Arhive pe categorii: Cotidian

Bună dimineaţa, de Ajun!

„A venit si-aici Craciunul
Sa ne mangaie surghiunul.
Cade alba nea
Peste viata mea.
Peste suflet ninge.”

Cumva, am ajuns şi-n dimineaţa de ajun. Afară fluieră şi bat în tobe „colindători” fără ţară şi ţel. Fac zgomot, se-nvârt, se sucesc, cerşesc. Şi-atât.  Umplu oraşul de câţiva ani şi-omoară cu zgomotul lor copilaşul ce-odată s-a născut în iesle pentru mântuirea noastră. Azi totul înseamnă bani, totul se face pentru bani.

Prin satele răzleţe încă se colindă cu bucurie şi pietate. Copiii încă se mai trezesc înfioraţi şi fericiţi, îşi atârnă pe umeri săcuie de lână, işi iau în mâini colinzile albe şi pleacă în cete, din casă în casă, să vestească naşterea lui Iisus. În sate răzleţe e încă veşnicie.

Nici iarna nu mai e ce-a fost.  Întâmpinăm Crăciunul cu temperaturi de aprilie şi liliacul, nehotărât, habar n-are dacă nu cumva ar fi cazul să crape mugurul şi să elibereze floarea. I-am zis să fie cuminte, să nu se lase înşelat de-un soare ce-a îmbătrânit atât de tare încât habar nu are că ar fi cazul să se mai odihnească şi el, că e decembrie. Poate că planeta asta s-a apropiat prea tare de astrul zilei, de-i din ce în ce mai încinsă. Sau poate că noi alergăm prea grăbiţi către distrugerea ei.

Nu ştiu, din nou,  când a trecut anul acesta. De câţiva ani am pierdut cu totul noţiunea timpului şi odată cu ea liniştea. Trăiesc ca şi planeta asta pe repede înainte, înfrunt, fără să-mi dau seama cum reuşesc, supărări şi piedici unele după altele şi abia apuc la sfârit să răsuflu uşurată pentru câteva zile. Nu mai spun că a fost cel mai greu, de câtiva ani Dumnezeu se încăpătânează să-mi demonstreze că se poate şi mai rău!

Moşul o să mă ocolească şi anul ăsta. Se pare că n-am fost niciodată pe lista copiilor cuminţi. Nu-i nimic, Moşule, oricum nu în tine cred eu, ci în pruncuşorul ce plânge-n iesle pe paie reci. El nu m-a dezamăgit niciodată, tu da.  Te-am şi crezut, te-am şi aşteptat, doar Dumnezeu ştie cât. M-ai ocolit de fiecare dată. Acum, şi de-ai veni aş ţine uşa încuiată.

Regret azi că v-am dezamăgit şi v-am cam neglijat în ultimul timp. Mi-am luat o pălărie mult prea mare pentru puterile mele şi am sfârşit prin a neglija ceea ce-mi făcea mai mare plăcere. O să mă străduiesc să schimb lucrurile. Ştiu, am spus asta şi anul trecut şi nu mi-a ieşit deloc, dimpotrivă, n-am mai apucat să vă mai citesc decât sporadic. O să încerc să fac să-mi iese anul ăsta.
Vă mulţumesc tuturor pentru că sunteţi prietenii mei, încă mă mai citiţi şi-mi sunteţi alături chiar de ajung atât de rar pe aici şi vă doresc sărbători binecuvântate, cu veselie, pace şi căldură în case. Să preţuiţi fiecare clipă alături de cei dragi vouă, să iertaţi şi să vă iertaţi pe voi, să aveţi parte numai de bine şi fericire!

Crăciun fericit, dragii mei!!!

9 comentarii

Decembrie 24, 2015 · 7:43 am

Vine Crăciunul

Vine Crăciunul.
Soarele îngroapă sub razele lui prea calde pentru decembrie, toate temerile oamenilor. E o vervă/fierbere/agitaţie demnă de cauze mai bune. Pieţele gem de oameni grăbiţi, sau nu, în magazine arhipline se cântă colinde, oamenii caută înfriguraţi printre rafturi, porcii-au crescut cât viţeii în cinstea acestui Crăciun, pe umeri puternici se plimbă jamboane uriaşe, podoabe strălucitoare-ţi iau ochii, brazi îmbrăcaţi în ace verzi te-mbie din parcări, ecrane mari repetă la nesfârşit aceleaşi imagini, lumea se-nghesuie lângă coşuri imense de sutiene roşii, de chiloţi roşii, bomboane colorate, stele de crăciun, ciocolată, scorţişoară, prăjituri, jucării, copii nerăbdători, strălucire, standuri de cărţi cu cărţi, fără cumpărători, restaurante pline, tineri veseli în ele, mcdonalds, pizza, aripioare picante, şaorma, râsete, veselie, maşini în parcare, maşini pe stradă, nervi, blocaje, mâini frecate, ochi strălucitori de comercianţi, cheltuială, profit.
– Cum dai nucile, mamaie?
– 25 de lei kg de mieji, maică şi 10 lei astea în coajă. Mâinile mamaiei sunt negre şi aspre, cu unghii negre. Duc la buze o ţigară groasă şi tremură cât femeia trage din ele cu sete. Ochii mici, sfredelitori, te privesc cu neîncredere. Merită, oare, să sacrifice jumătate de ţigară pentru tine? Eşti serios, cumperi cu adevărat, sau doar întrebi ca mulţi alţii înaintea ta?
– Dă-mi şi mie 2kg în coajă. Ochii negrii strălucesc. Ţigara arde singură, resemnată, de o bordură.
_ Stai cu maica, să mă duc să aduc, că le-am ascuns. Că ne omoară cu poliţia, mămică, de zece ori pe zi ne gonesc şi ne aruncă marfa! De parcă mare lucru am avea de vânzare. Că dacă n-ar fi nucile astea, n-aş avea pe ce face un ban!
Lângă ea, un bătrân gârbovit vinde grămezi mic de usturoi, flori de sunătoare şi leuştean uscat. Te priveşte cu jale şi tace. Nici să vorbească nu mai e în stare. La următorul colţ două ţărănci cu broboadă te-mbie cu trei pungi larg deschise din care se iţesc cotoaiele pârlite ale unor păsări proaspăt tăiate.
– Sunt proaspete, maică! Dimineaţă le-am tăiat! Uite ce grăsime au! Crescute în curte, măicuţă, nu cu chimicalele ăstora!
Lângă ele, pe un scăunel improvizat, alta vinde ouă proaspete dintr-o găletuşă de plastic şi lapte de vacă în sticle mari, de suc.
Vizavi, pe tarabe mari de piatră zâmbesc roşii de import, şi ardei graşi ca pepenii roşii tot din import, şi cartofi de import, şi mandarine, portocale, minole, struguri, banane, rădăcini de ţelină imense, ridichii, morcovi, kiwi, rodii, dovlecei, castraveţi, toate de import. Au preţuri la vedere, pe măsură. Pe lângă tine trece zgribulită, pe jumătate îngheţată, tremurând din toţi muşchii o bătrână cu palton negru. Mâinile-i sunt vineţi, ochii lăcrimează, buzele tremură, nasul e roşu. Strânge în pumni câteva legături de verdeaţă.
– Ia cu maica şi de la mine! Ia să-ţi dea mămica verdeaţă proaspătă! Un leu legătura, măicuţă! Uite ce mare el! Un leu, să plec şi eu acasă, c-am îngheţat de tot, copilului meu! Vai de păcatele mele de amărâtă…
– Ia şi de la mine, cucoană! Mărar uscat, urzici proaspete, fasole uscată, napi.
Mâini aspre, murdare, îngheţate, ochi înlăcrimaţi, tremur, frică, priviri furişate, tristeţe. Peste ele clipesc vesele beculeţele instalaţiilor de brad, moşi crăciuni pântecoşi de plastic chinezesti, cu zâmbete mari vopsite pe sub bărbi albe, cântă jingle bells, copiii privesc curioşi la maşinuţe frumos ambalate în cutii de carton colorat, lumânări decorative, artificii de pom, beteală.
Vine Crăciunul. Acum 26 de ani tinerii mureau în stradă ca noi să avem dreptul să cumpărăm strălucire. Să avem dreptul la bomboane de pom, la portocale, banane verzi, zahăr, carne. Acum cumpărăm fără discernământ lucruri de plastic, inutile, E-uri, aditivi, afânători. Ne-am condamnat bătrânii la dispariţie, copiii la suficienţă, tinerii la moarte în localuri ca nişte bombe cu ceas.
Vine Crăciunul. În Piaţa Universităţii, cu mare pompă, politicieni în costume Versace depun coroane de flori. Fanfara cântă, detaşamentul de gardă dă onorul. Acum 26 de ani acolo mureau tineri liberi. Gloanţele zburau printre trecători şi din când în când se rătăceau în inimi calde. Teroriştii pândeau nevăzuţi, de pretutindeni. Steaguri fără stemă fluturau ferestre deschise spre cer, din piepturi se înălţau strigăte de libertate.
Vine Crăciunul. Dosarul revoluţiei s-a închis definitiv. Nimeni nu-i vinovat. Nimeni n-a tras băi, în voi! Aţi visat! Eraţi prea îmbătaţi de libertate! Nu v-aţi trezit nici acum. Ce tancuri? Ce soldaţi? Ce arme? Vedeţi-vă, mă, ponosiţilor de treabă! Nu vedeţi ce zdrenţăroşi sunteţi? Ce-aţi făcut voi, băi, în 26 de ani, de când v-aţi clamat libertatea? Ce, n-aţi avut destulă libertate? Luaţi de-aici! Strigaţi, sunteţi liberi! Nimeni nu vă bagă pumnul în gură! Hai, strigaţi!
Vine Crăciunul. S-a schimbat codul fiscal. Avem taxe şi impozite. Multe şi mari. Mai multe şi mai mari. N-ai venituri, ai taxe, nu trăieşti în România, ai taxe, vorbeşti româneşte, ai taxe, gândeşti româneşte, ai taxe, flămânzeşti româneşte, ai taxe.
Vine Crăciunul. Parlamentul şi-a suplimentat bugetul cu 18 milioane de lei, parlamentarii şi-au tras pensii speciale pe măsura lungimii somnului în fotoliile casei poporului ce nu mai e a poporului. Subvenţia pentru bugetul asigurărilor sociale este cu 22.4% mai mică, în situaţia în care veniturile totale ale acestui buget sunt cu 4,7% mai mici şi se vrea o indexare a punctului de pensie de 5%. Poate mai dispar şi din pensionarii ăştia, că-s prea mulţi şi prea flămânzi. Senatoare fără obraz ies în faţa prostestatarilor să le strige că-s proşti şi-n faţa camerelor de filmat să-şi proclame dreptul de a avea venituri mai mari, ca să aibă putere să ne strige că suntem proşti.
Vine Crăciunul. Răniţii încă ne mai mor. Noi dormim. Visăm la un ospăţ pantagruelic şi suntem cuprinşi de-o letargie soră cu moartea. Colindători încă mai bat la uşi închise. Leru-i ler!

6 comentarii

Decembrie 22, 2015 · 7:48 am

Noi cei de acum

„- Aşa se va întâmpla? Vom ajunge ca părinţii noştri?
– Nu, eu nu vreau! Niciodată!
– Ba da. Asta se întâmplă pur şi simplu.
– Cum?
– Când creşti îţi moare sufletul!”

Sunt replici dintr-un film. Uneori până şi scenariştii strecoară nişte adevăruri dure printre nimicurile puse în gura protagoniştilor.
Ce-am învăţat zilele astea?
– Că putem doborî munţi dacă suntem suficient de revoltaţi. Dar pentru asta trebuie să moară ai noştri. Mulţi.
– Că am ajuns unde suntem pentru că nu ne putem asuma răspunderi. Avem aşteptări. Totdeauna de la alţii.
– Că am crescut copii deştepţi. Sunt buni, în stare să înveţe orice îşi pun în cap, în stare să-şi clădească orice carieră vor şi să se unească din când în când, când drepturile le sunt încălcate. Dar nu i-am învăţat să fie un colectiv, o forţă. I-am învăţat să fie individualişti, exclusivişti, să-i privească pe cei ce nu-s ca ei cu suspiciune. I-am învăţat că-s unici, cei mai buni, cei mai dotaţi, cei mai frumoşi, i-am pus să-şi repete asta de câte ori au avut un eşec şi şi-au însuşit atât de bine lecţia, că nu sunt în stare să vadă că şi ăla mai ponosit, mai bădăran, mai din topor are părţile lui bune. Nu i-am învăţat să-i accepte pe ceilalţi cu toate ale lor, că o societate are nevoie şi de muncitori, zugravi, constructori, pălmaşi, ţărani, nu doar de ochelarişti ce stau în spatele unui monitor, la un birou într-o multinaţională.
– Că vrem schimbare, dar nu ştim foarte clar cum să fie acea schimbare.
– Că avem idei, dar aşteptăm să le pună alţii în practică.
– Că avem nevoie de lider tocmai pentru că au dispărut punţile dintre noi, nu mai ştim să comunicăm unul cu celălalt, să ne ascultăm unul pe altul.
– Că ne ghidăm după simpatii şi cunoştinţe. Încă nu ne-am debarasat de tare vechi printre care şi aceea de a considera că dacă noi suntem cei mai buni (doar ne spunem asta în oglindă în fiecare zi, nu?) şi cei care intră la un moment dat în cercul nostru exclusivist de prieteni se situează implicit deasupra întregii lumi şi judecăţi şi împreună trebuie să privim la alţii ca la nişte lăcuste rătăcite-n deşert.
– Că haina şi funcţia încă îl fac pe om.
– Că e mai uşor să cârcoteşti fără să te implici. Iar când o faci trebuie să ai neapărat sprijinul cuiva, să fii imaginea unui ONG sponsorizat, eventual. Trebuie să ai drept proptă tot felul de atribuţiuni din astea cu nume sofisticate, din care nimeni nu înţelege nimic.
– Că într-un fel se vede lumea din haine de lucru mânjite şi altfel din costume de firmă. Iar atunci când îmbraci costumul de firmă trebuie neapărat să priveşti de sus, că nu oricine poate ce poţi tu.
– Că ne pasă mai mult de diplome decât de ceea ce e în stare fiecare să facă. Judecăm după cartoane, nu după creier.
– Că Anton Pann n-a murit. Doar se reinventează în fiecare zi.
– Că ne pierdem interesul repede.
– Că nu putem suporta ca altcineva să ne spună ce să facem. Ştim noi cel mai bine, dar să facă ei, ceilalţi.
– Că toţi suntem vorbitori, niciunul ascultător.
– Putem empatiza cu un demnitar în cazul unei tragedii, nu cu cei care încearcă din răsputeri să elimine efectele tragediei cu pierderi minime.
– Că judecăm omul după aspect şi prestanţă, nu după faptele lui. Nu-i vedem neputinţa, nici autosuficienţa dincolo de frazele sforăitoare.
– Că avem nevoie de actori, deşi cerem tehnocraţi.
– Că nu avem viziune la nivel macro, ci doar la nivel personal.
– Că niciiunul din cei ce-ar putea face nu se implică, iar dacă se implică eşuează lamentabil pentru că nu-i sigur pe el şi pe ceea ce ştie. Ne lăsăm încălecaţi de toţi incompetenţii a căror unică armă e acea siguranţă mincinoasă.
– Că încă trebuie să moară capra vecinului, pentru a aveam noi siguranţa că a noastră-i cea mai grasă, frumoasă, cornută, lăptoasă.
-Că nu putem privi în ansamblu societatea, ci doar prin prisma interesului nostru mărunt şi meschin. E bun ăla că ne-a crescut salariu, că ne-a promis pensie mărită, că ne-a dat. Mie, ţie, nouă. Nu tuturor. Ceilalţi nu contează.
– Că încă nu am învăţat exerciţiul democraţiei. Ne e teamă să-l ducem la capăt, doar în încercăm aşa, cu vârful piciorului, ca pe o apă rece în prag de vară. Suntem în dubiu: să intrăm, să nu intrăm? Dacă răcim şi ne e rău după aceea?
– Că încă nu realizăm că o ţară care nu produce nu are cum sta în picioare, nu se poate susţine. Îi credităm pe cei care ne promit salarii şi facilităţi, fără să ne întrebăm de unde naiba vin banii ăia şi mâine şi poimâine şi peste un an, doi, trei. Suntem oamenii momentului, ai lui azi. Mâine om vedea. Nu ne dăm seama că acest „om vedea” e perdant.
– Că încă avem nevoie de oameni care să ne spună cum e bine să facem, chiar dacă nu punem în practică.
– Ne luăm ce cei ce au, cerându-le să-şi doneze veniturile pentru că noi nu avem. Nu avem spitale, nu avem şcoli, nu avem infrastructură. După 26 de ani nu mai avem nici ce-am avut. Dar nu vedem că în aceşti 26 de ani procente serioase din PIB s-au alocat tocmai acelor instituţii care azi nu ne mai pot oferi nimic. Că virăm lunar cotizaţii grase la sănătate, iar spitalele sunt focare de infecţie şi au dotări vechi de 40 de ani. În plus faţă de atunci au gândaci şi viruşi rezistenţi la antibiotice. În schimb sediile în care îşi desfăşoară activitatea administratorii banilor noştri se învârt după soare, că ei îşi schimbă maşinile ca pe şosete, că îşi angajează în posturi cheie amante, neamuri, prieteni pe cu totul alte criterii decât cele de competenţă, că o armată de funcţionari trebuie să ţină în spate o mână de şefi veşnic nesătui, iar cei care se ocupă cu adevărat de sănătatea noastră trebuie să se mulţumească cu un mediu de lucru infect, dotare puţină, să ne ceară să venim cu medicamentele în geantă, salariul în plic şi eventual patul de acasă.
– Vedem că avem şcoli care funcţionează ilegal pentru că-s atât de dărăpănate şi nesigure, dar nu vedem sediile inspectoratelor, ale Direcţiilor pentru protecţia copilului, ale tuturor direcţiilor din sistem. Nu vedem că în fiecare an cotizăm la fondul clasei şi fondul şcolii doar ca învăţătoarea să mai schimbe şi anul ăsta perdelele şi draperiile şi feţele de masă de pe băncile jerpelite. Închidem ochii la abuzurile la care sunt supuşi copiii noştri, dar nu suntem în stare să ne adunăm unul cu altul să luăm un sac de glet, o găleată de vopsea, o mână de cuie şi.un ciocan să facem ca spaţiul în care ne învaţă copiii să fie unul prietenos. Alegem să tăcem şi să nu vedem mizeria de la toalete, în loc să-l luăm de guler pe administratorul şcolii care bagă banii de materiale în buzunar, nu în curăţenia spaţiului pe care-l administrează pe banii noştri.
– Vrem ca ceilalţi să se schimbe, dar nu acceptăm că primii cu care trebuie să începem suntem noi.
Aş mai continua, dar mă întind mult prea mult şi mai am şi altceva de făcut. O zi bună să aveţi şi fiţi înţelepţi! Începeţi critica cu voi înşivă!

