Arhive pe categorii: jurnal

Gânduri pe-un şerveţel

Când eram copil, vârsta de 40 de ani mi se părea matusalemică. Era aşa, ca şi cum omul ajuns la o asemenea vârstă trebuie neapărat respectat, că-i bătrân tare şi trecut prin viaţă. Nu prea-ţi vine să spui despre el că e tânăr, câd tu abia ai descoperit că ai dinţi puternici cu care să te înfrupţi din viaţa aia fragedă de 9-10-14 ani.
Pe urmă diferenţa scade şi parcă nu ţi se mai par aşa bătrâni oamenii ajunşi la apogeul existenţei. Parcă-i înţelegi şi-ncepi să-i placi, să vezi în ei şi copiii de-au fost şi maturii de-au devenit. Ţi-s dragi.
Pe nesimţite atingi vârsta cu pricina, o şi depăşeşti şi vezi că de fapt tu te simţi fix ca la 14 ani când îi considerai pe alţii bătrâni. Şi scapi printre dinţi o înjurătură groasă, mai ales când se iţeşte câte unul mai răsărit de 18-20 de ani să-ţi spună „săru’mâna” şi dumneavoastră. Sau matale unchiule/mătuşă, dacă-i curge ceva sânge de-al tău prin vine.
De acum începi să-i vezi pe ăia cu 10-15-20 de ani mai în vârstă ca tine cu alţi ochi şi să te gândeşti bine înainte de a-i cataloga în moşi/babe/învechiţi. Că tu te simţi tot tânăr, în vână, viaţa ta e din plin, nu s-a resemnat încă!  Şi-i invidiezi ca naiba pe ăia de 20 care-şi poartă frăgezimea în toată splendoarea ei, parcă în ciuda ta, pleznindu-te cu ea peste ochi, să-ţi demonstreze că oricât de tânăr te-ai simţi tu, anii au trecut în goană pe lângă tine. Tocmai frăgezimea aia te-a părăsit prima, trădătoarea! Mă, şi cât ai apreciat-o şi cât ai scos-o şi tu în faţă la vârsta lor!
În creierul tău se înfige un gând. Unul sâcâitor ca o muscă verde ce se-nvârte pe lângă urechile tale când vrei să dormi. Bzzz, bzzzz, bzzzzzz! Îl alungi, el se tot întoarce. Nu-i a bună. Începi să afli de cutărică din colegii tăi că s-a operat, altul e bolnav rău, alta are cancer, începi să vezi dublu şi parcă nu ţi-ai pune ochelari de acum. Ce naiba, bunica vedea să bage aţa în ac fără ochelari şi la 80 de ani, iar tu să-ţi pui ochelari de la 42?
Parcă te doare o mână, parcă genunchiul stâng scârţâie, pare că te trezeşti dimineaţa cam înţepenit. Hmmm, Trebuie să ţii minte să schimbi salteaua, sigur ea e de vină! Apoi şi poziţia patului, că nu stă în cameră cum e zen, apoi monitorul computerului, că are scrisul prea mic şi de aia nu mai vezi tu.
Şi-ajungi în prag de 50 mirându-te unde pana ta s-a dus până acum o jumătate de secol? Unde-au intrat anii ăia, că tu nu ai avut timp să-i vezi! Aoleu! un fior de gheaţă îţi străbate tot corpul. Încep să te îngrozească veştile rele şi constaţi cu oroare că-n jurul tău se face gol. Ai tăi încep să se cam mute la loc cu verdeaţă, unul câte unul. Te agăţi de copii cu disperare (dacă-i ai), încercând să-ţi retrăieşti măcar o parte din tinereţe alături de ei.
Doar că pentru ei ai ajuns deja bătrân, ei caută compania altora, mai apropiaţi ca vârstă, ca preocupări. Se cam jenează cu tine pe cap. Îţi ia ceva să realizezi asta şi te doare al naiba de tare când constaţi că-i inviţi la o plimbare sau la o prăjitură şi ei se fofilează, tânjeşti când îţi răspund tăios şi lăcrimezi când îţi taie macaroana spunându-ţi că habar n-ai despre ce e vorba. Că tu eşti învechit, nu mai ţii pasul cu lumea lor, oricât ai vrea.
Atunci te întorci la compania celor de vârsta ta, sau a celor mai în vârstă şi asta te deprimă. Cei mai înţelepţi ca tine, care nu au aşa probleme existenţiale, vorbesc de înmormântări, locuri de veci, pomeni, colive, nepoţi şi strănepoţi ce-au ajuns bine şi-or să vină cândva să-i viziteze şi să se laude cu ei. Încep apoi să moară unul câte unul şi cei rămaşi exclamă: „săracul, nu avea decât 65 de ani! ce tânăr s-a dus!” „a murit şi biaţa Miţa şi doar ce făcuse 70! aşa tânără, nici nu mă aşteptam!”
Te gândeşti tot mai des la propria-ţi dispariţie, la ce laşi în urmă, la ce-ai ajuns şi te agăţi cu disperare de fiecare clipă, chiar dacă e trăită cu chinuri mari. Ce mai contează că nu poţi mânca, că nu poţi merge decât cu mare greutate, că nu mai poţi urca scara, că-ţi tremură mâinile şi nu mai poţi duce lingura la gură! Duci gura la lingură şi vrei să trăieşti! Vrei să mai prinzi acolo, o lună, două, un an, încă unul, să scrie pe crucea ta mai mult decât pe-a Tanţei de la doi care n-a avut grijă deloc de sănătatea ei, a făcut numai excese şi-a închis ochii tânără, la 69 de ani!
Mă gândeam la asta venind spre serviciu, după ce m-a chinuit toată noaptea o criză de fiere ce văd că se cam întrece cu gluma. Eu nu vreau să ajung bătrână. Nu vreau să ajung să număr zilele cu satisfacţia condamnatului la moarte care mai scapă încă o zi şi încă una pentru că nu se mai fabrică injecţia letală şi trebuie comandă specială.
Vreau să trăiesc doar atât cât mă pot întreţine singură. Să nu apuc să rămân o povară pe umerii celor ce vin după mine, indiferent dacă pe crucea mea scrie „etate 70″ sau ” etate 50 de ani”. Asta v-o spun acum, cât creierul încă nu s-a atrofiat şi-n el nu s-a înfipt ca un ac cu gămălie gândul că trebuie să împărăţesc cu siguranţă lumea. Nu mai sunt la modă testamentele, dar, de-ar mai fi, aş spune acum că eu, în deplinătatea facultăţilor mintale afându-mă, aş vrea să fiu lăsată şi ajutată să mor când mintea mă va părăsi şi voi începe să mă agăţ cu unghiile de fiecare clipă. Nimic nu-i mai trist ca o viaţă prelungită peste limitele admisibilului, doar pentru că ţie ţi s-a făcut frică de moarte.

Anunțuri

4 comentarii

August 31, 2015 · 2:37 pm

Ce-a unit Dumnezeu, omul să nu despartă

Colivie pentru pasari din fier forjat aurie .-850x850Ne legăm de multe ori de expresia asta, atunci când vrem să-l împiedicăm pe cel de lângă noi să plece. Ni se pare că taina cununiei pusă deasupra capetelor noastre încoronate în biserică, la cununie, ţine loc de lanţ legat de gardul dincolo de care avem dreptul să ne purtăm oricum cu celălalt, convinşi fiind că lanţul nu se va rupe niciodată şi el nu mai are scăpare.

Nu contează ce simte, cum se simte, ce trăieşte, cum percepe viaţa alături de noi. Dacă simţim că una din zale se slăbeşte, mai adăugăm câte una nouă deasupra, după posibilităţi. Un copil, o casă, o maşină, bani, avere, proprietăţi. Ne înconjurăm de cât mai multe lucruri menite să-l sufoce, să nu cumva să îndrăznească vreodată să rupă gratiile coliviei în care l-am închis lângă noi şi să zboare spre alte zări, departe.

Greul vine atunci când noi înşine nu ne mai găsim rostul lângă omul pe care l-am legat cu lanţurile grele ale cununiei. Parcă nu mai e cel care ne-a plăcut cândva, nu mai găsim la el calităţile pe care le voiam închise în bobul de chihlimbar cu care aveam să ne lăudăm peste timp. Parcă s-a ofilit, nu-i aşa? Are defecte, are frustrări, lacrimi, nervi, nici lumina aia din ochi nu mai este. Îl privim cu mirare şi ne întrebăm ce-am văzut odată la omul acesta fără strălucire. Nu ne gândim o clipă că strălucirea lui s-a stins odată cu lacătul pe care l-am pus pe uşa coliviei, de teamă să nu cumva să ne părăsească.

Începem să ne străduim să-i aducem la viaţă măcar privirea, să ne vadă, să ne privească cum ne privea odinioară. Facem eforturi să găsim lipiciul potrivit care să ne facă să nu ne mai dezlipim de el nicicând. Îi punem ochelari de cal, să nu cumva să-i fugă privirea în dreapta, sau în stânga, să descopere acolo alte priviri caline, alte forme cu vino-ncoa! Ne enervează celelalte femei, toate sunt potenţiale hoaţe, toate sunt curvele ce stau la pândă să ne fure nouă liniştea, bunul cel mai de preţ, care ne dă un statut de invidiat: cel de soţie, de femeie cu greutate, cu morală, cu siguranţa zilei de mâine. Ne înarmăm cu săbii şi cuţite bine ascuţite să tăiem din start orice punte cât de mică pe care hoaţele acelea ar arunca-o la un moment dat în calea evadării bărbatului de lângă noi. Să retezăm din timp orice liană de care s-ar putea agăţa să scape, să stârpim orice fir de iarbă ce i-ar putea da curajul fugii.

Şi atunci când nefericitul reuşeşte să găsească defectul minuscul strecurat în gratiile micii închisori şi le sfarmă întinzându-şi aripile, ne isterizăm, plângem, ne dăm cu capul de pereţi şi căutăm vinovaţi. Arătăm cu degetul curvele. Da, ele sunt de vină! Ele l-au ademenit cu nurii lor, cu calităţile lor mincinoase, cu ochii lor alunecoşi, cu sexul! Ele trebuie să moară, că au rupt lanţul ce nu trebuia rupt, pentru că, nu-i aşa, ce-a unit Dumnezeu nu poate despărţi omul!

În cealaltă colivie, un el oarecare, consider că şi-a tras slugă odată cu inelul dăruit la cununie. Una care nu are dreptul nici să vorbească, nici să privească, nici să gândească, doar să-l slujească pe el, pe ai lui, pe cine spune el, să tacă, să muncească, să facă copii, să-i crească, să-i educe, să aducă toţi banii acasă, să fie tandră, dispusă când vrea el, să primească palme fără să cârtească, apoi să treacă fierbinte şi dormică în dormitor, să îi accepte derapajele, să-l susţină, să-l perie, să-i gâdile orgoliul, să nu ridice privirea, să nu vadă pe altul, să nu tânjească după nimic altceva. I-a făcut colivie aurită, ce dracu! Îi dă de toate! Cum să-şi permit proasta de ea să aibă vise proprii şi pretenţii? Nu are el suficient? Şi apoi, femeia îşi încură caii dacă nu o ţii ocupată şi nu o baţi bine din când în când, să-ţi ia frica, ştie toată lumea, ce dracu!

Nu ne întrebăm niciodată dacă nu cumva Dumnezeu nu a părăsit căsnicia noastră încă din momentul în care aceasta s-a transformat în colivie. Nuuuu! Cum aşa ceva? Nu e voia Domnului lanţul şi nevoinţa? Nu e voia Domnului ca tu, cea care ai folosit toate armele ca să-l cucereşti pe bărbatul de alături, să-l legi după aceea prin orice mijloc de tine? Nu el voia lui s-o faci proprietatea ta pe oarba care-şi pune viaţa în palma ta? Hai, măi! Nu se poate aşa ceva! Asta-i blasfemie! E crimă!

