Arhive pe categorii: Dezrădăcinare

Hai repede, că mor!

Văd că v-a plăcut povestea miresei ce-am fost eu mireasă cu izmenele aferente. Să vă mai povestesc atunci.

V-am zis că am apucat să mă întâlnesc cu socru-meu şi să negociez bazele viitoarei noastre colaborări. Dar restul familiei era curioasă să vadă cu cine au de-a face, că prea multe nu înţeleseseră din ce spusese omul. Soacră-mea, în special, ardea de nerăbdare să vadă pe cine o să chinuie de atunci înainte. Nu prea corespundeam standardelor ei de frumuseţe. Bătrânul se dusese acasă şi-i spusese:

  • Muiere, ce să-ţi spun? Parcă e nepoată-ta a mare. Tot aşa, micuţă, slabă şi cu ochii ăia mari, verzi.

Ce-a înţeles soacră-mea? Că-s cam urâţică, cu ochi de viţel, albi. Dar asta era acum, nu mai avea de unde alege, deşi ea-şi visa săraca o fată frumoasă ca ea, cu ochi mici, căprui, frunte lată şi burtă mare ca fie-sa. Una sănătoasă, aşa, nu albinoasă ca mine. Na, se pricopsise, se pricopsise, trebuia să mă înghită aşa cum eram. Şi tot neamul era curios să mă cunoască, aşa că mă îmbarcă cumnată-mea cu cumnată-meu într-o sâmbătă între mâţele alea mici în maşină şi hai la Izvoare, să ne cunoaştem. Eram veselă tare pe atunci, cam ca acum. Tot drumul am glumit, am râs, m-am hârjonit cu alea mici, am ajuns imediat. Mă dau jos din maşină, intru în bătătură, efuziune, pupături, mânca-o-ar mama, alea, alea! Ce să spun, o fericire continuă!

În bucătăria de vară se adunaseră deja neamurile. Fratele soacră-mii cu nevasta, un văr de-al socrului de stătea gard în gard cu noi, cu nevasta. Acum, eu m-am lipit ca marca de scrisoare de ultimii, mai ales că aveau o fată de vârsta mea şi ne-am potrivit noi tare-tare încă de la început. Şi ei erau oameni calzi, iubibili, fără ascunzişuri răutăcioase cum mi s-au părut ceilalţi. Măi, asta e situaţia, om eram şi eu şi aveam preferinţele mele.

Cumnata soacră-mii s-a fiert instantaneu! Cum să îndrăznesc eu, o mucoasă, să îi bag în seamă mai mult pe ăilalţi, care nu erau aşa de apropiaţi în grad ca ei! De parcă aş fi ştiut şi m-ar fi interesat prea tare care de ce grad e. Soacră-mea s-a fiert şi ea, că de, erau neamurile ei. Lena, cumnata cu pricina, a rămas cu ghimpele înfipt în inimă şi-n ochi. După ce-am născut şi m-a abandonat bărbatul din dotare la mă-sa şi la tac-su, fiindu-i total nefolositoare în momentul ăla, mai ales că mă făcusem şi mai urâtă şi mai slabă, vai mama mea, venea şi băga băţul printre gard.

  • Fa, Riie, cum vrei fa să se mai uite fiu-tău la asta? Nu nu vezi cum s-a făcut? E urâtă ca dracu’, fa! Ascuţită cu ochii ăia scoşi! Şi umblă pe drum de parcă-i beată. Normal că fiu-tău n-o suportă. Să-şi găsească băiatul alta şi s-o lase! Ce dacă au un copil, îl opriţi voi şi-l creşteţi, ce e singurul divorţat?

Soacră-mea se cam îndoia…încă. Mai că i-ar fi dat dreptate că mă vedea şi eu cum ajunsesem şi că nu eram bună de nimic, dar nici nu-i venea să se facă de râs în sat. Aşa că mă blagoslovea în fiecare zi, blestemând ziua în care am picat pe capul ei.

Ei, a trecut timpul, s-au certat pe-un cot de pământ, un viţel şi-o butelie. Ceartă din aia cu poale ridicate, blesteme, duşmănie mare, aşa cum frumos şi responsabil se face la ţăranii noştri. Nu şi-au mai vorbit o perioadă…până pe la paşti când îmi dă soacră-mea un coş cu colaci şi ce mai era de împărţit, să trec şi pe la cumnată-sa. Eu, copil cuminte, mă duc. Aia mă primeşte nesperat de bine. Mă pofteşte în casă, stăm de vorbă mă serveşte cu prăjituri, lapte şi miere, ce mai. Eu mai aveam drumuri de făcut, aşa că mi-am luat copiii de aripă şi am plecat mai departe, urmând să-mi iau coşul când mă întorc acasă. Buunn, mă şi întorc, doar că de data asta laptele se acrise deja şi mierea se făcuse fiere. Şi numai că nu m-a zvârlit peste gard, aşa de urâtă i-am devenit. Mi-a dat coşul cu colacii mei înapoi, ameninţându-mă că o să pună acatist şi-o să blesteme iar eu, păcătoasa, recunosc, mi s-a ridicat un fir de păr fix în creştetul capului. Mi-am luat copiii, m-am dus casă şi-am aruncat colacii la porci. Dacă or fi fost nişte încornoraţi pe acolo pe ei, au greşit direcţia.

Ei, du-te vreme, vino vreme, trecu timpul… Ăştia tot în duşmănie, dar aşa, mai moale. Pe mine mă durea la bască, oricum nu erau neamurile mele preferate. Până într-o vară când m-am trezit de dimineaţă că strigă cineva la poarta cea mare.

  • Riiieee, Riiiee, Riie! Era frate-său. Soacră-mea nu era acasă, cred că era pe la grădină. Eu cu copiii şi cu socru-meu pe bătătură.
  • Ce e mă, Tuică, ce strigi aşa?

  • Mă Lache, hai mă, că moare Lena!

  • Îu, ce vorbă e asta, cumnate?

  • Hai mă Lache, trage să moară de azinoapte, îi aprinserăm lumânarea, e gata!

Socru-meu se închina nehotărât. Îi zic:

  • Da du-te dacă te cheamă, c-o fi păcat. Dacă moare? Eu nu merg, că n-am ce căuta, dar mata trebuie să te duci.

A plecat omul, crucindu-se, pe coastă în sus. După zece minute a venit înapoi.

  • Mă tată, zice, hai şi tu, că pe tine te vrea.
  • Pe miiineee?

  • Da, cică neapărat să te duc pe tine, că altfel nu poate să moară!

  • Măi să fie, cât de importantă ajunsesem! Frăţică, mai era cineva ca mine? M-am curăţat un pic, am schimbat basmaua şi şorţul şi am ieşit pe poartă, aşa, mai ca Prissy în „Pe Aripile Vântului”. Parcă-mi venea a mă întoarce, că nu prea-mi plăcea să dau mâna cu moartea, nu mă încânta ideea. Mai ales că muierea asta alesese singură să mă gonească din viaţa ei, fără să-i fac nimic. Ajunsă acolo, surorile ei mă văd şi mă înconjoară imediat.

    • Îuu, mumă, bine că venişi! Hai, că de când te aşteaptă, fata mea! Se duce sora noastră, se duce, Luci!

    Eu am întrat în casă tremurând. Mirosea a lumânări aprinse, tămâie, oţet, tot felul de mirosuri grele. În camera bună, întinsă pe pat, pe cuvertura cu flori roşii, zăcea Lena. Trasă la faţă, galbenă, cu o cârpă albă legată peste basma, pe frunte. Respira greu cu ochii închişi. Una din surori îi ţinea bine mâna cu lumânarea aprinsă. M-am închinat. Doamne fereşte, am gândit cu păcat şi uite că biata muiere chiar moare.

    • Lenăă! Fa, Lenă! Scoal’, fa, sora mea, că uite, veni Luci! Scoal’ şi vorbeşte cu ea, că de azinoapte o strigi! Uite, veni la tine!

    Eu m-am aşezat uşurel pe marginea patului, ajutată puţin şi de brânciul pe care sora vorbăreaţă mi-l dăduse. Muribunda m-a simţit şi mi-a luat mâna în mâna ei. Hopa, mi-am zis în gând, acum m-a luat dracu de tot, dacă moare cu mine de mână. Măi, mă apucase aşa, un soi de leşin. Mi-am dres glasul şi am scos un scâncet.

    • Ce faci, Băbiţă, aşa te lauzi? Ce te doare, hai să vedem, cu ce te pot ajuta, să-ţi revii.

    Lena răsufla mai greu. Hop, îu, o omor! Mai bine tac. Tac şi-i masez uşurel mâna care mă ţinea strâns. Mai trece un timp şi o văd că deschide ochii.

    • Bine că venişi, mumă! Ce mai faci tu?
  • Da cum să nu vin eu ma mata? Eram prin curte cu copiii când strigă Tuica! Da’ mata de ce nu eşti cuminte şi vrei să ne laşi aşa repede? Hai să-ţi aduc un ceai, să te faci bine.

  • Nuuu, nu pleca! Lasă că-mi fac astea ceai.

  • Fa, Mărie, spune-i lui Georgeta să-mi facă un ceai. Tu stai aci, mumă! Stai aci, că nu pot muri fără tine!

  • Ia mai taci, că nu eşti matale de murit! Trebuie să te ridici să trăieşti, că mai ai multe de făcut!

  • Offf, mumă, nu mai pot, s-a terminat! Mi s-au terminat zilele! N-o mai duc, gata! Azi mor!

  • Eu nu, ea da, eu nu, ea da, surorile ei plângeau cu muci şi căutau să scoată trusoul de înmormântare.

    • Ai Lenă, ia fii atentă! Unde-s prosoapele de dat la popă? Ia deschide ochii şi spune-mi cum le împart pe astea de le scosei din şifonier. Sora îşi întreba sora muribundă. Aia deschide ochii şi începe să dea indicaţii: Fa, uite prosoapele astea le împarţi la ai noştri, pe ăla i-l dai lui Lache ăla e pentru bărbatu-tău, ăla pentru popa, basmalele alea albe cu boboci mari le împarţi la surorile lui bărbatu-emu şi vouă, lui Luci îi dai pe aia cu ciucuri, să nu uitaţi de batistele-ale bune, de colo de sus, vedeţi că statul e învelit în ştergar pe policioară. M-au trecut fiori de gheaţă! Brrr, în ce film oi fi eu aci? Kusturica, mic copil! Pe-o parte îmi venea să râd, pe alta îngheţase şi sufletul în mine.

    Măi lume şi în mijlocul acestei scene atât de calde şi domestice, unde nu se trânteşte uşa de perete şi apare în totă splendoarea ei strâmbă şi mută, Georgeta, fata Lenei. Că nu am apucat să vă spun, dar Georgeta era un pic defectă din naştere. Strâmbă, sucită, cu defect grav de vorbire, ajunsese la vârsta aia printr-o minune şi dragostea cu care o îngrijiseră ai ei, pentru că doctorii nu-i dăduseră nicio şansă. Ei, a venit ea Georgeta c-o falcă-n cer şi una-n pământ şi direct în basmaua mea albă s-a înfipt, bâguind pe limba ei:

    • Afarăăă! Ieşi afară! Ieşi afară!

    Toate babele au sărit ca arse, s-o tragă de pe mine. Asta nu se dădea dusă decât cu părul meu. M-au trecut lacrimile de durere. Alea trageau de mine ca nebunele. Georgeta înfiptă în părul meu, mă-sa de mâna mea, surorile ei trageau de Georgeta, eu la mijloc.

    • Băbiţă, dă-mi drumul la mână şi lasă-mă să plec, te rog.
  • Nu pleci niciunde, aici stai! Făăă, Georgeto, du-te dracu că mă ridic de-aici şi te târnui pe toată bătătura, nebuna dracului! Eu am chemat-o, rămâne cu mine!

  • Georgeta, nimic. Surdă ca toţi surzii şi înfiptă bine în părul meu, ca toţi nebunii.

    • Fa, Ioană, smulge-i fa mâna din din părul fetei asteia şi dă-o afară! Au, Georgetă fi-r-a dracu tu să fii azi şi mâine şi-n ziua morţii că tu nici să mor împăcată nu mă lasi, nebuna dracului! Ieşi afară de la mine, ieşi! Ieşi că te păruiesc eu acu de nu te vezi! Mă pun cu parul pe tine de nu te mai ridici în veci, sărăcio!

    Ce să spun… se trezise moarta, stinsese lumânarea şi înjura ca la uşa cortului pe nebuna ce nu voia să-mi dea drumul deloc. Până la urmă au reuşit babele cumva s-o smulgă de pe mine şi cu smocul de păr aferent şi să-o scoată, pe sus, afară din cameră. Eu rămân cu mâna în mâna muribundei. Mă ţinea strâns şi gâfâia de efort, roşie ca racul. Mai roşie ca mine, care voiam să intru în pământ atunci, că afară oricum se adunase toată uliţa şi privea râzând, cu basmaua peste gură, la circul gratuit. S-au liniştit apele într-un final, Băbiţa a închis ochii la loc, epuizată, iar eu am reuşit s-o conving să-mi dea drumul la mână să mă duc la wc, că făceam naiba pe mine de la atâtea emoţii trăite. Cum am scăpat, ca din puşcă, direct pe poartă am zburat şi coasta până acasă mi s-a părut prea mică, aşa repede am ajuns. Nici că m-am întors, dar nici Lena c-a mai murit. S-a sculat din patul morţii, a pus prosoapele, basmalele şi batistele la loc şi trăieşte şi-n ziua de azi. Acu’, eu doar mă întreb… cum mă mai cheamă când o fi să moară cu adevărat?

    Anunțuri

    17 comentarii

    Din categoria Dezrădăcinare

    Colacii de Sfânta Maria

    Impletituri_pt_p_490534d72ecd4– Aş face şi eu colaci, mamă Mariţă, dar nu ştiu cum să-i fac…

    – Cum să-i faci, mumă? Faci şi tu cocă de pâine şi o modelezi aşa, ca pe colac şi o bagi la cuptor. Ştii să arzi cuptorul?

    – Nu l-am ars niciodată singură, dar am vazut. Am băgat lemne, doar nu l-am verificat eu.

    – Lasă asta, că mă uit eu să fie ars cum trebuie. Da’ tu ai frământat, mumă, vreodată pâine? Că eşti aşa tânără… N’ai avut când să înveţi.

    – Ei, asta ştiu… ce poate fi greu?

    Abia împlinise 21 de ani, avea o fetiţă şi burta la gură, aştepta al doilea copil. Se apropia Sfânta Maria şi tot satul împărţea ca-n zi de mare sărbătoare. Pe fata ei o chema Maria şi ar fi făcut colivă s-o ducă şi ea la biserică, dar vezi, cum să se ducă aşa, cu coliva goală. Îi era ruşine. Socrii plecaseră la băi, iar bărbatul dăduse bir cu fugiţii. O lăsaseră singură cu toată gospodăria şi nu era decât o mână de om de-o sufla vântul pe drum. Aşa, gravidă cum era, ziceai că-i un copil malnutrit din ţările africane.  Mai venea baba asta, Mariţa, să mai stea cu fata cât făcea ea treabă. Ar fi ajutat-o ea baba mai mult, dar era bătrână şi căzută, săraca. Abia mergea cocoşată şi sprijinită în baston.

    S-a urcat în pătul şi a cernut făină până a umplut căpisterea. Erau mulţi ce vor veni cu împărţituri, trebuia să-i ajungă colacii. A coborât cu greu cu povara suplimentară pe scara din ţevi de metal. A pus apoi apa la încălzit şi turtele la muiat. Folosea turte din drojdie de vin frământate toamna trecută cu mălai şi uscate la soare. A pus o lingură de sare în apă, şi-a suflecat mânecile, şi-a făcut cruce şi a purces la frământat. Întâi a amestecat maiaua, a lăsat-o să se ridice, rugându-se să fi pus destulă turtă. Apoi, turnând puţin câte puţin, a încorporat toată apa. Coca devenea grea, ca un copil mic plămădit atunci de mâini binecuvântate. O durea spatele şi burta îi atârna grea, dar frământatul trebuia terminat, aşa că a strâns din dinţi şi a continuat.

    Baba ajuta şi ea cum putea: ţinând de căpistere şi încurajând-o deşi vedea ea bine că mâinile alea de copil nu au puterea necesară luptei cu aluatul. Într-un final a terminat, s-a curăţat pe mâini, a făcut cruce cu latul palmei pe aluat, l-a acoperit cu ştergar curat şi l-a lăsat la căldură să se odihnească şi să crească. A adunat coceni lângă cuptorul din gradină, a aprins focul şi a aşteptat cuminte să se termine de ars. Aluatul s-a ridicat între timp, a umplut căpisterea, dospit şi plin de viaţă.

    – Acum ce-i mai fac, mamă Măriţă?

    – Ia cu muma aşa, câte puţin, frământă bine din nou şi după aia rupi câte o bucată mică, o faci sul şi o împleteşti. Iar capătul ăsta cu buclă, îl întorci peste. Eu doar de ăştia ştiu să fac, mumă, mai mult nu te pot învăţa.

    – Păi aşa e bine, nu voiam mai mult. Aşa îi face şi Mica.

    I-a modelat pe rând, în timp ce baba plimba căruciorul pe lângă foc, i-a aşezat în tăvi şi le-a acoperit cu ştergar. La sfârşit a mărunţit o bucată de brânză de oaie, i-a adăugat două ouă, a întins bine cu făcăleţul trei foi de aluat pe care le-a umplut cu magicul amestec, le-a rulat şi a încropit aşa o tavă de plăcinte. Când cuptorul a început să dogorească şi mâna de făină aruncată pe vatra curăţată a luat foc, a pus tăvile pe rând pe lopată şi le-a vârât la copt. A acoperit uşa cuptorului cu tablă, a încărcat-o cu jar şi s-a odihnit.

    În cuptor colacii au crescut, au transpirat, s-au rumenit şi au eliberat parfum de Dumnezeu peste bătătură. Când ora s-a scurs, au scos tăvile şi au eliberat colacii aşezaţi frumos, în şir, pe stergar curat în coş de nuiele.

    – Să nu-i rupi acu’, mumă. Lasă-i să vină de la moară!Ia un şervet curat şi şterge-i cu-n pic de apă. Dă-le faţă.

