupt din curgerea timpului o zi. Ziua mea.

     

    13 comentarii

    Iunie 1, 2015 · 9:39 pm

    Din nevoie de iubire

    Nu ştiu de ce natura m-a trimis pe lume în vara anului în care conducătorul de atunci al ţării tocmai alesese să dea un decret prin care să interzică avortul şi orice formă de protecţie anticoncepţională. A fost probabil o lovitură direct în plex pentru toate femeile care nu erau pregătite să-şi asume responsabilitatea naşterii, creşterii şi educării de prunci. Mă gândesc acum că era un paradox al vremii: o conducere profund atee impunea o măsură profund creştină -habotnică, chiar.

    Ştiu că ai mei au fost foarte dezamăgiţi de naşterea mea. Sau poate a fost doar momentul nepotrivit, ironia sorţii făcând să prind rădăcini în uternul matern fix în anul acela de graţie, când nu mai putea scăpa de mine. Nu erau luaţi cu acte, hălăduiau din poartă în poartă, cu un geamantan de carton în care-şi duceau o mână de bulendre, două căni de ceai şi două linguri de ciorbă. Aşteptau un băiat, şi-l doreau cu disperare, erau siguri de naşterea lui, a moştenitorului cu dotarea necesară ducerii mai departe a minunatului şi unicului nume pe care-l purta, oricum, jumătate de sat.  Şi atât de dezamăgiţi au fost, încât au tot încercat să mă paseze când unuia, când altuia din fraţii personali, doar-doar s-o lipi vreunul cu totul de mine, să le dea şansa unui nou început.  Nu s-a lipit nimeni şi de fiecare dată am ajuns înapoi dezamăgită, desculţă, îngheţată şi din ce în ce mai stingheră.

    Peste câţiva ani le-a venit şi mult aşteptatul băiat, siguranţa bătrâneţii lor, cel care avea să le asigure nemurirea şi perpetuarea numelui. Mi-am dorit cu disperare să simt şi eu măcar puţin un strop din dragostea aia părintească pe care o intuiam dincolo de privirile celorlalţi atunci când vorbeau de copiii lor, dincolo de glasul lor când îi vorbeau lui, fratelui meu. Nu l-am simţit. Am simţit însă cu deasupra vorba aspră, respingătoare, privirile ucigaşe pe care mi le aruncau pe rând când râdeam mai tare, când voiam să mă fac văzută, când încercam să intru pe sub pielea lor. Încă mă dor dimineţie de duminică în care se mutau împreună în patul lui, îl luau între ei şi se jucau toţi trei până când ăla mic leşina de râs. Încercam să intru în jocul lor şi eram totdeauna, fără excepţie, îndepărtată şi pusă la punct: „Ia stai cuminte în patul tău! Tu eşti fată, ce cauţi aici?” Stăteam cuminte în patul meu, cu genunchii la gură şi ochii în lacrimi şi priveam cu jind la veselia lor. Eu eram fată, nu aveam dreptul la joc.

    Mai târziu, când verii noştri de la Oradea îşi făcuseră un obicei din a-şi petrece împreună cu părinţii o parte din concediul de vară la noi, nu aveam voie să stau nici măcar în camera în care tata se lăsa călărit de frate-meu şi de verişorii mei în hohotele de râs ale tuturor. Am şi acum o poză în care stau pe marginea patului, cu palmele strânse până la durere între genunchi şi ochii speriaţi cu care priveam în cei mânioşi ai tatei. Îmi poruncea din ochi să mă car dracului de acolo şi eu mă încăpăţânam să rămân, să mă bucur măcar de la distanţă de bucuria copilărească a râsului lor. Ştiam că nu va îndrăzni să mă gonească pe faţă din cauza unchilor mei.

    Mi-a lipsit totdeauna căldura unui cămin din care să simt că fac parte. Răceala cu care eram tratată şi izolarea la care eram supusă m-au îmbolnăvit şi m-au făcut să mă ascund, să încerc să trec prin lume cu sfială, pe la margine, prin locuri ascunse şi întunecate, ca nu cumva să deranjez pe cineva. Când am mai crescut am ajuns la concluzia că trebuie neapărat să fiu înfiată, nu aveam cum să fiu copilul lor dacă se purtau aşa cu mine. Mă gândeam că undeva în lumea asta mare există o mamă-mamă care plânge şi se întreabă pe unde o fi copila ei şi cum o fi tratată în noua ei familie.