Totuşi, l-am întrebat, oare, pe Dumnezeu care îi este voia? Ne-am oprit o clipă să-L ascultăm şi să auzim ce ne spune, ce sfat ne dă, cum ne învaţă? Nu cumva ne-am ales perechea pe alte criterii decât cele care ar fi asigurat o căsnicie fericită pentru tot restul vieţii? Ne-am asigurat că luăm lângă noi un om, nu un rob? Oare, la cununie cum o fi zis preotul? “ Se cunună robul lui Dumnezeu cu tine” sau “Se cunună robul tău cu tine”? “Se cunună robul lui Dumnezeu Ion, cu roaba lui Dumnezeu” sau “Se cunună robul lui Dumnezeu Ion, cu roaba lui Ion”?

Cine a deschis gratiile să moară! Voi aveţi copii, aveţi casă, aveţi maşină, aveţi avere! Nu e suficient?? De ce mai avea ăla nevoie să fie fericit? Sentimente? Preţuire, dragoste, admiraţie, vorbe bune, iubire, mângâiere, tandreţe? Ce dracu sunt astea, nu a avut de toate? Nu i-am dat NOI, nevestele, soţiile de care s-a legat ca prostul cu o verighetă de aur,  de toate? Nnu i-am asigurat de toate NOI, soţii, bărbaţii, muschiuloşii cu burtă, zbirii, călăii de care s-au legat ca oarbele printr-un inel, visând frumos la o căsnicie de invidiat? Ce dacă am uitat în ultimul timp că sunt şi ei, ceilalţi, oameni cu trăirile şi aşteptările lor. Ei trebuie să trăiască prin noi, să ne simtă pe noi, că noi eram acolo, când ne trăiam viaţa şi le pretindeam să respire acelaşi aer! Noi suntem centrul universului, doar pe noi trebuie să ne aibă şi să ne vadă!  Doar pentru noi să muncească, că de aia s-a înhămat la căruţa căsniciei!

Oare, unde a rămas Dumnezeu care a unit două suflete ce nu trebuiau despărţite? Ce sunt alea suflete? Au şi alţii?

10 comentarii

August 25, 2015 · 7:13 am

Albastru de Voroneţ

Am ajuns la Voroneţ într-o după-amiază întunecată şi umedă din mijlocul verii caniculare. Ca şi cum Dumnezeu ar fi ştiut că am plecat să vedem frumuseţile închinate lui şi ne-ar fi aşternut în cale vreme propice de meditat asupra lucrurilor efemere din viaţă. Ce impresie-ţi lasă locurile? 11896134_723088317817807_7645105095534078618_nE ca şi cum ai coborî direct în poveste. În jur munte cu păduri pe frunte. Pădurile făceau saună în valuri albe de ceaţă, de jur împrejur. Cobori din autocar (sau mașină, na) direct pe alt tărâm, undeva în visurile copilăriei în care curiozitatea te împinge mai departe să vezi ce se ascunde dincolo de văl şi teama te-ar trage înapoi. Preţ de o respiraţie uiţi să dai aerul afară din plămâni. Apoi îţi aduci aminte şi vrei să-ţi umpli plămânii cu nesaţ, dar tocmai te-ai întors la cruda realitate, când, trecând pe lângă toaleta publică pusă strategic fix la intrare, te asasinează un miros fetid, de hoit, dejecţii învechite şi tot felul de mortăciuni demult intrate în putrefacţie. Îţi vine să vomiţi, dar te ţii de nas, lungeşti pasul şi o iei repede la picior, să scapi de ucigaşul ascuns bine dincolo de simțul olfactiv.

Ca să ajungi să vezi minunea de albastru trebuie să te nevoieşti, să urci o potecă destul de abruptă care te îmbie cu zeci de tarabe de pe margine. Poteca devine îngustă rău pe măsură de înaintezi, oamenii îţi pun piedică bulucindu-se pe lângă mesele întinse de o parte şi de alta cu tot felul de obiecte, care mai de care mai frumoase. Sculpturi în lemn, ii, iţari, cojoace, pături, brăţări, coliere, iconiţe, cutii, cutiuţe, matriuşti, linguri, blide, furculiţe sculptate, cojoace, ciorapi de lână împletiţi acolo, pe loc, de ţărănci înfrigurate îmbrăcate cu cojocele din piei de miel, ouă încondeiate, bluze, eşarfe, mărgele de sticlă colorată, măşti hidoase, vânzători care te privesc bănuitor, încercând să cântărească din ochi potenţialul tău ca şi cumpărător, basmale de caşmir, sau de imitaţie chinezească, ii cusute de chinezi, curele de piele, lume multă, curioasă.

Parcă picioarele te trag tot pe lângă drum şi ochii caută a dreapta şi-a stânga jucând în cap atraşi de ispita celui cu coarne care te ademeneşte de sub fiecare şervet înflorat. Tu te ţii tare însă, mai ales că timpul ţi-e limitat şi sus te aşteaptă cu nerăbdare o măicuţă stareţă să-ţi vorbească despre mânăstire. Şi în timp ce tu eşti cu ochii pe tarabe, picioarele se nevoiesc pe potecă, urcând către a opta minune a lumii.

Ajungi într-un târziu la poarta mânăstirii, priveşti în jur la drumul alb întins la picioare, la gardurile vechi, la copacii bătrâni, la cerul încruntat. Parcă ţi-ar fi plăcut să fie un pic mai vesel, dar când pui în balanţă căldura sufocantă de ieri şi răcoarea de azi, te răzgândeşti. Lasă că e mai bine aşa, poţi face poze şi pe nor. Pe lângă tine trec turişti de toate neamurile. Vin ca la Ierusalim, atraşi de zidurile sfinte. Ţie, poarta ţi se pare anostă şi prima clădire ieşită în cale incredibil de rece, cenuşie şi tăcută. Îţi spui că asta e dovadă de simplitate monahală şi aştepţi privind la turiştii străini să ţi se adune colegii de autocar, ca să obţineţi reducere de grup la intrare.11891203_723088217817817_1839220749311783696_n

Nu toată lumea e dispusă să plătească taxe, nici măcar pentru albastrul cel mai albastru din lume. Să plătească străinii! Uite, japonezii ăia cu aparate de fotografiat profesionale şi zâmbete îngheţate pe feţele lor rotunde. Ei să plătească, ei! Că au de unde dacă au bătut atâta drum să fotografieze nişte ziduri vechi! I-auzi nişte nemţi! Şi ei să plătească, şi ei! Noi de ce să plătim, doar sunt ale noastre, bisericile ce ni se cuvin de drept, le-a făcut Ştefan să dureze veşnic, că doar de aia l-am făcut sfânt şi l-am pus în calendar!

Ajung într-un final şi cei ce-au cedat fără luptă ispitei de a răscoli marfa de pe tarabe. Nu au cumpărat nimic, normal, că-i scump domle, scump totul! Dar nu a rămas nimic neatens şi nemişcat din loc. Păi de ce-i expusă? Nu să o evalueze turiştii? Că doar nu bate lumea drumul până aici doar ca să vâneze fluturaşi şi să privească pe cer, la vârfuri de munte! Vă strângeţi în jurul ghidei, ea negociază cu portarul, obţine reducerea, plătiţi, intraţi.

De poarta înaltă din lemn vechi atârnă spânzurate o grămadă de şorţuri largi şi lungi, înflorate. Se vor a fi fuste care să acopere necuviinţa pantalonilor femeieşti într-un lăcaş de cult. Nimeni nu le atinge. Muierile cu greutate şi-au încins peste şoldurile împantalonate câte un şal mai lat, prins şic într-un nod pe şoldul stâng. Gata, sunt acoperite. Fetele tinere nu se sinchisesc deloc.” Ei, comedie! Ce-au pantalonii noştri scurţi?? Avem ce arăta, băi, nu ca babele de voi!” Babele de noi au venit cuminţi, cu rochii şi fuste prea demodate ca obiecte vestimentare să mai poată fi considerate un apanaj al feminităţii, în trend.11855784_723088291151143_6517334878675797662_n

Păşeşti, în sfârşit, peste prag. Ţi se deschide privirii platoul larg al curţii mânăstireşti, cu bisericuţa în mijloc. Parcă pare prea mică aşa cum stă ea cu cuşma acoperişului moldovenesc pusă pe frunte. În poze arată mai impunătoare! Nici albastrul nu ţi se mai pare atât de albastru ca cel care a devenit celebru. E cam întunecat, pereţii au dungă de umezeală deasupra temeliei, tencuiala pare c-ar vrea să-şi lase umerii să cadă, obosită de atâtea veacuri duse în spate şi de atâtea priviri indistrete ce le-a tot cercetat de-a lungul timpului până la osul de lemn ascuns sub zugrăveală. Ar închide ochii şi s-ar odihni un pic, cât o răsuflare de uriaş, cât o clipire de univers. Ar reveni apoi cu forţe proaspete.

11873765_723088267817812_2622539848830655638_nPriveşti pereţii exteriori pe care picturile spun poveşti. Oameni din timpuri demult apuse întruchipează arborele genealogic al Mântuitorului. Zeci, sute de portrete ale sfinţilor, albastrul cel incredibil ce-a rezistat aproape 600(şasesute) de ani, verde, roşu, priviri limpezi şi clare, detalii ce uluiesc şi acum prin acurateţe. Uşa incredibil de joasă aşteaptă deschisă. Un preş vărgat îţi spune “bun venit!” şi te îmbie să calci peste el, de pe pereţii incredibil de groşi te privesc sfinţi trişti şi plictisiţi ce-au pierdut numărul celor ce-au intrat de-a lungul timpului şi i-au privit în ochi aşteptând răspuns la frământările lor. În dreapta, sub o lespede de piatră, odihneşte precuviosul Daniil, duhovnicul Măriei Sale Ştefan. Intri vesel, cu limba dezlegată şi-ţi vine să taci de cum ai trecut pragul. Într-un spaţiu extrem de mic încape atâta măreţie, atâtea suflete, atâtea bătălii şi-atâtea vorbe plânse, atâtea sfaturi înţelepte, că limba ţi se leagă instantaneu.

Maica stareţă citeşte o rugăciune. E nervoasă, deranjată de prezenţa voastră ce i-a tulburat liniştea rugăciunii. “Nu ştiu de ce veniţi voi toţi şi cereţi să vă vorbim despre mânăstire. Ce să vă spunem mai mult decât e scris deja? Trebuia să vă informaţi înainte!” Taci vinovat. N-ai citit, ai fost prins cu lucrurile lumeşti, cu traiul de zi cu zi, cu serviciul, cu pâinea ta cea de toate zilele, cu supravieţuirea într-o lume ostilă şi dură. Şi dacă ai citit, parcă altfel primeşti cuvântul ei ce cunoaşte mai bine ca oricine tainele locului sfânt.11900089_723088397817799_936738441798356323_n

Ai vrea să deschizi gura să-i zici, dar taci, te aduni, pleci capul şi asculţi. Îţi asumi dojana. Ajungi din nou afară unde peretele dinspre vest îţi dezvăluie înfricoşător judecata de apoi. Priveşţi şi-ţi vine frică. Maica stareţă simte şi îndulceşte glasul. Te priveşte în ochi, cu înţelegere, îţi simte păcatele şi parcă le iartă. Lumea din care vii tu e plină de ispite. Vă împăcaţi, vă luaţi la revedere călduros pentru că ea trebuie să vorbească acum unui grup de olandezi veniţi ca şi tine, să se minuneze de sutele de ani ce-ţi stau mărturie în faţa ochilor.