12 comentarii

Noiembrie 9, 2015 · 1:25 pm

Paradoxuri

Trăim timpuri ciudate.

  • Ne ridicăm biserici de zid şi uităm să ridicăm biserici în  suflet. Mergem la slujbă să bârfim pe margine cu amici de ocazie, nu pentru a ne ruga şi reculege. Plătim acatiste şi înjurăm în curtea bisericii că au fost scumpe. Ne rugăm pentru bunuri materiale, nu pentru sufletul nostru.
  • Judecăm fără să ştim adevărata faţă a lucrurilor. Nu vedem niciodată bârna din ochiul nostru, doar firul de nisip din ochiul celorlalţi. Sau poate că bârna ne deformează vederea.

  • Ne întindem orgoliile dincolo de propria umbră şi ne doare când cel de alături le atinge din greşeală.

  • Ne depărtăm de oameni fără să ne apropiem de noi. Uităm că viaţa asta e doar cât o clipire de gene, cât o bătaie de aripă şi trebuie savurată pe îndelete, aşa cum savurezi o lingură de îngheţată în arşiţa verii, atunci când nu ai voie dulce.

  • Ne dăm cu părerea despre orice, indiferent dacă subiectul ne este cunoscut sau nu. Suntem deţinătorii adevărului absolut şi e vai de cine încearcă să ne contrazică. Ce argumente? Dacă aşa spunem noi, sau mircea badea, sau  mai ştiu eu ce gurist în vogă, aşa este.

  • Votăm de fiecare dată cu cine nu trebuie. Pentru că-l cunoaştem, pentru că vorbeşte frumos, are vorbele la el, are cravată şi costul de firmă. Nu l-am văzut niciodată în pantaloni scurţi şi tricou, om serios, cu tunsoare regulamentară şi ţinută impecabilă ce naiba! Ce dacă fură? Cine nu fură în ziua de azi? Ce dacă minte? Cine nu minte? Ce dacă nu a onorat nicio promisiune electorală în 25 de ani? Ştim noi cum să ne descurcăm şi fără să ajutorul lor.

  • Dăm şpagă la doctor, asistente, femeia de serviciu, învăţătoare, profesori,  la poştă, la magazin, la şoferul de taxi, la cel de pe ambulanţă, la firma de pompe funebre, la gropar. Apoi ne plângem că-i viaţa scumpă şi toţi sunt escroci, nu ridică un pai dacă nu le dai.

  • Luăm pentru că ni se cuvine, nu pentru că cineva s-a obosit să facă un serviciu sau un lucru pentru noi. În consecinţă nu mulţumim niciodată, ba mai şi înjurăm printre dinţi, să se vadă că suntem nemulţumiţi de aşa servicii proaste, de aşa calitate îndoielnică, de aşa lucruri puţin trainice.

  • Suntem cei mai buni politicieni pe băncuţă, la umbră, sau la adăpostul monitorului pe reţelele de socializare. În realitate, totul se reduce la interesele personale, mici, meschine, insignifiante.

  • Nu facem nimic din ce-ar putea să solicite efort fără a ne aduce un beneficiu imediat. Dacă e de muncă, mai bine nu.

  • Lăsăm pământul în paragină şi cumpărăm legume de la magazin. Nici pâine nu mai facem, nici cozonac de sărbători. Nu sunt brutării şi patiserii pe toate drumurile? Ce contează că produsele lor nu au niciun gust? Măcar sunt aspectoase, arată bestial!

  • Ne plângem că suntem săraci, că nu avem bani, nu avem din ce trăi, din ce ridica şcoli, din ce face drumuri, dar străzile sunt veşnic blocate de maşini, terasele pline, palatele cu turnuleţe au răsărit ca ciupercile după ploaie, peste tot, ca şi bisericile cu turle aurite.

  • Ne luăm modele dintre vedetele tv şi facem vedete doar agramaţi şi piţipoance. Punem preţ pe haină, niciodată pe creier. Ne punem extensii de păr, silicon în buze, în sâni, în fese, dar avem creierul cât o nucă de cocos. Neted la fel. Oricum, diplomele se dau pe bani, sunt la ofertă. Care mai vrea, care mai doreşte? Una, două, trei, licenţă, masterat, doctorat.

  • Cumpărăm haine de firmă, cu inscripţii strălucitoare, poşete şi pantofi cu platformă de mii de euro, dar nu intrăm niciodată într-o librărie. Cartea ni se pare extrem de scumpă. E adevărat că şi dacă s-ar vinde la preţ de hârtie igienică tot scumpă ni s-ar părea.

  • Organizăm nopţi ale muzeelor, ca exponatele lor să mai vadă din când în când şi chipuri de oameni ce se calcă în picioare pe podelele lustruite. În restul anului taxa de intrare e prea scumpă, e mai ieftin clubul, cu fumul lui, băutura tare şi muzica urlată.

  • Ne călcăm în picioare când se dau cărţi gratis. Nu că am citi, nu că ne-ar interesa vreun autor, sau titlu, ci pentru că-s gratis. Să luăm şi noi două-trei bucăţi acolo, să fie, că nu cer de mâncare.

  • Ne înghesuim la promoţiile marilor retaileri. Nu contează că preţurile promoţionale au adaos comercial de 200% şi  sunt de cea mai proastă calitate. Nici că pentru banii ăia am mâncat parizer din plastic cu pâine plină de aer un an întreg, ca să punem un ban deoparte. Tigaia contează!

  • Cumpărăm agrafe de la farmacie, genţi de la librării şi cărţi de la raioanele de electrocasnice. Şi băutură de peste tot.

  • Toţi ştim cel mai bine ce trebuie făcut, dar nu facem niciodată nimic. Lăsăm să facă alţii, odihna noastră e importantă. E greu să munceşti cu creierul, să dai idei, chiar dacă habar nu ai cum se duce un proiect la final.

  • Facem copii pentru că aşa e în trend şi-i învăţăm să fie superficiali. Ca noi. Îi învăţăm să înjure, să-şi ţugoaie buzele când fac poze, să se îmbrace doar cu haine de firmă, să se machieze de la 5 ani. Le luăm tabletă la doi ani şi smartphone la 6. Le plătim bone filipineze, şcoli particulare, profesori particulari şi facem scandal dacă vreun profesor rupt în fund le dă notă mică.

  • Coafezele, manechiuristele, stilistele, maseorii, instructorii din  sălile de sport, nutriţioniştii făcuţi la apelul de seară sunt mai bine bine plătiţi decât doctorii sau profesorii. Ne trebuie muşchi, nu creier. Ne trebuie unghii, nu inteligenţă.

  • Mâncăm două frunze de salată cu două picături de lămâie, bem apă chioară, ca nu cumva scheletul nostru siliconat să depăşească vreodată greutatea ideală. Care e un pic mai mare ca a unui cadavru stafidit deja. Oricum, calota craniană ascunde doar aer în spatele ochilor rimelaţi, sub părul oxigenat şi plin de meşe. Dacă ar conţine heliu, am şti zbura. Uau, ce mişto ar fi! De ce fată, nu ne-am gândit noi la asta până acum!

Şi lista poate continua cu ce vreţi voi să adăugaţi.

Trăim vremuri ciudate într-o lume plină de superficial şi plastic, ca produse chinezeşti care au invadat piaţa. Două la preţ de unul, direct din Dragonul Roşu. Sau poate aşa au fost dintotdeauna şi doar mie mi se pare acum anormal.

33 comentarii

Iulie 1, 2015 · 9:32 am

Panseluţe, golani şi Valea Jiului

Am fost weekend-ul trecut în Valea Jiului.

Peisajul e de vis, dar nu despre asta veau să vă povestesc, ci despre locuri şi oameni.

Am poposit sâmbătă seara în Hunedoara. Un orăşel cochet şi înfloritor cândva. Azi nu mai e decât o umbră palidă ce încearcă să-şi amintească de ceea ce-a fost cândva. Nici Dumnezeu nu i-a ajutat anul ăsta. Toată natura suferea, praful plângea ridicat în aer după un strop de ploaie, câinii alergau bezmetici cu limbile scoase căutând să-şi potolească setea cumva. Spaţiile verzi lăsate în paragină şi parcul central atât de uscat, că aveai vaga senzaţie că te afli într-o altă dimensiune unde şiruri întregi de bănci aşezate pe alei însorite într-o pajişte pârjolită gem sub greutatea oboselii ocupanţilor lor. Şi ele obosite de atâta căldură şi soare. Blocuri ponosite, faţade stricate, multe magazine cu vitrine prăfuite şi decolorate de soare.

Am căutat timp de o oră o farmacie deschisă, să-mi pot lua un antiinflamator. Toate erau închise. Am avut surpriza să citesc pe uşi că hunedorenii nu au voie să se îmbolnăvească în weekend după ora 16. Probabil că la ei aceasta e ora de la care ar fi indicat să ceri ajutorul preotului când începe să-ţi fie rău.

Locuitorii din zonă? Calzi, cu vorba blândă, politicoşi, calmi, zâmbitori. Nu ştiu dacă v-am spus că iubesc vorba acestor oameni, molcomă şi dospită ca pâinea caldă scoasă din cuptor şi al lor „domniţă dragă” ce-ţi topeşte sufletul. Am întâlnit şi un român fericit, dar despre el vă voi povesti altădată, pentru că vreau să-i dedic un articol doar al lui.

A doua zi am urcat către Petroşani, oraşul dintre munţi al minerilor. Inutil să vă spun că ne-a întâmpinat cu ochiuri de geam prăfuite, cu rugină, ferestre oarbe ale căror geamuri le părăsiseră demult, blocurii cenuşii cu tencuiala învechită şi tristă şi un imens târg de vechituri în care oamenii îşi întinseseră direct pe asphalt de-a lungul unei străzi marfa ponosită la mâna a doua. Faimoasele mine cu care ne lăudam odinioară oftau părăsite dintre stânci. Mi s-a aşezat ca o piatră pe inimă.

Mi-am adus atunci aminte cât furnicar de oameni cu feţe negre de praf de cărbune era pe vremuri acolo, cât de liniştiţi trăiau şi cât de bine îi răsplătea statul roman pentru munca depusă. Ştiuseră să-şi ceară drepturile şi să-şi impună voinţa. Erau o forţă, împreună. Apoi cât de patrioţi s-au dovedit când au răspuns toţi ca unul la chemarea întâiului om în stat atunci cănd acesta îşi simţea “democraţia” ameninţată de o mână de golani ce ocupaseră ilegal piaţa universităţii şi îndrăzneau să-i  strige de acolo să plece. Cum s-au organizat ei şi au umplut trenurile până la refuz, tremurând de indignare. Nici măcar nu au mai trecut pe acasă să se schimbe şi să se spele, să arate şi ei a oameni!

Au plecat aşa, cu ochii strălucind sub stratul de cărbune, cu salopetele murdare, căştile de miner pe cap, răngi şi târnăcoape în mână să ne salveze libertatea strălucitoare pe care ne-o promitea atunci FSN.  Nici de mâncare nu le-a trebuit, le-au fost suficiente sticlele de pălincă ce îi ajutau să suporte iadul subteran.

La fel de determinaţi şi organizaţi au coborât în gara de nord şi au început să împartă tovărăşeşte lovituri în stânga şi-n dreapta, în capetele celor ce păreau suspect de tineri şi de încrezuţi. Golanii ăştia trebuiau stârpiţi din rădăcină, smulşi ca pirul din adâncul pământului, ca neam de neamul lor să nu mai ridice capul şi să iasă la lumină. Ş ice frumos se adunaseră bucureştenii serioşi pe margine să-i aplaude şi să le spună “bun venit” cu speranţă şi încredere şi cum le rezervaseră ei toate cârciumile din centru, care stăteau deschise doar pentru ei.