    Îmi creasem o imagine caldă a unei mame ideale şi iubitoare care avea să vină să mă scoată de acolo. N-a venit şi mi-am dorit să mor. Au fost nenumărate momentele în care am vrut să dispar de pe faţa pământului. Îmi închipuiam că mă găsesc moartă şi că încearcă să mă readucă la viaţă fără niciun succes, o vedeam pe mama smulgându-şi părul din cap şi regretând amarnic felul în care s-a purtat cu mine. N-am murit, nu mi-am putut niciodată duce gândul până la capăt, iubeam prea mult viaţa sub toate formele ei.  Şi-am supravieţuit, aşa strâmbă cum am reuşit să cresc, cu temeri şi tare pe care nu le-a acoperit nimeni şi nimic niciodată. Mi-am transferat de-a lungul timpului nevoia de dragoste şi de cămin căruia să-i aparţin asupra viitorului soţ, asupra familiei lui, a copiilor. Am oferit cu amândouă mâinile, cu tot sufletul, mi-am smuls inima din piept şi le-am pus-o pe tavă cu mâini însângerate. Toţi, fără excepţie, au fost convinşi că li se cuvine de drept, fără să fie nevoiţi să ofere ceva la schimb.

    Am încercat să-mi fac prieteni de-a lungul timpului, oameni care să-mi înţeleagă şi să-mi şteargă lacrima. Mi-au sorbit vorbele cu lăcomie şi le-au purtat mai departe, îmbogăţite cu tot felul de floricele mincinoase. Nu mi-a rămas nimeni dator cu un pumnal în spate. Cel mai adânc l-au înfipt oamenii pe care i-am iubit cu adevărat. Am iubit cu toată fiinţa de puţine ori în viaţă, dar tocmai ei au avut grijă să scoată şi să înfigă pumnalul ăla încă o dată şi încă o dată şi să-l răsucească, să fie siguri că sângerez până la moarte, că-mi pierd sufletul şi privirea aia blândă de câine ce cerşeşte afecţiune. Nu ştiu prin ce minune nu mi-am pierdut nici compasiunea, nici dorinţa de a face bine, nici onestitatea şi fidelitatea. Probabil că Dumnezeu, în imensa lui bunătate are totuşi un plan cu mine. Unul căruia nu am reuşit eu să-i desluşesc sensul. Sper să reuşeşc să-o fac înainte de-a părăsi lumea asta, altfel toată viaţa şi suferinţa mea ar fi în zadar. Şi-ar fi păcat, că mari au fost şi cu cât trece timpul, cu atât se simt mai  greu loviturile.

    Am aflat zilele astea că fiica unor oameni ce-mi sunt dragi a încercat să se sinucidă la o vârstă la care majoritatea tinerilor se bucură din plin de viaţă. Am văzut mediatizate un sir de sinucideri fără precedent în rândul adolescenţilor şi m-am cutremurat. M-am regăsit în durerea fiecăruia.Societatea vine azi cu tentaţii mari. Cu droguri, alcool, anturaje care mai de care mai dubioase. Şi cu lipsă de iubire.

    Aveţi grijă de copiii voştri. În goana nebună după bani şi acumulare de averi, după  siguranţa zilei de mâine, de poimâine, de peste o viaţă, adulţii aleargă după case mari, maşini scumpe, confort material şi uită că pruncii lor au în primul rând nevoie de dragoste. Au nevoie să fie ascultaţi, apreciaţi, văzuţi. E cumplit să creşti cu senzaţia că eşti invizibil pentru ai tăi. Orice manifestare din aceasta exagerată, orice sfidare a regulilor, orice exagerare în comportament este un strigăt disperat de ajutor pe care ei îl aruncă în neant. Nu vă acoperiţi ochii şi urechile cu bani şi nu încercaţi să le cumpăraţi înţelegerea. Siguranţa lor nu are preţ. Viaţa lor nu are preţ. Dragostea curată nu are preţ, e cel mai scump şi mai fragil lucru de pe pământ şi fără ea lumea va muri.  Şi când ajungi să-ţi pierzi o parte din tine, nicio avere din lume nu te poate consola şi nu poate înlocui ce-ai pierdut.