    – Doar plăcinta o rupem, mamă Măriţă! Să cinstim cum se cuvine ziua de azi.

    În zi de sărbătoare, când vecinii au strigat la poartă, masa era plină de colaci şi bunătăţi. Muierile s-au mirat spunând ” bogdeaproste”, ştiau că stăpânii nu-s acasă şi fata aceea firavă are prea multe în spate. A doua zi se întorceau călătorii.

    – Sărut mănâ, Ticule! Sărut mâna, Mică!

    – Să trăiţi!

    – Ia uite Lache, fata asta a şi împărţit. Cine ţi-a făcut, mumă colacii?

    – Eu i-am făcut.

    – Păi ai ştiut, tu, să-i faci?

    – M-a ajutat mama Măriţa.

    – Ei, lasă că sunt buni şi aşa… Bine că ai avut ce pune pe masă când au venit muierile cu împărţituri. Puteai să stai şi fără, ştiau ele că nu-s acasă! Oricum n-ai ştiut să numeşti toţi morţii pe ei.

    6 comentarii

    Din categoria Dezrădăcinare, Uncategorized

    Pentru un animal

    – Băi, vere Lache, dă-mi mă purceaua! Nu vezi, mă, că nu e purceaua ta? E purceaua mea, măi vere, ţin la ea ca la ochii din cap!

    – Măi Jenică, tu ai înnebunit? Cum să-ţi dau mă porcul din bătătură? E purceaua mea, vere! Singură a venit şi a intrat în curte! Uite-te şi tu cum se înţelege cu porcii ăilalţi! Erau ei aşa dacă nu creştea în bătătura asta?! Ce dracu băi vere, te ştiam om serios!

    – Hai mă vere, dă-o dracu de treabă! De când ai mă tu purcea ca a mea? Mă uit la ea ca la ochii din cap, face doi ani în iarnă şi tu vii să-mi spui acu’ că nu ştiu ce-am crescut doi ani în bătătură, mă?

    – Mă Jenică, asta e purceaua mea. Nu-ţi dau eu purceaua din bătătură că zici tu. Uită-te şi tu, a venit cu purceii după ea, cum am dus-o la pădure. Tu mă crezi prost, mă? Du-te mă dracu’ şi caută-ţi purceaua pe unde ştii că umblă, nu veni să iei animalul din curtea mea că te dau dracu cât ai clipi şi cât mi-eşti tu de văr! Pe Lache te găsişi tu să-l prosteşti mă?

    – Treaba ta, vere! Eu mă duc la poliţie, să ştii! Nu las eu lucrurile aşa. Lasă tu că dacă nu eşti om de înţeles, am eu ac de cojocul tău! Te bate Dumnezeu mă, aşa să ştii! Ajunsei să-mi zici tu că sunt hoţ când tu îmi închisăşi purceaua şi nu vrei să mi-o dai neam îndărăt!

    – Du-te şi-n pizda mă-tii! Demonstrează că e purceaua ta! Ai vreun semn la ea, mă? Arată-mi dacă ai vreun semn! Eu îţi arăt acum că e a mea, că o cunosc, are semn făcut de mâna mea!

    – Dracu s-a gândit bă că o să-i furi tu purceaua să-i fac semne! Fi-ţ-ar semnele-ale dracu de om tâmpit ce eşti! Îţi aduc martori câţi vrei tu, mă, că toată uliţa îmi cunoaşte purceaua. Ce dracu vrei să-ţi mai aduc?!

    – Nu-ţi dau purceaua şi pace. Du-te de unde ai venit, reclamă-mă, fă ce-oi vrea, purceaua asta nu iese pe poarta aia de-ar fi s-o omor cu mâna mea, aşa să ştii! Du-te dracu’ de nebun!

    – Biiineee, vere! Mai stăm noi de vorbă, dacă aşa ţi-e purtarea. Să fiu al dracu de nu te duc la judecată! O să vezi tu!

    – O să văd pe dracu’ să te ia de gât! Să nu te mai prind la poarta mea că mă pun cu parul pe tine, aşa să ştii! Auzi al dracu’, să-i dau eu animalul meu din bătătură!

    Obiectul scandalului grohăia mulţumit privind pe sub urechile-i clăpăuge oamenii ce se înjurau ca la uşa cortului. Era o mândreţe de purcea de vreo 120 de kg, roşcată, o corcitură cum aveau din ce în ce mai mulţi săteni pe timpul ăla.

    Oamenii aveau obiceiul ca de cum se desprimăvăra să ducă turmele de porci în pădure şi să se ducă doar din când în când să vadă ce fac, câţi purcei mai au, dacă nu cumva e vreunul bolnav. Pădurea bogată de pe malul Dunării îi hrănea pe toţi cu rădăcini şi tot felul de fructe, iar toamna le încredinţa sătenilor porcii gata crescuţi, numai buni de valorificat.

    Acum, îşi lua şi ea tainul ei, că mai era câte unul care murea, sau câte o scroafă căreia îi plăcea atât de mult libertatea, că se pierdea în mijlocul pădurii cu turmele de porci mistreţi şi nu se mai întorcea în veci. De cele mai multe ori însă, porcii ţăranilor mergeau acasă şi din când în când fătau purcei micuţi, vărgaţi cu roşu şi cafeniu, cu urechile ascuţite, semn că tatăl fusese cu siguranţă un mistreţ.

    O astfel de corcitură era şi purceaua pe care se certau creştinii. O mândreţe de purcea ce se apăra de muşte cu coada ei făcută covrig, nepăsătoare şi nesimţitoare, uitându-se când la unul, când la celălalt cu un soi de interes de parcă ar fi aşteptat să afle care iese învingător din lupta asta surdă. Nici nu-i păsa pe mâna cui rămâne.

    Amândoi păreau să aibă dreptate. Jenică era convins că purceaua e a lui. Îi dăduse drumul să culeagă dudele căzute din dudul de la poartă şi animalul când s-a văzut singur a plecat grohăind şi păscând pe lângă garduri, până s-a pierdut în  sat. Sigur nu era el că a ajuns purceaua tocmai la poarta lui văru-său, dar semăna atât de mult cu animalul lui, că nici nu avea cum să fie alta!

    Lache crescuse şi el o purcea identică. Nu prea-i era la suflet, că al dracului animal, cum prindea câte un pui de găină pe bătătură, cum îi sucea capul şi se înfrupta din el ca din trufanda. O tot bătuse, o ţinuse închisă, îi pusese lanţ peste bot, de pomană. Ar fi tăiat-o, da-i părea rău de ea că era bună de prăsilă.

    Prin primăvară, ce dracu păţise-nu ştia- că începuse să slăbească văzând cu ochii. Nu mai mânca, abia bea apă şi ajunsese să nu se mai ţină nici pe picioare. Ce nu i-a făcut omul! A băgat în ea vitamine, antibiotic, a pus muierea să-i fiarbă tărâţele. Totul a fost în zadar. Avea purcei care riscau să moară de foame, tânjeau săracii şi erau vai de capul lor, încât nici nu îndrăznise să plece cu ei la târg. Cine i-ar fi cumpărat aşa jigăriţi?

    Îi era necaz că pierdea bani buni şi ca să se mintă că pierderea era mai mică tăiase din ei pe rând, câte unul, câte unul. Mai rămâseseră doi, cei mai prăpădiţi, care se încăpăţânau să trăiască. Când a văzut că nu-i chip să-şi revină, a urcat-o în căruţă într-o dimineaţă, cu tot cu purcei şi a lepădat-o la marginea pădurii să se aleagă ce s-o alege de ea. Şi-a luat apoi gândul că ar mai putea s-o vadă vreodată în bătătură. A bifat-o pe catastiful pierderilor şi a mers mai departe.

    Uite că acum, când vara e aproape trecută, apare pe uliţă purceaua asta cu purceii lui după ea. Când a văzut-o nu-i venea să creadă. A intrat repede în curte şi şi-a chemat muierea.

    – Riie, vino repede! Da acu’, fă, nu peste un an! Ce te moşmondeşti atât?

    – Ho, omule, că eram cu ochelarii pe nas în maşina de cusut! Venii, uite. Ce vrei?

    – Fă, uită-te bine, aia nu e purceaua noastră, aia de-am dus-o acu două luni la pădure?

    – De mă Lache, io ştiu… Seamănă cu ea, dar aia era jigărită rău, omule! Asta trece de suta, cum crezi tu că a ajuns jigărita aia aşa?

    – Fă, proastă te-a mai făcut mă-ta! Păi dacă a mâncat şi a trăit bine în pădure cum să se facă? Ce, e prima purcea ce s-a îngrăşat pe câmp?!

    – Nu e, Lache, dar purceaua noastră abia mai putea bea apă, când să-şi revină aşa?

    – Uite aşa bine! Cred că-i rămâsese un os în gât şi din zdruncinătura căruţii i-a sărit atunci şi s-a făcut bine. Ce, nu s-a mai văzut aşa ceva? Ţin-te dracu colo, să o băgăm în bătătură.

    S-a ţinut baba şi purceaua nu s-a lăsat prea mult rugată. Lasă că nici singură nu ceruse să intre, cum se lăuda Lache acum,  nici nu s-a opus foarte tare. A simţit miros de porci în curte şi curioasă, a intrat. Poarta s-a închis în urma ei, dar purcelei, când a dat de lucernă verde şi apă proaspătă, nici că i-a păsat. Parcă era dintotdeauna în bătătura aia.

    D-aia stătea până şi Lache în cumpănă şi era sigur că nu face nici un păcat când susţine sus şi tare că e purceaua lui. Ba îşi adusese aminte şi de semnele particulare pe care le avea animala de mică şi le descoperise pe toate la purceaua asta! Întrebase şi copiii, luase martori şi nepoţii, dar ce era să spună bieţii de ei? Să-l contrazică nu puteau, să-i confirme spusele nu aveau cum. Ce ei o crescuseră? Pe ei îi interesau semnele porcilor din bătătură? Ba fiu-său, când îi spusese toată tărăşenia, sărise cu gura pe el s-o scoată pe poartă şi să-i dea drumul să se ducă unde-o vrea. Dacă rămânea la ei era a lor, dacă se ducea la Jenică era a lui. Minte de copil prost!

    Jenică s-a ţinut de cuvânt, a venit cu poliţaiul la poartă.

    – Mă , nea Lache, eu te cred, bre, ce nu te cunosc eu pe mata?! Doar nu ai mata nevoie să furi animalul altuia.

    – Aşa mă tată, vezi că ştii?! Tu eşti băiat deştept, taică, dar ce să mă fac cu nebunul ăsta de pică aşa pe capul meu? Parcă e turbat!

    – Mă, nea Lache, ştii ce zic eu? Dă, bre, drumul purcelii pe uliţă, s-o vedem unde trage. Aşa se potoleşte şi nea Jenică şi terminăm şi noi cu scandalul şi cu reclamaţiile.

    – Dau, taică, dacă zici tu, îi dau, uite.

    Şi a scos-o pe poartă cu asistenţă. Se adunase lumea ca la urs, venise şi Jenică, adusese cu el şi vecini, poliţaiul era şi el atent să vadă ce face matahala… A dracu’ purcea, aproape c-o luase pe uliţă către Jenică. Animalul tot animal, ar fi intrat şi-n curtea ăluia tot ca pe moşia ei. Abia a întors-o din drum s-o aducă înapoi! Acum nu o mai lasă, fie ce-o fi! E purceaua lui şi cu asta basta. Ia să îndrăznească ei vreunul să comenteze în faţa lui că le arată el cine e Lache. Nu s-a născut încă omul care să-şi bată joc de munca şi de cuvântul lui!

    – Bă vere, vezi bă că nu eşti cu sufletul curat?! De ce n-o lăsaşi bă să meargă până la capăt să vedem dacă intră în curte la mine sau nu? Nu vezi bă că eşti hoţ?

    – Bă Jenică, tu să nu mă faci pe mine hoţ că dau cu tine de pământ, bă! Hai sictir, măi, animalule! Am ajuns eu să mă faci tu hoţ, tu care ţi-ai făcut toată averea din furat de la colectiv! De-aia nu-ţi ajută, mă, Dumnezeu de ţi-a dat şi nepotul ăla handicapat! Ajunseşi tu să mă faci pe mine hoţ, ai? Handicapaţii dracu’ ce sunteţi!

    – Aşa, vere, ajunsăi să mă faci şi handicapat şi să-ţi râzi de famila mea! Bine, bă, las-o, dă-o dracu de purcea că nu stau eu într-un animal. Da’ de cap să-ţi fie, bă! Mă duc şi dau acatist la biserică, mă, nu las eu lucrurile aşa, vezi-ţi de treabă! Să ajungi să se aleagă praful de toată averea ta, mă! Praful să se aleagă, auzi! Să vezi şi tu cum e să fii handicapat ca mine şi ca familia mea! Eram bun când aveai nevoie de mine şi de camion să-ţi cari marfa, atunci eram bun, vere! Acu’ ajunsăi handicapatul tău şi te crezi în drept să-mi iei animalul meu, munca mea, mă! De capul tău să fie!

    – Du-te, bă, dracu’, dobitocule! Ai tu porci, ştii tu să creşti porci! Ai fi ştiut pe dracu’ dacă nu te-aş fi învăţat eu ce să faci. Dă-i drumu’ să nu te mai prind pe la poarta mea că pun câinii pe tine, handicapatule!

    – Lasă, vere, că Dumnezeu nu doarme! Eu nu mai calc pe la poarta ta, bă, nici „bună ziua” nu mai vezi de la mine, dar nici tu nu o să mori liniştit!

    S-au despărţit supăraţi şi supăraţi au rămas şi dincolo de moarte. Peste ani, Lache, mai bătrân, s-a dus primul. A făcut un atac cerebral şi s-a topit de tot într-o lună.  Jenică a vărsat un strop de vin şi a zis un „Dumnezeu să-l ierte” din vârful buzelor, ca după aceea şarpele diavolului să-l muşte de inimă şi să-i aducă o lucire de satisfacţie în ochi. „Când ţi-am spus eu că Dumnezeu nu doarme, nu m-ai crezut, vere! Îmi luaşi purceaua şi mă lăsaşi cu piatră la inimă. Credeai că nu o să ajungi să plăteşti odată?”

    8 comentarii

    Din categoria Dezrădăcinare

    Dispariţia

    Se întorcea acasă cu umerii căzuţi, cu privirea în pământ şi gândul dus aiurea. Trecea printr-o perioadă grea în care sufletul îi ingenunchiase sub povara unei existenţe fără nici o bucurie. Se trezea dimineaţa, pregătea micul dejun, pleca la serviciu, se întorcea, gătea, spăla, încerca să supravieţuiască. Viaţa nu mai avea nici un înţeles, clipele de linişte erau puţine şi certurile multe. Intra pe uşă şi o întâmpinau cuvinte grele şi ochi duşmănoşi. Loviturile erau din belşug, satisfacţiile inexistente.

    În ziua aceea paşii purtau inconştient un corp mai obosit decât de obicei. Nu-i venea să ajungă acasă, ştia că el ajunsese deja, presimţea o seară tensionată şi obosise de atâta ceartă şi scandal. Rareori se întâmpla să se abată din drum, însă în ziua aceea a simţit nevoia să coboare în centru şi să meargă o bună bucată de drum pe jos. Intrase în piaţă, băuse o bragă rece, cumpărase nişte peşte proaspăt şi îşi târşea uşurel paşii către locul supliciului zilnic. Norii negrii ce-i ameninţeau liniştea serii îi coborau pe frunte din ce în ce mai tare, cu cât se apropia de blocul lor de garsoniere. Când a ajuns pe strada lor, inexplicabil, i-au cedat genunchii şi a simţit nevoia să se aşeze undeva, să-şi tragă sufletul. Nu avea unde să stea, doar s-a oprit câteva secunde, a respirat adânc şi a plecat să-şi târască picioarele mai departe.

    Agitaţia era neobişnuită pe trotuare, dar ea nu a realizat asta decât când i-a văzut în mijlocul străzii pe el şi pe finul lor, gesticulând agitaţi. Un cuţit i-a trecut atunci prin inimă. Ceva rău se întâmplase, presimţea.

    – Sărut mâna, naşă! Cred că eşti obosită rău, se vede pe faţa mata.

    – Bună ziua, fine. Ce-i cu voi aici, în stradă? Nu urcaţi?

    – Salut! Te aşteptam. Să nu te sperii, o să fie totul bine.

    Intervenţia lui era abruptă şi în loc s-o liniştească a avut darul să-i spargă în cap toţi norii negrii ce-i planau mai devreme deasupra capului.

    – De ce să nu mă sperii, măi? Ce vorbă-i asta? Ce s-a întâmplat?

    – Nimic grav, naşă, linişteşte-te! Năşicul a dispărut de acasă şi încă îl căutăm, dar nu-ţi face griji, îl găsim noi.

    Se uita la finul ăsta al lor cu ochi goliţi de orice înţelegere şi parcă atunci îl descoperea prima dată. Brusc toate cuvintele iî s-au încâlcit în minte şi parcă tot ce se auzea în jur nu mai avea nici un înţeles, era rostit în altă limbă, una ciudată şi necunoscută. Văzându-i întrebarea din ochi, omul a mai repetat o dată cumplita veste şi a sprijinit-o, temându-se că o să cadă în stradă. Nu a căzut, nici nu avea de când s-o facă, încă nu procesase toată informaţia. Parcă murise deja şi tot ceea ce se întâmpla în jurul ei îi era străin, necunoscut şi neînţeles. De altcineva se vorbea, era o ştire banală, un fapt divers care nu o atingea cu nimic pe ea. Creierul îi era adormit.

    Şi-a tras uşurel mâna şi a plecat mai departe către casă. Vecinii, adunaţi în grupuri mici  pe trotuar o priveau cu milă şi înţelegere, ea îi saluta absent şi cu privirea dreaptă mergea înainte. Lângă scară, speriată, fetiţa ei plângea. A luat-o de mână şi a intrat cu ea în scară. Mânuţa mică tremura şi era transpirară şi ochii mamei s-au oprit pe lacrimile ce-şi urmau drumul pe obraji. I le-a şters uşor cu palma, a mângâiat chipul trist şi au urcat scările. În casă totul părea neschimbat, totuşi un gheţar poposise în mijlocul camerei înghesuite. Pe măsuţa pliantă un bileţel scris de o mânuţă un pic nesigură, aştepta. „Am decis să plec în lume. Să nu fii supărată Mami, o să fiu bine. Nu mai pot sta aici.” Atât. Câteva cuvinte aruncate pe un mic bileţel de hârtie de un copil de 10 ani. Dulapul răvăşit, cărţile şi caietele lăsate cuminte pe colţul canapelei, ghiozdanul lipsă, câteva haine îndesate în el şi un imens gol.