11880686_723088374484468_4564110437157807295_nEşti liber, în sfârşit, să priveşti, să respiri, să aprinzi o lumânare pentru morţii tăi, să fie şi ei părtaşi frumuseţii pe care ochii tăi o văd, să faci poze. Te întorci. În faţa peretelui cu judecata de apoi, stau, încântaţi nevoie mare, nişte englezi. Sunt pătrunşi de frumuseţea picturii, chiar dacă nu înţeleg o iotă din ceea ce reprezintă. Gesticulează reţinut, Zâmbesc fericiţi, privesc extaziaţi. Ţi se par ciudaţi şi-i priveşti şi tu un pic mai atent. Atunci îţi dai seama şi te bufneşte râsul. Te abţii cu greu, pui mâna la gură să-ţi înăbuşi hohotele şi doar ochii râd cu lacrimi. De pocăinţă, bineînţeles.

În faţa ta, stau nişte vaşnici bărbaţi mândri, cu umerii drepţi, pătrunşi de importanţa vizitei lor, îmbrăcaţi strâmb cu câte o fustă înflorată prinsă aiurea peste pantalonii lungi, decenţi. Lângă ei, doamne blonde, tunse scurt îşi etalează cu emfază şuncile prin pantalonii neacoperiţi de nimic. Ei te privesc cu trufie şi se bucură de râsul din ochii tăi. Îl consideră admiraţie. Tu, tot admirându-i te grăbeşti să părăseşti curtea, să poţi da drumul hohotului ce-ţi apasă pieptul.

A opta minune a lumii rămâne în urmă cu albastrul ei, cu sfinţii ei, cu istoria şi toate sfaturile înţelepte bine ascunse dincolo de ziduri. Ai aflat că zidurile îşi schimbă culoarea în funcţie de dispăziţia zilei, că celebrul albastru se întunecă atunci când ziua e încruntată şi se luminează când zâmbeşte. Tu l-ai prins întunecat şi parcă ţi-ar plăcea să te mai întorci măcar o dată, să-l prinzi şi luminat. Ziua ta se încheie cu ispită nouă, pe aceeaşi potecă mărginită de tarabe, culoare, strălucire, amăgiri. Doar că de data asta drumul e mai scurt. Cobori. Dai cu nasul de mirosul fetid care te-a întâmpinat la venire, îţi iei la revedere şi de la el şi pleci mai departe cu norii şi ceţurile ce plutesc deasupra pădurii, indecise, de parcă s-ar întreba continuu “Să mă ridic? Să nu mă ridic? Să mă ridic? Să nu mă…”

 

3 comentarii

August 13, 2015 · 8:26 pm

Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le

„Iisus a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând/ Şi celor din morminte/ Viaţă dăruindu-le!”

IMG_20000102_012817Aşa scrie pe perete după ce intri pe uşa masivă, de metal. Căldura ucigătoare a pătruns şi înăuntru, în încăperile întunecate de marmură unde te pândesc de după fiecare placă de marmură zeci de ochi. Mii de suflete se odihnesc dincolo de plăcuţele comemorative, pline cu nume săpate în marmura tare, rece, impersonală. Ion, Ion, Vasile, Constantin, Florea, Ion, Radu, Andrei, un erou necunoscut, alt erou necunoscut, 300 de eroi necunoscuţi, alt erou necunoscut, Stan, Dumitru, Ilie, Tănase, Ion, Ion, Măriuca, alţi trei sute de eroi necunoscuţi, alţi treisute, din nou trei sute. Te învârţi în cerc şi pretutindeni dai de ei. Sunt mulţi. Numele te copleşesc, glasurile te strigă de dincolo de pereţi.

Un câmp întreg de soldaţi necunoscuţi. O mare de oameni sfârtecaţi de bombe, o mare de suflete îngrozite ce plâng de dincolo de mormânt şi cer îndurare cerului. Tineri. Toţi tineri: 24 de ani, 17 ani, 21 ani, 23, ani, 28 ani, 37 ani, 45 ani. Oameni cu părinţi, soţii, copii, mame. Oameni ce nu şi-au mai văzut niciodată casa părintească, pe care ai lor i-au plâns şi i-au pomenit fără să-i mai poată îngropa, fără să aibă în cimitir lemnul unei cruci pe care să pună fruntea să plângă când le e dor. 21.000 de morţi. Douăzecişiunu de mii de suflete rătăcite pe câmpii necunoscute, încercând să-şi identifice bucăţi din ceea ce-a fost cândva trupul lor, nemaiştiind să găsească drumul rătăcit către casă.

IMG_20000102_013916(1)Coborâm din autocar după orele prânzului. Ziua e înaltă, călduroasă, uscată. Iarba suferă galben, gata să-şi dea duhul, copacii au frunze rare, prăfuite, lipsite de strălucire. Pe aleile pietruite stau de strajă ofiţeri, căpitani, maiori, generali, mareşali, toţi căzuţi la datorie ca să apere pământul strămoşesc. Scump a mai fost pământul ăsta şi-a fost achitat până la ultima picătură de sânge! Ca noi să mergem acum în vizită, iar ei, eroii, să ne privească cu tristeţe de la înălţimea soclurilor pe care troneasză busturile de bronz. Căpitan Ecaterina Teodoroiu, mareşal Alexandru Averescu, general Constantin Christescu, general Ion Dragalina, general Eremia Grigorescu, general Constantin Prezan, căpitan Grigore Ignat.

Turişti entuziasmaţi de toate vârstele. Unii nu vor să coboare din autocar, monumentele nu-s atât de interesante pentru ei. Nişte busturi acolo, nişte morminte. Ce să caute ei în morminte, sunt oameni vii, plini de importanţa vieţii lor, suferinţelor lor mărunte, existenţei lor ce nu va lăsa în urmă decât un nume şters pe o cruce anonimă într-un cimitir în care mai odihnesc alte sute de mii de anonimi de care nu-şi mai aduce nimeni aminte. Pentru ce i-ar durea pe ei de un monument al unora care-au murit ca proştii, cu arma în mână? Acum nimeni nu mai e dispus să moară pentru ţară, pentru interesele altor guvizi ce conduc lumea. Nu mai e niciunul dispus să se târască prin tranşee, în noroi, să facă pe ei de frică sub ploaia de gloanţe şi obuze ce muşcă lacome din pământ alături şi sfârtecă lângă tine pe camarazii de arme.

„Wow, uite ce scrie aici! Mareşal Alexandru Averescu! Moaaamăă, asta este strada mea! Fă-mi şi mie o poză aici, să am şi eu poză cu strada mea!” De sus, de la înălţimea bustului său mareşalul priveşte cu condescenţă. De-ar putea, ar lăcrima. Nu are cum, e un bust de metal, dar sub razele soarelui şi vorbele fără cap, vezi metalul topindu-se şi prelingându-se pe lângă soclu vrând să se ascundă sub pietrişul aleii. La ce bun? Cu ce rost?IMG_20000102_013235

Mi-aduc aminte de rândurile unei prietene şi de căpitanul copilăriei ei, Antohi, întors din război fără minte pentru c-o lăsase rătăcind acolo, pe câmpie printre morţi. „Tu tu tu tu tu, uite-aşa făcea mitraliera!” Tu tu tu tu tu! Văleu, nu mai trageţi mă!”. Telefoanele performante nu sperie. Semnalizează discret când au făcut poza. Două doamne sunt fericite. Au poze de postat pe facebook şi pe instagam, sau pe twiter, să se laude cu strada lor. Norocul mareşalului că a murit. Nu mai poate muri o dată.

La intrare e taxă. Nu poţi intra să tulburi morţii aşa, pe gratis. Patru lei?! Mult, doamnă, mult! Lasă că nu mai intrăm, că şi aşa nu avem ce vedea! Ce-i acolo în afară de nume scrise pe pereţi şi pietre de mormânt? Generalul Eremia Grigorescu? Să fie, ce treabă avem noi!? Odihneşte pe 600 de eroi necunoscuţi? Nemernicul! Până şi dincolo de moarte s-a cocoţat pe umerii fraierilor de guvizi! Ce, el a zis „Pe aici nu se trece!”? Hai, mă, ce mare lucru! Oricine putea să spună nişte vorbe banale!

Prin faţa mea a trecut un domn trecut de prima tinereţe, în pantaloni scurţi şi maieu. Mâinile goale îi atârnă pe lângă corp în timp ce privirea-i aleargă curioasă de colo-colo. Miroase şi fierea mea îi dă un ghiont să plece mai repede mai departe. Îl las să mă depăşească. El se opreşte lângă mine. „Oare, generalul Prezan e pe aleea cealaltă?”. Mda. Înghit în sec. Uneori cad în păcat şi judec după aparenţe. Nu ştiu. El pleacă să-l caute.

IMG_20000102_013519Plătesc patru lei şi intru în colosul slab luminat. În mijloc, sub luminator, mormântul generalului Grigorescu tronează acoperit de coroane. Trei tineri fac poze şi trec vorbind încet mai departe. Pe margine lumina slaba abia te lasă să citeşti inscripţiile. Ion, Ion, Florea, Radu, Vasile, Ilie, 18 ani, 25 ani, 24 ani, 47 ani. Lângă plăcuţa memorială a Măriucăi e o coroană micuţă, cu flori proaspete. „În veci nu te vom uita, Măriucă!” Ochii ei inocenţi plâng de dincolo de zid.

Cine e Măriuca? O fetiţă. Un copil ce şi-a învins frica şi s-a cocoţat într-un copac să le spună alor noştri ce fac inamicii dincolo de tranşee. I-a coordonat să ştie încotro să îndrepte tunul să lovească în plin duşmanul. Unul din ei a luat-o la ochi, a tras şi ochii copilei si-au stins lumina privind larg cerul. O eroină.

Lângă altă plăcuţă arde o candelă, semn că şi acolo odihneşte un tânăr care n-a fost uitat. Poate că el zâmbeşte printre lacrimi. Ceilalţi doar strigă şi sufletul ţi se face greu de-atâtea doruri pe care încearcă să ţi le pună în traista lui. „ De unde vii? Ce s-o fi ales de copiii mei? Pământul meu l-o mai lucra cineva? Muierea mea mai e printre voi? Eu sunt Ion, de colo, de peste deal, de la Oituz! Eu sunt Radu, de la Dunăre! Eu sunt Tănase de la Siret! Eu sunt Ilie, din munţii Mehedinţului! E departe drumul către casă? Pe unde s-o luăm? Ce mai ştii de-ai noştri? Mai stai, nu pleca aşa, răspunde-ne! Spune-ne măcar că n-am murit degeaba!”

Nu, n-aţi murit degeaba. Suntem liberi. Suntem români. Vorbim româneşte. Ne înjurăm româneşte. Ne bârfim româneşte. Ne dăm la gioale româneşte. Avem tricolor. Nu, n-aţi murit degeaba cât timp mai avem tricolor şi cât timp mai sunt tineri dispuşi să plătească patru lei la intrare să stea de vorbă cu voi.

Afară soarele se pregăteşte de culcare. Aleile sunt goale, toată lumea a urcat deja în autocar. Mai privesc o dată peste monument, să iau cu mine ultimele imagini şi să-mi iau adio de la ei, cei douăzecişiunu de mii de morţi fără mormânt. Sau poate la revedere. Se spune că-n 44 până şi Hitler l-a lăsat pe Antonescu să-şi concentreze cât mai multe trupe antiaeriene în zonă ca să apere monumentul lor. Noi avem acum străzi cu nume de generali. Şi ne mândrim cu ele, chiar dacă habar nu avem cine-au fost ei şi cum au murit şi de ce-au murit. „Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!” Sunt străzile noastre cu numele lor.IMG_20000102_013318

 

 

Un comentariu

August 10, 2015 · 9:30 am

TAG: Liebster Award- Discover new blogs!

liebster-awardBună dimineaţa!