    Un comentariu

    Mai 30, 2015 · 8:00 pm

    Sfârşit şi început

    de-ce-avem-cosmaruri-1280x800Stăteam acolo sub coroana învoaltă a părului din mijlocul curţii pe o margine de pat cu saltea de cârpe sub ploaia de săgeţi otrăvite şi nu mă puteam gândi la nimic. Capul îmi zvâcnea, urechile-mi erau pline de vârtejul sângelui ce-ar fi rupt barierele să iasă afară la aer şi în mintea mea se învârtea o singură întrebare: ce caut eu acolo, între oamenii aceia?

    Noaptea se lăsase calmă peste sat şi-şi trimisese stelele pe pătura cerului să acopere oboseala zilei. Toată suflarea dormea, doar ei trei stăteau ca nişte păsări de pradă deasupra mea, ciugulindu-mi ochii cu clonţurile lor de oţel şi înfingându-mi pumnal după pumnal în inimă cu vorbe grele, dureroase. Îmi simţeam obrazul fierbinte, dureros amorţit, urechea stângă pulsa încinsă şi ei întindeau mâinile, gesticulau amplu, se împingeau unul pe celălat, se întreceau care să apuce să-mi arunce mai multe zoaie, să mă murdărească mai tare, să mă rănească mai de moarte.

    Optsprezece ani. Îi aveam în palmele bătătorite şi mă uitam la ei ca la nişte străini care-mi vindeau minciuni. Optsprezece ani din viaţa mea, un mănunchi de zile chinuite adunate într-o tinereţe pierdută pentru totdeauna alături de acei oameni-ulii ce-mi ucideau acum sufletul şi-mi arătau poarta. Ce să fac eu acum cu tinereţea aia palidă şi epuizată de muncă şi prea multe griji? O priveam cu milă şi o vedeam cum moare în palmele-mi umflate de muncă. Nu eram în stare să îi aprind nici măcar o lumânare, nu puteam să vărs nici măcar o lacrimă pentru ea, chiar dacă ochii imi ardeau usturător sub clocotul lor.  Câtă risipă de zile şi nopţi, câte vise ucise în faşă pentru un trai iluzoriu! Ce căutam eu acolo, între şerpii aceia cu ochi injectaţi şi gurile negre larg deschise prin care-mi şuierau blesteme şi jigniri? Cine mai eram eu? Ce lanţuri mă ţineau ţintuită pe marginea aia de pat, sub ploaia de lovituri şi vorbe cu lama ascuţită?

    Parcă abia acum mă trezeam după un somn de moarte ce m-a cuprins cândva, demult, când nimic nu prevestea norii negri ce aveau să abată furtuni nimicitoare pe cerul visurilor mele. Trecuseră peste mine uragane ce le smulsese şi le înecase în lacrimi unul câte unul. Cum de-am găsit atâţia ani puterea să-mi şterg ochii şi să clădesc alte şi alte vise lângă un om care acum se uita la mine desfigurat, cu ură şi ridica mâna să lovească iar şi iar- a câta oară? Am ridicat ochii şi totul mi s-a părut străin. Tot ce clădisem în atâţia ani de muncă mi-era inutil.

    Într-un colţ de scară, pe treptele reci de ciment stăteau tăcuţi copiii, cu ochii în pământ. M-am uitat la mâinile lor firave, la fel de bătătorite ca ale mele, la umerii căzuţi ce purtau cruzi şi neputincioşi o povară mult prea grea şi m-am cutremurat. Cu ce-au greşit ei să suporte aşa ceva? De ce îi chinuiam şi ce viitor îi aştepta acolo? M-am agăţat de ochii lor larg deschişi ce priveau goi în întuneric încercând să înăbuşe lacrimi şi emoţii mi-am adunat puţinele puteri în pumnul încleştat. M-am ridicat, picioarele îmi tremurau şi m-am clătinat. I-am luat uşor de mână şi i-am trimis la culcare. Nu m-au privit. Erau supăraţi pe mine, pe lumea toată. Aveau dreptate, eu eram vinovată de tot ce li se întâmpla. Eu ar fi trebuit să deschid ochii şi să văd demult hăul deasupra căruia îi ţin suspendaţi şi paralizanta lor teamă.