    Abia acum pământul s-a cutremurat şi mama s-a prăbuşit neputincioasă pe covor. Din ochii goi lacrimile refuzau să plece deşi o sugrumau şi nu o lăsau să respire. Copila a început să ţipe, bărbaţii se agitau fără rost în jurul ei. Cineva a venit cu o sticlă cu oţet. Mirosul înţepător i-a adus stomacul în gât şi a trezit-o. A împins mâna ce voia să ajute, s-a ridicat şi cu glas alb a început să întrebe.

    – Aţi anunţat poliţia?

    – Nu, îl căutăm noi. Nu te bagă nimeni în seamă la poliţie.

    – Asta nu decizi tu. L-ai bătut? L-ai certat? Ce i-ai făcut de a plecat?

    – Nu i-am făcut nimic! Spune tati, tu- l-am bătut eu pe frate-tău? V-am bătut eu pe vreunul din voi?

    Cu ochii în pământ copila scutură din cap într-un ezitant şi nerostit „nu”. Presimţea că fetiţa o minte, dar parcă acum nimic nu mai conta. A ieşit din casa atât de aglomerată şi atât de goală în acelaşi timp, ca şi cum pereţii ar fi vrut să se prăbuşească peste ea şi s-o sufoce.  Se simţea vinovată că tocmai azi oboseala o doborâse şi întârziase o oră prin oraş. Se aştepta la scandal şi critici de la uşă, toate adresate ei, nu la lovitura asta nimicitoare.

    – Unde l-aţi căutat? Hai la poliţie.

    – Peste tot printre blocuri, până la piaţă şi înapoi, până la autogară. Şi vecinii îl caută şi copiii s-au adunat şi au căutat prin toate locurile de joacă din împrejurimi.

    La poliţie, un plutonier sictirit şi flegmatic i-a luat la întrebări de parcă erau la interogatoriu. Toată furia pe care a putut-o aduna o mamă cât timp şi-a ascuns sentimentele a răbufnit atunci. L-ar fi lipit de pereţi pe acel poliţist insolent. Avea o poftă nebună să-l lovească continuu, să-l audă plângând, să-i vadă sângele sărind pe pereţi. Pe omul de lângă ea l-ar fi sugrumat demult, dar ştia că aşa nu va reuşi să scape decât de prezenţa lui, nu şi de influenţa-i nefastă asupra vieţii lor.

    – Domnule, am venit să depunem o plângere. Copilul nostru poate e acum departe, se face noaptea şi cine ştie pe ce mâini de oameni răi a încăput. Se tot vehiculează ştiri despre pedofici care racolează copii de vârsta lui, ar fi putut fi furat pentru organe. Dumneavoastră aveţi datoria să ne ascultaţi şi să ne ajutaţi, că de aia sunteţi plătit. Nu să ne jigniţi.

    Înbufnat, poliţistul a devenit brusc serios.

    – Poftiţi o coală de hârtie, scrieţi-vă plângerea, doamnă. Dar să ştiţi că protocolul spune că abia după 48 de ore de la dispariţie putem interveni. Până atunci poate vine înapoi.

    – Cu alte cuvinte până atunci poate muri sănătos, că poliţia doarme. Domnule în 48 de ore poate fi ciopârţit şi aruncat în Dunăre, poate fi trecut dincolo de graniţă, i se pot întâmpla numai nenorociri. Vouă numai idioţi vă fac protocoalele?

    – Doamnă, asta e legea şi vă rog să nu mă jigniţi că vă dau amendă! Nu vă permit! Domnule, vă rog să aveţi grijă cum vorbeşte soţia dumneavoastră, sare calul şi aveţi noroc că vă înţeleg durerea, altfel v-aş face dosar pentru ultraj!

    Cu capul în pământ soţul a tras-o cu putere de mână. „Hai, taci odată şi nu mai face valuri acum! Scrie şi hai să mergem!” Au scris plângerea, au luat numărul de înregistrare şi au plecat.

    – Eu vin pe jos. Nu mai pot urca în maşică când ştiu că undeva, pe străzile astea, copilul meu poate suferă. Nu merg acasă, faceţi ce vreţi. Eu mă duc să-l caut.

    Străzile agitate în prag de seară îi primeau paşii fără să se înfioare. Niciuna nu-i spunea nimic, niciuna nu voia să-i dea un pic ajutor, un indiciu.  Urmele paşilor număraţi peste zi rămâneau tăcute, ascunse sub alţi paşi grăbiţi, de seară. Întunericul cobora uşurel, ascunzând în faldurile umbrelor lui copaci, tufişuri, case. Odată cu el puterea şi speranţa se retrăgeau făcând loc disperării. Nici o adiere de vânt nu-i era părtaşă zbuciumului. Pe străzile drepte, perfect aliniate, drumurile duc totdeauna în acelaşi loc. Paşii au purtat-o şi pe ea spre casă, suflet rătăcit, pierdut într-o mare de oameni grăbiţi. S-a aşezat pe una din treptele de la intrare şi a îmbrăţişat cerul întunecat cu privirea. Lacrimile încă se încăpăţânau să-i lase ochii uscaţi. Ce rost mai aveau toate acum?

    Copiii şi vecinii erau încă pe străzi, căutând infriguraţi care pe jos, care cu maşina, care cu bicicleta. Paşii ei refuzau s-o mai poarte undeva, picioarele nu o mai ascultau. Se zvonea că odată cu băiatul ei dispăruse și unul din băieții vecinilor, proaspăt intrat la liceu. Perspectivele erau din ce în ce mai sumbre. Târziu, când strada începuse să se golească și oamenii să se întoarcă la casa lor, după colțul blocului a apărut în tânăr ducând de mână un băiețel speriat cu un ghiozdan în spate. Îl găsise rătăcind pe străzi, plângând disperat pentru că nu ştia să se mai întoarcă acasă. Primise în dar un aparat foto de la cel care-l amăgise cu o aventură de neuitat şi care, speriat de amploarea pe care o luaseră căutările, îl abandonase curând într-un parc din centru. Dumnezeu îl avusese în paza lui şi-l împiedicase pe adultul rău intenţionat să îi facă rău. Îl făcuse să abandoneze copilul incomod şi să păstreze adolescentul inconştient.

    Poliţia şi-a încetat căutările înainte de a le începe. I-au trimis la un psiholog care a considerat că copilul nu a suferit nici o traumă care să-i pună în pericol viitorul şi i-a trimis acasă, sfătuindu-i să nu-l mai lase să privească filme de aventuri sau să citească cărţi ce l-ar putea influenţa să plece iar. Nimeni nu i-a spus vreodată cum să trăiască de acum înainte cu spaima în suflet. Celălalt băiat dispărut a reapărut singur, după câteva zile. Amândoi au păstrat legea tăcerii, speriaţi de ce-ar putea păţi dacă vorbesc. Câteva zile, părintele agresiv şi-a schimbat comportamentul. Se speriase şi el văzând ce se poate întâmpla şi cum o schimbă o tragedie pe cea pe care o considerase slabă şi veşnic supusă lângă el. Păcat că l-a ţinut prea puţin, dar laşitatea şi spaima de transformarea pe care o văzuse la mama rănită, l-au făcut să-şi ascundă cu grijă de acum comportamentul agresiv faţă de copii.

    Viaţa şi-a urmat cursul, doar inima ei a mai tresărit mult timp speriată de câte ori auzea un copil plângând. Teama de ce s-ar putea întâmpla în lipsa ei o gonea zilnic ca pe un animal speriat, făcând-o să nu mai privească nici în stânga nici în dreapta şi să-şi măsoare în secunde drumul spre casă.

    Un comentariu

    Din categoria Dezrădăcinare

    Negociere

    Ţăran cu iniţiativă şi un ascuţit simţ al banului, Lache găsise repede metoda prin care să facă bani uşor fără prea mult efort. Avea o inteligenţă nativă şi o viclenie camuflată sub zâmbete răutăcioase şi vorbe pompoase care îl ajutaseră să răzbată acolo unde nimeni nu se aştepta. Nu era un om educat, făcuse patru clase cu greu, trecuse prin ele ca gâsca prin apă şi abia învăţase să socotească şi să scrie. Citea silabisit, dar asculta cu atenţie fiecare jurnal de ştiri sau emisiune politică  la tv şi învăţa din discursurile celorlalţi cuvinte grele care îl fascinau şi pe care le folosea după cum îi venea bine în cele mai nepotrivite momente.

    Şi din piatră seacă scotea bani, dacă din altceva nu mai putea! Vindea, cumpăra, revindea la suprapreţ, înşela la cântar, umfla preţurile în magazin, se tocmea şi te făcea din vorbe de jurai că nu ai întâlnit în viaţa ta om mai cinstit şi mai altruist ca el. Până să te dezmeticeşti mulţumeai cerului pentru că ţi-a scos în cale aşa un om cu suflet. Sufletul lui însă purta pecetea banilor. Nimic nu era mai important şi nu conta mai mult ca banul pus pe ban. Monezile le făcea fişicuri şi bancnotele teancuri după mărime şi importanţă şi îi ascundea în locuri care mai de care mai inedite prin casă: între cămăşile muierii, sub chiloţii lui, într-un anumit loc sub pat, în crăpătura unei saltele, oriunde avea impresia că sunt mai bine păziţi. În fiecare săptămână îi scotea, îi înşira pe masă şi îi număra făcându-le câte un nou semn la fiecare şi găsindu-le cu ingeniozitate un nou ascunziş.

    Dacă vorbeai cu el îţi lăsa impresia unui gospodar care munceşte zi lumină şi o parte din noapte. Adevărul e că-şi păzea avutul cu străşnicie şi se trezea din oră în oră în miez de noapte dacă i se părea ceva suspect, sau animalele gestante erau pe cale să fete. În rest, ştia să se folosească cu succes de munca altora pe care îi ademenea cu vorbe meşteşugite şi promisiuni pe care nu le onora aproape niciodată. Totdeauna îşi aroga meritele şi la sfârşitul muncilor făcea cumva să se certe cu cei care l-au ajutat şi să scape fără să plătească decât o mică parte din ce-a promis.

    Erau în sat câteva familii de ţigani săraci, pe care mai toată lumea îi folosea cu ziua, atunci când aveau munci mai grele de făcut. În perioadele de muncă intensă la câmp era aproape o bătălie care să-i tocmească primul. Ţiganii veneau la el când le era cuţitul la os să ceară împrumut un ban sau o sticlă de vin de sărbători, că nu aveau pe ce cumpăra. Îi ademenea cu câte un purcel jigărit, sau un miel refuzat la ţâţă, cu un bidon de vin şi o sticlă de ţuică şi nu mai reuşeau să se achite de datorie un an întreg! Îi veneau la muncă din primăvară până în toamnă, de câte ori avea nevoie şi-i chema şi în loc ca datoria să scadă nu ştiu cum se făcea că pârdalnica creştea de fiecare dată! Cu creionul chimic pe hârtie le făcea calcului în fiecare seară după o zi de muncă şi ei aprobau prostiţi, cu ochii ieşiţi din orbite, încercând să înţeleagă de ce lor le dă altceva când trag linie lângă linie pe perete.

    „Bre nea Lache, să fiu al dracu’ dacă mai iau vreodată ceva de la mata! Cum, mă, muncesc de o vară întreagă în bătătura asta şi tot mai am de plată?”

    „ Băi Aurele, tată, hai să mai facem socoteala o dată. Eu nu te înşel pe tine tată, că nu am nevoie de banii tăi! Ţi-am dat un miel la Paşti?”

    „ Mi-ai dat, dar ăla a fost mâţ, nu miel! Abia a ajuns să pun pe masă la copii, zic zău!”

    „Aurele, nu te face porc! De ce nu ai zis atunci că nu-ţi place? Îl mâncam eu mă, cu copiii mei, nu ţi-l mai dădeam ţie! Al dracu’ tu cu pielea de pe tine, atunci când nu aveai de niciunele plângeai la poarta mea, acum faci pe nebunul! L-ai luat sau nu l-ai luat?!”

    „L-am luat, bre, asta e acum. Capul meu ăl prost! L-am luat, na!”

    Puseseră o masă în faţa scării şi stăteau acolo faţă în faţă, Lache direct pe platforma de ciment pe care aruncase un ţol şi ţiganul în faţa sa, pe un tamburel de lemn. Îşi pusese pălăria alături, pe alt scaun şi vorbea gesticulând amplu, bătându-se cu palmele peste coapse, ridicându-se de pe scaun grăbit şi aşezându-se la loc înjurând, învârtindu-se şi transpirând de nervi. Fiecare avea pe masă câte un păhăruţ cu vin, dar niciunul nu se mai gândea să se atingă de el. Vinul se încălzise în pahare, aşteptând ca bărbaţii să se înţeleagă.

    „Bun, un miel, 1 milion două sute, mai adăugăm şi două sticle de vin pe care ţi le-am dat în februarie, 5 zile de muncă. E aşa, sau nu-i aşa?”

    „E, fir-aş al dracu’, e!”

    „Ai venit în ziua de paşti şi mi-ai cerut o damigeană de vin? Eu ţi-am dat pe deasupra şi o sticlă de ţuică. Este?”

    „ Bă nea Lache, să fiu nebun dacă nu a fost o poşircă vinul ăla al mata! Ai pus apă în el, nu-i aşa? Zii zău!”

    „ Mă porcule, dacă mai zici odată asta te dau afară pe poartă! Nu-ţi e ruşine, mă? Ţi-am dat vin din cel mai bun, din care beau eu şi tu te porceşti cu mine acum? Vin de ăsta îţi scot de o săptămână la masă! Am băut mă şi eu cu tine? Am băut! Crezi că mai beam eu dacă nu era bun? Al dracu ţigan, ia uite ce-mi face acum! Mă faci hoţ în bătătura mea, ai, mă faci hoţ!”

    „Bre nea Lache, nu o lua bă, aşa! Nu te-am făcut io, bre, hoţ pe mata! Spuneam doar… zîi acolo mai departe!”

    „Bun. O damigeană de vin şi o sticlă de ţuică, o săptămână de muncă.”

    „Ai bre, da di şe pui şi sticla de ţuică? Că nu ţi-am cerut-o eu, mi-ai dat-o mata, bre! Nu ţi-am zis să-mi dai doar vinu’?”

    „Da de băut ai băut-o, fi-re-ai al dracu’! Credeai că-ţi dau ţie o sticlă de ţuică aşa, că nu mai pot de dragul tău, ai?!”

    „Biine, bre, zii mai departe! Nebun să fiu dacă mi-o mai băga în cârd cu mata, auzi! Să fiu al dracu’, la mata totdeauna se adună mai mult decât am luat!”

    „Aurele, tu ai venit, tată, la poarta mea. Te-am rugat eu să vii să ceri? Te-am luat cu forţa, mă?!”

    „Nu m-ai luat cu forţa, da’ nu ai zîs mata să vin că-mi dai? De ce nu ai de ce nu ai zîs atunci cu cât îmi dai, ştiam dracu şi eu în ce mă bag? Aaaii? Atunci erai bun: ne-nţelegem noi, Aurele, tată, că oameni suntem, te mai iau şi eu două-trei zîle la muncă la vară… Ai zîs bre aşa? O zî-două se făcură o lună!?”

    „Păi ce să-ţi fac taică dacă tu ai tot venit să ceri?! Nu tu ai venit să-mi ceri bani să duci copilul la Severin la spital? Ţi-am dat mă? Zii tu, ţi-am dat? Aşa-i, mă, că nu-ţi dădea nimeni? Eu ţi-am zis: vino Aurele tată să-ţi dau, să faci copilul bine! Şi acu’ faci pe nebunu’ cu mine, re-ai al dracu’ de ţîgan borât!”

    „Bre, nea Lache, dacă te iei şî de banii ăia, bre… fi-re-al dracu’ Doamne, că m-ai făcut sărac şi amărât pe lume! Nu-mi dădea bă nima, nima nu-mi dădea! Vă e frică la toţi că nu vă mai dă ţîganul banii înapoi. Ce să fac mă, dacă am avut şî eu copilul bolnav, aaii?”

    „Tată, eu ţ-am dat, tu trebuie să munceşti pentru banii ăia. Ţi-am dat un milion jumate, aşa-i? Trei zile de muncă! Pe urmă ţi-am mai dat Aurele o damigeană de vin de Ispas?”

    „Mi-ai dat…”

    „Încă trei zile de muncă. Cu 10 pachete de ţigări, de câte ori ai venit la poartă să ceri. Îţi aduci aminte? Ai, că au fost mai multe, dă-te dracu’, da’ treacă de la mine! Încă două zile de muncă! Câte se făcură Aurele, tată? 5 cu 7 cu 3 cu 3 şi cu 2, fac tată 20 zile de muncă? Zii, fac!?”

    „Fac, fi-r-aş al dracu!”

    „Şi cât mi-ai muncit tu mie Aurele, tată? Te-am luat în primăvară la prăşit trei zile. Ai venit cu Leana, dar în două zile s-a pus ploaia şi am plecat mai devreme acasă? Alea fac o zi pe amândoi, deci se scad 3 zile.”

    „Da’ di şe, rumâne, doar 3? Di şe doar trei, ai? Eu vin cu muierea trei zile în bătătură la matale şi îmi scazi doar trei zîle? Ce socoteală e asta, bre?”

    „Bă, da mai du-te dracu de ţîgan! Auzi la el, comentează! Din trei zile aţi muncit mă decât două bune? Ce-ai vrea să-ţi scad şi când ai stat acasă? Ţi-am dat mă de fiecare dată şi pachetul de ţigări şi sticluţa cu ţuică acasă în fiecare seară? Bă, tu mă iei pe mine de prost?”

    „Bre nea Lache, dacă mă duceam la altul la muncă, îmi dădea banii pe o zî întreagă bre, ce, eu am zîs să se pună ploaia, ai? Am comandat eu ploaie, bre? Crezi că nu au venit oameni la mine la poartă să mă duc să-i ajut? Dar eu am zîs să vin la matale, că’s dator, fi-r-aş al dracu’!”