Constat în dimineaţa asta, cu surprinsă bucurie că Alina m-a nominalizat la Liebster Award-Discover new blogs. Săru’mâna, Alina! Sinceră să fiu, eu nu am căutat popularitate, în primul rând pentru că nu-s în stare să scriu decât din când în când, în funcţie de timp şi de stare, apoi pentru că eu nu pot scrie advertoriale şi nici pe teme date. Nu am timpul necesar pentru a-mi stoarce creierul să iasă ceva dintr-o temă pe care nu o simt. Tot ce-i scris aici vine simplu, din inima mea. Dacă vă place, sunt fericită.

Înţeleg că trebuie să răspund la nişte întrebări şi să nominalizez alte 11 bloguri. Asta o să fie greu, tare. Sper să nu greşesc.

Hai să începem cu răspunsurile

  1. Care e autorul tău preferat?
    – Nu cred că am un singur autor preferat. Îmi plac toate scrierile bune. Am o slăbiciune pentru Marin Sorescu, dar la fel pot spune şi despre Nichita Stănescu. Deci nu, nu pot răspunde obiectiv la întrebarea asta.
    2. Ce simți când scrii ceva?
    – Bucurie. Simt subiectul şi-mi face plăcere să-l împărtăşesc cu ceilalţi.
    3. Ce spune blogul tău despre tine?
    – Sinceră să fiu, habar nu am. Că-s un om normal, cu tristeţi şi bucurii mici căruia-i place să povestească diverse chestii legate de viaţă.
    4. Ce crezi despre literatura română contemporană?
    – Am descoperit nişte autori extrem de talentaţi în marea masă a mediocrilor care ţin neapărat să se dea scriitori şi care strică hârtia cu maculatură. Dar, na, trăim într-o ţară liberă şi fiecare are dreptul să se creadă orice, până şi scriitor sau poet. Timpul va aşeza lucrurile pe făgaşul normal şi cred că vor rezista doar operele care au cu adevărat valoare literară. Sunt între contemporanii noştri câţiva scriitori extrem de talentaţi.
    5. Ce țară îți dorești să vizitezi cel mai mult?
    – România. Toată România. Şi când aş termina-o aş lua-o de la capăt. Ascunde frumuseţi nebănuite. Apoi m-aş duce să văd Taj Mahal-ul. Să pot muri împăcată.
    6. De ce îți este cel mai frică în viață?
    – De omul fără conştiinţă.
    7. Care e cel mai mare regret al tău?
    – Regret tot ce n-am ştiut trăi la timp. Şi că încă nu am învăţat să trec un pic mai nepăsătoare pe lângă anumiţi oameni.
    8. Ce faci când ai o zi proastă?
    – Mă rog, plâng, mă enervez, mă rog, ascult muzică, curăţ, şterg praful, muncesc, mă rog.
    9. Carieră sau familie?
    – Familie
    10. Ce părere ai despre blogurile mondenităților?
    – Nu le citesc. Nu am nicio părere despre ceva ce nu cunosc.
    11. Ce-ai schimba la blogul tău?
    – Aş vrea să pot avea mai multă grijă de prietenii mei care sunt nişte oameni minunaţi şi mă tot vizitează, chiar dacă eu lipsesc zile întregi.
    Greu, frate, să răspunzi la întrebări! Ufff, am scăpat! Acum îmi dau seama că eu chiar nu am habar ce să întreb! O să vă mulţumiţi cu întrebări copilăreşti, gen „flori, fete, flime sau băieţi”. Atâta ştiu, atâta-ntreb.
    Iată, deci, întrebările mele pentru voi.
    1. Ce înseamnă pentru voi spaţiul ăsta virtual?
    2. De ce v-aţi făcut blog? Adică ce v-a mânat în luptă, vorba poetului.
    3. Cât sunteţi de mulţumiţi de viaţa voastră socială?
    4. Ce gen literar preferaţi?
    5. Ce aşteptări aveţi de la prietenii voştri? (nu neapărat de la iubiţi!)
    6. Care-s calităţile pe care le căutaţi la aproapele vostru?
    7. Pe ce criterii alegeţi ceea ce citiţi?
    8. Ce părere aveţi despre şcoala din zilele noastre? Şi nu mă refer aici la clădiri ci la materii, examene, mod de predare.
    9. Ce-aţi schimba în viaţa voastră, dacă vi s-ar da ocazia?
    10. Pe cine o să votaţi la viitoarele alegeri? Neeaaa… v-aţi speriat? Serios acum, credeţi că există cineva în clasa politică în care mai putem avea încredere?
    11. Nu vă doare capul de la atâtea întrebări tâmpite? În funcţie de răspuns ofer un antinevralgic. (mai am câteve, mi-am făcut rezervă înainte de a fi interzise. O să ajungem să luăm şi aspirina pe sub mână în ritmul ăsta!)
    Uffff! Încă nu oftez uşurată, că acum e acum, urmează nominalizarea. De unde să găsesc eu 11 bloguri cu sub 500 de abonaţi? Sincer, mai e cineva ca mine?
    1. https://xoxomiky.wordpress.com/
    2. https://manuellaaa.wordpress.com/
    3. https://dssmile.wordpress.com/
    4. https://wordpress.com/read/blog/feed/14616809
    5. https://wordpress.com/read/blog/feed/182076
    6. https://wordpress.com/read/blog/feed/20404655
    7. https://sorinadavid.wordpress.com/2015/08/04/pdx-fashion-expo-2015/
    8. https://blogdepisici.wordpress.com/
    9. https://orazadelibertate.wordpress.com/
    10. https://gabrielaorigins.wordpress.com/
    11. https://dinviatacanpiata.wordpress.com/
    Abia acum răsuflu uşurată! Voi să nu vă supăraţi dacă vă regăsiţi în listă şi nu sunteţi aşa mici şi nici dacă nu vă regăsiţi şi ar fi trebuit. Habar nu am care câţi abonaţi are şi nici timp să caut nu am, din păcate. Mi-ar plăcea să preia leapşa toţi prietenii mei. Numărul limitat de nominalizări acceptate, nu vă exclude pe niciunul. Uite-aşa!
    Acum o să vă rog de iertare, mă întorc la lucru. Promit să revin cu articole şi poveşti, am câteva pregătite deja, doar să găsesc timpul necesar. Vă mulţumesc oricum pentru că încă nu v-aţi pierdut răbdarea cu mine.

3 comentarii

August 5, 2015 · 7:39 am

De dor

IMG_2071Aşa am cunoscut-o, strălucitoare în soarele verii, cu mii de steluţe râzând pe fiecare vârf de val, mirosind a sare. De fapt, prima dată a intrat pe geam parfumul ei inconfundabil. Mirosea a alge prinse în plete blonde, a sare, a drumuri îndepărtate, a sirenă de vapor, a poveşti de amor. Mi-o ascundeau privirii câţiva copaci înşiraţi pe marginea drumului. Şi-a trimis aroma înainte şi a vârât-o pe geamul deschis, să mă salute de bun venit. Eu am închis ochii şi am adulmecat-o cu sfială şi mirare. Nu ştiam pe atunci să citesc parfumuri exotice. Mă limitasem la florile grădinii, la pământ reavăn, la ploaia repede de vară, la curcubeu.

Da, ce-i aşa neobişnuit, voi nu vă aduceţi aminte cum miroase un curcubeu? E imposibil să fi uitat aroma de pâine coaptă în cuptorul verii, stins cu apă proaspătă de mâini fragede de copii, de must dulce, gros, abia ieşit de sub tăvălugul teascului, de maci îmbujoraţi şi romaniţă cu mijloc auriu! Nu-i aşa că acum v-aţi adus aminte? Cum să uiţi aşa minune?

Apariţia ei a fost spectaculoasă, atunci, prima dată. Mi s-a părut neaşteptat de frumoasă, aşa, despletită, cu soare prins în frunte. O adevărată doamnă. Mi-a stat inima preţ de câteva secunde bune. Dragoste la prima vedere. De la prima întâlnire până acum, de câte ori ajung acolo, încerc să-mi umplu întâi plămânii de briza ei sărată. Închid ochii şi mă las purtată de ea, până ajung pe mal. Nu-ncerc să trişez, din contra! Încerc să prelungesc un pic momentul de intimitate cu parfumul ei sărat pe care-l respir şi-mi rămâne agăţat în cerul gurii, făcându-mă să salivez. Îl caut în pielea tinerilor arşi de soare ce trec râzând pe lângă mine, în ochii negri şi albaştri ai locuitorilor din satele de pe mal.

Da, e ciudat că abia acum, când scriu, îmi dau seama de acest contrast în ochii oamenilor mării. Ori sunt negri, mărginiţi de gene dese, ca adâncul cel mai adânc, ori albaştri ca cerul verii ce-şi sprijină fruntea pe umerii apelor nesfârşite. Ocolesc, o iau pe uliţe dosnice şi-i ies înainte de pe după câte un colţ, ca ochii mei s-o sărute direct, surprinzând-o. De fiecare dată îmbrăţişarea pe care mi-o oferă mă lasă fără suflare preţ de câteva secunde. Îi ascult şoaptele molcome uneori, furioase şi tunătoare alteori, îi mângâi valul cu privirea şi ea-mi sărută picioarele drăgăstoasă. Mă atrage ca un magnet şi nu de puţine ori m-am trezit departe de locul de popas, alergând să prind câte un val jucăuş.

Când plec las ceva din mine acolo, pe ţărmul ei. O bucăţică de suflet se desprinde de fiinţa mea, se prinde cu toate puterile de pietrele malului şi mă aşteaptă cuminte să mă întorc. Adună în el poveşti spuse în nopţi târzii de iarnă despre marinari ce nu s-au mai întors, despre iubiri îngropate în adânc şi mi le răstoarnă la picioare când paşii mi se îndreaptă din nou spre ţărmul ademenitor cu briză sărată şi parfum de alge, de sare, de sirenă de vapor, de cântec de lebădă, de drumuri îndepărtate, de poveşti de dragoste demult uitate.

Trec zilele pe rând, terne, nervoase, nerăbdătoare, de parcă o mână nevăzută de ciudar le mână de la spate cu biciul. Uneori sunt grele, calcă pământul cu putere, bat din pinteni cu cuvinte rele, mânioase, fornăie pe nas cu priviri roşii, pline de nervi şi ură iar pământul se cutremură. Cele uşoare, diafane ca aripa străvezie a libelulei au fost atât de puţine, că le-aş putea aduna pe toate într-o banală cutiuţă de chibrituri. Trec zilele mele una câte una, într-un ritm infernal şi eu aş vrea din când în când să cobor din caruselul lor şi să mă opresc pentru o clipă cosmică undeva, pe o plajă pustie, la mal de mare. Să uit de mine, de lume, de răutate, de ură şi lovituri.

Atunci când viaţa mă îngenunchează cu oamenii şi cerbicia ei, închid ochii şi-mi las sufletul să plece şi să se aşeze pe-o piatră pe mal s-o privească, s-o asculte, să-l liniştească, deşi nu totdeauna e suficient -de multe ori aş avea nevoie să mă întind acolo, pe nisipul ud, să am deasupra capului cerul, sub mine nisipul mişcător, să închid ochii şi să mă las legănată de valul ei mângâietor. Să dorm o viaţă, sau poate mai mult. Să-mi las povestea spusă mut doar de mii de vârfuri strălucitoare de val. Nimeni să nu ştie c-am trăit cândva, nimeni să nu-mi simtă lipsa.