    Am ridicat ochii şi le-am privit tatăl. Pentru prima dată în optsprezece ani am văzut un străin hidos pe care-l dispreţuiam. Şi am ştiut că trebuie să plec. Era atâta linişte în mine ca-n ochiul tornadei, când totul în jur se învârte ameţitor, doar tu ai senzaţia că trăieşti într-o altă dimensiune înconjurat de toate acele obiecte zburătoare. Am strâns pumnii şi mi-am promis atunci în prezenţa milioanelor de ochi ce ne priveau din cer că nimeni, niciodată, nu o să ne mai facă se ne simţim atât de mici şi neputincioşi ca atunci. În acel moment am luat buretele şi am început să şterg încet, meticulos, tot ce scrisesem în cartea vieţii alături de omul care-mi era duşman şi care ştiuse să mă mintă ca nimeni altul. M-am întors şi am intrat în casă după copii. Au mai trecut câţiva ani până am încuiat uşa de tot şi am lăsat trecutul în urmă, însă  sufletul, eliberat,  mi-a plecat de acolo în acea noapte înaltă de toamnă.

    9 comentarii

    Aprilie 17, 2015 · 8:29 am

    Ninsoarea, nunta şi izmenele miresei

    Mă angajasem, câştigam deja suficient cât să-mi duc traiul decent, devenisem majoră, ce mai aveam de făcut decât să mă mărit? M-a mâncat … ca pe maimuţă şi am negociat cu socru-meu contractul de viitoare sclavie.

    Ăştia, bucuroşi că au pus mâna pe o idioată care să le ia băiatul de care nu credeau să mai scape că trecuse demult de vârsta la care era considerat flăcău bătrân pe vremea aia şi epuizaseră toate cererile la fetele de măritat prin zonă, niciuna nevoid să se lege la cap fără să le doară, s-au şi grăbit să facă cununia şi nunta, ca nu cumva să mă deştept şi să le scap printre degete între timp. Cununia civilă a fost în decembrie, urmând ca nunta să fie în ianuarie, după sărbători, imediat ce s-ar fi dat drumul la nunţi şi botezuri.

    Ca să-mi fac rochie de mireasă a fost o poezie. Materialele lipseau cu desăvârşire din magazine iar la casa de modă din oraş nimeni nu voia să-mi facă o rochie într-un timp aşa scurt. Croitoreasa cumnată-mii a zis că ar fi bine ca de finet pentru scutece să fie doar căptuşeala, că tot e iarnă, rochia se face şi ea măcar din lână, aşa că am colindat toate magazinele de profil din oraş, apoi din orăşelele din zonă, apoi din Timişoara. Unde am şi găsit o mătase albă, mai plină, numai bună pentru o nuntă în ianuarie. La cort. Am luat 12 m, că aveam fantezii cu clos amplu, volane, mâneci raglan, tot tacâmul modei anilor ’80. Am dus-o fericită la croitoreasă, i-am spus ce pretenţii am, mi-a luat măsurile şi… a ieşit o struţo-cămilă care m-a lăsat fără cuvinte. Uite aşa a împuşcat femeia doi iepuri dintr-o lovitură, că a scos din materialul meu rochie de miresică pentru una din fetele cumnată-mii. Doar cumnată-mea a rămas supărată, că nu mi-am făcut rochia scurtă, să iasă din acelasi material miresică şi cealaltă fată a ei. Le voia copii fidele la scară mică a rochiei mele. O poezie, v-am spus.