    „Aurele, asta e! Pe mine nu mă prosteşti, să ştii! Acu’ venişi  mă două zile? Nu mai zic de cum muncişi că  trebuii să trag de tine ca de iapa moartă, îţi pun două zile, dă-te dracu. Deci, 3 dinainte cu 2 acu’, fac Aurele 5 zile? Mai ai 15 zile de muncă, tată!”

    „Să fiu al dracu’ rumâne, m-ai făcut şî de data asta! Vin bre, vin să ţî le fac, da’ altă dată nu mă mai prinzi matale! Mă jur pe copiii mei, cu capul meu îl prost, de ţ-oi mai călca pragul! Zîc zău, ascultă-ncoa! Să mă anunţî când ai nevoie, îmi iau muierea şî vin. Mă laşi muritor de foame nea Lache, da’ vede Dumnezeu, mânca-i-aş tălpile lui. Mă duceam şi eu şi mai făceam un ban, să-mi îmbrac copiii că vine iarna şî-s desculţi şi goi! Îţ bătuşi joc de mine, rumâne!”

    „Cine, bă, eu îm bătui joc de tine? Riie, du-te fă şi vezi prin boarfele alea în casă, cată de dă-i şi amărâtului ăstuia să-şi îmbrace copiii. De ce nu spuseşi aşa, Aurele, tată, nu-ţi dau eu haine? Nu am de la copiii ăştia teancuri întregi, ce crezi că fac cu ele? Le mănâncă şobolanii degeaba în casă! Îţi dau eu tată. Hai Riie, auzi?”

    Din casa mare Riia coboară cu braţul de haine vechi. Pantalonaşi ponosiţi, bluziţe pătate, ghete scofâlcite de atâta nepurtat, dar toate în bună stare.

    „Ia tată, îmbracă-ţi copiii. Pentru asta îmi mai faci două zile de muncă şi gata. Ce, te lăsam eu aşa pe tine? Mai dăi Riie şi o sticluţă de ţuică din beci! Pune-i şi o bucată de brânză pentru copii. Ia dracu’ ţîgane să ai ce pune pe masă la copii şi nu mai fă pe nebunul cu mine! Dacă nu-ţi dau eu, cine-ţi mai dă mă?”

    Ţiganul îşi ia bocceluţa cu haine, plăsuţa în care pusese baba o bucăţică de brânză şi o sticlă de jumate de ţuică şi iese nedumerit şi nemulţumit pe poartă. „Să fiu al dracu’ dacă nu m-a-nşelat iar rumânu’ ăsta!”

     

     

    2 comentarii

    Din categoria Dezrădăcinare

    Bătrâna

    Soarele urca grăbit pe cer în dimineaţa aceea fierbinte şi uscată de august. Nu a mai plouat de două luni. Soarele ardea câmpul şi spicele ierbii se legănau uscate în boarea abia inperceptibilă. Aburul dimineţii se ridica repede, odată cu ultimele umbre ale nopţii, vestind deja arşiţa zilei ce se năştea. În grădini forfota era mare, glasuri ridicate descărcau nervi acumulaţi într-o noapte albă pe care sătenii o petrecuseră în grădină, aşteptându-şi rândul la apa pârâului. Fără acel pârâu minunat toate grădinile ar fi murit ca şi fâneţile, sub razele de foc. Pe uliţe se adunau vacile, apărându-se de muştele prea insistente cu cozile lor lungi, şficuinde. Mergeau leneş, cu capul în pământ, târându-şi picioarele prin praful drumului şi căutând zadarnic cu boturile după câte un smoc de iarbă pe la umbra gardurilor. Până şi pe izlaz iarba coaptă şi uscată deja se împuţinase. Doar muştele mari, grase, bâzâitoare, nederanjate de nimic, se înmulţiseră nefiresc cerând cu disperare apă şi înfigându-şi acul adânc în carnea oamenilor şi animalelor, după câte o picătură de sânge, să-şi potolească setea. Canicula îşi punea amprenta pe încă o zi, chiar de la primele ore.

    Pe bătătura arsă forfota era în toi. Păsările cereau grăunţe, animalele iarbă, troacele apă din belşug, bătătura măturată şi oala pusă pe foc. Tânăra mămică alerga deja încercând să le facă pe toate odată, să termine până când se trezesc copiii. Fusese o noapte grea. Căldura adunată de pereţii casei peste zi şi revărstată toată odată în interior peste noapte nu-i lăsase copiii să se odihnească. Fetiţa avusese febră, vomitase şi abia la ziuă se liniştise şi adormise puţin. Ea şi-a petrecut toată noaptea alergând ba după apă, ba după prosoape, încercând să aline cumva suferinţa copilei. Petrecuseră noaptea singuri acasă şi fiecare lătrat de câine sau zgomot suspect pe uliţă o făcuse să tresară şi să fie atentă, ca nu cumva să se trezească cu cine ştie ce nepoftit la uşă.

    Bătrânii dormeau de la un timp nopţi întregi pe câmp. Îşi puseseră grădină mare pe malul lacului şi erau nevoiţi să o păzească în fiecare noapte, altfel o făceau praf mistreţii veniţi să se adape. Îşi luaseră o saltea de paie şi dormeau acolo, sub cerul liber, ferindu-se de ţânţari cu fumul şi lumina focului, ascultând brotăceii şi respirând mirosul de peşte al bălţii acoperită din belşug cu nuferi albi. În perioada asta a anului erau toţi înfloriţi şi spectacolul oferit de florile lor albe pe patul de frunze verzi, frunzele ascuţite ca nişte săbii ale păpurişului, presărate cu făclii cafenii pline de puf încă crud, lişiţe, egrete şi o pereche de lebede albe aciuate prin cine ştie ce minune aici scria poveşti pe care trebuia doar să le asculţi aşezat pe malul apei, la umbră, mestecând un fir de iarbă coaptă şi privind dansul undelor. Poate de aceea şi bătrânii dădeau rar pe acasă, lăsând toată gospodăria pe umerii plăpânzi ai norei cu copii mici.

    Nici ea nu era prea nemulţumită. Dincolo de greutatea ce-i apăsa pe umeri şi de munca epuizantă de zi cu zi, liniştea pe care i-o dădea traiul tihnit alături de copiii ei, fără nici o altă prezenţă străină care să se arate veşnic nemulţumită, îi dădea suficiente satisfacţii. Renunţase demult la a cere luna de pe cer, oricum nu se urca nimeni până acolo să-i culeagă un colţ din ea. Se mulţumea cu acea liniste greu câştigată şi cu prezenţa copilaşilor iar rutina zilnică, obositoare, o făcea să poată totuşi închide ochii noaptea. Că nopţile sunt grele atunci când eşti singur şi nu vezi nici o ieşire din cuşca în care te învârţi.

     

    Canicula ardea totul în jur. La orele prânzului pe orice puneai mâna ardea şi dacă ai fi lăsat un ou spart pe o farfurie la soare, l-ai fi găsit copt cu siguranţă în cel mult o jumătate de oră. Copiii fugeau la pârâu imediat ce ochii mamei nu erau suficient de vigilenţi, sau se refugiau în casa cu geamurile bine acoperite cu draperii de pânză, la răcoare. În bătătură găinile se odihneau la umbră cu ciocurile larg deschise încercând să-şi umple cu nesaţ plămânii cu aerul fierbinte, insuficient de oxigenat, câinii dispăruseră demult pe sub clăile de fân unde se păstra un pic de răcoare şi doar pisica tărcată, nepăsătoare, se freca de picioarele tuturor, cerşind atenţie şi ceva de mâncare. Însă cel mai tare sufereau de căldură porcii. Şi aveau în vara aia 5 scroafe cu pui.

    Bătrâna avea venerabila vârstă de 3 ani şi ducea în spate cel puţin 130 kg de muşchi acoperiţi de grăsime. Era cea mai bună scroafă pe care socrul o avea de zece ani încoace, făcea purcei dolofani, sănătoşi, totdeauna mai mult de 9, care creşteau de la laptele ei într-o zi cât alţii într-o săptămână. Avea urechile blegi, lăsate peste ochi şi de câte ori privea în faţă, ridica capul şi-l scutura să-şi elibereze ochii să poată vedea. Lăsa impresia de semeţie, de parcă ar fi fost conştientă de valoarea ei şi aprecierea de care se bucură în rândul stăpânilor. Celelalte scroafe, slăbănoage, ascuţite de lungile luni în care tot crescuseră purcei ce se hrăniseră cu laptele şi vlaga lor, se fereau din calea ei, aşteptând neliniştite să le vină rândul să poată mânca sau să bea apă. Săpaseră cu nasul lor puternic un şanţ în piatra bătăturii, la umbra unui gard şi tânăra le arunca din când în când acolo câte o găleată de apă proaspătă, să-şi facă noroiul atât de necesar şoricului lor  pe căldura aceea infernală. Intrau pe rând, se scăldau în noroi şi ieşeau aşa negre şi ude din cap până în picioare, să se usuce la umbră.

    În ziua aceea de august însă, Bătrâna parcă nu mai era ea. Nu s-a mai îngrămădit la mâncare, ca în alte dăţi, nu le-a mai bătut şi pus la respect pe celelalte, cum o făcea de obicei ci s-a plimbat cuminte pe bătătură, căutându-şi un loc cu răcoare în care să stea. A mâncat, dar nu grozav, a băut apă liniştită, s-a acoperit de nămolul binefăcător şi s-a culcat, ciudat, în coteţul în care îşi crescuse ultima serie de pui. Din când în când se învârtea, schimbând locul şi poziţia, în funcţie de cum i se părea mai comod. Tânăra, nemulţumită şi îngrijorată, o mai vizita din când în când şi o freca uşor între urechi. „Ce-i cu tine, măi Bătrână, nu te simţi bine?” Scroafa grohăia satisfăcută şi nu ridica capul.

    Când a venit socrul la prânz să-şi ia mâncarea fata i-a spus că scroafa nu se simte bine. Bătrânul s-a dus, a scos-o din bârlogul ei, a văzut-o că merge bine şi se duce să bea apă şi a lăsat-o în pace. „I-o fi şi ei prea cald… las-o în pace. Să ai grijă să nu le lipsească apa!” Avea grijă şi fără să i se spună, că dacă ea nu putea suporta căldura şi se bălăcea tot timpul, bietele animale nu puteau să-şi ia singure apa binefăcătoare şi pe ea nu o lăsa inima să le lase să sufere.   Socrul a plecat, ea s-a luat cu treaba. Târziu, când soarele s-a mai domolit, s-a dus din nou să vadă ce mai face Bătrâna. Dormea liniştită, pe o parte, cu capul pe pragul coteţului. S-a aplecat s-o mângâie şi răceala morţii i-a dat fiori. Un urlet i s-a desprins din gâtul fetei atunci şi lacrimile au plecat şuvoi. I se părea că lumea se prăbuşise cât ea nu fusese atentă şi moartea se furişase şi-i furase viaţa celui mai cuminte animal. Suferea ca după un om drag, îşi frângea mâinile şi nu ştia ce să facă, poate, poate reuşea să o readucă la viaţă. Îngenunchiată, îmbrăţişa plângând capul cu urechile mari ce acopereau acum doi ochi fără viaţă. Copiii, neînţelegând ce se întâmplă, plângeau de mila mamei, vecinii încercau s-o potolească şi să-i dea curaj.

    Pe seară s-au întors şi socrii acasă. Când au găsit-o frântă de plâns şi au aflat motivul, cerul s-a întunecat deasupra lor. Surprinzător, nu au arucat acuze, nu s-au luat cu mâinile de cer, nu au jignit-o ca de obicei. Plânsul ei spasmodic şi vorbele înşirate fără înţeles i-au speriat. „Las-o dracului, tată, a murit – a murit, e doar o purcea! Dacă muream eu boceai aşa? Trebuia să nu-i laşi fără apă pe căldura asta!” „Dar nu i-am lăsat! Toată ziua am cărat la apă şi am pus şi în troacă şi în şanţul cu noroi!” ” Ei, atunci asta e! Nu mai boci atât să asculte lumea la noi ca la circ!” Târziu în noapte, când copiii au adormit, mămica, obosită de plâns, a ieşit să privească cerul şi să primească un pic din răcoarea nopţii. Bătrânii întinşi pe patul lor, încă mai despicau firul întâmplărilor de peste zi cu glas scăzut. „Ei, Rie, lasă, normal că a uitat să le pună apă şi a murit biata purcea de sete! I-am şi zis când am venit după mâncare să le pună apă. Ce să facem acum? Nu trebuia s-o lăsăm singură, ştii că nu e nimic de capul ei, trebuia să ne aşteptăm că o să facă o nefăcută din asta!” Afară, sub cerul cu stele, două lacrimi mari au luat drumul obrajilor şi o durere ascuţită a tăiat în două o inimă. O şoaptă mică şi-a strigat revolta direct cerului înalt „Dar… le-am pus apă toată ziua! „

     

    Scrie un comentariu

    Din categoria Dezrădăcinare

    Să nu mai pleci…

    Gothic eyes wallpaper 6Merg. Lacrimile care se revarsă râu pe obraji nu mă lasă să văd unde. Picioarele mă duc singure acolo unde unicul gând înfipt ca un cuţit în creier le-au comandat. Trec printre oameni ce uneori întorc capul clătinând din cap după ce s-au ferit din calea mea ca din calea unui ciumat. Nimeni nu îndrăzneşte să intrebe nimic când pe lângă el trece o femeie neîngrijită, cu părul în dezordine, pantaloni de trening, papuci de plastic în picioare, cu obraji prea roşii şi lacrimi înnodându-se în barbă. Ce rost ar avea să-şi complice existenţa? Pun privirea în pământ şi trec repede mai departe, ca şi cum nu ar fi văzut nimic. Mai târziu, la adăpostul pereţilor proprii vor povesti râzând despre nebuna cu care s-au întâlnit. Îşi vor da cu presupusul, vor face scenarii în care mă vor tranşa bucată cu bucată, mărunt, să curgă sânge, mult sânge.  Pentru că existenţa lor anostă are nevoie de asta să poată simţi că trăiesc. Numai la adăpstul propriilor pereţi. Altfel ar putea cineva să le ceară ajutorul, ar trebui să se implice, să ajute…. Cum să ajute un condamnat pe altul mai rănit ca el? Doar rana aia proaspătă, deschisă şi însângerată îl face să supravieţuiască!

    Înserarea începe să mă ascundă în lungile umbre aruncate pe trotuar de becurile rare, din ce în ce mai rare. Paşi-mi ocolesc instinctiv centrul aglomerat şi mă poartă pe străduţe ascunse, printre case aproape adormite, în curţile cărora doar câte un câine mai latră ici-colo. Ajung şi mă aşey obosită să mă odihnesc un pic pe pietrele ascuţite ale terasamentului. Aştept un tren. Ultimul tren. În creierul golit de orice gând şi sentiment s-a aşternut deja liniştea. Nimic nu mă mai leagă de viaţa asta atât de urâtă şi crudă. Disperarea a şters cu buretele tot şi a lăsat doar liniştea ultimului gând. Şi a ultimului tren care a uitat să mai apară. Stelele strălucesc bizar şi luna ca o seceră ascuţită aruncă raze reci făcând tufişurile din jur şi mai întunecate. Ochii încearcă să distingă o lumină în intunericul adânc din jur. Colţurile ascuţite ale pietrelor taie urme adânci şi dureroase în carnea obosită. Mă ridic şi mă învârt în cer, vorbind fără şir de una singură. Trebuie să-mi aud glasul, să simt că încă mai pot face pasul. Ultimul pas. Timpul trece, o bufniţă zboară deasupra mea, îi aud aripile tăind aerul. La câţiva paşi depărtare disting o siluetă. Stă acolo ca o hienă ce-şi aşteaptă rândul la leş. Cât timp nu se apropie nu mă deranjează. Şi trenul ăla care nu mai vine! Umbra prinde curaj şi se apropie câţiva paşi. Un cerşetor zdrenţăros şi murdar mă fixează direct cu ochi strălucitori. Doar albul ochilor îi este curat şi curajul şi-l ia din nepăsarea mea. Aş fi o pradă uşoară, doar că apropierea şi mirosul lui mă trezesc şi mă sperie.

    Nu vreau să devin o pradă pentru un astfel de exemplar. Mă depărtez uşor. Vine după mine cu paşi din ce în ce mai siguri. Încercând să scap de el mă trezesc înapoi în stradă, printre faruri orbitoare de maşini. Un pas de-aş face şi totul s-ar termina. Ar fi aşa uşor! Ridic piciorul să păşesc şi în acelaşi timp privirea-mi rătăcită prinde ochii atenţi ai celui de la volan. Mă fulgeră şi mă trag speriată înapoi. Privesc în jur şi-mi fac cruce. Doamne, ce fac eu aici? Cum pot încărca un suflet de om cu o asemenea povară? Măresc pasul şi fac drumul înapoi, cu toate simţurile treze dintr-o dată. Mi-e frig, carnea mă doare peste tot pe unde a fost lovită, ochii îmi ard şi în urechi aud plânsul speriat a doi copii neajutoraţi. Trebuie să mă grăbesc. Unde i-am lăsat? Cine să-i apere? Alerg acum. Mă întorc grăbită în celula închisorii mele, să-mi iau înapoi crucea de care am vrut să scap aşa ruşinos. Cum am putut să fiu atât de oarbă? În inchisoarea mea doi copilaşi mă aşteaptă plângând fără zgomot îmbrăţişaţi, în pat. Călăul, speriat, răsuflă adânc şi tace. S-a potolit pe moment. Duşul rece îşi face efectul şi mă întoarce încet, încet la viaţă. Îmbrac pijamaua şi mă întind cu durere lângă copii. ” Să nu mai pleci!” şopteşte uşurel băiatul şi mânuţa lui mică şi caldă îmi mângâie lacrimile pe obraz. „Să nu mai pleci…”

     

    2 comentarii

    Din categoria Dezrădăcinare

    De Paşti

    lumina-de-inviere_10035800– Tata Lacheeeeee!!

    – Ce e, mă? Ce vreţi?

    – Hai de dă-ne şi nouă ceva pentru foc!