3 comentarii

Iulie 28, 2015 · 6:30 am

Dincolo de poartă

Am crezut că oamenii trebuie să trăiască firesc, fiecare cu harul cu care s-a născut şi că putem supravieţui unul lângă celălalt fără să ne călcăm pe umbră. Da, ştiu, ştiu. Sfântă naivitate, numele tău e Lucia şi pe fruntea ta stă scris cu litere de foc: prostie la superlativ!

Am umblat o viaţă pe lângă ziduri, ca nu cumva să-i supăr pe cei a căror existenţă o respectam. Am încercat să trăiesc pentru a-i mulţumi pe toţi, să nu cumva să le tulbur liniştea. Am mers cu picioarele goale prin spini, pe lângă drum, cuminte şi tăcută, să-i las să treacă în zbor mai departe, am renunţat la visele mele ca să-i ajut să-şi atingă visele către care se grăbeau.

Ei m-au privit cu dispreţ, au strâmbat din nas, m-au umilit, apoi au demarat în trombă, mi-au aruncat praf în ochi, mi-au închis gura cu pumnul, m-au îngenunchiat cu forţa şi m-au părăsit pe rând, mulţumiţi. Sperau că nu mă voi mai ridica şi că nu va mai veni nici măcar o dimineaţă în care oglinda lor fidelă să se întunece şi să rostească numele meu atunci când e întrebată „oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai…”

Unii oamenii sunt aşa cum sunt. Cu studii sau fără, cu funcţii sau fără, cu averi sau fără, cu ambiţii multe. Mici la suflet, cu orgolii mari, deţinătorii adevărului absolut şi ai frumuseţei pure. Fiecare are propria oglindă care-l redă aşa cum vrea să se vadă, nu cum este în realitate şi mânat de orgolii şi ambiţii absurde, ajunge să spargă toate celelalte oglinzi ce l-ar putea trezi la realitate şi s-o păstreze doar pe cea care-i spune în fiecare dimineaţă „eşti perfect, minuna, talentat, doar tu ai dreptul să trăieşti, viaţa ta e perfectă, ceilalţi sunt doar nişte pigmei care nu fac decât să te aştepte la cotitură să-ţi fure rând pe rând toate penele din coada ta minunată de păun!”dsc_0815

Am învăţat greu să nu-mi mai pese de părerea nimănui şi să-mi trăiesc din plin viaţa mea. Am învăţat să mă respect pe mine şi să-mi duc la capăt proiectele şi harul meu.

Eu sunt cea care răzbate dincolo de rândurile pe care le aştern pe hârtie. Nu-s nici mai bună, nici mai rea şi nici nu încerc să pun o mască pentru a mă face neapărat plăcută de toată lumea. Doar la uşa sufletului am închis lacătul pentru toţi cei care cred că existenţa mea musai să fie influenţată şi eclipsată de-a lor. Nu am alte averi decât sufletul meu, iubirea altor suflete frumoase şi nu în ultimul rând, dragostea imensă a lui Dumnezeu. Ce altă avere mi-ar mai putea fi de folos?

De-mi simţiţi sufletul dincolo de cuvinte, de-aveţi nevoie de căldura lui şi de lumina mea, poposiţi, adăpaţi-vă şi vă îndestulaţi. Puteţi lua şi la pachet, sunt generoasă, izvorul lui nu va seca atâta timp cât va mai exista nevoie de bunătate pe lume. De vă deranjează poveştile mele şi vă fac rău, ocoliţi-mă. E loc în lumea asta mare pentru toţi şi ne putem ocoli elegant, fără să ne călcăm pe bătături.

17 comentarii

Iulie 14, 2015 · 9:20 am

Zidul

M-am trezit într-o dimineaţă, mi-am băut cafeaua, am privit răsăritul, mi-am spălat liniştită ceaşca, am pus-o în rastelul de ceşti, mi-am luat bagajul şi-am plecat. Ştiam că nu mă pot întoarce, drumul pe care mergeam avea o singură bandă, doar dus. N-am privit înapoi, nu voiam să iau nimic cu mine, nici măcar o amintire pe un colţ de retină.

Mi-a fost un pic teamă, na, te cam ia cu tremurat când vezi în faţa ta un drum care nu are nici cale de-ntors, nici popas şi al cărui capăt ascunde lucruri ce pot fi mai rele ca cele lăsate în urmă. Am ezitat, recunosc, totdeauna eziti când trebuie să dai piept cu destinul. Poţi să-l fentezi, să rămâi pe loc, dincolo de zidul sigur pe care l-ai ridicat, dar atunci când trebuie să-l înfrunţi eşti cu mâinile goale în faţa lui.

Da, am avut grijă şi eu, ca toată lumea, să pun cărămidă peste cărămidă şi să mă baricadez în atâta amar de vreme. Am făcut şi-o poartă, tot ca orice om şi i-am făcut şi cheie. Am terminat de zidit, am încuiat de două ori şi-am aruncat cheia. Aşa îşi încuie porţile oamenii încercaţi de soartă. De două ori. Să fie siguri că nimeni nu mai trece dincoace de ele. Am rămas eu cu mine şi un timp mi-a fost bine. Mă simţeam în siguranţă cu sufletul meu, închisă acolo, aşa e dincolo de ziduri, te obişnuieşti să vorbeşti doar în gând şi uiţi că eşti om, că lumea freamătă şi râde dincolo de închisoarea ta, că oamenii trăiesc, iau viaţa în piept aşa cum vine, cu bune, cu rele.

La mine nu mai venea, ea, viaţa asta. A venit, odată, şi-a bătut la poartă. De două ori a bătut, am auzit-o clar. Cred că ea bate de fiecare dată de câte două ori la porţi închise. N-am răspuns. Ea s-a aşezat pe o piatră  în faţa porţii şi-a aşteptat. Dincolo de poartă, eu am tăcut. Laşă. Am uitat şi să respir de teamă să nu mă simtă să bată din nou, mi-ar fi fost greu s-o mai las în vacarmul de afară. Ea, ca şi mine, a tăcut şi-a ascultat, spera să fac eu prima mişcare. Eu am prins rădăcini şi-am aşteptat să plece, ea s-a uscat timidă, cu capul rezemat de stâlpul porţii. Într-un târziu mi-am luat inima în dinţi, am respirat adânc şi am deschis cât să scot două degete şi-o privire. Poarta a scârţâit lugubru, ruginise de atâta nemişcare. Mi-am tras degetele şi-am tăcut. Curând mi-am dat seama că nu mai aveam de ce mă teme, viaţa-mi sucombase demult. Stătea acolo, chircită şi uscată ca o stafidă veche, cu fruntea lipită de stâlpul porţii şi ochii stinşi în orbite.

M-am speriat şi-am încuiat din nou. Am lăsat-o acolo, mărturie morţii ce-mi cuprinsese demult, de la prima cărămidă, fiinţa. Liniştea se spărsese, însă, se împrăştiase în  mii de cioburi pe nisip şi-mi smulsese rădăcinile pe care le credeam adânci. Prin crăpătura porţii pătrunsese neliniştea ce începuse să sape adânc în tăcerea mea, asurzindu-mă. Nu mai voiam să stau acolo singură, zidul mă strângea, gratiile mă sufocau. Aşa am decis să ies şi să încui poarta după mine, să las în urmă ruinele convieţuirii mele cu mine. Mi-am cules viaţa de la poartă şi-am luat-o în braţe, chiar de eram conştientă că uşor nu-mi va fi cu o viaţă stafidită după mine.Drumul

Urma, din nou,  drumul. Nu mi-a fost cald. Am tras de mine, m-am ferit de oameni, mă răneau cu vorbele lor prea vii, prea ascuţite, mă murdăreau cu gândurile lor negre, ascunse. Ei nu-şi dădeau seama că eu nu eram decât un mort viu plecat la drum de prea multă tristeţe. Nici viaţa mea stafidită nu o băgau în seamă, era invizibilă aşa cum o strângeam la piept cu mâinile amândouă. Mă străduiam să râd şi o făceam oarecum prosteşte, nefiresc, de parcă nu era râsul meu. Mă miram şi eu de dincolo de buzele cu colţurile agăţate de tâmple. Cine era femeia aceea tânără, cochetă, cu veselia ei zgomotoasă? Cum reuşea să atragă atâţia fluturi ce zburau bezmetic în jurul ei ca-n jurul unui bec aprins, atraşi de lumina lui fierbinte, cu riscul de a-şi pierde aripile?

Nu mă recunoşteam. Eram eu şi totuşi, altcineva străin şi rece locuia în existenţa mea.

Apoi te-am întâlnit şi m-am aşezat răsuflând adânc la capăt de drum. Aşa credeam, c-am atins capătul şi drumul m-a răsplătit cu odihna. Băusem din apa vie a iubirii şi până şi stafidita mea viaţă dădea semne de resuscitare. Era magic. Doar că magia se spulberă până la urmă ca ceaţa ridicată de vânt. Odată cu ea s-a spulberat, din nou, liniştea mea.

În faţa mea s-a deschis acum alt drum îngust, numai că tălpile-mi sângerează şi genunchii mi-au îmbătrânit de când tot merg pe o cărare fără popas şi parapeţi. M-am aşezat într-o poiană şi mâinile, învăţate cu greul, au început să modeleze cărămizi pe care o să le aşez una peste alta, peste alta… Zidul o să prindă contur. De data asta am să-l întăresc cu pietre mari, de râu. Nu-i mai fac poartă, ce rost ar mai avea? Peste viaţă mi s-a aşternut toamna.

9 comentarii

Iulie 12, 2015 · 11:00 pm

Sfârşitul unei zile pe dos

Ieri am avut o zi trăită pe dos.

Dis de dimineată am vărsat cafeaua pe parchet. o cană întreagă, să ştiu o treabă. Ea, fericită, s-a lăţit pe toate cablurile de la calculator. Aşa că în loc să-mi savurez cafeaua să mă trezesc, a trebuit să spăl pe jos şi să şterg la cabluri, aşa adormită. Asta a declanşat un întreg lant de nefăcute, că de, neuronul meu unic şi suferind de singurătate, a rămas adormit.

Drept urmare, mi-am spart şi  antiperspirantul după ce-am făcut duş (nu mă întrebaţi cum, că habar nu am), m-am împiedicat, mi-am rupt o unghie, am înjurat, m-am aşezat s-o tai, în consecinţă am plecat târziu.
Am ajuns în staţia de RATB şi am constatat că mi-am pierdut cardul reîncărcabil şi nu am cum să-mi reînnoiesc abonamentul.

A trebuit să merg în altă staţie, să-mi fac alt card, cu alţi bani, bineînţeles. Iar ca să ajung acolo a trebuit să iau un card reîncarcabil nenominal, pe care să pun nişte călătorii, că nu puteam circula clandestin. O distracţie totală şi 15 lei în plus daţi aiurea.

Peste zi totul mi s-a părut greu, până şi pleoapele care nu aveau nicio vină, săracele. Facturile erau scrise în chineză, ştatele greu de descifrat, autorii urâcioşi cu cotele lor de impozite cu totul. O clientă m-am rugat să-i scanez şi să-i trimit o factură, eu amabilă peste măsură, i-am trimis alta. Aseară eram epuizată.