Aveau conducători “luminaţi” şi extrem de bine instruiţi, care ştiau ce trebuie să facă şi cum să-i conducă cu mână de fier. În Piaţa Universităţii, pe străzi, la sediile PNŢCD, PNL Câmpeanu, toţi “destabilizatorii” şi-au luat porţia lor de corecţie.

Nu le-a trebuit prea mult să-i împrăştie pe flămânzii ăia ce beau şi se drogau în corturile întinse lângă universitate, chiar în ochii străinilor din Intercontinental. Nişte needucaţi! Nişte fluieră vânt! Nişte nespălaţi, domniţă dragă! Nu le-au spus lor conducătorii, oameni de încredere, serioşi, îmbrăcaţi la costume, proaspăt bărbieriţi şi mirosind frumos, la lavandă fină? Nu i-a trimis însuşi conducătorul suprem, direct din balconul guvernului să meargă “ să cureţe Piaţa Universităţii”?  Cum să nu-i creadă?

Pe tinerii ăia nespălaţi i-au măcelărit şi i-au împrăştiat repede. Până-n gaură de şarpe i-au urmărit! Până-n cărţile din biblioteca Universităţii i-au căutat, nimic nu a mai rămas întreg, nimic nu a scăpat ochilor lor vigilenţi! S-au umplut străzile cu sângele lor ca la revoluţie, domnule dragă! S-a terminat repede şi cu calculatoarele tărăniştilor şi cu imprimantele lor în culori de pe care trimiteau afară informaţii vitale pentru ţară! Până seara străzile erau goale.

Poate credeţi că au lăsat totul aşa şi au plecat mulţumiţi către casă, dar vă înşelaţi, să ştiţi. Minerii erau oameni responsabili şi muncitori. Au spălat cu grijă trotuarele, au adunat gunoaiele lăsate în urmă de golanii ce s-au împrăştiat ca potârnichiile încercând să-şi salveze viaţa, au săpat spaţiile verzi şi au plantat până şi panseluţe gata înflorite. Lună a rămas totul în urma lor! Exact aşa cum i-a rugat conducătorul suprem. Păi ei nu se jucau cu lucruri serioase, domnilor dragă! La mineri cuvântul dat era cuvânt, ortacul ortac, aşa să ştiţi! De aceea le-a şi mulţumit călduros conducătorul suprem cu zâmbetul lăţit pe toată faţa. Călduros le-a mulţumit şi le-a dat liber să se ducă la casele şi familiile şi minele lor. Îşi împliniseră cu success sarcinile trasate, sigur vor veni şi recompensele, patria le era recunoscătoare!

Apoi… apoi au primit prime şi măriri de salarii şi grupe de muncă şi salarii compensatorii, dacă au vrut să plece. Apoi au venit “investitorii strategici” şi le-au oferit cu generozitate disponibilizările, multe şi repetate disponibilizări. S-au bucurat. Şi-au luat banii grămadă, s-au dus în satele de baştină şi şi-au ridicat vile şi şi-au luat maşini scumpe. Conducătorul suprem s-a ţinut de cuvânt, nimic de zis. Doar că… banii s-au terminat repede şi acum minele s-au închis şi oraşele au sărăcit, izvorul bunăstării s-a colmatat şi robinetul a secat până la urmă. Se spune că până şi pământul şi-ar fi ascuns cărbunele sub munţi de steril.

Ceva parcă nu a mers cum trebuie, dar nu ne putem da seama ce, domniţelor dragi şi domnilor dragilor. Ceva ce oamenilor simpli, ce şi-au făcut “datoria” le scapă. Ne-o lămuri vreodată conducătorul suprem cu zâmbetul lui celebru lăţit pe toată faţa? Vom afla ce-a stat în spatele tuturor promisiunilor gogonate pe care ni le-a făcut şi ce i-a agitat atunci atât de tare pe tinerii ăia de s-au golănit dintr-o dată? Parcă acum îşi dau seama până şi minerii că erau pe acolo şi nepoţi de-ai lor pe care-i ştiau bine şi nu erau deloc golani acasă! Panseluţele au rămas, frica a rămas, nemulţumirea a rămas, resemnarea s-a aşternut peste toate. Morţii au putrezit dar sufletele lor încă mai cer dreptate. O strigă până şi pereţii coşoviţi ai blocurilor de pe Valea Jiului, ferestrele oarbe şi gurile căscate ale minelor rămase părăsite, o strigă până şi Jiul în curgerea lui învolburată către câmpii însorite.

Un comentariu

Iunie 13, 2015 · 11:52 am

Accidentul

Am rupt o săptămână din programul meu prea încărcat. Trebuie să iau o pauză. Oboseala şi-a înfipt ghearele adânc în creierul meu şi acesta, stresat, începe să aibă deja nişte scurt-ciurcuite îngrijorătoare. E clar că trebuie s-o iau mai uşor, altfel nu ştiu ce se va întâmpla. Plec de la serviciu vineri, pe seară, cu o bucurie ascunsă în suflet. Ceva din adolescenta pusă pe şotii parcă înviase şi-mi dăduse aripi.

Păşesc uşoară, zâmbind până la prima trecere de pietoni unde rămân cu piciorul suspendat în aer la auzul unei buşituri. Ridic ochii tocmai la timp să văd un bărbat căzut în genunchi lângă o maşină aflată pe linia de tramvai în dreptul refugiului şi pe al doilea zburând prin aer şi aterizând într-o poziţie ciudată doi metri mai departe.

O frână sfâşietoare, agitaţie, sânge, durere în stomac. Stai, nebuno, întoarce-te cu picioarele pe pământ, trăieşti printre oameni grăbiţi! Grăbiţi şoferii, siiguur! acel capăt al drumului lor nu poate fi atins decât la o anumită ora, altfel dispare în neant şi ei, şoferii macho, pierd fix momentul oportun de a-l atinge. De aia sunt veşnic nervoşi, claxonează, înjură, opresc să te ia la bătaie dacă le stai în drum.  Grăbiţi şi pietonii. Cu cât sunt mai neputincioşi şi mai afumaţi trebuie neapărat să traverseze prin loc nepermis, la trei metri de trecerea de pietoni, pentru că-i aşteaptă sigur ceva dincolo de stradă, fix în locul ăla. Sau poate fug de moartea care le bate la uşă acasă. Păi una e să mori ca toată lumea în patul tău, alta să-ţi dai obştescul sfârşit în stradă sub ochii avizi ai privitorilor însetaţi de senzaţional!

Strada, până atunci pustie, se animă brusc. Din neant  apar curioşi, privitorii de ocazie, mulţumind cerului că le dă ocazia să-şi adape privirea cu nişte sânge şi să-şi potolească setea de senzaţional ce-i chinuia de ceva vreme. Îmi retrag piciorul şi urc pe trotuar. Mi-e teamă să mai traversez acum, adolescenta din mine a zburat cu tot cu aripile pe care mi le pusese pe umeri. Revine rânjind anxietatea şi teama de mulţimi. Pe stradă nu-mi vine să mai calc, ca să o iau pe jos trebuie să trec prin dreptul bătrânului care stă sprijinit într-un cot cu sângele şiroind în voie din tâmplă. Lângă mine o bătrână îşi educă nepoţelul de 3-4 anişori, pe care-l duce de mână.

  • Vezi, mamaie, ce se întâmplă dacă traversezi pe roşu? Trebuie să stai să se facă verde tot timpul!
  • Da acolo nu avea semafor, cum să ştie că n-are voie?

Bună întrebare! Bunica rămâne blocată. Chiar aşa, de unde să ştie un bătrân beat că nu-i bine să se arunce în faţa unei maşini când vine cu viteză către el?

Grămada organizată din jurul accidentatului se îngroaşă vizibil. Şoferul a sunat la salvare, tinerii care erau în maşină au sunat la salvare, pietonii sună la salvare, cei din staţia de RATB sună la salvare. Timpul curge hohotind pe lângă noi, eu sunt încă blocată deşi mintea înregistrează tot ce se întâmplă în jur, maşinile opresc, tramvaiele opresc, circulaţia se întrerupe, oamenii se adună unul câte unul. Salvarea întârzie. Între timp, balta de sânge se lăţeşte rânjind pe asfalt. Îmi tremură picioarele. O mână necunoscută mă atinge pe umăr. Tresar.

  • Da, semaforul ăsta stă numai roşu, doamnă? Nu se mai face odată verde?

Încă stau în dreptul  trecerii de pietoni. Fac doi paşi înapoi. Răspund mecanic.

  • S-a făcut verde de trei ori până acum, nu aţi fost atentă.
  • Daaaa?

  • Mirarea ei mă lasă rece. A fost prea absorbită de spectacol. Mă duc până la marginea trotuarului şi mă aşez pe o bancă. Genunchii nu mă mai susţin. Cineva mă întreabă cum se numeşte strada. Nu apuc să răspund, au făcut-o alte zece glasuri în locul meu. Salvarea tot nu vine.

    • Dar ce se întâmplă de nu ajunge salvarea! Moare omul în stradă! Daţi-vă la o parte, lăsaţi-i aer, are nevoie de aer!
  • Staţi liniştiţi, salvarea aşteaptă poliţia, să vină împreună.

  • Ce măă? Admonestată, grămada strânge rândurile în jurul bătrânului. Ce aer? Ăia din spate nu mai văd nimic! Daţi-vă, mă,  la o parte, faceţi loc să prindă toată lumea porţia personală de adrenalină, să ajungă pentru toţi sângele ce picură pe asfalt, ce naiba! O bătrână cu doi căţei în lesă răbufneşte.

    • Da nu mai staţi cu mâinile în sân, pansaţi-i rana aia să nu mai curgă sângele!

    Chiar aşa, pansaţi-i rănile, acoperiţile cu şerveţele albe, cu faşă, cu ceva! Ce staţi lângă el să-l priviţi cum moare? Truse de prim ajutor? Cursuri de prim ajutor? Haideţi fraţilor, hohoteşte cerul în cinismul lui!

    Se aude în sfârşit o sirenă. Urlă. Uuuuiuuuu, uiiuuuiiuuuu, uuuiuuuuuuiiiuuu! „Faceţi loc, lăsaţi-mă dracului să trec, eu aduc oamenii ce-l pot salva, daţi-vă la o parte, fugi moşule, trage fă blondo pe dreapta, n-auzi!”.  Cu greu înaintează până lângă accidentat. A apărut şi poliţia, de parcă s-a catapultat cu tot cu maşină fix în mijlocul evenimentelor. Se aude o nouă sirenă. O altă salvare se chinuie să ajungă unde-a fost chemată. Toată lumea a sunat disperată şi toate echipajele s-au adunat de pe traseu şi se îndreaptă în goană către accidentat. Sunt deja patru salvări la faţa locului, nu ajung accidentaţii. Asistenţii coboară, privesc la colegii lor de lângă bătrânul căzut, se liniştesc şi pleacă. Grămada opune rezistenţă. E nevoie de toţi poliţiştii şi de şoferul de pe salvare să-i împrăştie. Se depărtează, dar rămâne grupată.

    În sfârşit oamenii în roşu pot îngenunchia lângă accidentat. Îi acordă primul ajutor, îl aşează cu grijă pe targă şi-l urcă în salvare. Grămada urcă pe trotuar, poliţiştii dau drumul circulaţiei, viaţa reintră în normal. Peste balta de sânge rămasă pe asfalt trec nepăsătoare roţi grăbite. Vine, în sfârşit şi autobuzul. Îmi adun puterile şi urc. Mă prăbuşesc tremurând pe un scaun, stomacul îmi stă în gât, privirea mi-a rămas agăţată de roţile ce calcă nepăsătoare pe sânge de om. Ajung cu greu acasă. Urmează o noapte albă, de teama coşmarului. Privirea mi-a căpătat o ciudată stare monocromă. Văd roşu.  Am o săptămână de vacanţă. Uf! Urât început.

    4 comentarii

    Iunie 3, 2015 · 8:32 am

    Ziua copiilor

    646x404Ziua copiilor.
    Tramvaiul 41, amiază însorită şi vântoasă de primăvară târzie. Prea cald pentru luna mai, nu suficient pentru mânecă scurtă. Lume puţină la ora aceea, în crucea zilei. Am noroc, eu, cea cu agorafobie. La piaţa Crângaşi staţia aproape pustie. Coboară şapte oameni, urcă trei. Printre ei o fetiţă de vreo zece ani, cu picioruşele goale vârâte în nişte papuci de plastic, îmbrăcată într-o rochie verde, fără mâneci, prea subţire pentru vântul de afară. E golaşă, cu pielea măslinie, dar curată. Duce în mână un carton jerpelit.
    Merge cu încredere către uşa din faţă şi dintr-o dată, în dreptul meu, pune cartonul pe podea şi se aruncă în genunchi. Încă un cerşetor. Of. Începe o litanie din care prind un capăt de poveste. Mamă bolnavă, fraţi mulţi, pauză (tată, presupun) mort în condiţii neelucidate, mai mult bâlbâite. Foame, ziua ei. Asta mi-a rămas în minte. „Măcar de ziua mea să iau ceva de mâncare pentru frăţiori”.
    Litania e trasă de păr, cusută cu aţă albă. Parcă e smulsă fir cu fir din ţeasta ei, tunsă chilug în creştetul căreia se întind hidoase nişte cicatrici incredibil de mari. Multe trebuie să fi simţiţ şi pătimit ţeasta aia de copil în scurta ei viaţă de cel mult 10 ani.
    Puştoaica termină povestea şi spune în grabă un „Tatăl nostru” cu palmele împreunate. Are mâini bătrâne ce-au cunoscut doar noroaie şi apă murdară. Se ridică şi pleacă cu mâna întinsă printre scaune. Vine şi la mine. Ezit între a-i da un măr pe care-l port în sacoşă de trei zile şi încă nu i-a venit timpul să-l mănânc la birou, sau o hârtie de un leu. Ştiu că banii nu-s pentru ea, e clar. La naiba! Îi dau şi banii scot şi mărul care între timp a căpătat o frumoasă pată maronie, semn că l-am purtat prea mult după mine. Parcă mi-e jenă cu el, dar îl întind aşa cum e. Mă priveşte în ochi şi-mi dezvăluie cei mari şi mai frumoşi ochi verzi pe o feţişoară măslinie. Bag o înjurătură în gând, strâng pumnul şi înghit o lacrimă.
    E şi ziua lor, ştiţi? Şi a tuturor copiilor care de ziua lor nu au avut parte nici măcar de o acadea. A tuturor celor bătuţi, torturaţi, trimişi la cerşit, scoşi la produs. Statisticile arată că 63% din copiii din România sunt „disciplinaţi” prin bătaie. Eu cred că statistica asta e mincinoasă, dacă mă uit în jur. Voi aţi privit vreodată în ochii unui copil ce-a venit cu mâna întinsă să vă ceară un ban?

    4 comentarii

    Iunie 2, 2015 · 8:07 pm

    Preţul unei vieţi

    Despre cazul Anghel şi verdictul instanţei.

    Menţionez de la început că îmi expun propria părere şi propriile impresii în urma aflării sentinţei. Vă rog să citiţi fără resentimente şi fără să aruncaţi cu pietre.

    E o tragedie să pierzi un copil chiar şi atunci când suferă de o boală incurabilă, dar când moare în chinuri sfâşiat de animale. Nu vreau să mă pun în locul părinţilor acestui copil, pentru că eu cu siguranţă nu aş mai fi rămas om. Eu aş fi omorât imediat soacra ce mi-ar fi venit acasă fără prunc. Fără drept de apel, fără resentimente, fără să mă gândesc la ea ca la o bătrână mamă.