    Trec sărbătorile, cu o căldură ireală pentru perioada aceea din an, mă gândeam că totuşi nu o să fie prea frig şi vremea ţine cu mine, până în sâmbăta nunţii. După o zi cu soare strălucitor şi temperaturi pozitive, se pune peste noapte o ninsoare ca-n poveşti. Eu, mă bucur ca un copil şi acum când ninge, dar atunci! Am stat toată noaptea afară, în mijlocul ninsorii. Fusesem şi eu la o coafeză de la Gruia care îmi trântise nişte sarmale de zile mari în cap şi făcuse din părul meu lung un coc demn de cartea recordurilor şi nişte zulufi lungi de care s-a ales praful după ce i-am udat. Peste noapte am dormit la frig, că nu aveam dreptul la cameră încălzită decât dacă dormeam cu lăutarii, aşa că dimineaţă, până m-am încălzit am crezut că rămân fără dinţi. Dar m-a încălzit cumnată-mea cu inima ei mare şi o ceartă de zile mari, nemulţumită că, din cauza mea,  nu are timp să-şi urmeze programul pe care-l stabilise dar omisese să mi-l spună şi mie.

    Mi-am tras dresul meu de Sibiu, căptuşeala de finet, rochia, mi-am luat pardesiul alb (de mireasă) şi am început ritualurile. Aveam nişte ghetuţe scurte cu talpă netedă ce alunecau în toate părţile pe zăpadă, dar afară era o feerie. Dimineaţa senină, zăpada strălucitoare, totul alb în jur, de vis, ce mai! Fugi la adăpat, mai joacă un pic, fugi şi ia moşii, mai joacă un pic, fugi să iei naşii, aleargă după o cretină de purcea care a ales să ne plimbe jumătate de sat până am ajuns cu ploconul la naşi, nu am avut timp să simt frigul. Mi-a fost bine, obraji roşii îmbujoraţi natural, totul perfect.

    Şi ajungem la biserică… Unde era un frig de crăpau pietrele şi plângeau sfinţii pe pereţi. Mireasa, doar în rochie, ginerele în costum. Cum să stăm cu paltonul pe noi în faţa altarului? Restul lumii cu cojoace şi blănuri groase.  Preotul, trist (habar nu am de ce avea figura aia suferindă şi sobră tot timpul) şi prea dedicat, a ales să ţină slujba întreagă şi să rostească rar şi răspicat toate cuvintele, că de, era prima nuntă din an, familia mirilor era dintre cele mai respectate din sat, naşii domni de la oraş, mari mahări în judeţ. Şi el cânta, eu tremuram, lumânările fumegau dar nu dădeau nicio căldură, eu tot tremuram şi mai aveam un pic şi făceam pe mine de frig. Îmi îngheţaseră picioarele, nasul, mâinile, îmi clănţăneau dinţii în gură de, dacă nu aş fi strâns bine din ei, aş fi acoperit cântarea popii. După o oră şi jumătate în peşteră, am zis şi bogdeaproste că s-a terminat.

    pozaNici nu mai puteam muta picioarele să merg către casă! Eram pe jumătate congelată. Ajungem acasă, alte ritualuri, altă aşteptare în frig. Toată feeria dispăruse. Făcuseră oamenii pârtii, zăpada era murdară şi cenuşie acum, tristă sub stratul de noroi pe care-l tot adăugau picioarele nuntaşilor. Eu tremuram, mâţele alea mici nu se despărţeau de poalele mele, mă ţineau bine, să nu cumva să mă piardă.  Când am scăpat în casă la căldură, am crezut că am ajuns în rai. Doar că nu-mi venea să mai ies afară deloc şi nunta nu putea continua fără mireasă. Mă lipisem de soba de teracotă şi nu mai voiam să ies din casă decât cu ea în braţe. Ar fi fost culmea să dărâme bieţii oameni bunătate de sobă ca să-mi facă mie plăcerea, vă daţi seama.

