Arhive pe categorii: Gând răzleţ

Când cuvintele mor

Când laşi cuvintele să moară omori cu ele o parte din tine.IMG_1829

Te trezeşti într-un târziu că ai uitat să-ţi dai drumul gândurilor iar ele, gândurile, nu mai ştiu părăsi spaţiul în care s-au plimbat în cerc, silite de lanţul imaginar cu care ai legat verbele. În faţa lor rămâne zidul imaginar pe care l-au tot săpat, încercând să evadeze atâta timp, încât acum, dincolo de el le e străin şi stingher.

Străinul gândurilor ce se tot nasc şi-nfloresc în spaţiul strâmt în care le-ai închis în mintea ta se numeşte „ce rost mai are?”. Gura nu se mai deschide, buzele rămân pecetluite, doar ochii ar ţipa, numai că ei nu au glas de auzit, au doar privire de citit.

„Ce rost mai are?” creşte până capătă dimensiuni impresionante şi acoperă cu opacitatea lui orice rază de speranţă. Atunci până şi ochii se pleacă şi boabe mari de lacrimi, prea mult timp înfrânate, îi inundă şi-şi dau drumul sinucigaş pe panta obrajilor ce-au uitat demult ce-nseamnă un zâmbet.

Pe caldarâm lacrima se sparge sucombând în linişte şi sparge odată cu ea şi inima ce-a tot sângerat tăcută atâta timp. Rămâne pustiul îmbrăcat de doliul în veşnicul cenuşiu al zilelor care vin şi pleacă fără nicio bucurie. Te-nchizi în el ca-ntr-o cetate cu ziduri groase de piatră ale cărei ferestre crenelate nu mai ascund demult puştile asediaţilor. Oricum asediatorul eşti chiar tu.

Te usuci şi mori fără ca nimeni să poată bănui cât de multe ai fi avut de spus, câte te-au durut , câte te-au bucurat, câte te-au rănit sau câte te-au înălţat în spatele lui „ce rost mai are?” ce ţi-a ucis întâi cuvintele, apoi visele, apoi şi-a întregit opera luându-ţi sufletul.

Cel ce ţi-a aşteptat cuvintele, va sfârşi fără să bănuiască ce zbucium şi ce luptă s-a dus în mintea ta, până ai reuşit să mori secundă cu secundă, începând cu uciderea primului cuvânt. Se va resemna, poate, va încerca să râdă, să glumească, să-şi îndrepte visele şi speranţele în altă direcţie şi va ajunge să se gândească din ce în ce mai puţin că aşteaptă încă de la tine cuvinte ce-au murit din faşă.

Îşi va ridica ochii, sau din contra, îşi va pleca capul şi va merge mai departe, punând peste amintire o lespede grea, de granit.  Îşi va închide speranţa şi-o va lăsa să moară singură şi tristă, căci, ce rost ar mai avea s-o lase să supravieţuiască, nu-i aşa?

13 comentarii

Iulie 16, 2015 · 9:50 am

Între ieri şi azi

Purtam pe umeri bolta înstelată. Călcam apăsat, cu spatele drept şi fruntea sus, adunând visele muritorilor pe rând. Le poleiam, ştergeam uşor cerul cu palma şi le aşezam frumos, unul câte unul, pe boltă. Şi noaptea devenea mai strălucitoare cu fiecare vis poleit. Eram fericită aşa, mă simţeam importantă îmbrăcând vise în aur curat.

Îmi atârnasem luna nouă cu lanţ de argint la gât, să-mi dea o rază de lumină în întunericul adânc şi pieptu-mi lumina ca-n noaptea de ajun. Îmi înfloriseră sânii şi-mi înmugurise părul a piersică. Respiram adânc, cu mândrie, doar nu mai era nimeni ca mine, să aurească vise, să poarte luna la gât şi bolta înstelată pe umeri! Până şi soarele mă invidia! Îi furasem strălucirea şi o purtam cu emfază în ochi. Nu clipeam, să nu-i rănesc razele, să nu întunec zilele.

Drumul pe care mergeam se întindea tălpilor mele alb, şerpuitor, zgrunţuros. îmi rănea tălpile. Din când în când mă opream să-mi curăţ rănile cu iarbă-nrourată. Atunci, pentru o clipă, cerul se acoperea cu nori şi ziua se întuneca. Când ridicam privirea, curcubee străluceau în zare.

Mi-e toamnă azi şi-mi  plâng frunze galbene pe umerii goi. Copacii se apleacă  în calea mea şi gonesc nori negri cu crengile lor goale. Mi-e frig. Port pe creştet un cer de plumb şi calc pe lacrimi  reci de îngeri. Vântul mi-alungă visele furios. Am tălpile rănite, nu pot alerga după ele, pot doar să le strig mut, cu ochii umezi iar ele zboară risipite, rătăcite-n văzduh, cu aripile frânte. Şi-au pierdut de tot minunata poleială aurie cu care străluceau în ceruri până mai ieri.