    Pentru că, dacă am avut încredere în ea când i-am lăsat copiii pe mână, atunci trebuia să nu-mi înşele încrederea şi să nu-mi omoare pruncul. Copilul nu s-a smuls din mâna ei pe stradă să se arunce în faţa unei maşini după o vrăbiuţă, sau o minge, sau mai ştiu eu ce. Acea bunică a dat dovadă de indolenţă crasă. De lipsă totala de grijă, discernământ, tot ce vreţi voi. A lăsat nesupravegheaţi doi copii mici ce puteau ieşi din parc, puteau fi acostaţi de pedofili, furaţi, ucişi cu sânge rece de orice monstru uman. O veşnicie! Zece, douăzeci, treizeci, patruzeci de minute sunt o veşnicie, atunci când viaţa şi soarta unui prunc atârnă de o clipire. O secundă poate fi fatală. Deci, în accepţia mea această femeie chiar este vinovată.

    Tot ce s-a întâmplat după moartea acestui copilaş a fost de domeniul fantasticului. A unui film prost. S-au găsit vinovaţi fără să se facă cercetări, s-a ucis fără noimă, s-a urlat, s-au ridicat pari, s-a împrăştiat ură. Posesori de câini au fost atacaţi cu ură în stradă. Au fost ucişi cu sânge rece câini aflaţi în lesă, sub ochii stăpânilor lor, oameni au fost ucişi în stradă pentru că au luat apărarea unui câine. Oameni care aveau familii şi copii acasă. Câini în urma cărora au rămas puiuţi şi care nu au înţeles de ce oamenii se răzbună pe ei. S-a creat o isterie generală în care singurele victime erau nevinovate.

    S-au dat legi strâmbe care în loc să apere animalele şi pe posesorii lor de bună credinţă îi hărţuiesc şi acum, la doi ani de la tragedie. S-au umplut buzunarele unora care au găsit oportunitatea de a-şi face firme de hingheri şi a mai încheia câte un contract gras cu statul. Totul a fost pus la punct până la cel mai mic amănunt.

    Familia Anghel -îndurerată sau nu, vinovată sau nu, a fost folosită într-un joc de marketing incredibil de bine pus la punct. A fost o adevărată dovadă de manipulare în masă ce va fi folosită probabil, peste ani, ca material de studiu pentru studenţii la drept. S-au organizat manifestări la care au fost puşi în frunte, au fost chemaţi la televiziuni, s-a aruncat la propriu cu bani pe ei. Iar ei, oameni supuşi păcatului, s-au lăsat ademeniţi de toată această atenţie care li se acorda, de acel soclu pe care au fost urcaţi fără merit. S-a ajuns până acolo încât mama copilului să ceară bisericii sanctificarea pruncului ucis din neglijenţă crasă.

    S-a terminat procesul. Relativ repede, dacă luăm în considerare o groază de alte cazuri de omucidere, pedofilie sau mai ştiu eu ce grozăvii care aşteaptă o sentinţă şi 7-8 ani. Instanţa a constatat: copilul nu a fost ucis de maidanezi. A fost ucis de câinii care apărau un spaţiu privat. S-au găsit vinovaţi: primăria care adminstra parcul, posesorul terenului, paznicii care nu şi-au făcut datoria de a veghea la tot ce se întâmplă pe teren. S-au instituit despăgubiri uriaşe. Iar tatăl copilului s-a declarat mulţumit de suma obţinută.

    Se pare că viaţa unui copil are totuşi un preţ concret pentru unii oameni. Un preţ în bani, care ajută conştiinţele să rămâne curate şi sufletele să se spele de durere. Un preţ care şterge cu buretele orice urmă de regret. Tatăl va fi fericit şi împlinit, nevasta la fel şi poate că, atunci când îşi vor permite să plătească preţul, biserica va fi de acord să-l strecoare pe pruncul ucis între sfinţii din calendar.  Copilul rămas se va simţi ca-n rai, pentru că i se vor face toate poftele şi va uita cu siguranţă imaginea frăţiorului sfârtecat,  iar bunica va fi probabil îmbălsămată şi expusă într-un sicriu de sticlă în holul imens de la intrare, ca lumea s-o vadă şi să se prosterneze în faţa ei şi după ce-o muri. E doar închipuirea mea bolnavă. Închipuirea unei femei care deasupra de orice a ştiut să fie mamă.

    Rămâne mormântul micuţ în care un sufleţel încă nu şi-a găsit liniştea. Pentru el nu s-a făcut dreptate. El nu ar fi vrut ca viaţa lui să fie preţuită în bani. Ar fi vrut să se nască într-o familie iubitoare, în care mama şi tata şi bunicii au grijă mare să crească frumos şi sănătos, să se facă mare, să-şi împlinească propriile vise. Ar fi vrut ca bunica să fie mai responsabilă şi să nu se întindă la bârfă cât el intra pe un teritoriu străin şi ostil. Să-l fi auzit când a ţipat speriat şi când l-a durut carnea în care s-au înfipt dinţi flămânzi învăţaţi să atace intruşi. Şi cu siguranţă nu ar fi vrut să poarte cu el pe lumea cealalţă povara atâtor suflete nevinovate ucise cu cruzime în numele lui. Ar fi vrut ca femeia care şi-a văzut câinii ucişi cu sânge rece sub privirea-i îngrozită fără să-i poată apăra, să nu se mai trezească din somn urlând. Şi ar fi vrut ca tăticul de la Braşov care era om bun şi avea un suflet mare, să nu fi murit sub loviturile aplicate cu bestialitate de un vecin înrăit ci să se fi bucurat în continuare de viaţă alături de copiii lui.

    Pe vieţile astea pierdute cine le despăgubeşte?  Ce preţ au vieţile lor în ochii unor autorităţi ce nu-şi văd decât propriile buzunare? Mi-ar plăcea ca cei ce-au susţinut cu tărie toate actele acelea barbare, să poată răspunde la întrebările astea. Oare, voi cei care aţi luptat pentru această cauză cu gândul la bani, dormiţi liniştiţi? Am aflat care este preţul unei vieţi de copil. Dar preţul tuturor vieţilor pierdute într-o luptă inegală şi incorectă, care este, onoraţă instanţă şi cinstiţi legiuitori?

    Doar întreb. Nu vreau să-mi răspundeţi mie personal, ci vouă înşivă. Eu dau glas unei amărăciuni personale.

    6 comentarii

    Iunie 1, 2015 · 8:55 am

    Corect şi incorect.

    Constat cu o oarecare părere de rău că a venit vremea să vă povestesc despre mine începând cu clasicul şi mult uzitatul „pe vremea mea”. E trist să constaţi că ai ajuns deja învechit şi că cei care-s tineri şi-n putere acum te pot privi ca pe o muscă fără aripi ce se zbate neputincioasă în praf încercând să-şi folosească cu folos picioruşele păroase. Brrrr! Urâtă imagine! În fine, să încep povestea, că nu-i chiar aşa rea cum pare la început.

    Pe vremea mea (deh, alte vremuri, altă lume), ca să faci o şcoală decentă trebuia să pleci departe de casă cât încă nu-ţi crescuseră bine tuleiele. Dădeam examen de admitere la liceu în treapta I, mai dădeam unul peste doi ani ca să trecem în treapta a II-a şi mai dădeam unul la sfârşitul liceului, să putem primi diploma de bacalaureat. De, tot alte vremuri, altă educaţie. Dar când terminai liceul şi luai bacul erai şi tobă de carte şi pregătit pentru viaţă.

    Fiecare liceu avea cămin propriu, pentru că noi, elevii, eram în mare majoritate copii de ţărani. Nu se obişnuia ca acum să cauţi copilului apartament cu chirie, să te speteşti să-i asiguri tot confortul mai bine ca acasă. Ce confort? Ai noştri erau mulţumiţi să ne ştie acolo în semi-închisoarea aia îngheţată, sub supravegherea pedagogilor şi profesorilor, cu gratii la ferestre şi portari la intrare, cu bilete de voie când voiam să ieşim la un film şi cu matricolă pe mână, să ne cunoască toţi când ieşeam pe stradă şi să ne poată reclama la o adică, de îndrăzneam să râdem prea tare şi să tulburăm liniştea publică atât de preţioasă la vremea aia. Tulburai liniştea privirilor şi dacă uitai să te tunzi, că de, veniseră anii 80 şi se purta părul lung, peste urechi, aşa cum vedeam în filmele americane ce mai răzbeau prin cenzura comunistă. Sau uitam să ne prindem pletele în codiţele regulamentare, sau uitam cordeluţa în buzunar şi umblam pe străzi cu pletele în vânt să facem în necaz vigilenţilor comunişti ce stăteau la pândă.

    În cămin ne gospodăream cum puteam înghesuite în camere în care nu aveai suficient aer şi trebuia să iei cu japca şi câte o felie bună de la colega din dreapta, că pe al tău îl epuizase deja cea din stânga. Învăţam să păstrăm curăţenia, să ne întindem păturile pe pat până sărea moneda de pe salteaua plină de cocoloaşe de câlţi ce ne intrau în coaste şi ne înghionteau toată noaptea de ne trezeam la 5 jumate când se dădea deşteptarea cu vânătăi cât monedele de 5 lei. Le mai ţineţi minte?

    Aveam două profesoare pedagog. Una mică-mică, pieptănată corect cu coc bine prins în agrafe să nu cumva să scape nici măcar o şuviţă rebelă şi s-o facă de râs, îmbrăcată corect, cu sacou regulamentar la 3 nasturi şi fustă regulamentară ce acoperea genunchii şi cobora până la mijlocul gambei, încălţată corect cu pantofi cu toc mediu, lustruiţi oglindă, cu şireturi totdeauna simetric legate. Cealaltă mică şi doapă, îmbrăcată totdeauna aşa cum nu trebuie, cu rochii lălâi, pantofi sport, sau şlapi, după caz, şalvari uneori (scandalos!), pensată la fir, cu părul alb tuns scurt nuanţat în cel mai nebun mov întâlnit vreodată.

    Prima era tăcută, mândră, purta spatele drept, răspundea în cuvinte corect măsurate când o întrebai ceva, astfel ca balanţa vorbelor să rămână echilibrată şi să respecte la sânge decenţa şi sobrietatea epocii în care trăiam. Intra dimineaţa şi aprindea în tăcere lumina în fiecare cameră, venea după o jumătate de oră să vadă dacă ne-am dat jos din pat şi ne-am aliniat corect cu prosopul pe braţ şi periuţa de dinţi în mână la coada la chiuvetele aliniate şi ele corect, una după alta în baia îngheţată şi umedă şi mai venea o dată să verifice paturile, curăţenia şi să ne conducă spre uşa pe care s-o încuie după noi până la ora prânzului. Nu punea mâna pe nimic, doar privea cu ochi critic, pe jumătate adormit din pragul uşii, tăcea şi pleca.

    Cealaltă pornea pe coridoare în cămaşă lungă de noapte, ca o vijelie cu ochi cârpiţi şi părul vâlvoi, în fiecare dimineaţă, striga „deşteptarea” de se auzea până peste stradă, în cimitir de se trezeau şi morţii din morminte şi se aliniau în poziţie de drepţi în faţa crucilor corect aliniate pe alei, trântea de perete uşile camerelor, aprindea luminile, făcea tărăboi, înjura birjăreşte şi ne făcea să sărim direct în papuci, speriate. Era spaima căminului. Mai venea peste o oră şi verifica pat cu pat. Dacă moneda nu sărea, trăgea cu o mişcare sigură pătura cu tot cu lenjerie, zvârlea perna pe jos şi te obliga s-o iei de la capăt până se declara mulţumită. Tremuram în faţa ei.

    La prima mergeau fetele pe rând să se spovedească, cea de-a doua afla prin naiba ştie ce mijloace tot ce mişca în cămin. Prima îşi ocupa serile scriind rapoarte lungi, cu lux de amănunte. Cea de-a doua băga un reşou în priză, umplea camera până la refuz de fete, dădea drumul la televizor, prindea filmele de la sârbi şi juca remy, şeptică şi table cu noi până după ora stingerii.

    Am învătat atunci să fac diferenţa între fata aparentă, mascată a lucrurilor şi cea nudă, limpede şi curată, ce redă sufletul omului aşa cum este el. Prima a creat probleme de neimaginat unor fete, cea ce a doua a ajutat pe altele în situaţii de nerezolvat.

    Ce vreau eu să spun acum e că nu totdeauna felul în care se comportă un om în relaţia cu ceilalţi îi arată adevărata faţă. Că-s oameni ce par corecţi şi educaţi dar au sufletul negru ca funinginea de pe fundul ceaunului în care fierbea Maica mămăliga pe pirostri în fiecare zi, iar ceilalalţi, deşi sunt slobozi la gură şi nu ştiu să-şi ţină în frâu sentimentele au un suflet ca lacrima din cer în verile secetoase. Aparenţele înşeală mai totdeauna.

    18 comentarii

    Mai 17, 2015 · 4:37 pm

    Trăind în România

    Reţeta unui stat de drept. Sau de stâng..a, cum vă sună mai bine.

    Se ia un cod fiscal mult prea încercat de soartă în ultimii ani. Modificat şi răsmodificat, adăugit şi prefăcut, de nu mai ştii ce articol să citeşti să te dumireşti cum e treaba cu o taxă sau cu un impozit.
    Se dă unui ministru cu experienţă, că doar ani de zile a plimbat pungile cu bani din cimitir afară, de afară-n cimitir.

    I se spune „Tu faci noul cod fiscal, astfel încât să curgă numai lapte şi miere din el pentru români!” 

    Şi el se dă peste cap de trei ori, ca prinţul din poveste şi-l termină înainte de-a fi băgat la beci să mediteze la soarta banilor ascunşi prin morminte. E exact aşa cum trebuie, nici prea-prea, nici foarte-foarte, are scăderi de taxe, impozite, accize, tot tacâmul. Omul se poate odihni acum liniştit în arest la domiciliu, ştiind că măcar un lucru bun a făcut în scurta lui carieră de ministru al finanţelor.
    Se ia codul astfel cosmetizat şi se aruncă peste gard în grădina parlamentului. Ăia îl culeg, îl citesc şi încep să taie.

    „Păi frate, cum să renunţăm la toate taxele, când noi abia ne-am votat creşteri salariale, pensii preferenţiale şi înnoirea parcului de maşini? Păi nouă nu ne ajung 5000 de lei pe lună nici pentru coafor sau ţoale, de ne facem dracu de râs când ieşim pe afară şi ne întâlnim cu interlopii ăia internaţionali care se-mbracă doar în Armani, au bijuterii de sute de mii (de euro, bineînţeles)  şi umblă numai cu maşini scumpe! Noi, nu avem nici bani de-un şort ca lumea, de suntem nevoiţi să intrăm în mare în chiloţi şi ăştia cică vor să scape de taxe, că-s prea mari! Tocmai ce voiam să votăm salarii de parlamentari de cel puţin 3500 de euro (lunar) să apucăm şi noi să trăim decent şi ei vor să ne lase fără fonduri?