    Sâmbătă după amiază, în toiul pregătirilor de Paşte, flăcăii înhămaseră caii la căruţă şi plecaseră prin sat la adunat lemne de foc. Luau cu îngăduinţă tot ce li se oferea; buturugi vechi, cauciucuri, lemne noduroase pe care nimeni nu le putuse sparge peste iarnă. Orice bucăţică de lemn era binevenită.

    – Hai să vă dau şi eu ceva… Mai aveţi de adunat?

    – Slab de tot anul ăsta, măi tata Lache… abia am adunat o căruţă bună. Mi-e teamă că nu reuşim să facem un foc sănătos.

    În satul dintre izvoare, bisericuţa este pusă la şosea, fix la intrarea în sat. Peste stradă este cimitirul, în vârful unei coaste abrupte ce cobora sinuos până în mijlocul satului, la răscrucea cu scaunul lăutarilor, unde se ţineau horele de sărbători sau la nunţi . În faţa bisericii, acolo unde pornea prăfuitul drum pe coastă în jos, era un platou micuţ, liber. Pe el îşi deşertau flăcăii căruţele cu lemne adunate de prin sat şi clădeau cel mai mare foc de tabără pe care ochii mei îl văzuseră vreodată. Era nevoie de multe lemne sănătoase, că focul trebuia să ardă până hăt, la ziuă, când preotul sfârşea slujba de înviere şi oamenii începeau să se împrăştie pe la casele lor după ce luau sfintele Paşti. Dacă lemnele erau puţine, focul se stingea înainte de vreme şi nu era semn bun. Nu apucau femeile să ia cărbuni încinşi, numai buni de descântat la vreme de nevoie în gospodărie, ori asta echivala cu o adevărată tragedie.

    Când copilaşii mei s-au ridicat suficient cât să poată rezista în biserică până după miezul nopţii, am început să merg şi eu la slujba de înviere. După zile întregi de muncă susţinută, cu toată oboseala care făcea să mă doară toate oasele, sâmbătă seara nu ratam niciodată plecarea la biserică.

    – Cumnatăăăăă! Eşti gata? Hai, că noi plecăm!

    Aproape niciodată nu eram gata la timp. Mămiţa striga, ne aştepta ce ne aştepta, apoi pleca cu tanti Nela înainte, lăsându-ne să venim şi noi, când ne terminam de învârtit pe bătătură. Eu mă îmbrăcam, îmbrăcam copiii pe jumătate adormiţi şi aşteptam după soacră-mea care abia atunci se învârtea căutându-şi hainele prin casa mare, încălzind apă şi aducând haine curate pentru socru-meu care nu reuşise toată ziua să găsească timp să se spele şi să se pregătească de sărbătoare. Ajungeam într-un final la biserică. Cumpăram lumânări şi treceam ca toată lumea prin cimitir, să aprindem câte o lumină la căpătâiul celor duşi. Legenda spune că în noaptea de înviere, când Dumnezeu deschide cerul şi Iisus se arată în toată splendoarea, odată cu el se ridică din morţi şi sufletele drepţilor ce odihnesc la umbra crucilor din cimitire. E mare păcat să nu găsească şi ei câte o lumină tremurătoare la căpătâi, să poată să-l urmeze pe Iisus călăuziţi de ea. În faţa bisericii focul ardea de se vedea de la mulţi kilometri depărtare şi tinerii adunaţi în jurul lui se distrau spunând bancuri şi ascultând muzică. În ultimii ani, după ce paharele de vin deveneau prea multe, uitau de cele sfinte şi dădeau muzica prea tare, înjurând şi luându-se de multe ori la bătaie din cine ştie ce pricini numai de ei ştiute. Era nevoie atunci să iasă preotul să-i certe cu glas tunător şi să-i ameninţe cu focul iadului dacă nu se potolesc. 

    Biserica mică se umplea ca niciodată în noaptea de înviere. La celelalte sărbători abia dacă se adunau câteva babe rătăcite ce dormeau pe scaune cât timp slujea preotul. Şi acum, cele mai obosite îşi revendicau scaunele şi picoteau pe rând, nesimţitoare, ignorând toată larma din jur. Cele mai energice se adunau în grupuri mici şi bârfeau de una, de alta, că doar nu reuşiseră să se vadă de cine ştie cât timp, deşi stăteau pe aceeaşi uliţă. Din când în când preotul Aurel se oprea şi le mustra strigându-le pe nume şi făcându-le de râs de se supărau bietele babe şi-l spurcau în şoaptă de preot nebun. Nu prea-l aveau la suflet pe preotul acesta tânăr ce-şi purta cu seninătate tot trecutul tumultos în spate.

    Fusese preot în biserica aceea de la început, când ieşit de pe băncile şcolii primise repartizare în satul dintre izvoare. Tânăr, cu preoteasă frumoasă, căzuse de multe ori în păcat. Se spune că nu i-ar fi fost străine nici una sau alta din muierile fierbinţi ale satului care îi făceau ochi dulci şi îl ademeneau cu nurii lor scoşi la vedere, că doar tânăr şi fierbinte era şi el. Se căieşte acum de toate zâmbind amintirii că grele şi lumeşti au fost toate.

    Oamenii cu capul pe umeri se săturaseră de prostiile lui şi-i făcuseră reclamaţie la patriarhie. Veniseră mai marii bisericii şi-l luaseră la întrebări. Au constatat, au întocmit raport, l-au sancţionat şi au adus în locul lui un alt preot, la fel de tânăr, harnic şi gospodar, dar care nu ştia nici măcar să zâmbească. Era tot timpul serios şi parcă plin de fiere, deşi îşi păstra cumpătul indiferent ce situaţie i-ar fi ieşit în cale. Au început sătenii să-l regrete pe Aurel al lor, cel plin de patimi.

    Peste ani, când nimeni nu se mai aştepta la vreo schimbare, a revenit părintele Aurel. Se lecuise, se recăsătorise şi îşi întemeiase gospodărie frumoasă în satul părinţilor lui, la câţiva km distanţă. Dumnezeu ştie cum, reuşise să-şi convingă şefii să-i mai acorde o şansă şi să recapete vechea parohie. Se mai împlinise, devenise un tată responsabil, dar rămâsese acelaşi om senin şi deschis, care nu pregeta să spună lucrurilor pe nume  când era cazul. În perioada asta de cuminţenie l-am cunoscut şi eu. O fire bonomă, pusă pe şotii când te aşteptai mai puţin, cu o voce ce umplea minunat toată biserica şi îţi ajungea până în fundul sufletului atunci când slujea.

    Îşi lua în serios slujba şi în privinţa asta nu aveai ce să-i reproşezi niciodată. Slujea cu credinţă indiferent de împrejurare, postea cu uşurinţă şi dacă s-ar fi luat după el, tot satul ar fi fost o grădină înflorită în care nici un gând rău nu ar fi avut ce căuta. Rămâsese cu duşmani care tot încercau să-i mai facă rău. Îşi vedea liniştit de treburile lui, veşnic cu zâmbetul pe buze şi cu o replică pregătită pentru fiecare, în funcţie de împrejurări. Iniţial am căzut şi eu  pradă prejudecăţilor şi bârfelor satului. Apoi, când am ajuns să-l cunosc personal pe el şi pe minunata lui soţie, am reuşit recunosc dincolo de faţadă omul Domnului cuminte şi frumos şi l-am respectat. Îi port şi acum o dulce amintire.

    Mi-e dor de slujba de înviere din bisericuţa mică din faţa cimitirului, în care vocea lui umplea fiecare colţişor cu cuvântul dulce al scripturii, de masa scoasă în noapte afară, în faţa bisericii, în jurul căreia ne adunam şi ascultam cu pioşenie fiecare bucată de evanghelie înainte de a lua lumină şi a ne bucuram în cor de Învierea Domnului.  Aproape că-l vedeam pe Iisus privindu-ne din cer pe noi, cei adunaţi acolo, pe iarba crudă şi înrourată, cântând acompaniaţi de tril de privighetori „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând”.

    Aşa cu patimă cânta preotul Aurel, că şi vedeam cu ochii minţii moartea strivită alături de păcatele noastre şi simţeam sufletul uşor şi liber, cum păşea în lumină alături de Hristos. Târziu, după ora trei din noapte, când slujba se termina şi luam Paştele după ce treceam cu toţii pe la miruit ieşeam de la slujbă, rupeam o mână bună de iarbă din curtea bisericii, luam pe o coajă mai groasă o bucată de cărbune, să aibă bunica să le descânte copiilor şi animalelor dacă Doamne fereşte se deochiau şi plecam către casă. Iarba o presăram pe praguri, cărbunele îl puneam bine şi adunaţi în jurul mesei, ciocneam câte un ou pe care îl mâncam apoi aşa gol, în picioare, înainte de a beneficia de binemeritata odihnă. Magia nopţii mă însoţea şi-n somnul care refuza să-mi închidă pleoapele imediat şi întârzia scurtându-mi şi mai mult odihna.  Priveam copiii dormind liniştiţi lângă mine, ascultam privighetoarea cântând în noapte şi mă rugam ca pacea acelei nopţi sfinte să nu mai plece niciodată din casa noastră.

    A doua zi de Paşti umpleam coşul cu ouă şi cu copiii de mână plecam la cimitir, unde fiecare mort primea câte un ou rostogolit blând peste mormânt. Copiii le prindeau şoptind uşurel „bogdeaproste” şi le adunau mândri în punguţe pe care le păzeau cu grijă, să nu cumva să se spargă ouăle şi ei să nu mai aibă ce ciocni cu colegii la şcoală. În cimitir copacii înfloriţi râdeau în soare, păsările cerului ciripeau şi mormintele proaspăt săpate, cu flori răsădite sau fără se odihneau cuminţi, ascultând glasurile proaspete de copii care alergau de la un mormânt la altul, întrebând şi bucurându-se să afle povestea fiecăruia. De dedesupt morţii îşi dormeau somnul de veci liniştiţi acum, sub ceara topită a lumânărilor arse în ajun şi a celor proaspăt aprinse la căpătâiele lor azi.

    5 comentarii

    Din categoria Dezrădăcinare, Uncategorized

    Roaba lui Dumnezeu

    1000023_372873196172656_1872322281_n

    • Lasă Riie, stai liniştită că nu rămân ele lucrurile aşa. Mai abţine-te şi tu, că rezolvăm ca de obicei.
    • Ce să las, Lache? Nu vezi cum îşi bate sărăcia asta joc de noi? Nu zice nimic, stă mută! Nici când a trebuit să vorbească nu a deschis gura, de ce ar mai deschide-o acum? Ce, numele meu nu e bun? Nu putea să-i pună amândouă numele de la noi? Dacă era şi al meu tuşea? Ori eu sunt bună doar să-i fac fală, să aibă cu ce se mândri! Muunceeşte, proasta, ce să facă! Doar de muncă e bună, respectată de ce să fie! Vai de capul meu Doamne, cum de m-ai pricopsit cu aşa o sărăcie pe cap?!
    • Taci, fă, dracu’ din gură, n-auzi! Ascultă ăştia la tine de după gard! Lasă că vine Petrică acasă şi stăm noi de vorbă altfel. Nu trebuie să ne ştie toată lumea, să râdă şi cu curu’ de noi!
    • O să râdă şi cu curu’, Lache! O să râdă! Ce, crezi că oamenii sunt proşti, nu o să întrebe cum o cheamă? Crezi că nu o să mai fie nimeni care să afle? Cum mai scot eu capul în lume? Cine mai sunt eu în satul ăsta când o să se afle că am lăsat nişte sărăcii să-şi bată joc de mine? Eu nu am ce căuta cu ei la masă, să ştii! Să se descurce! Singuri au hotărât, singuri să stea în faţa lumii. Eu cu ei pe drum nu am ce căuta, să fie clar.
      Cuvintele cădeau ca pietrele în capul meu, iar eu tăceam în continuare privind pe geamul bucătăriei de vară la ploaia rece şi sâcâitoare de afară. Nici nu mai ştiu cât a ţinut vremea rea. Simţeam că putrezesc acolo, în satul acela de pe malul Dunării, la fel de singură şi tristă ca ploaia ce-mi intra insinuos pe sub piele, până în ultimul neuron. O tăcere de mormânt se aşternuse în mine şi aproape că uitasem rostul cuvintelor. Le scoteam uneori, silabă cu silabă şi le aruncam în eter, rar, privindu-le cu mirare cum se împrăştie singure, legându-se unele de altele fără sens, după o logică pe care eu nu o mai pricepeam. Toţi erau în vervă,nervoşi, îmi aruncau invective tăioase, eu doar aş fi închis ochii, prea obosită şi prea golită de viaţă şi de orice sentiment. Inima se adunase cu totul într-un colţişor ascuns se învelise în ultimul strop de viaţă şi-mi lăsase corpul gol, ca o cavernă în care orice gând păşea cu zgomot asurzitor. Închideam ochii, puneam palmele pe urechi şi le alungam ca pe gângănii, pe ele, gândurile ce nu-mi dădeau pace. Păstrasem doar unul ce se înfipsese adânc sub frunte, între ochi şi care-mi şoptea neîncetat „a mai trecut o zi- trebuie să supravieţuieşti”.
      …….
    • Năşicăăă! Eşti gata?
      Am tresărit şi-am sărit de pe scaun. Era târziu de venise deja fină-mea după mine.
    • Hai în casă, fină! Nu sunt, nu a venit naşu-tău  încă. Doar ce am vorbit cu el la telefon, cică vine cu vecinii cu maşina.
    • Mă năşică, se face prea târziu. Uite, deja a început să se întunece. Şi ploaia asta nu se mai termină, parcă mi-a intrat şi-n suflet. Nu ar fi bine să mergem pe întuneric la biserică.
    • Ce să fac, fină? Nu m-a lăsat să o aduc cu mine şi nici să mergem aşa, de unele singure nu am putea. Nu-ţi dai seama că s-ar supăra dacă am pleca fără el? Lasă că ajunge. Acum o oră a plecat din Severin, trebuie să apară, nu are cum să mai facă mult pe drum.
    • Măcar să nu rupă lumânarea aia… ar fi semn rău.
    • Mi-a promis că nu o rupe. De asta nici nu am împodobit-o acolo, ca să o poate pune dreaptă în spate, să nu cumva să se rupă. O împodobim şi plecăm imediat ce ajunge.
    • Off, mai trece timpul şi cu împodobitul. Naşa tot supărată e?
    • Ei, cum o ştii. Nu-ţi face griji, că îi trece ei.
      Timpul trece greu când aştepţi şi te grăbeşti. O oră se întinde lung, pe o jumătate de zi. Vezi cum trece lumina pe lângă tine, gonită de întuneric, umbrele se alungesc, se înconvoaie apoi dispar cu totul, înghiţite de suflarea din ce în ce mai adâncă a nopţii. Aşteptam numărând secundele, cu o tânără mămică, tot mai îngrijorată şi mai nerăbdătoare lângă mine, cu doi socrii ostili şi furioşi în bătătură şi doi copilaşi care nu mai înţelegeau nimic îmbrăcaţi gros, ca de plecare. Aşteptarea se prelungea nepermis de mult, ca o prevestire rea. Într-un final o maşină a oprit la poartă. Din ea mi-a coborât grăbit şi posomorât bărbatul. Parcă toate figurile erau în ton cu vremea ploioasă şi rece – întunecate şi încruntate, ca un coşmar.
    • Sărut mâna, mumă! şi-a salutat el doar mama.
    • Să trăiţi! Ajunseşi, Petrică, maică? Hai că te aşteaptă fină-ta de nu mai poate!
      Bărbatu-meu, încruntat, muşcându-şi buzele, ş-a scuturat de plăaie, şi-a dat noroul jos de pe pantofi şi a întrat în casă.
    • Ce faci, Petrică? Ai adus lumânarea?
    • Am adus-o. Du-te şi tu şi ia-o din maşină, că eu am mâinile pline de sacoşe.
      M-am dus şi m-am întors, ţinând lumânarea ruptă în mâini. Tremuram.
    • Păi bine Năşicule, e ruptă.
    • Nu ţi-am zis măi, omule să ai grijă de ea? Cum mergem acum cu lumânarea ruptă la biserică?
    • Dacă s-a rupt, s-a rupt! Lasă că nu se frânge de tot, o să-i pui florile şi nu o să se mai cunoască! Ce atâta tărăboi? E o lumânare ca oricare alta., ne-a aruncat peste umăr întunecat şi grăbit.
      Cuvintele au devenit din nou de prisos. Tăcute, am aranjat şi noi cum am mai putut podoaba, frământând în minte propriile gânduri. Nimeni nu ne-a mai băgat în seamă. Oricum nu mai aveam de ales, trecuse demult de prânz şi preotul se săturase aşteptându-ne. Trebuia să ne grăbim. Ce-o da Dumnezeu de acum înainte. Ne-am îmbrăcat, ne-am încălţat şi am ieşit. Fina înainte, fără să mă privească, eu tăcută, cu capul plecat, în urma ei.
    • Hai Petrică, nu mergi? Mică, nu mergeţi niciunul?, i-am întrebat cu jumătate de gură pe bărbatu-meu şi pe soacră-mea.
    • Nu merg, mai am treabă cu muma şi cu tata! Du-te tu., mi-a răspuns nervos.
      Am plecat cu lumânarea în mână şi copiii agăţaţi de poale.
      În biserica rece, întunecată şi umedă, candelabrul arunca lumini palide şi umbre mişcătoare pe pereţi. În mijloc, pe masa împodobită ardea tremurând o lumânare şi aştepta cuminte cartea sfântă acoperită cu crucea de argint. Lângă masă aburea apa în cazan.
    • Întorceţi-vă cu faţa la apus şi spuneţi după mine, mi-a zis preotul.
    • Te lepezi de satana?
    • Mă lepăd!
    • Te lepezi de satana?
    • Mă lepăd…
      Eu, cu pruncul acela dolofan şi dulce în braţe, cu lacrimile în colţul ochilor şi un nod mare în gât, mă lepădam de tot răul din viaţa mea. M-aş fi lepădat şi de viaţă, dacă pe margine, lipiţi cuminţei de scaune, nu ar fi aşteptat proprii mei copii. Lângă mine, mămica îşi privea îngrijorată odorul şi cumnata ei ţinea lumânarea de botez cu gândul aiurea. Preotul citea în continuare în biserica goală, pentru trei copilaşi, trei femei singure şi un fotograf.
    • Se botează roaba lui Dumnezeu Alina-Emilia în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin!
      Botezam.