Ieri purtam pe umeri bolta înstelată. Azi îmi bat zăpezi pe tâmple. Între ieri şi azi, toamna îngheaţă suflete şi le acoperă cu covor de frunze moarte.

Fotografie-0115

2 comentarii

Din categoria Gând răzleţ

Azi, când teiu-şi scutură floarea

Poate că a avut premoniţii, prea des a vorbit cu atâta regret de floare de tei şi linişti de seară. Poate că pe mulţi a incomodat de au ajuns să se răzbune atât de sadic, tratându-l de o boală pe care nu o avea, până l-au redus la tăcere. Au trecut de atunci 125 de ani. Fizic, l-au redus la tăcere, l-au făcut pământ. Nu s-au gândit că verbul lui la rămâne atât de viu şi actual peste ani şi ani. Nu s-au gândit că adevărul atât de bine ascuns în vreme va ieși la iveală oricum, chiar dacă i-au trebuit o sută de ani pentru asta. Nimic în lumea asta nu se pierde, geniul cu atât mai puțin. Detractori încă mai sunt, că la geniul lui muți au aspirat, neputincioși. El îi aude și-i privește de acolo, din patul lui de ramuri, nemuritor și rece. Nu ştiu câte capodopere ar mai fi născut geniul lui dacă viaţa nu i-ar fi fost atât de crud curmată. Ştiu doar că perfecţiunea există şi unul din numele ei e Eminescu.

Iar când voi fi pământ,
În liniştea serii,
Săpaţi-mi un mormânt
La marginea mării.

Nu voi sicriu bogat,
Podoabe şi flamuri,
Ci-mi împletiţi un pat
Din veştede ramuri.

Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Să am un cer senin
Pe-adâncile ape.

S-aud cum blânde cad
Izvoarele-ntruna,
Pe vârfuri lungi de brad
Alunece luna.

S-aud pe valuri vânt,
Din munte talanga,
Deasupra-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creanga.

Şi cum n-oi suferi
De-atuncea-nainte,
Cu flori m-or troieni
Aduceri aminte.

Şi cum va înceta
Al inimii zbucium,
Ce dulce-mi va suna
Cântarea de bucium!

Vor arde-n preajma mea
Luminile-n dealuri,
Izbind s-or frământa
Eternele valuri

Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Ci codrul vânt să dea
Frunzişului veşted.

Luceferii de foc
Privi-vor din cetini
Mormânt făr’ de noroc
Şi fără prieteni.

Scrie un comentariu

Din categoria Gând răzleţ

Ne plânge cerul

IMG_1418
De-atâta timp ne plânge cerul şi noi am început să putrezim aşteptând ca pe o izbăvire o rază caldă de soare să ne încălzească inimile . Trăim o iarnă continuă şi pomii au înflorit aşa, tremurând, în frigul apăsător ce nu mai vrea să plece, încercând să îmblâzească cu flori gingaşi şi efemere natura dezlănţuită. Şi privighetorile cântă, şi verdele s-a făcut crud, şi castanul şi-a înflorit lumânările în care albul a uitat să strălucească sub cenuşiul ce ne acoperă de prea mult timp. Liliacul a plâns cu flori fără parfum iar pătura lor a ruginit tăcut şi umed, sub stropii reci ai lacrimilor cereşti. Pui golaşi de ciocârlii mor în cuiburi ude şi reci şi cad pe  alei murdare, iar ciocurile lor tivite cu galben nu vor ajunge niciodată să-şi împlinescă menirea.

Aştept ca pe o înviere o zi caldă de vară, cu soare strălucitor, să-mi încălzească privirea şi să-mi înflorească sufletul. În antiprimăvara asta prea udă şi prea tristă a uitat, bietul,  să-şi mai deschidă petalele. A rămas îmbobocit cu ele strâns îmbrăţişate, încercând zadarnic să se încălzească una de la cealaltă. Tremură gol şi singur, sub nori ameninţători şi vineţi, ca ochii omenirii ce nu-şi mai încape azi mânia. Ochi vineţi cu zgomot de arme ne fulgeră şi ne înconjoară cu gheaţa morţii ce pândeşte lacomă şi flămândă să fure viitorul ce nu-i aparţine dar pe care i-l oferă cu generozitate jucători nemiloşi la ruleta puterii.

Ne plânge cerul şi ne-am pierdut primăvara când am uitat să mai trăim frumos vânzându-ne sufletele pe câţiva arginţi ce niciodată nu ne vor ajunge. Ne-ngheaţă ochii în ierni inutile şi vechi şi putrezim încet, ca frunzele moarte ce nu-şi mai găsesc rostul odată desprinse de crengi. Îmbătrânim dureros şi trist aşteptând o rază fierbinte de soare ca pe o izbăvire.

4 comentarii

Din categoria Gând răzleţ

Gând răzleţ

IMG_2217_zpsb0e30b10Sursă foto: iulianai.blogspot.com

Dacă ploaia ar spăla conştiinţe şi le-ar acoperi cu petale albe de copaci în floare, Doamne în ce lume perfectă am trăi!!