    Ia mai dă-i dracu’ pe români, că dacă pot creşte copii cu 42 de lei pe lună fără să se plângă şi fără să iasă în stradă, pot să şi plătească în continuare, să ne asigure şi nouă un trai decent! Ce atâtea scăderi de impozite, doar nu trăim în raiul de pe pământ?! ”
    Îşi iau oamenii câte un pix nou să fie siguri că nu-i lasă pasta până la final şi, cu simţ de răspundere,încep să taie en-gros. Că e de unde.
    Doar de ce credeţi voi că guvernul a băgat fără număr-fără număr în codul ăla nou, nu să fie de unde tăia?
    Uite aşa, poliţistul rău îl bate pe ăla bun, da până la urmă ăla bun învinge că a reuşit să tragă şi cu dinţii, să scoată un amărât de 9% la alimente.

    Noi, rămânem tot cu ochii-n soare să ne apărăm sărăcia şi nevoile şi neamul de barbarii care-ar avea pretenţia să vină să ne „civilizeze”.

    Cică au făcut unii nişte studii şi le-ar fi dat cu virgulă, că populaţia ar fi mult îmbătrânită şi că ar fi mai mulţi pensionari decât ăia apţi de muncă. Ete, vax! Şi dacă ăia apţi de muncă ar fi mai mulţi, ce s-ar întâmpla? Ar creşte natalitatea şi presiunea pe buget, că guvernanţii noştri ar fi nevoiţi atunci să facă pe dracu’ în patru şi să asigure accesul la educaţie pentru toţi plozii ăia ce-ar fi în plus. Ori, noi nu avem locuri de muncă nici pentru amărâţii ăştia apţi de muncă acum! De unde alte şi alte ajutoare sociale? Ce, vi se pare că se revoltă occidentul prea puţin împotriva emigranţilor români?

    Lasă băi, că-i bine aşa!  Aţi văzut voi pensionari care să iasă în stradă să ceară drepturi şi bani? Numai ăia tineri ies de capul lor. Unii din ei au capetele aşa de încuiate, că degeaba îi învaţă  părinţii să le plece şi să tacă, ei tot cu gura mare rămân!

    Pensionarii ăştia n-o să trăiască cât lumea! Şi unde nu pui că se mulţumesc cu puţin, cu foarte puţin. Şi din puţinul ăla tot sunt în stare să pună deoparte, să mai dea şi pe la biserici să-şi asigure şi viaţa de dincolo, că pe asta au trăit-o, sunt mulţumiţi. Mai dau la farmacii, se mai înghesuie în vineri negre la promoţii de tigăi, contribuie din greu la „creşterea” economică! Ăia tineri au doar pretenţii! Că au salarii mici, că vor case şi maşini, că vor şcoli decente pentru copii şi spitale fără gândaci. Băiii, pe front se fac operaţiile în corturi, ştiţi voi?! În Africa nu au nici pe sfert din ce aveţi voi, da?! Sunt popoare care se bat pentru o picătură de apă şi voi vă pângeţi când guvernul lasă apa de ploaie la liber, încă?

    Eheeei, nu mai cresc acu’ generaţiile de altădată. Nu zic, au şi ei bătrânii uscăturile lor ce-ar fi schimbat multe dacă nu ar fi fost majotitatea să le închidă gura! Am avut destule belele cu ei, ce ne-ar trebui populaţie mai tânără? Să avem mai multe bătăi de cap şi obligaţii?

    Băi, voi ştiţi cât de greu e să conduci o ţară ca România??

    4 comentarii

    Aprilie 28, 2015 · 8:12 am

    Sistem bolnav, moarte sigură.

    Nu mai e un secret pentru nimeni că sistemul de sănătate din România e în moarte clinică. Spitalele se deteriorează pe timp ce trece, microbii şi viruşii se înmulţesc în voie şi infectează tot ce prind, gândacii colcăie,  medicii sunt din ce în ce mai puţini şi nu reuşesc să facă faţă valului de pacienţi mai bolnavi şi mai nemulţumiţi de fiecare dată. În secţiile de urgenţă oameni suferinzi aşteaptă la cozi umilitoare pe culoare înguste şi insalubre, aparţinătorii aleargă de la un etaj la celălalt pentru a completa tonele de hârtii necesare internării sau doar obţinerii analizelor în vederea diagnosticării, nervii se macină la foc mic, bolile se cronicizează în voie.

    Orele trec şi nervii întinşi la maxim răbufnesc şi se sparg în mii de cioburi de mozaicul vechi şi prea plin de paşi al coridoarelor insalubre. Se trimit priviri mânioase, vorbe grele cad în capul medicilor şi al asistentelor, vorbe la fel de grele pleacă de la ei către pacienţi. În acest mediu ostil se presupune că trebuie să se facă performanţă pentru că, nu-i aşa, trebuie salvate vieţi.

    Pe hârtie totul este roz. Pacienţii au drepturi, au condiţii asigurate, medicii au obligaţii şi au un jurământ a lui Hipocrat. Pe hârtie. În realitate şi medici şi pacienţi sunt epuizaţi după o luptă surdă între ei şi cu un sistem imun şi inflexibil. Un sistem care se acoperă de hârtii, dar uită să doteze spitalele cu aparatura necesară. Un sistem care răpeşte medicilor ore bune obligându-i să completeze dosare şi fişe peste fişe în loc să-i lase să se ocupe de ceea ce se presupune că ştiu mai bine, că doar de aceea s-au pregătit în ani grei de facultate şi au mâncat covrigi uscaţi în alţi ani grei de rezidenţiat. Sistem care, atunci când a trebuit să reducă, a tăiat din grila de posturi şi a dat afară oameni dar a lăsat neatinse contractele preferenţiale obţinute pe şpăgi grase, nici preţurile de zeci de ori umflate ale materialelor sanitare, serviciilor şi dotărilor proaste din spitale.

    Medicina nu-i o profesie ca oricare, e regina profesiilor. Pentru că ea duce o luptă continuă cu moartea. De multe ori pierde şi medicul, acel supraom de la care avem aşteptări atât de mari, trebuie să închidă ochii şi să meargă mai departe. Să se ridice, să-şi ia armele şi să reînceapă lupta, chiar dacă ultima înfrângere încă îi stă pe retină. El nu are timp de pierdut, nu are voie să se odihnească, să-şi lingă rănile, să se vindece. Trebuie să se imunizeze din mers. Şi de cele mai multe ori, pentru a rezista, îşi închide sufletul.

    Ce înseamnă să fii medic în România? Înseamnă că ori te gândeşti la profesie ca la un bancomat şi prea puţin îţi pasă de cei ce trec prin cabinetul tău, ori că ai fost atât de naiv să crezi că tu poţi, cu mâinile goale şi mintea-ţi brici, să lupţi împotriva unui curent ce pune la pământ o naţie întreagă. Înseamnă să ai nervi de oţel, să poţi să vezi zeci de bolnavi zilnic, să pui diagnostice în timp ce alţii te înjură la uşă, să faci faţă tuturor nervilor celor care au senzaţia că nu te mişti suficient de repede, să suporţi mizeria umană şi morală şi să fii în stare să-ţi educi simţurile, astfel încât să nu lasă să se vadă dezgustul nici măcar în privire. Să mănânci pe fugă pentru că o altă urgenţă bate la uşă, să vrei să te prăbuşeşti şi să mergi totuşi mai departe deşi te dor toate încheieturile de oboseală, doar pentru că încă nu ţi s-a terminat garda şi tu nu ai înlocuitor.

    Trebuie să-ţi faci timp pentru studiu, perfecţionare, să fii la curent cu toate noutăţile în domeniul tău, cu cercetări, descoperiri, îmbunătăţiri. Nu mai poţi? Nu interesează pe nimeni. Cedezi? Nu interesează pe nimeni. Rişti să pui un diagnostic incorect? E riscul tău. Unii şi-l asumă cu seninătate, s-au resemnat deja. Rămân în sistem şi se complac în mizeria lui, recunoscându-şi înfrângerea. Oricum nu e nimeni care să vrea să le ia locul.

    Sunt si uscături, pretutindeni sunt. Nu putem afirma că toţi medicii sunt buni şi muncitori şi interesaţi de binele pacienţilor, aşa cum nu putem afirma că toţi sunt răi şi tratează în funcţie de consistenţa plicului îndesat cu mâini transpirate şi tremurânde în buzunar. Sunt oameni. Poate că unii s-au prins cum merg lucrurile în ţara asta şi au profitat din plin de mecanismul ăsta al şpăgilor ce fac rotiţele să se învârtă. Poate că au ajuns la un confort care pentru majoritate rămâne doar un vis. Poate că au uitat să fie oameni. Cine e însă de vină pentru starea asta de fapt?

    Într-un spital din România un copil a murit pentru că a fost diagnosticat greşit. Doi medici au pus acelaşi diagnostic încrezându-se în aparenţe. Da, au greşit pentru că au ajuns atât de blazaţi încât nici măcar nu au mai avut curiozitatea să încerce să vadă dacă nu cumva simptomele evidente corespund şi unei boli mai grave. Trebuia să încerce să investigheze mai adânc, să se asigure că acel copil este cu adevărat sănătos în rest. Să investigheze cu mâinile goale, pentru că în weekend specialiştii lipsesc. Au liber şi ei, ca toţi ceilalţi oameni ai muncii. Sau au câteva zile de concediu la care au dreptul şi obligaţia prin lege. Sau poate au murit şi încă nu li s-a găsit înlocuitor, pentru că cel mai greu e să înlocuieşti un om care a cedat la datorie.

    Trebuia să se asigure că au pus diagnosticul corect şi au administrat tratamentul corect. Ar fi făcut-o dacă sistemul nu i-ar fi aruncat în starea aceea de lehamite în care nu-ţi mai pasă ce se întâmplă cu cei din jurul tău. Dacă nu li s-ar fi indus sentimentul că orice ar face, nu vor ieşi niciodată din vria în care au intrat de bună voie. Dacă nu li s-ar fi confirmat încă de la primii paşi pe holurile spitalului respectiv că nu are rost să se zbată, că tot în mediocritate vor sfârşi. Au pierdut o viaţă fragedă pentru că sistemul i-a înfrânt. Şi noi am pus umărul la această înfrângere.

    Blamăm din nou medici. Cerem să plătească, să pice capete. E normal să plătească dacă au greşit. E normal să nu mai poată profesa când mor oameni din cauza neglijenţei lor. Dar corect ar fi ca odată cu pedepsirea lor să începem să smulgem şi rădăcinile răului.  Altfel, degeaba e orice crucificare.

    Ştiu că am făcut azi pe avocatul diavolului şi îmi asum cu bună ştiinţă rolul. Pentru că am trecut şi eu pe la uşile lor şi am întâlnit în momentele de criză şi oameni blazaţi, incompetenţi,  interesaţi, dar şi ingeri care au făcut adevărate minuni când mă temeam că nu se mai poate face nimic. Îngeri care nu mi-au cerut să-i stimulez cu bani ca să-şi facă datoria, care mi-au alinat sufletul cu un zâmbet şi o vorbă bună şi care s-au simţit răsplătiţi atunci când eforturile lor au dat rezultate. Aceşti îngeri încă profesează în spitalele din România. Este de datoria noastră să nu-i facem să simtă că degeaba se zbat să salveze imaginea profesiei pe care o onorează.

    6 comentarii

    Aprilie 24, 2015 · 8:28 am

    Despre frumuseţe

    Hai să vă zic ceva despre modă şi frumuseţe. Să-mi revin după o zi epuizantă.
    Pe vremea când eram eu o zgâtie de fată ascuţită ce bătea mingea pe uliţă, s-a mutat vizavi de noi o familie din alt sat. De fapt doar el era „venetic”, ea era becheţeancă de-a noastră. Aveau trei copii şi păreau extrem de îndrăgostiţi. Acum, pe vremea aia, să te giugiuleşti în public nu prea era la îndemâna oricui. Trebuia să ai tupeu şi să-ţi cam bagi picioarele în gura lumii. Dar nu despre asta voiam eu să vă povestesc. Ci doar despre vecina mea, Dorina. Că aşa o chema.
    Era mică şi îndesată, cu fundul mare şi picioare zdravene, cu glezne groase. Erau anii ’70 când se purtau fustele deasupra de genunchi şi fustele Dorinei intraseră ale naiba toate la apă, de puteai să-i vezi desuurile dacă te aplecai un pic să te legi la şireturi în urma ei. Mergea ţanţoşă pe stradă, lipăind papucii-n deşte, cu fundul ăla mare îndărăt, unduindu-se provocator la fiecare pas.

    Nu era deloc genul ăla de frumuseţe delicată, din contra, mai degrabă o ţărancă. Măi şi avea femeia asta nişte picioare păroase, de ziceai c-a semănat Dumnezeu gazon să joace puricii fotbal printre firele ei de păr. Pe vremea aia nici nu se gândeau femeile să scape de părul de pe picioare sau din alte locuri mai mult sau mai puţin ascunse vederii (nu mai exemplific, că vă imaginaţi şi singuri). Ştiu, acum pare ciudat că se afişau în public aşa, fără nicio jenă, dar pe vremea aceea erau chiar foarte mândre de pilozitatea lor. Era semn de virilitate. Toţi bărbaţii salivau după Dorina noastră şi lăsau bale în urma ei, mai ales că ea, hoaţă şi conştientă de farmecele-i, râdea graseind cu gura până la urechi, aruncându-şi capul pe spate şi arcuindu-şi mai tare fundul îndărăt.

    Nu purta sutien şi ţinea capotul scurt deschis la primii doi nasturi, fie vară-fie iarnă. Sânii i se lăfăiau în voie, un pic lăsaţi, nu prea plini, dar ademenitori. Era fierbinte şi voia să se asigure că toţi ştiu asta. Şi avea un succes la bărbaţi ceva de groază! Femeilor li se citea invidia în ochi atunci când o înjurau printre dinţi că le vrăjeşte bărbaţii.

    Mă uit acum în jurul meu şi văd numai femei chinuite. Mănâncă mai nimic, câte o frunză-două, indiferent că-s mai plinuţe sau slăbănoage de-a binelea. Se face reclamă la diete peste diete, apar tot felul de specialişti ca ciupercile după ploaie, se pune accent pe orice altceva decât pe creier iar standardul de frumuseţe tinde către cimitir mai degrabă, în momentul în care se adună scheletele la o şuetă să-şi măsoare duritatea oaselor, decât pe normalitate. Sunt convinsă că bărbaţii care salivau odinioară după Dorina noastră, nu ar găsi nimic apetisant la o anerexică de pe coperta Vogue din ziua de azi. Şi atunci mă întreb, pentru cine şi pentru ce ne chinuim atât să „arătăm bine”?

    Nu spun că femeile ar trebui să se întoarcă în preistorie, ci că ar trebui să înţeleagă că până nu se acceptă ele pe ele aşa cum sunt şi nu se simt bine în corpul lor, nici ceilalţi nu le vor vedea frumoase. În definitiv nu pielea de pe oase contează într-o viaţă plină de sacrificii inutile de cele mai multe ori. Dacă evitaţi excesele de orice fel, înţelegeţi că oamenii nu sunt la fel , că după o anumită vârstă organismul nu mai răspunde la toate dietele lui peşte care îţi promit o siluetă de invidiat peste noapte şi că toate vedetele astea de mucava tunate şi plastifiate nu au nimic perfect în ele, puteţi fi cele mai frumoase chiar dacă fundul e cam mare, mai e şi un pic de celulită pe ici pe colo, sau un colăcel pe coapse. Iubiţi-vă aşa cum sunteţi, pentru că sunteţi unice.