    4 comentarii

    Din categoria Dezrădăcinare

    Dezrădăcinare- Holera

    –  În vara asta e rândul vostru să-i trimiteţi pe ăi bătrâni la băi. Eu i-am trimis trei ani.

    Tăcea. Îi era greu, sarcina avansase şi pe ea o bătea vântul. Era în concediu medical pentru că deja nu mai lua nimic în greutate şi se apropia abia de şase luni de sarcină. Doctoriţa era îngrijorată cu adevărat. Nu avea lichid amniotic suficient şi lipsa acestuia făcea copilaşul să se vadă straniu prin pielea subţire a abdomenului umflat. Îi pusese un diagnostic ciudat: distrofie. Se temea să nu aiba cine ştie ce malformaţii care să-i pună viaţa mamei în pericol.  Se temea doar doctoriţa…

    –  Nu pot să-i trimit anul ăsta, nu am concediu. Tu i-ai trimis când erai fată, ai putea să o faci şi acum.

    Se ciondăneau şi negociau cu sănătatea părinţilor lor. Bătrânul suferise în tinereţe de hepatită şi rămâsese cu ficatul sensibil. Îl cocoloşise nevasta de atunci, de parcă stătea să moară din clipă în clipă dacă nu i se făceau toate poftele. Ea avea reumatism. Se adunase în anii grei de muncă a câmpului şi stat cu picioarele ude în sifonărie fie iarnă, fie vară.

    Puseseră stăpânire pe sifonăria din sat şi de teamă să nu cumva să le-o ia  altcineva, se trezeau şi în puterea nopţii să încarce sifoane, dacă cineva striga la poartă. Aveau vad bun şi era o sursă inepuizabilă de bani. Umpleau sifonul mic cu 50 de bani şi vindeau paharul de suc cu un leu. Învăţase bătrâna să facă siropul acasă. Punea o oală mare, de 20 de litri pe foc, adăuga zahăr, coloranţi alimentari şi arome şi gata siropul. Îl păstra în frigider până la tura următoare. Sucul era mai mult  apă colorată, pentru că se zgârcea la sirop. Scotea două pahare dintr-o măsură şi jumătate din bani îi băga direct în buzunar. Nimeni nu putea să controleze nici cât de acidulat este sifonul, nici cât de dulce e siropul. Uneori venea câte un consătean cu sticla plină pe jumătate de apă care refuza să mai iasă. Atunci tot socrul ei era cu gura mai mare şi-l certa pe amărât că a stricat sifonul. Se scotea oferind cu generozitate un sifon nou de la el în schimbul celui „ stricat”.  Omul tăcea şi era recunoscător, ce să facă. Până la proba contrarie, îi mai era şi dator sifonarului pentru favoarea făcută.

    – Muică, eu nu ştiu. Vă înţelegeţi între voi. Noi trebuie să mergem la băi. Dacă vreţi să ne aveţi cât mai mult timp, trebuie să ne păstraţi sănătoşi.

    Până la urmă tot în sarcina cuplului tânăr a căzut gospodăria. Socrii nu puteau pleca dacă nu rămânea nimeni acasă. Aveau vaci, porci, cai, sute de păsări, grădină. Nu poţi lăsa totul de izbelişte să pleci.  Urma că soţul ei să-şi bage cerere de concediu fără plată şi să rămână împreună, cu fetiţa, trei săptămâni la  ţară, în august.  Bătrânii şi-au cumpărat bilete la băile Felix, şi-au luat şi biletele de tren şi s-au pregătit de plecare. Cu două zile înainte soţul ei a anunţat-o senin că el nu poate rămâne la ţară, că nu i s-a aprobat concediu nici măcar o zi. Soru-sa nici nu voia să audă, aşa că a rămas să aibă singură grijă cum o putea de gospodărie. Gravidă în ultimul trimestru, bolnavă, cu un copilaş mic şi o gospodărie mult prea grea în spate.

    „Sărut mâna, mamă! Ce faceţi? Uite, te-am sunat să vă rog, dacă puteţi veni să mă ajutaţi şi pe mine câteva zile… Mica şi Ticu pleacă la băi pentru trei săptămâni şi Pepe nu a reuşit să-şi ia concediu. Sunt singură şi nu prea mă simt bine…” ” Vin mamă, lasă că vin eu ! Cred că miercuri sau joi ajung!”

    Nu mai era mult. Două zile putea rezista. Bărbatul şi-a pus coada pe spinare şi a plecat a doua zi după ce bătrânii au ieşit pe poartă. A rămas singură şi parcă o apăsa până şi cerul pe umeri, atât de mare îi era singurătatea cu o fetiţă de nici doi ani plângând lângă ea şi copilul încă nenăscut care-i apăsa cu picioarele pe ficat.

    A venit mama. A ajuns într-o zi pe la prânz, când ea era cu mâinile în aluat -frământa pâine. Şi-a adus cu ea fratele, nepoata şi două gâşte în porbagajul maşinii. De gâşte s-a bucurat, îi erau dragi încă din copilărie când se trezea de bună voie la cinci dimineaţa să nu cumva să apuce Taicu să le ducă la Jiu fără ea. Aici erau o pată de culoare în curtea în care socrii ei nu creşteau decât găini şi curci. De neamuri s-a bucurat mai puţin şi nu pentru că nu i-ar fi fost dragi, ci pentru că trebuia să muncească ceva în plus să-i omenească. Şi ea era deja epuizată. Le-a făcut mămăligă, carne friptă, gogosi şi a răsuflat uşurată când au plecat, se gândea că de-acum o să se odihnească şi ea puţin. Nu a apucat. Mama a venit vomitând şi trei zile cât a stat acolo, nu s-a ridicat din pat, aşa că amărâta noastră s-a ales şi cu un bolnav pe cap, pe lângă treburile zilnice. Când bolnava şi-a revenit, în sfârşit, nu a mai vrut să stea un minut. Parcă-i pusese cineva foc sub tălpi şi o gonea de la spate. Uitase că venise să-şi ajute fata, că aceasta o îngrijise, nu vedea că mai are puţin şi se topeşte cu totul.  Voia neapărat să plece. Şi-a plecat. A rămas din nou singură să se bazeze pe propriile-i puteri.

    Se trezea la 5 dimineaţa, mulgea vaca şi o trimitea la păscut. Potolea restul animalelor, păsărilor, rânea, mătura, gătea, adăpa, spăla copilul, îl schimba, în hrănea, spăla rufe, le întindea, fugea la grădină, uda, aduna iarbă cu sacul pentru porci, se întorcea cu el în spate împingând la cărucior. Termina şi o lua de la capăt. Într-o dimineaţă au început să-i moară găinile. Venise holera şi poposise şi în gospodăria ei. Avea soacră-sa pe atunci vreo câteva sute de găini cu care se mândrea. Se urcau în cuibar să ouă, puneau capul pe o aripă şi acolo îngheţau. Nu se zbăteau, nu zăceau, nu sufereau. Mureau aşa, simplu, cu guşile pline, ca şi cum moartea le-ar fi pălit ca un somn adânc. Gravida se urca, le aduna din cuibar şi le strângea în saci mari de plastic. Una, doua, trei, zece… o sută. La  început a plâns, s-a frământat,  şi-a sunat bărbatul să vină să-i aducă medicamente. Până la urmă s-a resemnat. A plecat capul şi a tăcut, neputincioasă în faţa morţii. Când i-a venit în sfârşit, bărbatul acasă, era şi ea ca un mort viu, care nu mai ştie şi nu mai simte nimic. Efortul, rutina, lacrimile o  secaseră.

    Nu ştia când i-au ajuns socri înapoi acasă. Se întorcea din drumul ei zilnic de la grădina de la marginea satului, cu sacul în spate şi fetiţa în cărucior. Îşi târa picioarele străduindu-se să mai facă un pas în plus către casă. Fata plângea, supărată că scăpase păpuşa. S-a oprit să i-o culeagă şi nu a mai putut ridica sacul. „Mamă Mărie, ajută-mă şi pe mine!” ” Da ce păcatele mele nu pui sacul ăla în cărucior la picioarele fetei, muică? E destul loc!” „Nu mă lasă… ” I-a ajutat bătrâna şi s-a închinat privind după fata aceea cu burta la gură ce căra un sac în spate şi un copil în cărucior pe coastă în sus.

    „Au murit găinile, mică! O grămadă au murit, nu am avut ce să le fac! Le-am cules ca pe ouă gata moarte din cuibar.” „Ei, asta este… cine ştie de ce s-or fi îmbolnăvit şi nu ai ştiut tu să ai grijă de ele.” Avusese grijă… boala era însă necruţătoare. Tot satul îşi pierduse în vara aia păsările. Dar a înghiţit în sec. Seara, când a venit vaca de la câmp nu a mai muls-o ea. S-a dus bătrâna să-şi primească înapoi sarcinile zilnice. ” Nu mai dă lapte cât dădea, se cunoaşte că nu ai muls-o cum trebuie! Luam găleata aproape plină când am plecat, acum abia e jumătate.” „Am muls-o până nu a mai curs nimic, apoi i-am dat viţelul. Nu cred că din cauza asta scăzut laptele…” „Ei, lasă, asta este. Nu ştii tu s-o mulgi cum trebuie!”

    În seara aceea a dormit neîntoarsă. Fetiţa trecuse în patul bunicilor, fericită până la extaz că i s-au întors acasă şi nu mai e nevoită să stea cu femeia aceea rea şi urâtă, care-i tot spunea ce şi cum să facă. Îi aduseseră costumaş de oşancă cu pălărie şi rochicioară albă cu flori. Mamei nu-i aduseseră nimic. Nu se pricepuseră ce să-i ia.

    4 comentarii

    Din categoria Dezrădăcinare, Uncategorized

    Drumul

    iarnamijlA nins toată noaptea ca în sfârşit de lume. Dimineaţă când s-au trezit, stratul de zăpadă trecea lejer de cizme. Puţini erau cei care se încumetaseră să ia nămeţii în piept şi pe stradă abia erau vizibile urmele a celor câteva maşini mânate de cine ştie ce nevoi pe drumuri în dimineaţa aceea albă de iarnă veritabilă. Pe trotuare, din loc în loc, câte o urmă adâncă de bocanc, semn că pensionarii trecuseră  să-şi cumpere laptele sau pâinea. Era sâmbăta lor liberă şi el făcuse bagajul de aseară, să plece la ţară. Pe o vreme ca aceea drumurile erau de obicei închise. Dar nu voia să renunţe.

    La autogară, nici un autobuz nu pleca. Drumurile erau închise, cursele suspendate. Orice om cu scaun la cap s-ar fi întors din drum şi ar fi aşteptat să se deschidă din nou drumurile. Nu el. Ţinea neapărat să ajungă în ziua aceea la ţară, aşa că va face tot posibilul să ajungă. Dacă prin minune se va întâmpla să se întoarcă din drum, avea măcar conştiinţa împăcată că a făcut tot posibilul. Au ieşit la ocazie. Trec minutele unul după altul. Tic-tac, tic-tac, tic-tac, se adună unul câte unul până trece o oră întreagă fără să treacă nici o maşină. În raiul alb totul e linişte, doar din când în când, câte un trecător grăbit, merge cu capul în pământ către treburile zilnice. Picioarele îi îngheţaseră în cizmele îmblănite în care mai îndesase şi o pereche de ciorapi flauşaţi, plus una de lână. Degeaba. Degetele prinse în menghina încălţării nu reuşeau să se mişte suficient cât să-şi pună sângele în mişcare şi să simtă oarecare căldură. Ace de gheaţă urcau în sus, spre gambă, pe sub stratul protector al dresului, pantalonilor de trening şi blugilor ţepeni deja. Frigul o cuprindea din interior.

    Într-un final, când deja îşi pierduse orice speranţă, opreşte o dacie. Încearcă să ajungă la Vânju Mare. Îi ia până la Rogova, dacă vor. Vor. El vrea. Urcă. Ea în spate, el lângă şofer, care se bucură de companie pe o vreme câinoasă ca asta. Omul venise de joi cu cartofi la piaţă. Îl prinsese vremea rea în oraş şi nu avea unde să stea. Dormise două nopţi la o rudă, dar şi rudele se satură să te ţină, când în casă e frig şi mâncarea nu ajunge pentru toţi. Oricum, nu suporta să stea închis acolo, între patru pereţi, când acasă îl aşteaptă nevasta, o sobă caldă pe care abureşte oala cu sarmale şi ţuica fiartă. Are gospodărie mare, nu o poate lăsa în spinarea nevestei prea mult.

    Drumul e pustiu. Nimeni nu se încumetă să plece pe o vreme ca asta. Noroc că pe dealul Stârminei a trecut un plug. E chiar în faţa lor. Peisajul e de vis. În dreapta şi-n stânga drumului şerpuitor pădurea îşi etalează copacii albi, îmbătrâniţi cu crengile plecate de nea. Fulgii cad şi aştern deasupra văii de la picioare o minunată ceaţă fâşâitoare, natura parcă a încremenit. Nu se aude nici o aripă, nici un pas de sălbăticiune nu tulbură liniştea aşternută.

    Ajung cu chiu cu vai la Rogova. ” De aici vă descurcaţi singuri!” Coboară amândoi şi încep să aştepte un alt mijloc de transport care să-i ducă mai departe, către Vânjuleţ, Pătule, Gruia. Nu trece nimic. În curţi, din loc în loc se aude câte un gospodar ce se chinuie să facă pârtie. Hârşt – hârşt, hârşt – hârşt. Pe hornuri fumul se ridică leneş şi probabil că oamenii stau liniştiţi şi veseli la căldură, în căminele lor primitoare. Nici măcar copiii cu sănii nu se văd pe afară. Satul e tăcut şi pustiu. Trece un sfert de oră, mai trece unul… Picioarele ce aproape apucaseră să se dezgheţe, îngheaţă la loc. Dacă nu găsesc urgent ceva, îngheaţă de tot. Până la urmă trece pe lângă ei o căruţă. „Unde mergeţi taică, pe punerea asta de cap?” „La Izvoare, tataie!” „Vai de păcatele mele, dar cum ajungeţi până acolo că nu circulă nimic!?” ” Mata unde mergi?” „Ia, până în Vânjuleţ, să iau nişte coceni pentru calul ăsta de la un megieş.” ” Ia-ne şi pe noi până acolo, vedem pe urmă ce mai facem. Poate trece cineva cunoscut pe lângă noi!” „Hai, urcaţi!” Şi urcă.

    Din Rogova până la Vânjuleţ e o aruncătură de băţ. Vara mergi fluierând. Acum însă, calul se opinteşte greu cu pieptul în ulubă, picioarele i se afundă în omăt şi nările îi freamătă sforăind şi scoţând aburi calzi de care fulgii se topesc instantaneu. Ajung până la urmă şi la destinaţie şi trebuie să coboare. „Să trăieşti, moşule! Mulţumim!” ” Drum bun, taică! Aveţi grijă ca acum se face noapte şi voi aveţi drum lung!”. De data asta nu mai aşteaptă. Merg înainte cu capul plecat, prin ninsoarea ce le bate în faţă. El înainte, ea după el, pas cu pas, înfruntând vântul câmpului. Nu mai sunt case în jur şi până la Pătule e mult, numai drum în câmp deschis.

    În zare se văd negri, ieşind din zăpadă parii de la gardul unei stâni. Şoseaua s-a făcut una cu pământul, întindere albă cât vezi cu ochii. Dacă nu ar fi plopii înalţi de pe margine, s-ar rătăci. S-au încălzit. Mersul şi liniştea drumului o îndeamnă să se oprească şi să se aşeze puţin în zăpadă. El grăbeşte pasul şi-o îndeamnă să se ţină după el. Se teme să nu cumva să-i prindă întunericul aşa departe de sat. Cât au mers, numai Dumnezeu ştie. Ei nu mai ştiu nici cât e ceasul, nici cât au făcut, nici pe unde sunt. Târziu, când se apropiau de sat, îi ajunge din spate o maşină. Mană cerească!

    „Unde mergeţi, copii?” ” La Izvoare!” ” Hai că vă duc eu până la Gruia, găsiţi voi ceva de acolo!” ” Cum v-aţi încumetat voi, taică, să plecaţi pe vremea asta la drum? De unde veniţi?” ” De la Severin!” ” De la Severin?! Măi, tată, măi! Ce-aţi gândit când aţi văzut cum ninge? Nu ştiaţi că aşa va fi?” Tac. Amândoi. Ce să spună? Bine că i-a luat omul acela. O mare parte din drum l-au acoperit. Din curbă de la Gruia până acasă pot merge şi pe jos, nu mai contează. E aproape.

    Ajung, şoferul opreşte în curbă, ei coboară şi o iau din nou voiniceşte la picior. De data aceasta parcă a amurgit şi zăpada necălcată de picior de om scârţâie sub tălpi. În cizme, picioarele nu se mai simt. S-au umflat atât de tare, că svâcnesc să iasă afară. S-ar descălţa, dar nu se poate opri. Şi apoi, ude, nu mai are cum le băga înapoi în cizmă. Înaintează greu, dar nu se lasă. Mai e puţin, din ce în ce mai puţin. Au ajuns la ogaşul de unde de obicei se vede Dunărea. Acum se văd în depărtare doar nişte copacii, umbre cenuşii în zarea albă.

    Trec curba şi încep să vadă satul. Turla bisericii creşte uşor pe măsură ce înaintează şi asta le dă putere să grăbească pasul. Via gostatului doarme sub omăt, mormintele cimitirului la fel. Se disting crucile albe pe zăpada şi mai albă. Literele scrise cu vopsea neagră parcă ar fi muşte supărătoare ce tulbură odihna ochilor. Se hotărăsc să taie drumul către casă pe lângă gardul cimitirului. Ogaşul, neumblat, pe primeşte paşii afundându-i până la genunchi în stratul gros de nea. Nu se mai întorc la şosea. Merg aşa, la vale, duşi de forţa de atracţie a pământului, până dau în uliţă, apoi în pârâul negru ce-adună toate apele izvoarelor şi le duce vesel şi cald până la Dunăre. Dacă s-ar rostogoli, ar ajunge jos bulgări de zăpadă.