Plec de la birou pe la 9 jumate. Obosită, stresată, cu durere de cap, după o asemenea zi. De obicei îmi iau o mică marjă de timp şi merg o jumătate de oră pe jos, până la staţia lui 41 din faţă de la la agronomie. Mai privesc grădinile, imi mai umplu plămânii cu miros de tei, mâna Maicii Domnului, trandafiri, mă mai opresc de vorbă cu câte un căţel, mai mângâi o mâţă alintată, lucruri din astea banale, care-mi spală creierul şi mă ajută seara s-o iau de la capăt acasă. Aseară nu am mai avut chef şi am luat autobuzul până la cap de linie.
Urc acolo, mă aşez pe un scaun şi răsuflu uşurată, privind pe geam cu gândul aiurea şi neuronul tot adormit. La Romexpo era ceva concert rock şi muzica se auzea estompată în staţia de tramvai, visam la tinereţe şi la atmosfera de acolo înregistrând frânturi de imagini. O mare de utilaje cu luminile de avarie pornite, trase pe dreapta lângă pasaj, un 42 căruia i se urâse aşteptând să se schimbe semaforul şi pentru el, să ajungă la capătul drumului, un microbuz oprit la semafor, chiar lângă bordură, întuneric spart de câte un felinar şi-o coroană înaltă de plop ce se pierdea undeva în cerul încruntat.
Ajungem la agronomie şi mă felicit pentru alegere, staţia era full. S-a umplut tramvaiul instantaneu. Din faţă veneau alergând două doamne cu un copil. O mămică tânără, însărcinată şi frumoasă, cu o rochie scurtă-scurtă, care-ţi fura ochii şi te făcea să ignori burtica, puştiul cam de cinci ani, sănătos, cu pantaloni scurţi şi o bătrână bunică ce se împiedica în picioare. O dureau articulaţiile bătrâne.
Aud o voce de copil:
– Hai, mamaie, hai mamaie, hai! Stai, să nu pleci! Hai mamaieee!
Se oprise puştiul în dreptul uşii vatmanului şi se apucase zdravăn cu mânuţa de metalul murdar, ordonându-i acestuia să aştepte şi făcând galerie pentru mamaie. Vatmanul, amuzat, o aşteaptă pe bătrână, care ajunge într-un final gâfâind. Urcă întâi bătrâna râzând şi după ea puştiul mulţumit. Găsesc liber scaunul din faţă, cel în care stai cu spatele la drum şi-l aşează pe puşti pe scaun. Domnul din faţa lui se simte şi-i dă locul bătrânei. Mămica graviduţă rămâne în picioare, deocamdată. Sunt veseli, destinşi, frumoşi cu toţii. Vin din parc.
– Nu vrei să te ia mami în braţe?, întreabă mămica zâmbind pe sub mustaţă.
– Nu.
– De ce?
Puştiul nu mai răspunde, doar arată cu capul undeva în spate şi face cu ochiul. Mămica se abţine cu greu să nu izbucnească în râs.
– Hai mamaie, las-o şi pe mami să stea jos şi să te ţină în braţe.
– Lasă-l că nu vrea, îl văd fetele.
– Ce-ai, mă, de ce nu vrei?
Puştiul, cu o dezinvoltură de zile mari, nu bagă în seamă de nicio ironie, îşi vede în continuare de treaba lui, filând pe cineva, undeva în spate.
– Mamaie, cere-i mata numărul de telefon, s-o sun.
– Domnisoarăăă, dă-şi şi mie numărul de telefon să te sune băiatul, că-i place de matale!
Strigătul bătrânei răsună în tramvai şi un râs colectiv însoţeşte o mare de priviri complice ce îl învăluie pe băiat. Acesta nici că se sinchiseşte. Priveşte în continuare cu insistenţă, senin, către domnişoara sufletului său care preferă să rămână anonimă undeva în spate.
– Lasă că ştiu. 127 e numărul ei.
– De unde ştii?
– Ştiu, mi l-a dat, am mai făcut cunoştinţă o dată!
– Şi i-ai spus că te-ai îndrăgostit de ea?
– Da, ştie, n-auzi c-am vorbit!?
Între timp mămica s-a aşezat pe un scaun şi vorbeşte la telefon cu tatăl puştiului. Îi povesteşte faza şi acesta cere probabil să vorbească cu odrasla proprie.
– Ce să fac, tati, bine! Uite, cu gagicile!
A venit staţia mea, am coborât şi i-am lăsat acolo veseli, destinşi, o bunică deschisă la minte, o frumoasă mămică tânără şi un puşti îndrăgostit şi încrezător, pentru că toată lumea era a lui. Am spus că avea cinci ani?
Uite aşa se termină perfect o zi pe dos. Azinoapte am visat frumos.

8 comentarii

Iulie 2, 2015 · 8:41 am

Despre drumuri şi oameni

Sunt oameni ale căror vieţi care curg lin, în albii din veci săpate. Din când în când mai sar peste câte o piatră, se mai împrăştie în stropi strălucitori, ca după aceea să se adune firesc în curgerea lor lină spre marea cea mare. În caz de pericol se mai agaţă de o rădăcină, mai fac o bulboană, mai încalecă un drum, mai dărâmă nişte ziduri. Destinaţia lor e clară şi limpede ca apa izvorului de unde au plecat. Odată ajunşi la capăt, apele lor se amestecă cu apele primitoare ale mării şi rămâne din amintirea lor doar piatra pe care se prinde scoica.

Sunt oameni ale căror vieţi au aşternut înainte un drum de piatră albă ce şerpuieşte sinuos printre creste. În dreapta e prăpastia, cu hăul ei ademenitor, în stânga muntele cu piscuri ameţitoare. Oamenii păşesc pe ele cu grijă şi teamă, pun un pas înaintea celuilalt şi se feresc de pietre, pentru că orice piedică le poate fi fatală. Mulţi privesc în jos şi inevitabil ajung pe fundul prăpastiei, pradă facilă pentru vulturi.

Pentru cei ce rezistă tentaţiei, drumul e greu. Din când în când urcă în genunchi, cu palmele rănite şi degetele zdrobite de rădăcinile de care tot încearcă să se agaţe. Au pantalonii rupţi, hainele sfâşiate iar din rănile proaspete sângele picură uşor, obol pământului însetat.

Uneori duc în spate poveri. Cruci grele de lemn, sau alţi oameni, cu alte existenţe, care s-au agăţat cumva de ei pe drum şi care se hrănesc parazit,  precum lianele din viaţa ce palpită în piepturile lor. În urma lor rămâne rana, amprentă de sânge pe piatră. Trec ploi şi-o spală, bat vânturi şi-o usucă, amprenta rămâne. Ei nu privesc nici în jos, în hău, nici în sus spre vârf. Nu pot întoarce capul să privească înapoi, drumul dinainte aşternut îi obligă să ţină privirea dreaptă, în faţă, fără să se abată nici măcar cu un milimetru de la linia orizontului.

Se opresc în vârf şi la capătul drumului ating cerul cu mâna. Ei sunt martirii care au reuşit să învingă soarta şi-i aşteaptă la capăt împărăţia cerurilor şi-un loc cu verdeaţă unde sufletele lor pline de cicatrici se odihnesc. Unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin.Misty Morning, Lower Saxony, Germany

Şi sunt oameni ale căror drumuri se intersectează prea des cu altele. Viaţa lor este o continuă răscruce. O iau la dreapta, e greşit, o iau la stânga, la fel, se întorc, se repetă, până ajung să se învârtă în cerc şi să nu mai poată vedea în jurul lor decât un perete impenetrabil, înalt până la cer. Aceeaşi existenţă, aceleaşi dureri, aceeaşi învârtire continuă, de carusel. Obositoare şi înnebunitoare existenţă.

Încearcă din răsputeri să scape şi vârtejul vieţii îi trage înapoi de fiecare dată, în aceeaşi vrie, în liniştea iluzorie a ochiului de furtună. Aceştia obosesc cel mai repede. Puţini sunt cei care reuşesc să găsească într-un final ieşirea din caruselul ce nu se mai opreşte niciodată şi să-şi continue viaţa pe drumul corect. Majoritatea abandonează şi atunci viaţa lor fără cap şi coadă sfârşeşte lamentabil, într-un banal fapt divers. Moartea ce li se pare o scăpare îi împovărează cu privirile flămânde ale necrofagilor ce-aşteaptă flămânzi pe margine să-i vadă dându-şi obştescul sfârşit. Sufletele lor ce evadează perfid, sfârşesc prin a fi devorate pe loc de dinţii flămânzi ai celorlalţi. Rămâne în urma lor o ştire rece şi impersonală în rubrica de fapt divers a celei mai şterse fiţuici din oraş. Existenţe neîmplinite, suflete rătăcite şi chinuite, dureri pe care nimeni nu a avut timp să le vadă.

Ieri, un tână de 30 de ani s-a sinucis aruncându-se în faţa metroului la staţia Eroii Revoluţiei. A pus capăt unui chin pe care doar el l-a ştiut şi lumea s-a impacientat, s-a enervat şi a înjurat pentru că a fost oprită din curgerea ei către nicăieri pentru o jumătate de oră. De un fapt divers. Uneori mă tem că tunelurile acelea întunecate, cu pereţi umezi negri de funingine şi zgură, vor ajunge să adăpostească mult prea multe suflete rătăcite. Suflete cărora niciunul din noi nu s-a oprit să le dea un capăt de rază pentru speranţă, nu le-a întins o mână de ajutor, să-i ajute să iasă din vrie. Pentru că noi toţi suntem prea ocupaţi cu vieţile şi drumurile noastre.  Ne plac doar dramele fără happy-end, cu sfârşituri tragice, sângeroase. Ne hrănim cu sângele lor proaspăt, aburind, ca vampirii. Rămâne faptul divers şi o ştire impersonală de trei rânduri în cea mai ştearsă fiţuică din oraş.

 

 

10 comentarii

Iunie 30, 2015 · 8:52 am

Ziua cea mai lungă

Un corb cu pene cenuşii împlineste azi o sută şi cincizeci de ani. A coborât ieri din primul platan, şi-a scuturat penele, a întins în lături aripile largi, a pus capul în piept, ciocul uriaş în pământ şi a croncănit mândru de trei ori. „E ziua mea”, mi-a spus, privindu-mă în ochi cu două mărgele negre cu care privea lumea cu înţelepciune, de la înălţimea celor una sută şi cincizeci de ani împliniţi.

„Sunt tânăr, doamnă, nu mă privi aşa, cu condescenţă! Ştiu, vouă vă par matusalemic, de-o vârstă cu lumea voastră măruntă, dar eu sunt tânăr îţi spun şi-s cel mai frumos din oraşul acesta! Toate ciorile se vor aduna deasupra plopilor  deseară şi-mi vor cânta în cor „La mulţi ani!”. La mulţi ani, auzi! Ha, ha, ha!

Sunt tânăr, doamnă! În neamul meu acum începe viaţa! Deseară mă-nsor! O să-mi iau o cioară neagră tăciune, o cioară mustăcioasă de o sută de ani şi-o voi duce în cuibul meu, de pe cea mai înaltă creangă din cel mai bătrân salcâm din parcul acesta! O s-o fac mireasa mea şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi!

Sunt tânăr, doamnă! Nici peste o sută de ani nu voi fi bătrân, voi putea să-mi întind aripile la fel ca acum, să zbor deasupra cuiburilor de cuci şi deasupra caselor voastre în care vă retrageţi să vă consumaţi nefericirea şi însingurarea! Voi merge şi voi croncăni la fereastră iar babe stafidite mă vor goni superstiţioase, crezând că vin să le vestesc moartea. Le voi râde în nas şi-mi voi întinde aripile spre zări înalte, lăsându-le să-şi macine frica în casele lor apărate de geamuri ce nu se deschid niciodată.