     

    10 comentarii

    Aprilie 19, 2015 · 7:50 pm

    De Înviere

    sursă fotografie: adevărul.ro
    De Înviere

    Mă doare fiecare fibră, muşchi, ligament, os. Picioarele-mi sunt butuc, carnea încearcă să iasă cumva afară de sub pielea ce-o strânge ca o menghină. O aud cum pârâie şi cum crapă din loc în loc. O baie fierbinte, parfumată şi câteva minute cu picioarele pe pereţi musai să mă revigoreze. E aproape miezul nopţii, trebuie să plec la slujbă.
    Mă ridic, îmi usuc părul, mă îmbrac parcă mai meticulos ca de obicei. Îmi iau cheile, mângâi câinele şi ies. Cobor scările încet, să nu cumva să mă sparg. Kara mea latră supărată. La uşă mă depăşeşte în fugă un vecin. Nesimţit, ca de obicei, se face că nu mă vede. Îl trimit la origini în gând şi-l las în plata lui. Urcă în maşină şi demarează în trombă. Normal, până la biserică e muuult, cale de trei blocuri mari şi late! E cald. În sfârşit o noapte caldă după atâtea altele îngheţate. Observ cu stupoare că vecinul meu s-a clonat. Mai multe domniţe şi domnişori caută cu disperare un loc de parcare pe aproape.
    Strada e plină de oameni veseli. Unii înjură, alţii habar nu au de ce-s acolo. Copii cu părinţi de mână, fericiţi, plictisiţi, adormiţi, nervoşi. De toate soiurile. La poarta bisericii aglomeraţie. Vreau să aprind câte o lumină pentru cei duşi. Mă ţin după un bătrân înalt şi trec cu bine de îmbulzeală. Dincolo de poartă lumea se răreşte, poţi să respiri. Merg, cumpăr lumânări, intru să le aprind. Două bătrâne adună resturile să facă loc altor lumini. Mi-e milă de ele. Le va prinde dimineaţa acolo, în picioare. Strecor un leu în buzunarul uneia. Îmi zice bogdeaproste.
    Ies şi caut din priviri un loc mai retras, unde să nu fiu îmbrâncită. O iau uşor prin grădină şi mă rezem de un zid. Lângă mine o femeie însărcinată şi un domn cu barbă albă şi cu privirea vie, rătăcită. Se mai adună câţiva tineri extrem de veseli. Se strigă pe nume tare, de parcă ar fi o distanţă imensă între ei şi fac glume porcoase. Vorbele lor se lovesc de ziduri şi plutesc un timp deasupra grădinii. Cad apoi triste şi se zdrobesc sub paşii celor ce se înghesuie deja să ia paşti.
    În biserică lumina se stinge şi preotul invită credincioşii să vină să ia lumină. Clopotul mare începe să bată, toaca îi ţine companie, semn că s-a împlinit miezul nopţii şi Hristos a înviat. Preoţii au ieşit afară, lumea se înghesuie să-şi aprindă lumânările. Aştept să ajungă şi la mine. Mă mut de pe un picior pe celălalt şi simt cum şoldurile vor să treacă dincolo de bariera coloanei, să se oprească în umeri. Durerile îmi sunt din ce în ce mai mari. Oftez şi-mi spun un „Doamne ajută-mă!” în gând. Am luat, în sfârşit, lumină. Graviduţa de lângă mine mă invită să trec la rândul pentru paşti, că ei îi ia altcineva. Refuz politicos. Mai aştept, e prea mare înghesuiala.
    Privesc la oamenii care se împing nerăbdători unul în celălalt. Bătrâni cu figuri posomorâte, Buze strânse a mânie, priviri răutăcioase. Se înghesuie, se împing de la spate, se înjură printre dinţii încleştaţi. Mă întreb ce-i mână în luptă. Mă uit la încrâncenarea de pe chipurile lor, le văd muşchii maxilarelor puternici, semn că-s mai tot timpul încordaţi şi-mi vine să-i întreb candid de caută acolo. Or fi ţinut tot postul? Oamenii ăia chiar ştiu de ce vin la biserică, sau doar bifează cu succes încă un pas pe drumul către un Rai iluzoriu în care-şi vor da coate să prindă un loc mai în faţă, un norişor mai pufos?
    S-a mai eliberat un pic, am confirmat deja de mai multe ori învierea, slujba e aproape pe final şi înghesuiala s-a mai domolit. Mă înscriu şi eu liniştită în rând, ajung, iau pliculeţul cu pâine sfinţită şi încerc să ies din curtea bisericii. Dacă mai stau pe loc un sfert de oră mă prăbuşesc.
    Zâmbesc. În drumul meu întâlnesc tot mai mulţi tineri. Mă întreabă unde se dă paştele, eu răspund, ei mulţumesc. Tineretul ăsta e altfel, au dreptate încâncenaţii să fie nervoşi şi supăraţi. Au bun-simţ şi răbdare, nu ar fi în stare să construiască societatea aia socialistă pe care ne-au construit-o ei. Şi e bine aşa, mă încălzeşte pe dinăuntru.
    Reuşesc, în sfârşit să ies. În stradă lumea s-a rărit deja, maşinile încearcă să-şi facă loc printre oamenii rămaşi. Găsesc un gărduţ şi mă aşez să-mi trag un pic sufletul şi să ascult slujba. În jurul meu oamenii se grăbesc către case. La non-stopul de la parterul blocului, câţiva cheflii au început deja să se cinstească cu câte o bere. Sub cerul plin de stele, o mare de luminiţe aprinse se mişcă şi saltă voioase, haotic, în ritmul paşilor. Clipesc ştrengăreşte către suratele lor din înalt. Preotul a ajuns la cuvântul Patriarhului. E timpul să mă desprind şi s-o iau către casă.
    O mână de liceeni îşi fac planul cluburilor demne de parcurs. Doi căţei pufoşi, cu fundă-n creştet se gudură nedumeriţi printre picioarele lor. Cireşul din colţul blocului a reuşit minunea. S-a împodobit de Înviere cu toate bucheţelele florilor noi, albe, proaspete. Miroase dumnezeieşte. La scară mă întâlnesc cu vecinul de vizazi, iese cu câinii la plimbare. M-a căutat să-mi dea lumină, el a fost mai harnic. Ajung acasă, Kara mă aşteaptă fericită la uşă. Scânceşte şi mă prinde uşor de mână, semn de reproş că am lăsat-o singurică. O mângâi pe creştet şi o liniştesc. Gata, sunt din nou acasă. E prima zi de Paşti.
    Hristos a înviat!

    Un comentariu

    Aprilie 14, 2015 · 7:53 am

    Despre terorism

    147 de studenţi din Kenya au fost ucişi săptămâna trecută într-un campus universitar. Toţi erau creştini. Am avut atunci o zi foarte încărcată şi stresantă şi am citit ştirea abia pe la miezul nopţii, după ce am ajuns acasă. Un fier roşu mi-a trecut prin inimă. Încă 147 de victime. Se va termina vreodată războiul ăsta?

    Reacţiile în mediul virtual au fost palide. Doar câţiva „revoluţionari de facebook” ce stau pe canapea cu telecomanda în mână vânând ştiri s-au grăbit să afirme că ei sunt studenţi în Kenya pe modelul „eu sunt Charlie”.

    Eu nu am fost Charlie. Nu aveam cum să fiu atâta timp cât nu am fost acolo, lângă ei, când au primit scrisori şi telefoane de ameninţare, când li se propovăduia o moarte cumplită pentru ceea ce făceau, când închideau ochii seara la culcare şi poate că se gândeau că a doua zi va fi probabil ultima. Nu au fost Charlie nici autorităţile franceze care-şi dădeau cu stângul în dreptul şi în ziua atentatului, deşi fuseseră puşi în temă demult despre existenţa unui iminent pericol. Nu a fost Charlie nici patronul publicaţiei care a ignorat toate ameninţările, pentru că publicaţia se vindea bine şi care a găsit de cuviinţă să „comemoreze” moartea angajaţilor săi publicând alte caricaturi jignitoare la adresa islamului. Pentru bani, multi bani. Banul este centrul acestui univers violent şi însângerat. Mi s-a părut că aş fi fost mai mult decât ipocrită să-mi pun un status idiot pe o reţea de socializare, câteva cuvinte care nu înseamnă nimic pentru nimeni. Am vărsat o lacrimă şi am strâns pumnul gândindu-mă că vestitul turn Babel nu a avut niciodată atât de mulţi locuitori care nu se înţeleg deşi de cele mai multe ori vorbesc aceeaşi limbă.

    Da, lipsa de atitudine duce la astfel de manifestări. Lipsa noastră de reacţie le dă curaj tuturor bolnavilor acestora mintal care găsesc din ce în ce mai mulţi adepţi dispuşi să moară pentru ei.

    Se întreabă totuşi cineva care este scopul acestei violenţe? Cine întreţine starea asta de lucruri şi de ce? Africa a devenit un teatru de război. Un război purtat mişeleşte, împotriva civililor fără nicio apărare. În 2014 mii de oameni şi-au pierdut viaţa în astfel de atacuri teroriste, numai pentru vina de a fi fost creştini. Sau albi. Sau europeni. Sau americani. Ştiţi cum se numesc toţi oamenii care au murit nevinovaţi doar pentru că au avut nenorocul să se găsească în locul nepotrivit în momentul acela? Victime colaterale.

    Nu am văzut publicată niciunde o listă cu numele celor 147 de studenţi ucişi. Aşa cum nu văd niciunde o listă cu numele celor 14 creştini ce şi-au pierdut viaţa în martie  în atentatul terorist asupra celor două biserici din Pakistan. Sau a celor 11 morţi în urma atacului terorist asupra celor două biserici din Nigeria. Lumea a luat în considerare atacul asupra muzeului din Tunis numai pentru că victimele erau turişti europeni în marea lor majoritate. Nici atunci reacţiile nu au fost pe măsura atacului. Toţi erau oameni cu identitate, cu nume primit la naştere, erau copiii unor mame, mamele unor copii, taţi, bunici. Fiecare a lăsat în urmă pe cineva care îl plânge neconsolat. Fiecare a iubit şi a fost iubit de cineva. Pentru noi au devenit nişte nume într-o statistică. Atât.

    Ştie cineva că undeva în Coreea există lagăre de exterminare în care mor zilnic sute de creştini? A auzit toată lumea de Al-Quaeda care a revendicat atacurile teroriste în SUA, dar de Al-Shabab si Boko Haram, a auzit cineva? Toate sunt grupări teroriste care adună în jurul lor din ce în ce mai mulţi adepţi tineri. Grupări înarmate care seamănă ură şi teroare. Indiferent asupra cărei părţi a lumii sunt îndreptate atacurile, modul de lucru este acelaşi. Toţi suntem ameninţaţi, indiferent unde trăim. Şi nu neapărat creştinismul e atacat. Ci omenirea.

    Toate aceste grupări teroriste provin dintr-o lume în care foametea şi sărăcia sunt la ele acasă. O lume în care până şi apa este un lux. Acolo unde vulturii aşteaptă răbdători ca prunci rahitici să moară de foame şi mame nu mai au lacrimi să-i plângă. Acolo unde nisipul a pus stăpânire pe un pământ prea ostil. Noi toţi suntem vinovaţi de disperarea acestor oameni. Când risipim apă, când aruncăm mâncare, când punem fundul în maşină să mergem până la colţ după ţigări, când închidem ochii sau mutăm televizorul pe alt canal dacă vreo televiziune încearcă să facă cunoscută starea de fapt cu câte un reportaj prea dur. Noi, care nu ne mulţumim cu tehnologia pe care o avem şi cerem tot timpul mai mult, pe spinarea lor o facem, iar fanaticii conducători ai acestor grupări ale morţii profită din plin de inconştienţa noastră.

    Toţi teroriştii sunt înarmaţi până în dinţi. De unde? În grotele în care trăiesc nu au unde le fabrica şi nici fabrici în care să-şi facă bani să le cumpere. Dacă cineva are curiozitatea să afle care e marca acelui armament ar fi uimit de răspuns. Cum de dispun de un asemenea arsenal?Alert%C4%83+terorist%C4%83+la+nivel+maxim+%C3%AEn+Italia%2C+dup%C4%83+atacul+terorist+din+Tunisia_479646

    Cine este interesat de alimentarea lor cu noi şi noi provizii de arme? Cine îi finanţează pe toţi fanaticii ăştia? Cine este de fapt în spatele grupărilor teroriste, adună mereu adepţi tineri şi cu ce-i momesc? În nici un caz cu viaţă veşnică şi fecioare nenumărate întru harem iluzoriu după moarte. Nu toţi sunt atât de idioţi să creadă în aşa ceva. Îi ademenesc cu bani, cu mâncare, cu fărâmiturile festinurilor noastre. Cu certitudinea că mâine o să aibă ce pune pe masă, să nu mai adoarmă din nou flămânzi. Un om flămând şi însetat ar face orice să scape de acel chin şi-şi dă consinţământul să moară cu centură de explozibil de multe ori, dacă cel ce-i dă mâna de orez ce-i potoleşte foamea i-o cere. Pentru că acela e Dumnezeul lui iar ceilalţi sunt cei ce vor să i-l omoare şi să-l lase din nou pradă vulturilor. Nu pentru că Alah al lor ar avea ceva împotriva lui Iisus al nostru. Acesta este doar pretextul, acoperirea. Lucrurile sunt mult mai simple şi ţin doar de supravieţuire în acea parte a lumii. Da, există adepţi şi printre  europeni, aceştia sunt însă cazuri patologice ce ar merita tratate în spitale de boli nervoase. La ei e vorba doar de foame şi de sete, de nevoi primare.

    Vă întrebaţi vreodată cum de NATO şi marile puteri luptă de atâta timp „împotriva” terorismului, distrug aşezări omeneşti ridicate cu greu acolo în mijlocul deşertului, omoară civili neînarmaţi (că de aşa se întâmplă când cauţi „teroristul” şi-n gaură de şarpe) şi totuşi, terorismul ia amploare pe zi ce trece? Nu se întreabă nimeni cum de nu pot fi anihilaţi nişte lideri bărboşi ce se ascund în peşteri, când tehnologia de care occidentul dispune este atât de avansată? Cum de avem imagini din spaţiu cu tot ce mişcă pe pământ şi sub pământ, dar nu pot fi identificate câteva locaţii în care aceştia au depozitat un întreg arsenal de arme? Cum de se tot consumă muniţie şi niciodată nu se termină? Nu cumva cineva din rândul nostru îşi râde în barbă şi ne consideră pe toţi carne de tun? Nu cumva o mână de nebuni ce decid soarta omenirii de la adăpostul luxului în care trăiesc ne aruncă pe toţi în ghearele unui război civil generalizat cu motive contrafăcute, doar pentru bani? Cine are interesul să ne învrăjbească şi să ne facă să ne omorâm între noi pe motive rasiale, de cultură, sau religie?

    Acestea sunt întrebările pe care trebuie să ni le punem în timp ce deplângem moartea unor tineri ce-ar fi putut fi copiii noştri. Nu contează nationalitatea, rasa, culoarea pielii, locul în care au avut loc atentatele, contează că toţi acei morţi erau oameni care aveau dreptul să trăiască. Atitudine trebuie luată împotriva războaielor şi înarmărilor de orice fel, dacă vrem ca nimeni să nu mai poată abuza de ele. Cât timp oamenii ce le produc au interesul să se îmbogăţească din afacerea asta, teroriştii nu vor dispărea niciodată. Din contra, vor găsi noi şi noi adepţi într-o lume distrusă de semenii ce îi condamnă pe unii dar se bucură atunci când ceilalţi se înarmează să „apere viaţa şi democraţia”. Democraţia îşi pierde înţelesul atunci când intervine forţa şi arma.