    Apa pârâului abureşte, fulgii se topesc imediat ce-i ating luciul şi clipocesc veseli împreună până hăt, departe. Doar doi paşi îi mai despart de casă. Intră pe poartă oameni de zăpadă umblători, cu sacoşe în mâini şi bătrânii se crucesc. Trăpăie pe alee să se scuture cât de cât de zăpada care li s-a prins şi s-a întărit pe cojoacele din piele de miel, pe gene, în păr, pe căciuli. „Mă mumă, voi sunteţi nebuni? Cu ce-aţi venit pe vremea asta de sunteţi albi de sus până jos?” ” Pe jos, Mică!” ” Doamne apără, aţi îngheţat de tot! Hai repede în casă, să vă încălziţi. Minte aţi avut voi să plecaţi dacă nu venea nici un autobuz?” „Ei, noru-ta! Nu am mai scăpat de gura ei, să vină să-şi vadă fata!”

    Scrie un comentariu

    Din categoria Dezrădăcinare

    Frânturi din altă viaţă (2)

    De-ar fi să judecăm după fapte, ziua în care tai porcul ar trebui să fie una tristă. Faci o crimă, chiar dacă ea e justificată prin sacrificiu religios. Mai totdeauna este totuşi o zi veselă, cu glume, ţuică fiartă, mâncare bună. Ziua începe cât încă nu s-a luminat. Se potolesc animalele, se curăţă grajdul, dai apă vacilor, la cal, pe pui mâncare. După aceea doar copiii mai pot intra la ele, mâinile tale miros a carne crudă, a crimă şi animalul te respinge. În bucătăria de vară, vase mari cu apă clocotesc pe plită şi este cald şi bine, deşi picioarele îţi îngheaţă aproape instantaneu pe cimentul rece de pe jos chiar dacă le ai învelite în straturi succesive de ciorapi din ce în ce mai groşi. Se pregătesc târnele în care va fi pusă carnea, vasele cu care se va căra apa pentru spălat animalul, se încălzeşte butelia şi se curăţă arzătorul pentru pârlit, se ascut cuţitele şi se adună cele pentru curăţat şoriciul. Totul trebuie să fie pregătit, la îndemână.

    Nu-i plăcea ziua asta. Când era copil fugea de acasă, să nu audă ţipetele disperate ale porcului sacrificat. Acum nu mai putea să fugă. Avea responsabilităţi, copii, bărbat, socri… Nu mai avea unde să se ascundă.  Trebuia să pună mâna la treabă de la început, eventual chiar umărul la imobilizat matahala. La început când avea socrul oameni care să-l ajute, îşi permitea măcar să se închidă în cea mai îndepărtată cameră a casei şi să-şi astupe urechile cu ce găsea, ca să estompeze zgomotul, măcar. O căutau înnebuniţi, strigau la ea, dar nu ieşea până nu se făcea linişte. Acum nu mai vine nimeni. S-au certat cu unii, vecinii au îmbătrânit, rudarii nu mai vin, că bătrânul i-a tras în piept anul trecut, cu plata muncilor. I-a păcălit în primăvară cu câte un miel prăpădit şi 5 litri de vin şi pentru astea i-au muncit o vară întreagă şi încă au mai ieşit datori. Doar cumnatul din vecini se mai mileşte şi vine de fiecare dată să pună umărul, dacă este acasă, deşi nici el nu e prea încântat de unchiul ăsta cârcotaş şi atoateştiutor.

    Multă apă şi mult noroi se adună în ziua asta. Se udă animalul, se pune butelia în apă caldă, să nu îngheţe gazul, se freacă, iar se spală, până şoriciul rămâne curat, auriu. Cu ani în urmă, înainte de revoluţie, îl pârleau cu paie adunate de pe câmp vara la treierat. Se duceau cu căruţa şi adunau după treierătoare special pentru pârlit porcul la iarnă. Îl îmbrăcau bine în paie şi-i dădeau foc. Rugul aprins se ridica vesel şi umplea satul cu miros de păr ars şi şoric copt. Acum e mult mai uşor. Pui butelia alături, ataşezi arzătorul şi-l coci bine pe toate părţile. E o artă şi coptul ăsta. Dacă nu e bine făcut şoriciul rămâne tare, dacă e prea copt se rupe înainte de a-l curăţa şi carnea se murdăreşte. Bărbatul ei avea două mâini stângi la mai toate treburile din gospodărie. Şi se plictisea mult prea repede. Se oprea de multe ori aducându-şi aminte cine ştie ce treabă urgentă uitată nefăcută, ofta, se întindea… Se învăţase să pună mâna să facă singură, dacă voia să termine treaba la timp. Şi Doamne, multă treabă mai era în ziua aceea! Trebuia curăţat repede, tranşat, carnea dusă în beci, maţele curăţate şi spălate la fântână, masa pusă, copii hrăniţi…

    Era nevoie să se mişte repede, aşa că punea mâna pe perie şi pe cuţit, freca, curăţa, tăia. Avea grijă să nu cumva să-i înţepe maţele cu cuţitul, să păstreze osânza curată, altfel a doua zi rămânea tocmai fără prăjiturile cu osânză care erau mândria ei. Când şi ultima bucată de carne era pusă în târnă şi dusă în bucătărie pentru tranşat, doar ce-şi ştergea mâinile şi pleca fuga la fântână să prindă loc la jgheab. Le desfăcea pe rând cu răbdare, acolo, pe marginea jgheabului, cu picioarele în apa caldă a pârâului. Se încălţa cu cizme de cauciuc care îngheţau ca naiba când stătea pe margine, dar cât timp  curgea apa caldă peste ele era bine.

    Mâinile îngheţau inevitabil. Le ţinea sub jetul de apă din care ieşea abur, se dezmorţeau cât de cât, dar când dădeau de aerul îngheţat durerea se ducea până la os şi ochii se umpleau de lacrimi. Nu putea da importanţa acestor nimicuri, timpul era limitat şi pe ea nu o mai ajuta nimeni până în seară. Se obişnuiseră aşa, s-o lase să facă singură tot şi să pună mâna doar dacă le cerea ceva. Şi cerea foarte rar. Când ajungea cu maţele golite şi curate acasă,îi  trebuia o jumătate de oră să se dezgheţe. Stătea pe lângă foc, cu mâinile în apă caldă şi simţea cum sângele furnică dureros până la inimă. Noroc că trebuia să se mişte repede, să aibă grijă ca pomana porcului să fie bine coaptă, să adauge usturoiul la timp, să mai mestece în mămăligă până soacra mergea să scoată o varză acră din putină, să toace varza să facă salată.Uita de durere.

    Toţi erau flămânzi. Munceau de cu dimineaţă şi nu apucaseră să mănânce nimic şi acum uite, e deja prânzul. Copiii abia gustaseră câteva bucăţele de şoric. Nu se plângeau, ei erau singurii fericiţi care îşi găseau de lucru şi de joacă pe afară, cu socrul la oi, sau în casă la căldură. Păcat că nu ninsese încă. Abia aşteptau primii fulgi să se dea cu sania pe coastă şi să-şi facă derdeluş de la poartă până în zidul casei. Încropiseră şi acum ceva, ceva… Au turnat aseară apă caldă direct pe pământ, până au crezut ei că e suficient să îngheţe. Dimineaţă au turnat iar şi acum aşteptau cu nerăbdare să prindă pojghiţă, s-o lustruiască şi să alunece râzând pe ea.

    După ce mâncau şi bătrânii se duceau să se odihnească puţin în pat, se apuca de împărţit carnea încă aburindă. Tranşa slănina de pe spate – partea moale la topit jumări, partea îndesată de lângă şoric, la sărat şi murat cu usturoi, pentru şuncă. Oasele scoase, spata bucăturită pentru cârnaţi, coastele pentru sare, sau pus la congelator, pulpele la fel, muşchiul deoparte, ceafa, căpăţâna spartă şi pusă la sare pentră piftii, măruntaiele puse pe foc pentru caltaboşi. De spartul oaselor se ocupa bărbaatul, doar el era cel puternic în casa aceea. Ea trebuia doar să-i arate cum să facă şi pe unde să dea cu toporaşul, să nu-i umple toată carnea de cioburi de oase.

    Le împărţea pe categorii – carnea macră într-o târnă, oasele în alta, friptura de Crăciun separat, bucata de carne pentru preot pus deoparte, să o găsească usor soacra, atunci când va veni cu Crăciunul. Era un obicei ciudat în satul ăsta. Fiecare lăsa deoparte câte o bucată de guşă grasă pe care o vârau în traista ţârcovnicului când intra cu popa pe poartă. Popa cu busuiocul şi icoana naşterii şi târcovnicul cu cădelniţa şi traista în spinare. Tot timpul s-a întrebat ce face bietul popă cu atâta carne grasă pe care ei oricum nu o foloseau la nimic.

    După ce toată carnea era bucăturită şi oasele puse la sare în beci, se întorcea în bucătărie pentru runda a doua de tranşat. Tăia untura pentru jumări şi o punea cu o cană de apă în ceaunul imens din bătătură, la copt. Carnea de cârnaţi o pregătea pentru tocat. De mânuit maşina de tocat carne se ocupa bărbatul ei. Era una din puţinele treburi pe care le făcea cu plăcere. Făcuse o sită rară în şantierul unde lucra şi carnea ieşea ca şi cum era tocată la mână. Totdeauna aveau alături şi câteva kg de carne de viţel special cumpărată pentru cârnaţi. Anul ăsta se milise Dumnezeu şi-i dăduse viţică bietei vaci, de nu mai făcuseră încă o crimă tăind şi viţel. Aduna carnea tocată într-o căpistere mare, de lemn, special păstrată tot anul pentru operaţiunea asta. Acolo arunca condimente, usturoi şi sare peste ei şi-i frământa ca pe cozonaci până amestecul căpăta aroma şi gustul potrivite pentru umplut cârnaţii.

    De focul de sub jumări se ocupa soacra, măruntaiele fierbeau pe plită cu foi de dafin şi boabe de piper pentru caltaboşi si cârnaţii erau gata pentru umplut. Gata era şi ziua, că deja abia se mai zărea afară şi în bucătărie ardea becul demult. Mai avea de umplut cârnaţii, de făcut şi de fiert caltaboşii şi spatele o durea îngrozitor. Toţi se plângeau de oboseală. Socrul îşi potolise animalele, le adăpase de seară şi intrase în casă cu copiii, soacra scosese jumările din untură şi plecase să se încălzească, doar ei doi umpleau la cârnaţi, încă. Trebuia să facă mulţi. Mâine dimineaţă la prima oră îi vor atârna pe o bârnă, la grindă, să vadă vecinii cât de mare a fost porcul lor, câţi cârnaţi au scos din el. O să vină cumnata soacrei şi o să-i numere de la poartă :”Rie, nu aţi făcut decât 14 cârnaţi! Eu am scos 21 anul ăsta!”

    La caltaboşi rămâne deja singură în bucătărie. Oboseala l-a învins şi pe bărbat, care pleacă să-şi încălzească picioarele şi să-şi odihnească oasele în casă, la căldură. Rămâne să toace carnea de caltaboşi, să amestece, să umplă şi să pună la fiert, apoi la scurs, sub funduri de lemn şi pietroaie pregătite din timp, astfel încât mâine să fie numai buni de mâncat. Îi e şi ei somn şi frig şi oboseala face să-i treacă os prin os. Tot corpul o doare, dar cine se mai gândeşte? Îşi amăgeşte timpul spălând vasele şi curăţând bucătăria lună, până fierb maţele. Din când în când iese afară, la ger, să se învioreze. Se aşează uşurel pe o buturugă şi priveşte cerul spuzit de stele, căutând ca-n nopţile copilăriei, să descopere Carul Mare, Carul Mic, constelaţia ei, a Gemenilor, Steaua Nordului. Steaua de i-a îndrumat pe magi către ieslea în care s-a născut Pruncul sfânt. Se întreabă care o fi steaua ei călăuzitoare. Ce stea fusese atât de crudă de-o rupsese de tot ce-i plăcea, de toată viaţa ei şi o transformase în femeia aceasta care munceşte ca un rob fără nici o satisfacţie?

    Oftează şi intră din nou în bucătărie. Mai are un pic de tras. Scoate ultimele bucăţi de caltaboş din oală, le înşiră pe masa deja pregătită afară, le acoperă cu fundurile de lemn, pietrele şi o muşama, să nu cumva să intre mâţele la ele până dimineaţă, se spală bine pe mâni şi faţă cu apă caldă, stinge lumina şi intră şi ea în sfârşit în casă, în vârful picioarelor, să nu-i deranjeze pe cei ce dorm. Trece prin baie să se pregătească pentru noapte, deşi în baia neîncălzită e cancer de frig, apoi se aşează uşurel în pat, la picioarele copiilor. Ceasul arată, crud, ora 3,35 dimineaţa. O să prindă trei ore de somn, dacă între timp nu se trezeşte vreun copil.

     

    Scrie un comentariu

    Din categoria Dezrădăcinare

    Frânturi din altă viaţă

    Sărbătorile vin de fiecare dată cu stres şi muncă multă. Cu zile întregi înainte încep insomniile. Vine vacanţa şi inevitabil va trebui să meargă la ţară, la socri. Trebuie tăiat porcul, făcut curăţenie, spălat, gătit, frământat. Şi mai ales trebuie să reziste ochilor critici şi răutăţilor gratuite ale socrilor. Încă nu ştie cum să se poarte în prezenţa lor, deşi au trecut ani buni de când, aparent, face parte din familie. Odată ajunşi acolo şi intraţi pe poartă, toată viaţa le e dată peste cap. Bărbatul i se transforma de parcă nici nu fusese bărbatul ei vreodată, toată lumea are pretenţii, nimeni nu are răbdare, copiii tremură.

    O fiere sensibilă, un organism ce a slăbit din ce în ce mai mult în ultimii ani, o făceau să ajungă după două ore de mers cu autobuzul o legumă cu stomacul în gât. Cu durere în fundul ochilor şi greaţă ce nu o lasă să respire, intră pe poartă şi se străduie să fie veselă şi binedispusă, altfel proasta ei dispoziţie ar fi fost pusă pe seama aversiunii faţă de bătrâni şi vacanţa ar fi devenit cu adevărat un coşmar. Nici aşa nu-i era uşor. In casă, la căldură, în miros de oaie udă şi transpiraţie veche, stomacul nu mai rezista. Ar fi vomita dacă ar putea, dar nici măcar asta nu-i era la îndemână. Oricum, trebuie să desfacă repede pachetul, să se schimbe şi să iasă afară la treabă. Genunchii sunt moi, mâinile îi tremură, dar dacă nu se grăbeşte riscă scandal şi de scandal s-a săturat până peste cap.

    În primii ani i-a fost greu să intre în ritm cu durere în stomac şi mâinile tremurând. Acum s-a obişnuit. Iese, se apucă de treburile mai puţin solicitante, afară, la aer şi starea de rău trece încet, încet, ignorată. De când are din nou serviciu, ajunge de fiecare dată în timp ce soacra frământă colacii. Profită de ocazie şi frământă ea  şi cozonacii parfumaţi, aroma lor tăindu-i un pic din greaţa drumului. Iese repede afară în vânt să adune cocenii la cuptor, se întoarce să pună colacii în tăvi, iese din nou  să facă focul şi să ardă bine cuptorul. Fac cu rândul la foc, nu trebuie lăsat să se stingă, altfel cărămida cuptorului nu va fi niciodată suficient de fierbinte încât să coacă pâinea. Până se coc colacii modelează cozonacii care vor intra imediat după aceea în cuptorul încălzit. Cât se coc şi cozonacii spală deja câteva ture de haine. Nu au maşină automată, alea abia au apărut în oraş la câteva familii mai înstărite. Au un Alba lux vechi din capacul căreia curge rugina dar al cărei motor duce mai mult decât ţi-ai putea închipui. După ce vor scoate şi cozonacii din cuptor va pleca cu lighenele la fântănă, să limpezească rufele.

    S-a făcut frig, gerul muşcă nemilos din mâini, dar nu apucă să-l simtă şi să se plângă, sunt atâtea lucruri de făcut până seara! Rufele se tot adună, de nu-i ajung trei lighene mari să le adune pentru limpezit. Totdeauna o apucă noaptea spălând. Merg la fântână cu felinarul după ele. De Crăciun înbulzeala face ca toată ziua jgheaburile să fie arhipline. Femeile se aşteaptă şi se ajută una pe cealaltă, numai să apuce să spele şi ele şi să plece mai repede acasă. Îngheaţă stând în picioare să-şi ţină rândul. E greu pentru cele ce rămân cu rufele pe ultima sută de metri. Jgheaburile sunt pline de gospodinele venite să spele maţele de la porcii proaspăt tăiaţi. Marginile sunt pline de grăsime şi nici măcar animalele nu mai beau apă lângă ţuţuroaiele pline de moarte.

    Doar două din jgheaburi rămân pentru spălat rufe, aşa că, până noaptea târziu zarva nu se mai termină din drum. Femeile se ceartă pe întâietate, îşi strigă măscării sau doar râd de câte o amărâtă mai neîndemânatică. Noroc că ei stau aproape şi poate urmări din poartă când se împuţinează lumea, de nu e nevoie să stea atâta în frig. Oricum se întoarce acasă cu mâinile dureros îngheţate şi spatele ţeapăn, după două ore de stat aplecată peste jgheabul plin de haine. Se duce întâi ea, cu un lighean şi ocupă jgheabul ce se eliberează mai repede. Soacra o urmăreşte de sus din curte şi îi trimite celelalte lighene când vede că s-a apucat de limpezit. Când e aproape gata, vine şi-i ia ligheanul plin, lăsând-o să termine restul rufelor. La sfârşit pleacă singură cu ultimul tură de rufe limpezite.