Sunt liber, doamnă! Îmi întind aripile şi plec croncănind încotro mă poartă gândul. Azi sunt aici, vorbind cu tine, mâine peste lanuri de grâu date în pârg vânând şoareci fricoşi ca voi. Îmi râd de vieţile voastre mărunte pe care le îngrădiţi cu tristeţi şi cutume temându-vă ca nu cumva, odată lăsate libere, sufletele să-şi ia zborul către alte zări. Da, le-ar creşte aripi, doamnă! Le-ar creşte aripi şi-ar zbura în înaltul cerului ca noi, cele mai libere păsări de pe pământ! Şi-atunci am fi nevoiţi să le vânăm, să nu cumva să ne eclipseze măreţia cu strălucirea lor.

Sunt unic, doamnă! Până şi cerul mă sărbătoreşte înalt şi albastru în fiecare an!

Sunt liber, doamnă! Voi toţi veţi fi oale şi ulcele când eu şi copiii mei vom împărăţi lumea şi vom croncăni mândri de pe vârfurile copacilor atunci când nimeni nu-şi va mai aduce aminte c-aţi fost şi voi cândva,  odată pe pământ.

Sunt mândru, doamnă! M-am născut în cea mai lungă zi, până şi soarele a sărbătorit îmbătat cu apă rece naşterea mea! De dragul meu stă în fiecare an o oră în plus pe cer, de dragul meu vine vara în fiecare an! Sunt mândru, doamnă! Sunt cel mai frumos dintre voi! La ziua mea se-adună corbi din patru zări!”

Lacustră

Lacustră

Stau zgribulită în patul meu de lângă fereastra cu castan şi mă tem să închid ochii să adorm. Sunt seri cu întuneric ce-ţi fură sufletul şi-l duc departe, în lumea cealaltă, unde nu-i nici întristare, nici suspin, nici măcar tinereţe fără bătrâneţe. Cerul s-a mâniat, acum plânge mărunt, mocăneşte, trist şi rece, ca-ntr-o poezie de Bacovia. Undeva, în cel mai mai bătrân salcâm din oraşul acesta un corb şi-a luat nevastă tânără de o sută de ani. E ziua lui şi se adună să-l sărbătorească corbi din toate cele patru zări. Pentru el, vara vine azi deghizată în toamnă şi soarele plânge cu toate orele lui uitate pe cer.

Mâine va veni spălat şi dichisit să-mi croncăne la fereastră. Soarele va străluci din nou, doar viaţa mea, a ta, a lui, a voastră, va mai fi pierdut încă o zi în scurtul ei drum către nicăieri. Pe străzi furnicile-şi construiesc bărci din frunze de tei  navigând ude către micile lor locuinţe lacustre.

12 comentarii

Iunie 21, 2015 · 4:23 pm

O oază în deşertul verii

Cum iubesc marea mai presus de orice, am profitat de două zile cu soare şi am fugit s-o văd. Am căutat înadins o perioadă liniştită, în afara sezonului estival, a aglomeraţiei, zgomotului, înghesuielii, berii şi porumbului fiert vândut la botul calului direct pe plajă. Nu că i-aş condamna pe cei care merg vara la mare, departe de mine gândul! Doar că eu sunt o persoană mai aşezată şi suficient de solitară să se simtă bine cu ea însăşi. Şi apoi eu merg la mare să o văd, să-i vorbesc, să ne povestim ca două vechi prietene ce nu s-au văzut de multă vreme.IMG_2103

Acum câţiva ani am ajuns cu fiică-mea pe seară în staţiune, mi-am luat o porţie de hamsie şi m-am aşezat  pe plajă suficient de aproape s-o simt cum îmi sărută picioarele. Era un pic agitată, doar ce trecuse o furtună, plaja era pustie, începuse să se întunece şi fiică-mea începuse să cam tremure.

  • Mamă! Mamăăăă, nu mai auzi.
  • Nu, scuze.
  • Hai odată, ce faci acolo? Mi-e frig şi s-a făcut întuneric!
  • Vorbesc cu marea.
  • Mamăă, marea nu vorbeşte, dăăă! E doar o apă sărată! Eşti dusă!

Are dreptate copila mea, sunt cam dusă, mea culpa. Dar îmi place aşa  cum sunt. Aşa cum îmi place mai mult faleza decât plaja. Chestie de gusturi, nu se discută.

IMG_2215Anul ăsta am poposit pentru prima dată la Costineşti, pe faleză. De fapt, mint. Prima dată am poposit în 2007 când Costineştiul nu era ce este acum, ci un sătuc însorit şi destul de pustiu. Nici faleza nu era ce este acum, ci o fâşie de teren verde, de la înălţimea căruia vedeai marea zbătându-se undeva la marginea plajei de la picioare. Pe atunci plaja era destul de lată, azi apa mării bate cu putere în pietrele răsturnate una peste alta la picioarele falezei. Sunt însă dimineţi în care răsăritul ţi-o arată liniştită şi strălucitoare, râzând cu mii de stropi argintii în soare. Atunci poţi coborî cu încredere şi te poţi întinde pe nisipul fierbinte, ferit de privirile indiscrete ale trecătorilor, de-a lungul întregii faleze. Locul este de vis.IMG_20150526_101232

De construit s-a construit mult şi cam fără cap şi coadă în Costineşti. Fiecare a încercat să-şi ridice acolo pe malul mării câte o viluţă, viloaie, pensiune, aşa cum s-a priceput şi a crezut el că e mai frumos. Printre buncăre de un gust îndoielnic scăldate în soare, case de piatră, de lemn, cu ferestre largi sau mai înguste, printre flori sau doar buruieni, case părăsite, afişe cu „de vânzare”, constructori, febra lucrărilor de renovare în speranţa valului de turişti ce va să vină odată cu soarele verii, am găsit o oază de frumuseţe, linişte şi umbră cum nu m-aş fi aşteptat.

Trecând pe străduţa îngustă pietruită şi mărginită de case fel de fel, nimic nu-mi dădea de înţeles că acolo poate fi o pensiune. Doar dacă priveşti atent, printre crengile bogate ale copacilor ornamentali poţi citi pe clădire scris cu litere de-o şchioapă „Pensiunea Trident” şi cele patru margarete aferente. Şi un bucătar de ipsos uitat la portiţă, umbrit şi el de vegetaţia luxuriantă.

IMG_20150524_121923_1Am deschis poarta şi am păşit cu sfială pe aleea umbrită ce duce la intrarea în pensiune. Ce-am găsit dincolo de poartă este deja o poveste frumoasă.

O asemenea mare de verdeaţă nu prea găseşti în mod obişnuit pe litoralul obişnuit cu razele fierbinţi ale soarelui şi la ora aceea pensiunea chiar părea pustie. Îi lipsea agitaţia din zilele fierbinţi de vară. Curtea micuţă, inundată de verdeaţă te întâmpină zâmbind. Şi dintr-o dată, ai senzaţia că în acest loc trebuie să mai fi fost cândva, prea ţi se pare „acasă”.

IMG_20150524_122124Pe pavaj mingi, biciclete, jucării îşi aşteaptă cuminţi copiii să le cheme la joacă, un leagăn se alintă în brija usoară, de parcă abia acum i-a coborât din braţe un puşti, mesele ascunse sub corturi umbroase te îmbie la linişte şi intimitate,  canapele joase, cu perne groase te îndeamnă să-şi aprinzi o ţigară şi să savurezi o limonadă cu mentă sau un pahar aburind de vin.IMG_20150524_121956

Te înarmezi cu încredere şi păşeşti cu dreptul peste prag, aşteptându-te să dai de recepţia rece şi impersonală, puternic luminată şi de plantele uriaşe ce o mărginesc la orice hotel căruia-i deschizi uşa. Aici trebuie să închizi ochii să te obişnuieşti cu lumina difuză ce te îndeamnă mai degrabă la odihnă, decât să te facă să aştepţi nerăbdător să primeşti cheia camerei.

Spoturi blânde îşi dezvăluie în răcoarea binecuvântată a încăperii masa de biliard ce te întâmpină şăgalnic şi te îndeamnă să loveşti o minge, aşa, de „bun venit”, canapele joase şi moi te cheamă să-ţi odihneşti spatele obosit de pe drum şi din spatele recepţiei intim luminate te priveşte zâmbind cald proprietarul, sau în lipsa lui administratorul pensiuni, un bătrân lup de mare pe care ţi-l închipui comandând propriul velier pe o mare înfuriată.IMG_2249

Dincolo de înfăţişarea dură ai să descoperi pe parcurs o inimă caldă şi un om corect şi blând, dispus să-ţi satisfacă toate poftele. Două uşi imense îţi deschid privirii drumul către sala de mese, mică, cochetă, de undeva din dreapta se aude zgomotul binecunoscut al vaselor de bucătărie şi se înalţă aroma plăcută a bucatelor. Aştepţi cuminte şi administratorul urcă să-ţi prezinte camera. Draperiile trase îţi lasă soarele şi căldura lui dincolo de ferestrele largi.

IMG_2223 Stai şi priveşti în jur, la mobila întunecată, tablourile alese cu gust înşirate pe pereţi, oglinda imensă ce-ţi reflectă întreaga cameră, lenjeria strălucitoare ce te cheamă s-o atingi şi-ţi ţii pentru un moment răsuflarea, în timp ce gazda, zâmbitoare, îi face cunoştinţă cu tehnologia de care te poţi bucura: televizor, aer condiţionat, frigider, internet, linie internă de telefonie.IMG_2227

Răsufli adânc. Mulţumeşti şi rămâi singur. Verifici baia. Prosoapele strălucind alb te aşteaptă la locul lor, cabina de duş nu are nici măcar un strop ca semn al trecerii altor oameni pe acolo, săpunul, gelul de dus, toaleta, toate trălucesc de curăţenie. Din loc în loc, feroneria bine frecată te lasă să ghiceşti lupta mării cumetalul pe perioada iernii, altfel ai avea senzaţia că totul este nou, pregătit special pentru venirea ta acolo.IMG_2224

Pensiunea are camere duble, apartamente elegante pentru familii sau grupuri mai numeroase, poţi cere pat suplimentar pentru copii, sau pentru prietenul venit pe neaşteptate. IMG_2226Ieşi pe balcon şi marea te întâmpină strălucind.

IMG_20150524_121941Camerele de la parter au balcoanele umbrite de gard viu de glicină, ce primăvara e un vis, mâna Maicii Domnului, trandafirii şi clematitele îţi bucură ochii, fotoliile de rafie şi mesele curate cu feţe translucide de sticlă de ademenesc. În fiecare obiect găseşti grija cu care a fost ales şi fiecare cameră păstrează o părticică din sufletul omului care şi-a văzut împlinit aici visul de o viaţă. De veţi avea ocazia să staţi de vorbă cu ei la un pahar de vin într-o seară, veţi afla despre munca depusă până locul s-a transformat în ceea ce este acum şi planuri de viitor frumoase.
IMG_2232Când coboară noaptea şi liniştea se lasă peste nisipul fierbinte, marea îţi şopteşte poveşti despre marinari pierduţi în larg, sau ceartă târmul cu glas de tunet, făcându-te să te înfiori de apropierea ei.

IMG_2234Totul îţi garantează încă de la început un sejur de vis, într-un loc în care te poţi odihni, poţi face plajă, te poţi distra, îţi poţi încărca bateriile pentru a face faţă încă o bună perioadă de timp cotidianului.IMG_2233

IMG_2236

Nu, nu este Mamaia cu cluburile ei şi distracţia înecată în alcool până la ziuă, este o minunată oază de frumos şi linişte pe care cu siguranţă îţi doreşti s-o revezi cât de curând.  Pentru că aici te simţi răsfăţat şi în acelaşi timp acasă, servirea este ireproşabilă, oamenii sunt calzi şi ţi-i doreşti prieteni, curăţenia este la ea acasă, nu lasă de dorit ca în multe alte locaţii cu pretenţii de pe litoral şi poveştile care se nasc în zilele cu zâmbet petrecute acolo rămân amintiri frumoase pentru tot restul vieţii. Dacă vreţi mai multe amănunte şi un tur al camerelor pensiunii, accesaţi cu încredere site-ul http://www.pensiuneatrident.ro/ .