    2 comentarii

    Aprilie 7, 2015 · 9:03 am

    Ar trebui

    Bună seara, dragii mei. Ce mai faceţi? Bine, sănătoşi? Aţi auzit cucul cântând? Măcar o barză-două aţi văzut şi voi? Când eram copil ne feream ca de foc să vedem prima dată berzele aşezate pe cuib. Le căutam înfriguraţi cu privirea în înaltul cerului, să nu cumva să rămânem toată vara pe vatră.
    Începând de azi cine nu se trezea de dimineaţă devreme, nu se spăla pe ochi şi ieşea în câmp nemâncat să apuce să-l spurce cucul, tare rău îi mai mergea! Toată vara nu era decât un puturos adormit şi urduros. Când creştea frunza în copaci şi temperaturile ajungeau sensibil aproape de vară, era maire bai dacă te spurca pupăza. Că dacă apucai să fii adormit şi nespălat pe ochi când îţi cânta pupăza, nici dracu nu se mai uita la tine! Superstiţii, normal. Totuşi, sinceră să fiu, dacă ar fi să mă întorc acasă aş ţine cont de ele, că doar nu s-ar face să intru în gura satului şi să râdă bătrânii de mine că-s aşa spurcată de nimeni nu se mai uită la mine!

    Nu despre asta voiam să vă vorbesc totuşi în seara asta, că-s pe fugă. Voiam să vă spun că una din Doamnele poeziei româneşti împlineşte azi nici mai mult nici mai puţin de 73 de ani. Când au trecut? Poate ca dânsa să ştie, deşi, dacă te uiţi la zâmbetu-i cald şi la privirea senină, puţin probabil să afli răspunsul. Şi totuşi, cu toată delicateţea ce-o caracterizează a fost o persoană activă, de neînfrânt. Azi e ziua doamnei Ana Blandiana şi nu se făcea să o las să treacă fără să vă pun două din cele mai frumoase poezii ale ei.

    Ana Blandiana Sursă foto: cinemagia.ro

    Ana Blandiana
    Sursă foto: cinemagia.ro

    Ar trebui

    Ar trebui să ne naştem bătrâni,
    Să venim înţelepţi,
    Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
    Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
    Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
    Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
    Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
    Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
    Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
    Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
    Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
    Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
    Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu…

    Nu-i aşa că ar fi o treabă asta? Să ne naştem bătrâni, să ne îngrijească ai noştri copii.

     

     Să lăsăm să cadă cuvintele
    Să lăsăm să cadă cuvintele
    Numai ca fructele, numai ca frunzele,
    Numai cele în care moartea s-a copt.
    Să le lăsăm să cadă
    Aproape putrede,
    Abia îmbrăcând în carnea lor
    Osul sfânt.
    Sâmburul gol desfăcut,
    Ca din veştezi nori luna,
    Poate s-ar furişa spre pământ…

    Să le lăsăm să cadă, doar nu o să le ţinem închise şi să uităm astfel să ne sărbătorim valorile acum, cât le avem lângă noi. După aceea degeaba va fi totul.

    La mulţi ani, Ana Blandiana!

    Acum vă las în compania dumneaei, că încă nu s-a terminat ziua de lucru. O seară cu pace şi zâmbet, suflete bune!

    Scrie un comentariu

    Martie 25, 2015 · 4:40 pm

    Fapt divers

    Un fapt divers.

    Într-un cămin studenţesc o îngrijitoare s-a spânzurat de o chiuvetă. S-a urcat la cel mai înalt etaj, în cea mai îndepărtată cameră, a încuiat uşa şi şi-a pus ştreangul de gât. Asta după ce şi-a implorat angajatoarea să-i plătească salariul. Trei luni. Atât a lucrat zi de zi fără să primească un ban. Trei luni a venit în fiecare dimineaţă cu conştiinciozitate la serviciu, a măturat, a dat cu mopul, a şters praful, geamuri, gresie, parchet, a spălat wc-uri. Cu speranţa că, poate azi sau mâine patroana se va mili să-i dea şi ei un ban.

    Trei luni de care a atârnat o mână de speranţe deşarte. Nouăzeci de zile în care s-a trezit cu speranţa că o să facă rost de bani să-şi vindece fata bolnavă. Nouăzeci de zile în care a vărsat mii de lacrimi şi a scris zeci de mesaje cu rugăminţi. Nouăzeci de zile în care speranţa ei a murit încet, încet, sufocată de nepăsarea femeii care se angajase prin contract să-i plătească salariu în urma muncii prestate. Nouăzeci de zile în care nici rugăciunile nu au mai avut ecou şi până şi îngerii şi-au astupat urechile să nu o mai audă plângând.

    În ziua în care speranţa şi-a dat duhul, femeia nu şi-a mai găsit niciun rost în viaţă şi a ales să plece. La ce bun să mai facă umbră pământului dacă nici medicamentele copilului nu le poate asigura? La ce să se chinuie familia ei cu o gură în plus, cu un abonament pe mijloacele de transport în plus, cu haine, încălţări ce se rup şi se vor schimbate. La ce bun toate când viaţa ei nu mai avea niciun orizont?

    Nu, nu trebuie să vă simţiţi lezaţi, nu trebuie să vă opriţi să vă întrebaţi nimic. La ce bun toate? E doar o întâmplare banală din lungul şir al întâmplărilor banale ce trec pe lângă noi în alergarea asta zilnică spre moarte.

    Noi nu, nu alergăm spre moarte, fugim de viaţă. Muncim prea mult, vrem prea mult, ne zbatem să avem. Să avem case mai mari, bani mai mulţi, maşini luxoase, concedii în locuri exotice. Alergăm fără să privim peste umăr la viaţa ce trece pe lângă noi, privim doar înainte la vise prefabricate, ce ne amăgesc cu strălucirea lor şi ne fac să uităm întunericul din noi.

    În jurul nostru lumea se-nvârte. Oamenii încă mai trăiesc viaţa aşa cum e ea, cu bucurii mărunte, cu dureri, cu disperare. Florile încă răsar, copacii înfrunzesc, păsările scot pui golaşi pe care-i învaţă să zboare. Se nasc copii. O mămică lăcrimează fericită când îşi vede prima dată pruncul după ore lungi de travaliu. O alta lăcrimează cu durere şi spaimă şi-nalţă o rugă aprinsă către cer-a aflat că fetiţa ei e bolnavă.  O bunică îşi plimbă nepoţelul de mânuţă în parc. El se zbate să scape de mâna ei, ar alerga după porumbei. Viaţa pulsează ritmic, ca o inimă mustind de sănătate.

    Noi doar pretindem că trăim. Mergem cu încrâncenare înainte, tot înainte, vrem mai mult, tot mai mult, lucruri materiale, palpabile, cu care să ne mândrim. Ne folosim de oameni ca să ne atingem scopul. Oameni cu dureri şi bucurii mărunte, ce muncesc pentru noi pe o bucăţică de pâine. Pe câţiva lei ce îi ajută să poată pune o pâine pe masă pentru copii. Nu ne interesează viaţa lor măruntă, ne ţinem departe, să nu cumva să ne molipsim.

    E greu cu oamenii ăştia, dacă apuci să le cunoşti durerile şi bucuriile ţi se lipesc de suflet şi nu mai scapi! Se ţin de tine şi cu dinţii, te trag înapoi, te fac să-ţi pierzi liniştea şi somnul, te epuizează. Te copleşesc cu nevoile lor multe, te sâcâie cerând ajutor, aşteaptă de la tine prea mult. Îţi pun piedică, te doboară, insistă, vor să te facă să uiţi de ce-ai plecat la drum. Nu apleci urechea la ei, nu trebuie să te laşi impresionat de veşnicele lor plângeri, trebuie să te ţii tare, să-ţi vezi de drum, să nu ajungi ca ei. Ei cedează uneori. E dreptul lor, îşi permit, sunt oameni mărunţi cu vieţi banale. Ce-ţi pasă ţie de ei? În jungla pe care ne-am creat-o cel mai puternic răzbeşte. Cel mai şmecher, cel mai dur, cel mai rece.

    Când ne-am ales cu el? Cu acest întuneric din noi, cu deşertul din suflete, zic.

    11 comentarii

    Martie 20, 2015 · 9:24 am

    Rugăminte

    Bună dimineaţa, prieteni!

    În dimineaţa asta vin cu o poveste care nu-i a mea şi o rugăminte.

    „Numele meu e Ensaf Haidar, iar Raif e soțul meu. Anul trecut a fost condamnat la 10 ani de închisoare și 1.000 de lovituri de bici pentru ”insulte aduse islamului”. Singura crimă pe care a comis-o a fost că și-a exprimat părerea pe un blog. Raif e un om pașnic și un tată iubitor. Eu și cei trei copii ai noștri îi simțim lipsa enorm și ne temem pentru viața lui.”

    Cu toţii suntem bloggeri şi rândurile noastre pot fi citite de oameni din toată lumea, lucru ce ne face să fim un pic mândri, dacă e să stăm să judecăm drept. Nu numai acesta este avantajul blogului, ci şi faptul că poţi afla poveştile oamenilor din toată lumea, poţi citi ştiri în timp util, poţi vedea dincolo de ceea ce lasă autorităţile unui stat sau altul să se vadă, sau pe care televiziunile de ştiri de la noi (că presa scrisă a dispărut ca măgarul în ceaţă) aleg să ni le îndese pe gât. Suntem o comunitate şi pentru mine această comunitate a făcut extrem de mult. Simt că am prieteni pretutindeni şi nu de puţine ori, ajutorul de care am avut nevoie a venit de la voi, chiar dacă nu am îndrăznit să-l cer. Voi aţi ştiut citi printre rânduri şi oferi un umăr pentru plâns, o vorbă caldă şi-o batistă. Unde nu mai pui că noi chiar suntem liberi să ne exprimăm orice părerea aici, sau în orice spaţiu virtual şi numai Dumnezeu ştie câte grozăvii am putut citi de-a lungul timpului.

    Dar sunt ţări în care oamenii nu au acest drept. Ţări în care, dacă alegi să-ţi exprimi opiniile personale, rişti să-ţi pierzi viaţa. Şi sunt oameni care, cu toate astea, o fac. Pentru că trebuie să se ştie, pentru că s-au săturat de nedreptăţi şi de pumni în gură, pentru că au curaj. Acei oameni au familii pe care nu numai că le pot pierde, ci le pot condamna după aceea la o viaţă de mizerie, care vor fi privite cu neîncredere şi hăituite. Şi totuşi aleg să spună.

    Undeva în Arabia Saudită, un om a ales să scrie. Şi a ajuns la închisoare, condamnat ca ultimul dintre criminali. Riscă pedeapsa cu moartea pentru că scrierile lui sunt considerate jignitoare pentru statul islamic. Are acasă o soţie  îngrozită care încearcă prin orice mijloace să-l scape şi trei copii. Vin la voi cu rugămintea de a le da o mână de ajutor. Nu e greu.

    Femeia are nevoie de sprijin pentru a sensibiliza autorităţile germane să-i acorde sprijin. Viaţa soţului ei depinde de cât de repede ne mişcăm noi, de felul în care alegem să trecem mai departe, sau să ne oprim pentru o clipă să ne arătăm interesul. Eu am semnat. Pentru că nu suport să văd oameni hăituiţi. Pentru că vreau o lume în care oamenii să fie liberi să-şi spună oful. Să fie liberi să viseze. Vo răg s-o faceţi şi voi. Durează extrem de puţin. Şi daţi mai departe. Poate astfel acordăm unui om şansa la viaţă. E mare lucru!

    https://secure.avaaz.org/ro/free_raif_badawi_loc/?bqWpUcb&v=54857

    2 comentarii

    Martie 6, 2015 · 6:39 am

    Dăscăliţa şi lecţia vieţii

    Viaţa m-a îngenunchiat de multe ori şi tot ea m-a ridicat cu sadism arătându-mi de fiecare dată că sunt oameni mult mai încercaţi de soartă care se ridică şi merg mai departe fără să se plângă şi fără să facă atâta caz de suferinţele lor.

    10895_1599270443640659_4443094378687533637_nO cheamă Marcela Constantin şi e învăţătoare într-o comună din Dolj. Are 39 de ani, hemipareză, tumoră cerebrală şi o bunică ce s-a întors de câţiva ani la stadiul de bebeluş. Mai are Marcela o clasă de copii minunaţi care au început să se teamă că o s-o piardă pe doamna pe care o iubesc atât de mult. Viaţa nu a fost deloc blândă cu ea. La doar 39 de ani poate număra pe degete clipele de fericire. Cu boala a dat mâna de mică, aşa i-a fost sortit. Nu a descurajat-o şi şi-a urmat visul. Apoi a rămas orfană şi singurul suflet ce i-a stat aproape a fost al bunicii. Ea tânără, cu o boală urâtă şi o bunică bătrână şi din ce în ce mai neputincioasă. Aşa a muncit şi a modelat copii cu dragoste şi atenţie.

    Cu o superficialitate condamnabilă medicii au purtat-o de la unul la altul, prescriindu-i tratamente ce nu aveam nimic de a face cu boala ei. Niciunul nu s-a gândit să meargă mai departe cu investigaţiile să descopere adevărata cauză a stării de rău acuzate de Marcela până nu a făcut hemipareză. Abia atunci au descoperit că avea tumoră cerebrală şi au operat-o. S-a vindecat, ea s-a întors la şcoală, dar sechelele au rămas şi au evoluat.

    Bunica nu se mai ridică din pat de câţiva ani şi necesită îngrijire permanentă ca un copil mic. Ea abia se mai poate deplasa. Şi totuşi, merge la şcoală zilnic, se întoarce şi îşi duce la îndeplinire sarcinile zilnice, fără să se plângă. E crucea pe care o duce pe picioare ce nu o mai ascultă, cu o mână pe care nu o poate folosi, dar cu o voinţă cu care ar putea muta munţii din loc.

    E frumoasă, dar şi-a ascuns frumuseţea sub perdeaua de griji şi limpezimea ochilor albaştri dincolo de lacrimile pe care le ascunde sfios, sub pleoape. Nu-i place să-i impovăreze pe alţii cu problemele ei. Acum are însă nevoie de ajutor şi, cu greu, a fost de acord să-l ceară. 10959677_1599270243640679_3349958335087503911_nPentru copiii care o întâmpină fericiţi în fiecare dimineaţă şi care o sprijină să ajungă în clasă. Copiii care îi scriu dimineaţa pe tablă că o iubesc, îi cară sacoşa, îi duc caietele la catedră, doar pentru a nu-i părăsi. Pentru că în situaţia aceasta mult nu o mai poate duce. Tumora a recidivat şi, din păcate, la noi medicii dau din umeri şi o sfătuiesc să meargă în străinătate să se opereze. Numai că operaţia costă cât o casă cu etaj.

    Cer extrem de rar ajutorul pentru cineva. Ştiu că oamenii sunt destul de necăjiţi şi viaţa nu e roz decât pentru cei cărora nu prea le pasă de suferinţa unor amărâţi. Ajut cu ce pot şi mă rog să fie bine. Pentru fata aceasta, însă, parcă mă doare sufletul şi ce-i pot eu da pare un grăunte de nisip într-un vas imens ce trebuie umplut. Foştii ei colegi de facultate au iniţiat o campanie de ajutorare pe facebook. Pe mine m-a apelat ieri una din prietenele de suflet ce a fost profesoară în liceul în care a studiat Marcela.