    Atunci a intervenit în scenă soacră-mea (care-şi vedea toată munca dusă pe apa sâmbetei) şi a scos din dulapul de haine o mândreţe de pereche de izmene albe, noi, din acelea chinezeşti, vătuite, pe care le cumpărase pentru socru-meu şi le ţinea de bune în dulap. Aşa era pe vremea aia, când reuşeai să găseşti lenjerie de corp, făceai provizii pentru doi-trei ani, că nu se ştia când mai aveai ocazia să vezi obiectele alea în magazin. Zice: „Ia şi-mbracă-te.” Zic: ” Cu izmene? Să râdă lumea de mine?” „Lasă că nu râde, că nu le vede. Dacă nu vrei izmene, uite o pereche de ciorapi groşi, de la mine”. Ştiţi ciorapii ăia tricotaţi, gri, ce se prind cu jartele de elastic pe care-i poartă babele şi azi? Din ăia mi-a pus la dispoziţie. „Nici vorbă!” „Ia-le când îţi spun, nu fii proastă. De scos afară tot te scot, de-ar fi să-ţi tai mâinile, că nu am muncit atât cu pregătirile, să mă întrebe lumea unde mi-e nora. Tu alegi dacă vrei să tremuri în continuare sau nu.”  Îmi scoate şi cămaşa de corp aferentă şi iese.

    Stau eu, mă gândesc, analizez situaţia şi până la urmă mă îmbrac, ce să fac. Dezbrac paltonul, rochia, dau jos şi dublura de finet şi îmbrac întâi cămaşa de corp. Mă îmbrac la loc, strat cu strat, ca ceapa, apoi trag izmenele direct peste dresul meu nou de Sibiu. Mi-a fost frig să-l mai dezbrac. Şi genunchii mi s-au încălzit instantaneu! Frate, cât de mult pot face nişte izmene de bărbat la timpul potrivit! M-am încălzit, am ieşit, am jucat, am încălzit toată noaptea atmosfera în cort, de ziceau invitaţii că nu au văzut în viaţa lor o mireasă mai sprinţară ca mine, m-am simţit bine până când i s-a pus pata proaspătului meu soţ că şeful lăutarilor mi-ar cam face ochi dulci, de-aia îmi tot face dedicaţii. Noroc că se cam apropia dimineaţa, lumea, obosită de la atâta ţuică fiartă, aproape dormea cu capul pe masă şi nimeni nu mi-a mai văzut dezamăgirea. Izmenele nu le-am dat jos decât dimineaţă, când a trebuit să mă îmbrac în altceva, că de la atâta jucat şi ţopăit în praf şi noroi, devenise neagră. Vă daţi voi seama cum ar fi fost dacă aş fi făcut rochia aşa cum ar fi vrut cumnată-mea?

    26 comentarii

    Martie 7, 2015 · 11:34 am

    De dragobete

    E încă întuneric şi pleoapele refuză să se deschidă. Aş mai dormi, odihna nu mi-a fost de ajuns. Am colindat prin lumi întunecate şi ciudate, coşmaruri mi s-au plimbat nestingherite prin faţa ochilor închişi, derulându-se precum filmele vechi proiectate în întunericul sălii de cinema printr-un aparat cu lumină orbitoare. Abia le-am alungat, dar am rămas epuizată. Afară se aude zvon de zi nouă. În baie curge apa, cineva a lăsat-o să se încălzească.  Urechea pândeşte trează toate zgomotele din jur, ochii refuză să se deschidă, mintea rătăceşte aiurea. E starea aceea dintre somn şi starea de veghe în care ai mai dormi, dar eşti obligat să te trezeşti şi te agăţi cu mintea de orice zgomot să o poţi face. Eu nu-s obligată, de ce trebuie să mă trezesc după doar câteva ore de somn? Strâng bine din pleoape, poate astfel voi reuşi să mai las puţin dimineaţa la uşă.

    Ce bine că-i  iarnă! Dimineţile sunt întunecate, soarele nu-mi intră în casă neanunţat la 6 dimineaţa, gâdilându-mă cu razele lui strălucitoare şi râzând bezmetic de somnul meu. Deschid un ochi. Pe alee nu s-a stins felinarul. Ce bine! Înseamnă că mai am timp să dorm. Cerul e departe şi întunecat, nicio rază de lumină nu se vede. Îl închid la loc. Se aude un tril. Nu se poate, visez. Urechile se ciulesc amândouă. Poate… Da! Se aude un tril! Cântă mierla! Dar stai puţin, e iarnă, de unde tril de mierlă? Mi se pare, siguur visez! E dorul meu de primăvară.