6 comentarii

Din categoria Gând răzleţ

Un gând

A venit primăvara brusc, aşa cum vin toate peste noi. E soare şi prea cald pentru luna martie, cerul prea albastru, verdele prea crud şi prea puţin. E-o primăvară ciudată în care parcă sufletu-mi ar vrea să evadeze. Nu-mi vine să mai stau închisă, pereţii mă apasă şi umeri-mi resimt povara de ani, de întâmplări, de amintiri. Mi-aş strânge cioburile-n braţe, fâşiile de suflet zdrenţuit  le-aş aduna-n mănunchi şi aş pleca să-mi fac casă-n pădure. Mi-aş linge rănile şi le-aş vindeca cu tril de ciocârlii în zori. Mi-aş şterge lacrima cu parfum de tămâioare şi boabe de rouă strălucitoare şi aş lăsa în urmă oraşul cu tot ce mă omoară şi mă sfâşie zilnic. Îmi îmbăt privirea cu soare în drumul fiecărei dimineţi şi fiecare mugur nou mă doare până la sânge.

Paşii grăbiţi ai dimineţii de ieri m-au purtat pentru câteva minute pe aleile din Cişmigiu. Un concert de triluri înfiorător de pline de viaţă mi-au răscolit amintiri ce încă dor. Sub soarele strălucitor şi paşii veseli ai sutelor de oameni bucuroşi de vremea bună şi căldură, grădina plânge. Copacii sunt încă goi, florile ce-i înveseleau odinioară obrazul sunt doar o palidă umbră. Prin plopii plângători înfloresc încă becurile colorate ale instalaţiilor de Crăciun, rondurile sunt goale şi doar din loc în loc, în smocuri, florile anului trecut încearcă să revină încet la viaţă. Numai pe sub brazi, în iarba crudă, tămâioara şi brebeneii râd cu petale colorate în soare şi cheamă neobositele albine să se îndestuleze după o prea lungă hibernare. Fântânile sunt seci, lacul abia mai respiră. Fără băncile înţesate de copii şi bătrâni ce animă peisajul, grădina ar plânge amar, ca un bătrân abandonat.

Ciudat, în loc să mă simt tânără în primăvara nouă, am durerosul sentiment că mi-a trecut timpul ca parcului pe care nimeni nu are timp să-l îngrijească azi. Ca şi el, sufletul meu priveşte mirat la învelişul pe care nu-l mai recunoaşte. Îmi privesc mâinile şi ochii în oglindă şi mă întreb unde sunt eu, cea cu care eram obişnuită, pe care o plăceam. În lacrima ce veşnic stă să pice peste privirea obosită nu mai regăsesc nimic din licărul ce-mi dădea speranţă cândva.

Timpul curge implacabil şi noi ne încăpăţânăm să ne ascundem sufletele tinere sub straturi succesive de ani ce ne schimbă înfăţişarea şi ne fac să ne simţim dintr-o dată straniu, ca-ntr-o casă străină ce nu ne reprezintă. Trecem pe drumul vieţii anonimi, noi cu gândurile noastre, cu sensibilitatea şi sufletul în palmă şi nimeni nu poate ghici dincolo de ridurile noi, pielea pătată şi privirea tristă, ce comoară însorită ascundem de ochii lor sub învelişul învechit.

Din cei care-mi citiţi sufletul aici, câţi m-aţi recunoaşte şi m-aţi mai plăcea dacă aş trece pe lângă voi pe stradă?

14 comentarii

Din categoria Gând răzleţ

Cea mai tare reclamă!

Am o zi de rahat azi, dar nu mă rabdă inima să nu împărtăşesc cu voi o reclamă cum nu am văzut demult! Hai că tot vine weekendul şi trebuie să fim în formă! Enjoy!

https://www.youtube.com/watch?v=pfxB5ut-KTs

 

10 comentarii

Din categoria Gând răzleţ

Peisaj apocaliptic

De la biroul meu văd un petec de cer deasupra unul bloc cenuşiu şi trist. Cerul s-a întunecat şi a coborât până la limită, se sprijină acum plumburiu pe crengile copacilor. Lumea e în nuanţe de cenuşiu şi negru, vântul chinuie trunchiurile golaşe ale teilor străjeri la fereastră.  De mai bine de o jumătate de oră, dinspre nord spre sud zboară bezmetice şi speriate sute, mii şi mii de ciori. Ca într-un film de Hitchcock, ai senzaţia că nu se mai termină şi că o mare nenorocire urmează să se întâmple.  Aceeaşi mişcare continuă, ca în succesiunea cadrelor într-un desen animat de odinioară. De unde vin, unde se duc şi ce le-a speriat atât de tare încât par că nici nu ai timp să respire în graba lor către nicărieri? Ce pericol le paşte de fug din calea lui ca de foc? Brrrr… mă trec fiori îngheţaţi prin tot corpul.

8 comentarii

Din categoria Gând răzleţ