    Când oameni cu ani mulţi în spate ajung să ceară ajutor pentru oameni tineri ce-ar trebui să aibă viaţa în faţă, ţi se rupe sufletul bucăţi şi se împrăştie cioburi pe jos. Asa că am ales ca de data aceasta să vă fac cunoscut cazul Marcelei şi să vă rog, dacă puteţi să rupeţi din puţinul vostru, să o ajutaţi să meargă mai departe. Să nu rămână orfani copiii aceia minunaţi ce-o aşteaptă cu drag în fiecare dimineaţă.

    Cei care vor să o ajute pe învățătoarea Marcela Constantin să își plătească operația care i-ar salva viața pot face donații în contul: RO24RNCB0497142229780003 deschis la Banca Comercială Română, titular Constantin Marcela, iar cei care doresc să o cunoască o găsesc în satul Giurgița,  judeţul Dolj.

    Detalii despre drama prin care trece Marcela găsiţi aici.

    8 comentarii

    Februarie 8, 2015 · 10:03 am

    Despre tradiţii şi păstrarea lor

    Probabil nu-i o întâmplare că-mi trag seva din pământul nisipos spălat  de apele Dunării. Din când în când, pământului ăstuia i se mai naşte câte un copil care încearcă să ducă mai departe tradiţia. Să facă lumea să se oprească o clipă să vadă, să citească, să reflecteze şi să ducă mai departe pe retină totul. Poate la rândul lor oamenii vor vorbi despre ce-au aflat, vor lăsa mărturie şi rădăcinile nu se vor pierde.
    Unul din prietenii mei de pe facebook ne invita la un exerciţiu de imaginaţie de dimineaţă. „Faceti un exercitiu si imaginati-va un sat romanesc peste 50 de ani. In zece ani nu va mai fi urma de limba scrisa sau document, peste alti douazeci cei care se vor intoarce, daca se vor mai intoarce din strainatati, vor vorbi orice in afara de romana. O sa ziceti ca elementele specifice culturii vor rezista in centre urbane. Da ? Ia priviti in jur si spuneti-mi care sunt acelea ? Nici nu indraznesc sa fac comparatie cu celelate culturi la fel de vechi.”.

    Chiar aşa, îşi imaginează cineva satele româneşti peste 50 de ani? Va mai rămâne piatră pe piatră? Majoritatea localităţilor rurale sunt îmbătrânite deja. Nu se mai nasc de ani buni copii, dealurile nu mai răsună de râsetele şi jocurile lor, curţile rămân pustii. Bătrânii se vor duce într-un final să-şi găsească odihna veşnică în pământul reavăn al cimitirului din deal şi va rămâne pustiu în urma lor. Casele se ruinează, lacătele ruginesc şi rădăcina piere. Copiii lor plecaţi demult prin lume nu-şi mai aduc aminte să se mai întoarcă sau, chiar dacă îşi doresc s-o facă nu îşi permit. Vor creşte buruieni şi natura va pune încet dar sigur stăpânire pe locurile acelea din care o perioadă vor mai rămâne în picioare nişte ziduri dărâmate, mărturie a vieţii ce palpita odinioară în inima satului.

    Mi-era drag satul copilăriei mele. Îmi plăceau trotuarele mărginite de pomi fructiferi ce înfloreau dumnezeieşte primăvara,  tufănelele parfumate de pe lângă garduri, casele îngrijite de gospodari, curţile pline cu copii de vârsta mea, bunici cu părul alb şi fusul în mână pe la porţi, femei ce-ntindeau firele de bumbac pe garduri când năvădeau aşternuturi şi covoare înflorate, sărbătorile fără egal, cu ritualuri străvechi păstrate în ciuda regimului comunist ateu. Totul era bine rânduit de la naştere la moarte, nu existau timpi morţi în viaţa gospodarilor, chiar dacă iernile erau ierni şi zăpada trecea de multe ori de un metru.

    Acum, satul meu nu mai este. S-a transformat în oraş. S-au gândit unii că ambiţia e bună şi titulatura e mai importantă decât orice altceva. Pentru că nu avea suficienţi locuitori ca să capete statutul mult râvnit l-au populat cu rudari care au venit de peste tot cu purcel, cu căţel şi mulţi puradei murdari, golaşi, flămânzi şi hoţi. În oraşul de acum primăria e impozantă, are termopane albe şi a ocupat locul spitalului de pedriatrie, dovedit fiind că spitalele sunt în moarte clinică indiferent câţi pacienţi ar avea. Oricum era ca o rană cangrenată acolo în intersecţia pe unde treceau toate tirurile către bac-ul ce le ajuta să traverseze Dunărea pe malul bulgăresc. S-a turnat asfalt pe o curea ce trece pe la porţile mai marilor localităţii, s-au folosit fonduri UE pentru a construi un bulevard prin spatele  grădinilor, un bulevard pe care se întorc vacile de la păscut, trec căruţele la câmp şi care nu va fi niciodată loc de promenadă şi comerţ pentru că e incredibil de prost amplasat.

    În rest uliţele sunt la fel de impracticabile când plouă şi viaţa curge în oraşul meu ca în orice alt cătun din România. Impozitele mărite ne deosebesc.  Trotuarele au rămas aceleaşi de pe vremea copilăriei mele, casele s-au aplecat într-o rână, bătrânii nu mai stau la porţi, femeile nu mai întind iarna războiul în casă, nu mai fac vara ţesturi să coacă azmă caldă -iau pâinea de la magazin că-i mai uşor, nu mai lucrează de mână că tot vin ţiganii în târg cu chinezării şi second-hand-uri. Casele boiereşti au dispărut dărâmate de îmbogăţiţii de acum ce-au ridicat pe locul lor buncăre cu etaj şi geamuri înguste. Lumea evoluează, se schimbă, împrumută tot mai mult din cultura altor locuri şi îşi pierde identitatea. Se usucă rădăcina.

    ŢestÎn vară am rugat-o pe mama să-mi găsească prin împrejurimi pe cineva să-mi facă un ţest. Să am măcar din când în când plăcerea de a mai mânca o azmă frământată de mâna mea, unsă cu roşie crudă şi coaptă pe frunze de nuc în ţest. „Olele, dar pe cine să mai găsesc eu acum, mamă, că nimeni nu mai foloseşte aşa ceva!? Ce-ţi veni? Ce faci cu el, că-ţi trebuie vatră de cărămidă şi bară de oţel să-l ridici, lanţ să-l sprijini?! Eheee, ţestul se făcea odată pe muşuroi de cârtiţă, de unde mai iei tu acum muşuroi din ăla aşa mare? Că pe malul Jiului nu mai e niciunul! Făcea mama, săraca, când trăia..”

    Cum să le explici că vreau să afle şi nepoţii mei cât de dumnezeiesc e gustul azmei coapte în ţest şi cum miroase frunza de nuc pe vatra fierbinte, cum iese puiul copt pe pat de legume în vas de lut şi ce gust are raţa pe varză când nu ai aragaz? Cum să-i fac să înţeleagă că acest fals confort cumpărat pe bani de-a gata de a magazin nu este decât o minciună frumos ambalată pentru care ţi se cere sufletul drept plată? Că vreau să-mi păstrez identitatea şi s-o transmit mai departe aşa cum am cunoscut-o eu? Nu mai e nimeni în împrejurimi să poate frământa lutul ca să croiască un ţest. O să mă duc să-mi aduc lut în bătătură şi să mi-l ridic singură. Pentru că nu vreau să uit. Nu vreau ca neamul meu să dispară odată cu ei.

    Poate ca mine or mai fi câţiva. Măcar noi să putem duce mai departe ceea ce încă ne defineşte ca popor. De aceea şi scriu iar poveştile mele îşi au rădăcina adânc înfiptă în lunca Dunării, pe malul Jiului. E greu, ştiu. Acum oamenii vor imagini, nu mai citesc. Vor să râdă, să se distreze, să audă bancuri, să citească poveşti scurte cu happy-end şi eventual cu ceva erotic pe alocuri, cu ţâţe mari, funduri tari şi cuvinte obscene de mahala, ca să nu cumva să-şi obosească neuronii din ce în ce mai relaxaţi. Cu toate astea nu voi renunţa. Pentru că generaţia asta superficială o să dispară odată şi cei ce vin în urma lor vor vrea să ştie de unde se trag. Nu va mai fi nimeni să le spună şi e păcat să-i abandonăm ca pe nişte ciulini purtaţi de vânt pe nisipuri mişcătoare la voia străinilor.

    14 comentarii

    Februarie 6, 2015 · 2:55 pm

    Să fericim poporul cu televizorul şi cu mâna întinsă!

    Cum mama mă-sii se întâmplă de toate aceste chemări la audieri, învinuiri, arestări se fac numai cu televiziunea pe urme? Cum de încă e victimizată cu bună ştiinţă toată cloaca asta de escroci ce-au prins rădăcini direct în sacul cu bani de la buget. Ce e acest buget? Sudoarea noastră pentru care plătim taxe grase să întreţinem un stat scheletic, supt până la ultima picătură de sânge de paraziţii de care nu reuşim să-l scăpăm de atâta timp. Dar ce spun eu „nu reuşim”? Nu vrem!

    E ca şi cum am plăti bilete la teatru doar pentru plăcerea de a arunca cu ouă la căderea cortinei , a fluiera, huidui şi a ne plânge că piesa e proastă. Păstrăm cu bună ştiinţă în rolurile principale cei mai proşti actori, ne entuziasmăm când îi auzim spunând prostii, când îi vedem dându-şi la gioale şi improvizând pe lângă temă pentru că nu au fost în stare niciodată să-şi înveţe replicile cum trebuie.

    În timp ce noi ne luptăm să facem cunoscut lumii întregi că de la femeia de serviciu ce spală wc-urile în palatul parlamentului până la primul om în stat, niciunul nu e curat, alţii pun umărul la ridicarea nivelului de trai în ţările lor. Ei tac şi fac, noi vorbim şi nu facem pentru că trebuie să existe o lege a compensaţiei, nu?

    La noi toţi sunt corupţi până în măduva oaselor, toţi fură, toţi se îmbogăţesc din contracte cu statul, tăindu-şi de fiecare dată câte o halcă generoasă din pulpa asta imensă pe care carnea tot creşte precum ficatul lui Prometeu ciugulit de vulturi. La noi de actualitate este care pe care a cumpărat, cu cât, care a dat mai mult, care a fost mai nesimţit în solicitări, care s-a încrezut prea tare în chiloţii steaua lui de hoţ norocos.

    Ne place, nu-i aşa? Salivăm când îi vedem aliniaţi ca peştii pe sfoară în faţa DNA. Ştiam, noi, am spus noi, v-am arătat cu degetul demult, vă aduceţi aminte? Na că vi s-a înfundat acum! Trimitem cârduri de vulturi deghizaţi în reporteri  după mame bătrâne, copii, soţii. Să fie hărţuite, să simtă ce înseamnă să trăieşti cu teamă, să le fie umilinţa deplină! Uite-o şi pe mama ăluia cum mai plânge! „Ce plângi, cucoană, acum? Ti-a fost bine înainte când nu duceai lipsă de nimic? Ce simţi acum că fiu-tău e la pârnaie?”

    Nu contează cine sunt, cine au fost, cum gândesc! Nuuu! Contează doar ca noi să ne mai alimentăm un pic ura şi frustrările stând comod în faţa televizoarelor. Alea cu care am înfăptuit şi revoluţia ce ne-a scăpat de comunism. Alea în faţa cărora suntem toţi super-mega-ultra deştepţi, politicieni perfecţi, legiutori fără pete şi dubii. Pentru că da, acolo, ţintuiţi pe canapea sau fotolii, cu berea alături şi telecomanda în mână ca o armă mortală, suntem cei mai buni în toate.

    Noi ştim sigur ce trebuia făcut, contabilizăm ce nu s-a făcut şi tragem concluzii ca nişte adevăraţi examinatori. Pentru a ne alimenta orgoliile avem nevoie de circul ăsta pe care televiziunile au înţeles şi ni-l aduc la botul calului în fiecare zi. Să ne putem simţi şi noi măcar pentru câteva ore buricul pământului în materie de analiză de orice fel.

    De aia nici nu ne revoltăm şi fraternizăm cu golănaşii ăştia din conducere în continuare. De aia ne place în funcţia de premier un jmecheraş de cartier care dă cu bâta în baltă de câte ori are ocazia. Unul a înjurat ca la uşa cortului întreaga presă din tabăra adversă. „Păi ăia de mă luau pe mine la jumulit de-mi mergeau fulgii primeau bani de la opoziţie. Ştiam eu! Ia să le zic io s-o sugă din picioare, aşa, de-al dracu, folosind o remarcă a unui confrate de-al lor!

    Ăsta e premierul de ne place, el e speranţa noastră pentru viitor, garanţia noastră că nimeni nu ne va urni fundurile pe jumătate putrede din faţa televizoarelor, să ne oblige să punem umărul la muncă, să construim totuşi ceva în ţara asta.

    Ăsta e bun, că cere nemernicilor din diaspora să plătească contribuţii sociale în ţară. Păi, dacă au venit cu pretenţii la alegeri, să plătească frate! S-au băgat ei să ne strice nouă liniştea. De ajungea Ponta preşedinte nu am fi avut nevoie de suplimentarea contribuabilor, băi! Atunci toţi banii ar fi curs pe Dunăre şi fiecare am fi stat cu plasa în mână pe malul ei să-i adunăm.

    Acum nu avem cu ce susţine pensii şi şomaj şi spitalele ce stau să cadă pe părinţii şi copiii noştri bolnavi. Avem nevoie de mai mulţi contribuabili, iar dacă acei contribuabili doar plătesc fără să beneficieze de niciun avantaj cu atât mai bine! Ajutor să ceară şi ei de la ţările în care au plecat!

    Noi nu vrem locuri de muncă. Nu vrem un premier cu viziune economică, nu vrem să scadă numărul de asistaţi. Ne e bine aşa. Putem vorbi şi dacă mâncăm mai puţin. Trăim mai bine fără învăţătură prea multă, doar ştie oricine, din bătrâni, că învăţătura prosteşte. Şi noi nu vrem sub nici o formă să fim proşti. Vrem să rămânem deştepţii lumii, cu mintea odihnită, să putem clădi castele din cărţi de joc în continuare. Să le dăm denumiri pompoase, să ne prefacem că avem industrie, că luăm premii internaţionale, că avem infrastructură, chiar dacă ea e doar desenată cu markerul pe hârtie.

    Ne chinuim de un sfert de deceniu să patentăm prototipul omului complet fericit şi implinit fără să mişte un deget. Iar dacă asta presupune să mai cerşim ceva bani pentru buget, atunci s-o facem, ce mama mă-sii!

    Ce lăsăm copiilor noştri? Ideea, băi, ideea liberă! Mândria de a fi român deştept fără să fi studiat decât lecţiile oferite gratis la tv de câte un oarecare îmbrăcat la patru ace, ce vine să ne spună că el ne vrea doar binele, dar pentru asta trebuie să mai întindem şi noi mâna pe la alţii, să mai aducem nişte bani, să mai inventăm nişte taxe pentru cei care muncesc şi să le mai găsim celorlalţi nişte scuze. 

    12 comentarii

    Din categoria Cotidian