    Acum se aude mai bine, chiar sub fereastră. Deschid ochii de-a binelea, de parcă aşa ar trebui să aud mai bine. Îmi concentrez mintea şi ascult. Nu e vis. Mierla cântă a dragoste. S-au trezit şi vrăbiile, se ceartă deja ca la uşa cortului. E un vacarm de nedescris! Hei, ce v-a venit tuturor azi? Mai dormiţi şi voi cu ciocul sub aripă, nu vedeţi că e frig şi plouă? V-aţi trezit aşa, peste noapte, cu dor de primăvară? Guguştiucii  mai lipsesc din cor.

    Chiar, ce-or fi păţit de nu se aud deloc? Cred că s-au supărat alaltăieri când au tăiat vecinii viţa uscată. Şi-au găsit alt culcuş. Se aude clar un fluierat, apoi un motor turat, un troncănit sâcâitor. Gunoierii  golesc tomberoanele. S-a dus naiba somnul şi liniştea. Păsările au tăcut. E tot întuneric, dar nu mai pot rămâne în pat. Merg să pun de cafea, să mă trezesc de-a binelea.

    Lumina din bucătărie e chioară şi crudă. Felinarul s-a stins, cafeaua dă în undă. O torn în cană, îmi umplu nările de aromă şi sorb o primă gură dulce-amăruie. Mă uit în calendar. Ei, asta-i! E 24 februarie! Când naiba a trecut timpul? Şi de ce a trebuit să îmbătrânesc ca să-mi dau seama că bătrânii nu au glumit când au zis că azi începe primăvara şi păsările cerului încep să-şi facă cuib? Asta a apucat-o pe mierla mea! Sărăcuţa, şi-a găsit şi ea locşor tocmai aici, în mijlocul oraşului. Nu i-o fi dor de pădure, că eu mă topesc şi mor?! Vrăbiile sunt în vervă, maşina de gunoi a plecat (în sfârşit). Kara s-a întins cât e de lungă la picioarele mele, a pus capul pe ele şi sforăie, O invidiez. Ce-i pasă ei de muncă, termene, facturi, primăvară cu doruri grele, bătrâneţe? O să rămână copil până la adânci bătrâneţi. Cât de mult mi-aş dori să pot avea bucuria e de a trăi şi puterea incredibilă de a ierta orice şi a merge mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat! Vă daţi seama cât de înţelepţi sunt câinii? Ei deţin cheie fericirii, cea pe care noi o căutăm de atâta amar de vreme.te_iubesc_dragobete_86893400

    Eram adolescenţi, abia deschideam ochii către viaţă. Cam ca mine în dimineaţa asta.  Aveam un coleg care nu făcuse cunoştinţă până atunci cu bunul simţ. Copil de cioban, educat la stână, cu biciul. Avea mâinile veşnic murdare, cu unghiile negre, de parcă ajungea la şcoală direct din ieslea oilor. Făcuse o pasiune bolnavă pentru mine. Pe vremea aceea eram zgâtie sălbatică şi încrezută. Mai puţin încrezută dar asta era percepţia, recunosc. În realitate eram timidă şi retrasă, socializam destul de greu şi încercam să-mi maschez lipsa asta de încredere sub o mină veşnic serioasă.

    Pe băiatul ăsta chiar nu îl suportam. Mi se întorcea stomacul pe dos doar când îl priveam şi nu pregetam să-i arăt asta de fiecare dată când se apropia de mine. Îi făceam observaţie, îi spuneam că s-au inventat apa şi săpunul, îl trimiteam să se spele şi să înveţe să se poarte. Era ca şi cum aş fi vorbit cu pereţii. El nu ştia decât instinctele şi gesturile primare. Ca o maimuţă ruptă din habitatul natural şi adusă în oraş spre distracţia oamenilor. Îi treceau toate pe lângă urechi, râdea prosteşte şi încerca să tragă de tine, să te reducă la nivelul lui. Pentru el era imposibil să vadă viaţa prin ochii celorlalţi. Orizontul i se reducea la oi, miei, stână, ciubărul de lapte nespălat, căcăreze, brânză. Hainele-i miroseau a toate astea şi i se părea normal să vină cu ele aşa la şcoală.