    Ligheanul plin de rufe ude îi rupe spatele până în curte. Soacra e obişnuită să-l poarte pe cap. Îşi face oblanic dintr-o basma mai veche şi ajutată de muieri ridică ligheanul pe creştet. Merge dreaptă, cu gâtul ţeapăn pe coastă în sus până acasă. Pe ea nu o ţine nici gâtul subţire, nici creştetul dureros. Trebuie antrenament să poţi purta cu eleganţă povara pe creştet, fără s-o scapi pe jos. Nu riscă niciodată să-şi bată joc de munca ei, aşa că urcă pas cu pas, cu capul aplecat, strângând din dinţi. Când lasă povara jos degetele rămân dureros încleştate încă mult timp şi pe şira spinării ies ace de gheaţă până târziu în noapte. Lângă sobă e cald, dar ea nu se încălzeşte în noaptea aceea decât către ziuă, sub plapuma grea de lână îmbrăcată în macat ţesut în casă. Spatele o doare şi-i dă fiori de câte ori se întoarce de pe o parte pe alta. Nu are de ales însă, trebuie să se odihnească aşa cum poate, a doua zi de dimineaţă o ia de la capăt cu tăiatul porcului. Nopţile clare şi îngheţate  cu lună plină  sunt scurte în preajma sărbătorilor.

    Scrie un comentariu

    Din categoria Dezrădăcinare

    Întunericul

    În dimineaţa aceea i-a fost mai rău ca altă dată. O vineri grea, în care durerea nu numai că voia să-şi facă simţită prezenţa, ci avea chef s-o tortureze. S-a ridicat cu greu, a pregătit micul dejun, a dus copilaşii peste stradă la grădiniţă şi s-a întors să pună o oală cu mâncare la foc şi să facă curat. El trebuia să apară de la serviciu şi totul trebuia să strălucească până atunci, dacă voia linişte în casă. Erau atât de multe de făcut şi ea se mişca atât de greu… A apucat să aleagă nişte fasole, să pună oala la foc. S-a aşezat apoi un pic, să-şi tragă sufletul şi să lase piafenul luat să-şi facă efectul. Nu ştia de ce, în dimineaţa aceea durerea nu voia s-o lase deloc. A mai luat un piafen. De-a lungul lungilor luni de când hernia de disc o chinuia, piafenul devenise prietenul ei fidel, un soi de bomboane cae nu-şi mai atingeau demult scopul decât luat în cantităţi duble. Stomacul o durea, de mâncat nu putea mânca nimic, durerea îi dădea stări de greaţă violentă, ce-i întorcea stomacul pe dos. Nu reuşise decât să facă paturile. În garsoniera micuţă în care erau obligaţi să-şi ducă existenţa, cele două canapele pe care îşi împărţeau somnul scârţâiau nemulţumite de fiecare dată când trebuia să se întindă seara sau să se strângă dimineaţa. Aproape că ducea dorul patului de acasă pe care nu era nevoită să-l ridice şi să-l coboare zilnic. A uitat cum trece timpul. S-a auzit cheia în broască şi soţul, nervos, privind-o urât, a intrat în casă. 

    • Păi da, dormi! Nu ai avut o noapte întreagă la dispoziţie! Putoarea dracului…

    Asta a fost în loc de bună dimineaţa.

    • Nu dorm, mă doare rău spatele. Iartă-mă, nu ştiu când a trecut timpul. Nu am reuşit decât să pun oala la foc. O să fac curat acum.

    • Acum, când trebuie să mă odihnesc eu! Te doare spatele, dumnezeii mă-tii cu spatele tău cu tot! Ai dormit ca mine pe scândură azinoapte!

    • ……

    Nu mai îndrăznea să spună nimic. El avea chef de ceartă şi orice i-ar fi spus, nu ar fi făcut decât să amplifice conflictul. Aşa că a tăcut şi cu greu, s-a ridicat  să-şi termine curăţenia. A adunat hainele, le-a aşezat  la locul lor şi a luat mătura. Nervos şi nesatisfăcut, el a intrat în bucătărie. „Ar fi trebuit să spăl vasele înainte”, s-a gândit ea. Acum nu mai îndrăznea să intre în bucătăria minusculă, să fie atât de aproape de el. Tăcerea apăsătoare era spartă din când în când de câte un oftat prelung şi un geamăt scurt, menite să-i uşureze suferinţa. În bucătărie, cu chef de scandal, el fierbea de nervi. Oftatul acela chinuit, de femeie bătrână şi neputincioasă îl scotea din minţi. Era cu 10 ani mai mică decât el, dar era deja o epavă. Simpla ei prezenţă îi dădea o stare de nervi greu de descris. Oala fierbea liniştit lângă el. Avea nevoie să-i adauge cineva apă, dar aia nu avea de gând să se arate prin bucătărie. Să vezi ce-i face dacă strică aşa mâncarea.

    Ea continua să-şi facă de lucru în cameră. Îi venea să urle de durere. Mătura o lăsase cocoşată şi nu reuşea să se mai îndrepte deloc. Stătea sprijinită de spătarul unui scaun, respirând greu, cu lacrimile curgând pe obraz, încercând să se îndrepte, să-şi mişte picioarele înfipte ca nişte cuţite ascuţite în şolduri. Rămâsese blocată şi nu îndrăznea să ceară ajutor. Stătea acolo plângând de durere, neîndrăznind nici să respire. La un moment dat a simţit cum îi zboară pe la ureche oala fierbinte. Toată casa s-a umplut de aburi şi de boabe de fasole umflate. Oala s-a izbit cu zgomot de perete şi i-a lăsat smalţul pe linoeumul ud şi fierbinte.

    • Tu-ţi morţii mă-tii de putoare împuţită! Nici să găteşti ceva nu eşti în stare!

    Pumnul a plecat nervos, descărcând în capul ei toţi nervii ce s-au adunat fără motiv în timp ce omul fuma stând degeaba în bucătărie. Ea nu a reuşit nici măcar să ridice mâna să se apere. Cu toată voinţa de care mai era în stare, a făcut doi paşi până la pat şi s-a lăsat să cadă acolo, cu faţa la perete, aşteptând cu resemnare deznodământul. Nu-i mai păsa de nimic. Nici de oala împrăştiată prin casă, nici de munca ei, nici de loviturile pe care ştia că le va primi în continuare. A închis ochii lăsându-se pradă durerii. La un moment dat totul în jur s-a întunecat şi a simţit cum se afundă într-o noapte binefăcătoare în care orice durere s-a pierdut. Nu mai exista nimic în jur, doar sufletul ei eliberat, se ridicase în întuneric, golit de gânduri şi de orice fel de grijă.

    S-a trezit târziu, cu perfuzii în mână, pe un pat de spital. În jur se auzeau femei vorbind, glasuri străine ce povesteau despre o femeie nesăbuită ce a luat un pumn de  pastile fără să-i pese că are doi copilaşi  mici de crescut. O poveste străină şi crudă, despre o femeie fără inimă, chinuită de cine ştie ce demoni. Când s-a dezmeticit şi-a dat seama că ea era acea femeie. Doctoriţa chemată de celelalte paciente, a venit s-o certe pentru gestul ei nesăbuit. Soţul le povestise cum luase ea un pumn de pastile din cauza durerilor de spate. Cum el încercase s-o împiedice, dar ea înnebunită de durere nu-l ascultase şi le luase una după alta, până intrase în comă.

    Minciuna o îngrozea. îi venea să vomite, dar nu îndrăznea să spună un cuvânt în apărarea ei. Situaţia era atât de umilitoare, încât abia aştepta să-şi smulgă acul perfuziei şi să fugă oriunde vedea cu ochii. Se gândea cu groază la ce-or fi făcând copilaşii ei singuri de ieri, de când ea îşi pierduse cunoştinţa. În spital i se făcuseră spălături stomacale fără motiv, doar pentru că el încercase să-şi acopere nemernicia aruncând asupra ei o vină imaginară. Colegele de salon s-au apucat să-i povestească cum în lunga ei noapte de agonie îşi strigase în mod repetat copiii şi rugase o fiinţă nevăzută să-i dea drumul, să nu o mai chinuie. Ea nu-şi amintea nimic, decât noaptea odihnitoare ce îi înconjura toată fiinţa.

    Într-un târziu a apărut şi el cu copilaşii speriaţi de mână şi cu o figură zâmbitoare şi îngrijorată de soţ iubitor. A început s-o mângâie şi s-o certe uşurel, cu blândeţe, sărutându-i mâna şi implorând-o să nu îi mai sperie niciodată aşa. Ea îl privea scârbită, cu lacrimi mari ce se prelingeau direct pe pernă. Voia să se ascundă de toată lumea aceea ipocrită care nici măcar nu se uitase la vânătăile ce se întindeau rânjind pe tot corpul, ci doar aplecase urechea la minciunile sfruntate ale unui om de nimic. Ar fi vrut să poată închide din nou ochii, să rămână acolo, în întunericul primitor ce o adăpostise o zi şi o noapte cu atâta blândeţe.

    4 comentarii

    Din categoria Dezrădăcinare

    Dezrădăcinare – Anghel

    Maistrul Anghel era un om cu o vârstă incertă. Încărunţit înainte de vreme, părea că uitase de trecerea timpului şi să-şi mai întemeieze şi familie. Sau că viaţa îl învăţase că e mai bine să trăiască singur. La prima vedere părea om bun. Tăcut, la locul lui, tot timpul cu o mină preocupată, serioasă, lăsa senzaţia unui om cu adevărat capabil. Era greu să-ţi dai seama ce se ascunde în spatele măştii cu care te întâmpina. Nu ridica niciodată glasul, dar nici nu accepta să nu faci cum spune el, indiferent dacă ceea ce spunea era bine sau nu. Deţinea adevărul şi puterea în laboratorul lui şi ştia să se răzbune urât pe oricine reprezenta o ameninţare pentru el. Matache ajunsese un paria din cauza acestui maistru prea puţin stăpân pe meserie. Când Anghel şi-a dat seama că Matache e mult mai bine pregătit decât el, a început săl sape. Nu că omul acela ar fi atentat vreodată la postul de maistru. Deşi avea pregătirea necesară, era un om modest şi cu bun simţ. Avea atâtea probleme de rezolvat în viaţa personală, încât nu-i mai ardea să fie tras la răspundere şi pentru o mână de oameni destul de slab pregatiţi din punct de vedere profesional. Îi era suficient ca după cele opt ore de program obligatoriu să se închidă într-o cârciumă obscură, să-şi înnece din nou amarul. La început, Anghel îi ţinea isonul. Îl îmbăta bine şi-l ducea acasă pe sapte cărări, ca apoi să-l pună în discuţia organizaţiei de partid în cunoştinţă de cauză, cică. Zi dup zi, până când a fost sigur că Matache e în stare să-şi sape singur groapa. Când amărâtul ăsta s-a prins cât de prieten îi e Anghel, era deja prea târziu.

    Ajunsă în laboratorul de presiuni şi debite al lui Anghel, proaspăta mămică a avut impresia că nu o să fie lucrurile aşa de grele. Maistrul o primise sobru, dar înţelegător, spunându-i că dacă îşi vede de treabă nu o să aibă nici o problemă la noul loc de muncă. Ei îi plăcea lucrul temeinic, bine făcut, îi plăcea să înveţe tot timpul câte ceva nou, munca ei să fie apreciată. Când a fost repartizată la munca de jos, în ture, nu şi-a făcut probleme. Şi colegele de acolo erau tot oameni, timpul dovedind că aveau mai mult creier decât multe alte persoane cu pretenţii din laborator. Şi-a făcut treaba cu conştiinciozitate, încercând să înveţe să facă şi altceva pe lângă sarcinile de zi cu zi.  Şi totuşi, nu reuşea să mulţumească pe nimeni. Cu cât muncea mai mult, cu atât i se repartiza mai mult. Când se obişnuia să facă ceva era imediat mutată la altă treabă, mai grea. Nu reuşea să înţeleagă nimic din ce se întâmpla în juru, l ei şi zilele deveneau din ce în ce mai stresante.  După şedinţa pe care o ţinea în fiecare dimineaţă Manea cu şefii laboratoarelor, Anghel venea cu câte o sarcină în plus pentru ea. Uneori păreau chiar imposibil de realizat şi pentru un bărbat în toată puterea, dar pentru o femeie tânără şi plăpândă, veşnic obosită ca ea. 

    Dormea puţin de când născuse fata, deşi copilul nu stătea cu ei. Era obligată să se trezească noaptea să spele, sau să lucreze câte un puloveraş, sau pantaloni pentru copilaş, deoarece sâmbetele şi duminicile le petrecea la ţară, la socri. Şi dacă ea ar fi dormit, o trezea bărbatul, că de… dacă avea copilul cu ea tot aşa în nesimţire ar fi dormit? Trebuia să înghită şi să tacă, doar soacră-sa pierdea nopţile cu fetiţa ei… ” Aşa am făcut averea, mumă, dormind câte 2-3 ore pe noapte! Aprindeam lampa şi coseam, sau ţeseam, să fiu în rând cu lumea, să nu râdă cutare sau cutare de mine! ” Ea ar fi dormit toată noaptea, de… femeie tânără care lucra în condiţii ce îi dădea gata şi pe bărbaţi. O făceau să se simţă vinovată că e atât de leneşă şi de multe ori nu se poate trezi . Nu se ridica la înălţimea aşteptărilor familiei lor. Se străduia din răsputeri, dar… Oricum, ajungea la serviciu tot obosită. Dimineţile erau grele, atunci când toată lumea se trezea şi cu ea se învârtea casa şi se unduiau pereţii în jur.

    Luni dimineaţa era cel mai rău din toată săptămâna. Atunci se întorcea de la ţară, de la copil. Nu mergea acolo doar să stea cu copilul. De obicei muncea de dimineaţa până noaptea târziu, să se revanşeze faţă de sacrificiul soacrei. Spăla, călca, gătea, făcea curăţenie, curăţa la păsari, la vite… tot tacâmul. Seara când intra în casă era ruptă în două şi de multe ori nu putea adormi de oboseală. Când ar fi reuşit să adoarmă, trebuia să se dea jos din pat, să facă bagajul şi să plece. Ca să ajungă la oraş trebuia să suporte două ore lungi pe drum. Rata pleca din sat dimineaţa la ora 4,15. Ca să apuci loc, trebuia să fii la uşa ei cel puţin la ora 3,30, altfel riscai să mergi tot drumul în picioare şi distanţa fiind atât de mare, până în oraş se aglomera încât erai nevoit să stai mai mult într-un picior, printre bagaje şi oameni mai mult sau mai puţin curaţi. Oricum ajungeai în oraş plin de parf şi în suflet, pentru că drumul neasfaltat era cea mai mare pudrieră existentă. Din cauza aglomeraţiei ajungea rareori la ora stabilită în autogară. Ca să poată ajunge la timp la serviciu trebuia să alerge cu bagajele acasă, să le lase pe hol şi să plece în grabă aşa cum era, nespălată şi ca vai de lume.

    După un sfârşit de săptămână epuizant şi o astfel de noapte pe drum, maistrul Anghel îşi luase obiceiul s-o trimită în fiecare luni dimineaţă la pe turnul de apă la cota 50 pentru a citi aparatele de presiune. La început au încercat băieţii din laborator să facă această treabă în locul ei. Ca să ajungi pe turn la 50 de metri înălţime trebuia să urci pe o scară din plasă de metal exterioară până la cota 35, apoi pe o scară de fier beton, din aceea înconjurată de bare rotunde de jur împrejur, să atenueze o eventuală cădere. Era obligată să urce acolo, chiar dacă genunchii îi tremurau de oboseală şi nesomn şi pământul lua o viteză ameţitoare în mişcarea centrifugă de zi cu zi. Cei care au încercat s-o ajute fără ştirea maistrului au sfârşit sancţionaţi la salariu şi ameninţaţi cu desfacerea contractului de muncă pentru insubordonare. Aşa că, săptămânal, în fiecare luni îşi lua porţia de adrenalină urcând până la 50 de mietri deasupra lumii. E adevărat, priveliştea de acolo nu se compara cu nimic altceva, drumul până sus şi înapoi erau Golgota ei săptămânală.

    Plătea astfel pentru vina de a exista şi a se încăpăţâna să reziste într-o lume ostilă şi dură, între oameni fără suflet.  Ba pe deasupra, de câte ori se anunţau restructurări în personalul TESA şi regie, ea era pusă în capul listei. Aproape lunar, trebuia să treacă pe la secretarul de partid să dea explicaţii despre comportamentul care o adusese din nou în fruntea listei de restructurări. A avut mare noroc cu acel secretar de partid care era om dincolo de funcţia pe care o deţinea şi ştia să aprecieze oamenii din jur după fapte, nu după bârfele celorlalţi. Profita şi el de ocazie de fiecare dată s-o facă pe fata asta încăpăţânată să se înscrie în organizaţia de partid. Nimic nu o putea îndupleca, nici rugăminţile, nici promisiunile, nici ameninţările. Când auzea de carnetul de membru parcă punea cineva foc sub ea. El era însă om înţelegător. Ştia că timpul le rezolvă pe toate. O întreba ce-a mai făcut, o servea cu o cafea cu năut, mai vorbeau de una de alta, de copii, îi povestea de nepoţi şi o trimitea înapoi la secţie. Niciodată nu a dat curs propunerilor făcute de Manea şi Anghel. Asta îi cam înnebunea pe cei doi, e adevărat.

    După plecarea lui Manea şi ea a reuşit să scape din infern. În câteva luni Manea a reuşit să prejudicieze termocentrala cu peste un milion de lei, din comerţul făcut cu combustibil scos Dumnezeu ştie cum pe poarta intreprinderii. A fost prins şi a fost dat afară cu un dosar penal legat de coadă. E inutil să spun că plecarea lui a fost imediat legată de hărţuirea ei. Era imposibil să nu se fi plâns ea undeva, să nu-l fi dat în gât cu ceva… Nu a fost aşa. Într-o luni dimineaţa, a aflat cu stupoare că în locul ei la cota 50 va merge unul din băieţi. Pe la prânz, a început să circule zvonul că Manea este arestat. A fost printre ultimii salariaţi care au aflat vestea. Comportamentul lui Anghel a fost exemplar pentru câteva zile. După un timp, noul şef a mutat-o din acel laborator şi chiar dacă încă mai figura pe ştatul de plată în subordinea lui Anghel, nu a mai avut niciodată de a face cu el ca şef. Peste ani s-au reîntâlnit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat la serbările şcolare. Băiatul lui Anghel ajunsese în clasă cu fetiţa ei, prin cine ştie ce ironie a sorţii. Nu l-a întrebat niciodată de ce s-a purtat ca un nemernic sau dacă nu s-a simţit niciodată vinovat pentru modul în care a înţeles să-şi facă „datoria”.

    Scrie un comentariu

    Din categoria Dezrădăcinare