    Nu eram singura care trebuia să lupte cu instinctele lui ce începuseră să dea în clocot şi de care era nespus de mândru. Cred că toate colegele mele au avut la un moment dat de a face cu grobianismul lui, numai că ele erau mai zdravene, mai înfipte şi s-au putut descotorosi mai uşor de el. Eu eram o umbră de fată care, oricât de ascuţită ar fi avut limba, nu-l  putea îndepărta sub nicio formă! Îmi lăsasem unghiile lungi şi le acordam o atenţie sporită, tocmai pentru că le foloseam drept arme împotriva lui atunci când epuizam argumentele. Îl zgâriam pe amâdouă mâinile, de-i dădea sângele. Atunci înjura şi pleca. Uita totul până a doua zi, când se întorcea pentru o nouă porţie de zgârieturi. Mă învăţasem şi întâi scoteam unghiile direct, nu-mi mai răceam gura. Am impresia că aveam pe cineva acasă care-l sfătuia prost şi-i spunea că dacă îl respig cu atâta vehemenţă şi-l rănesc, înseamnă că trebuie să insiste, că sigur îmi place de el şi nu vreau să recunosc!

    Ei, şi a venit ziua de Dragobete în anul acela. Se spunea că în ziua asta e bine să calci fetele pe picior şi să le furi o sărutare. Auzi, de parcă fetele erau de piatră şi trebuia să se lase neapărat călcate şi pupate! Erau fete mai mari cărora le plăcea jocul, eu îl consideram şi naiba ştie de ce încă îl mai consider înjositor. Cred că-s defectă din naştere. Era umezeală, nu îngheţ, soarele timid începea să-şi facă simţită prezenţa. Parcă simţeai viaţa altfel, sângele începuse să curgă mai repede prin vene, să pişte ca ardeiul iute din piele.

    Şi ajung în dimineaţa fatidică la şcoală, nu apuc bine să intru pe poartă că mă trezesc cu grobianul în spatele meu, întinzând gâtul să mă pupe. Parcă am văzut roşu în faţa ochilor. Trecuse băiatul la un nou nivel. Şi atunci, aproape fără voia mea unghiile i s-au înfipt puternic în obraz şi au alunecat până pe gât, adunând sub ele un strat destul de gros de piele. Sângele a tâşnit instantaneu, el s-a enervat şi a ridicat mâna să dea, eu am ridicat fruntea, l-am privit în ochi şi privirea mea l-a sfidat. Palma nu a plecat, si-a strâns pumnul şi a plecat înjurând şi bombănind. Am intrat în clasă tremurând, conştientizând abia în momentul în care m-am aşezat cu genunchii moi în bancă ce am făcut. Eram revoltată, tristă şi speriată, dar oarecum mândră de reacţia mea. Mi se părea justificată. El nu a mai intrat la ore în ziua aceea, a venit a doua zi cu zgârieturi proaspete pe obraz. Pentru o bună perioadă de timp nici măcar nu a mai privit către mine. Dar nici alt băiat nu s-a mai apropiat, mi se dusese vestea că-s pisică sălbatică.

    Au trecut anii. Azi e din nou Dragobetele. Nu e o sărbătoare comercială, dar nici una aşa idilică cum încearcă etnologii s-o prezinte acum. Depinde din ce unghi priveşti, normal. Marcaţi-o cum se cuvine cu omul drag, dacă ştiţi că sentimentele sunt împărtăşite, altfel ar semăna cu o siluire şi amintirea nu ar fi plăcută pentru niciunul. Şi încercaţi şi voi să veniţi cu o floare, o ciocolată, o vorbă frumoasă, un preludiu- ceva, nu mergeţi ca ciobanii să pupaţi fetele direct! Iubiţi-vă mult, oricând, fără restricţii şi prejudecăţi. Ziua dragostei să vă fie  în fiecare dimineaţă. Azi doar păsările cerului încep să-şi facă cuib, doar că ele sunt nevoite să-şi facă în fiecare an altul.

    19 comentarii

    Din categoria Confesiuni