6 comentarii

Iunie 15, 2015 · 8:39 am

Timpul

Timpul şi curgerea lui. Se duce mai iute decât gândul iar tu, omule,  îl alungi cu încăpăţânare, cu ură chiar. Aştepţi cu nerăbdare să vina seara mai repede, să se lumineze de ziuă, să plouă, să ningă, să înflorească pomii, să treacă Paştele, Crăciunul, să te îndrăgosteşti, să aduni bani, să vină concediul cu soarele lui arzător şi valurile mării.

Fără să-ţi dai seama te trezeşti că ai pierdut cea mai mare parte a vieţii şi ai adunat în tine doar aşteptări şi regrete. Nu şti să te bucuri de clipă, de o rază de soare, de un zumzet de albină, de un râs de copil. Eşti veşnic grăbit şi preocupat de un inutil ce ţi se pare indispensabil pe moment. Acel inutil aşezat în faţa ta ca un copac ce-ţi obturează vederea şi te face să nu vezi pădurea dincolo de trunchiul lui zgrunţuros. Un nimic ce-aduce cute pe obraz.

O, de-ai putea ştii dinainte când va veni ultima secundă din viaţa pe care a gonit-o cu frenezie! Ai lua un burete umed şi ai şterge cu încăpăţânare tabla pe care viaţa ta stă scrisă cu litere inegale în rânduri strâmbe, pline de pete şi ştersături. Ai şerge bine, şi pe verticală şi pe orizontală, să nu mai rămână nicio urmă din tot ce-a fost şi n-ai ştiut schimba la timp, apoi ai pune mâna pe o bucată de cretă nouă, te-ai duce în partea ei stângă, acolo unde bate inima, ai întinde mâna şi ai începe din nou să scrii cu litere frumos caligrafiate, primul paragraf. Apoi încă unul şi încă unul, toate frumos aliniate, cu litere egale, uşor aplecate spre dreapta, cu toate semnele de punctuaţie puse la locul lor ca într-o carte atent îngrijită.timpul002

Ai avea grijă să nu lipsească nici măcar o virgulă din secunda stabilită, ca viaţa ta, odată citită de ceilalţi, să pară perfectă. Cea mai frumoasă viaţă, cei mai frumoşi ani, cele mai fericite secunde. Toate să fie acolo, în anii pe care i-ai rescrie fără umbre şi fără greşeli de ortografie.

Ai înlocui cuvintele dure cu unele atent şlefuite, fără colţuri ascuţite, să nu mai rănească suflete, ai pune liniuţa de dialog acolo unde trebuie să stai de vorbă cu cei de lângă tine şi ghilimele atunci când redai gânduri ce nu-ţi aparţin. Ai pune tăcerile la locul lor, într-un colţ curat, fără pânze de păianjen.

Ai crea tăceri incredibil de frumoase şi de folositoare, exact la momentul potrivit, când nori negri de mânie s-ar apropia pe cerul senin al secundelor din viaţa ta. Ai ştii să apreciezi un umăr ce-ţi stă credincios alături şi o mână întinsă la nevoie. Ţi-ai aduce aminte când trebuie să pui punct unei fraze ca să poţi începe alta nouă, de la capătul rândului.

Totul ar fi incredibil de curat şi de plin de viaţă! Ar fi la locul lor şi licurici, şi bătăi de inimă, şi te iubescuri,  triluri, copii, zâmbete, râs gureş şi lacrimă. Mai ales lacrimile le-ai drămui, să nu mai inunde spaţii întregi şi să lase în urma lor pustiu. Pe toate le-ai şti scrie la locul lor! Atunci când ai ajunge în colţul din dreapta, jos, pe ultimul rând, la ultimul cuvânt cu ultima lui literă să pui mulţumit punctul cuvenit şi să-ţi mai faci ochii roată odată, mândru de opera ta. De propria-ţi viaţă trăită curat, cum se cuvine.

Ai vrea să poţi şterge, dar nu poţi. Te trezeşti într-un târziu bătrân şi singur, uitat de toţi şi toate, cu boli dureroase ce nu te lasă să dormi, cu tabieturi supărătoare, cu părul alb şi faţa zbârcită, fără nici o putere. Ajungi pe ultima sută de metri cu un bagaj de amintiri şi când te apropii de punctul terminus îţi dai seama că nici măcar ele nu sunt decât în mică măsură fericite. Majoritatea sunt triste şi amare ca nişte mere lucioase şi fragede la suprafaţă şi atât de putrede în interior!

Simţi pe limbă un gust de cocleală, ca şi cum ai fi băut apă ce-a stat prea mult într-o cană de metal ruginit şi ai sentimentul că ai pierdut  toate ocaziile de a fi fericit. Te încearcă acut amara senzaţie că ai trăit degeaba şi tot ce-ai vrea ar fi ca timpul să mai stea măcar o zi, o oră, un minut, o secundă. Te agăţi de acea ultimă secundă cu obstinaţie, ca şi cum de ea ar atârna întreaga ta existenţă. Şi chiar atârnă, doar că secunda e scurtă şi fragilă, se frânge repede iar viaţa ta se-mprăştie ca un fir de nisip în vânt. Până şi umbra-ţi dispare, ca şi cum nu ai fi fost. Şi-ai fi putut trăi aşa frumos!

6 comentarii

Aprilie 2, 2015 · 10:03 pm

La mulţi ani nepereche!

Bună dimineaţa, dragelor şi dragilor!

Dacă e încă martie, marţi, 31, e Nichita, nu? Ar fi împlinit anul acesta 82 de ani. A ales să plece la 50, când alţii abia încep să trăiască. El trăise totul: viaţă, poezie, dragoste. Nu-i mai rămâsese decât moartea de trăit şi s-a aruncat în ea ca-n valurile învolburate ale mării. S-a dus să găsească alte emoţii de simţit şi alte cuvinte de vorbit că pe astea de pe pământ le cam epuizase, ajunsese să inventeze pentru noi necuvintele, ca să ne mai poată sta un pic. Ne-a lăsat şi poezie şi dragoste închisă în rândurile ei şi o poveste de viaţă cum numai un om viu ca el putea lăsa în urmă.

A murit oare? Nu. Nichita trăieşte şi e aici, în fiecare cuvânt, în fiecare vers, în tot ce un om aşterne pe hârtie când e îndrăgostit. Face azi 82 de ani. La mulţi ani, Nichita Stănescu, poetul nepereche al necuvintelor!

Testament

Mă cirpesc cu vorbe, cu substantive,
îmi cos rana cu un verb.
Nobile paleative
de serv.

Îţi scriu cu trupul meu viaţa
şi mersul stelelor ţi-l scriu.
Vocala cea mai lungă este aţa
în care mortu-l cos, de viu.

Căci trebuie să dăm şi mărturie,
altfel nimica n-ar mai fi,
în dulce scriere târzie
ţinând alături morţii şi vii.

Tu ombilic din care curge
vorbirea numai altor guri
fără să ştim unde ne duce
în care dalbe viituri.

Încât nu ştim cine trăieşte –
cuvântul poate, poate trupul.
Zâpada albâ Doamne, poate,
sau urma-n ea, pe care o lasă lupul…

nichita-stanescu
Sunt un om viu
Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise – şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui…
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)

Îmi olace să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.

Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi…

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.

 

O zi cu bucurii, iubire şi dor de Nichita, prieteni!

4 comentarii

Martie 31, 2015 · 6:59 am

De luni, de primăvară

Deschid ochii şi-mi agăţ privirea de vârful copacilor golaşi din grădină. A fost o noapte grea, cu dureri şi insomnie. A fost furtună în deşertul nopţii mele, vântul mi-a biciuit obrazul şi mi-a adunat dune de nisip sub pleoape, în timp ce picuri mari şi deşi de ploaie îmi băteau în fereastră. E dimineaţă, cerul inalt se luminează încet, în grădină mierla sparge cu trilurile ei liniştea ireală a dimineţii, ochii mă înţeapă dureros sub nisipul zgrunţuros.

Două vrăbii poposesc gureşe pe o crenguţă, doi guguştiuci zboară razant pe lângă peretele blocului. Mă frec la ochi. Vârful arinului e aurit! E greu să te trezeşti după o noapte că asta. Am vedenii. Închid ochii şi mi-i spăl în lacrimi. Îi şterg, îi deschid şi privesc din nou. Nu am vedenii, s-a aurit şi vârful castanului. E salutul voios al soarelui. Ei, aşa da! După zile întregi mohorâte şi ude, îşi arată şi el faţa veselă şi rotundă, ca şi cum abia s-ar fi spălat în lacrimi proaspete.

Nici nu ştiam că-mi e atât de dor de primăvară! Mă ridic din pat. La geam, panseluţele-mi zâmbesc tremurând. „Vezi, azi e soare! Hai, scoal’ şi deschide fereastra, ce mai aştepţi?!” Deschid fereastra, am de ales? Corcoduşul de sub felinar şi-a deschis mugurii şi-a îmbrăcat haină nouă, cu flori albe şi lăstari de verde crud. Miroase a pământ reavăn, muguri amari, iarbă crudă, zambile. Departe, lovindu-se de pereţii blocurilor, freamătă oraşul.

Castanul ferestrei mă salută cu frunze delicate şi muc de lumânare proaspăt născută. De se îndreată vremea o să fie plin de flori. E anul lui. Mă duc să-mi fac cafeaua. Liliacul de sub geam mi se laudă cu lăstari proaspeţi. Toate astea s-au petrecut într-o noapte! Un vânticel jucăuş trece orin muguri noi. Îşi râd de surpriza din ochii mei ca de o glumă bună. Mi-au jucat o festă. Sâc, sâc! Răi. Nu putea veni primăvara înainte de a mă deprima ploaia? Mă-ntorc la fereastra cu panseluţe ce se scaldă în soare deja. Sorb o gură de cafea fierbinte şi aromată. Mda, până la urmă viaţa-i frumoasă. Durerea s-a mai domolit. Mă simt ca-n dimineaţa de Florii. Ce poate face o rază de soare din om!

Hmmm… aş fi vrut să vă scriu o poveste. Una despre oameni, viaţă şi moarte. Am scris-o în minte azinoapte, cuvinţel cu cuvinţel. Soarele mi-a schimbat planurile, o las pe altă dimineaţă. Azi aş vrea să evadez. În pădure la Zăval e raiul tămâioarei. Când eram copii ne întreceam care a cules mai mult. Soarele ne încălzea spatele aplecat, tămâioara ne înflorea ochii, râsul ne încălzea sufletul. Hai, gata, că e prânzul deja! Voi v-aţi trezit? V-aţi apucat de lucru? Cum naiba să stai închis într-un birou printre hârtii pe o vreme ca asta? Hai să evadăm un pic împreună. În pădure e un rai acum!

Mai vreţi?

Nu-i aşa că-ţi vine să înfloreşti odată cu pădurea?

Hai, să avem o săptămână însorită şi spornică! Zi frumoasă, dragilor!

5 comentarii

Martie 30, 2015 · 9:11 am

Plouă

Plouă.

Mărunt, sâcâitor, abundent, de parcă cerul ar fi pierdut peste noapte pe cineva iubit. Din crengile încă negre ale castanului din grădină picurii se preling unul câte unul, arar, cu regret. Lovesc pământul şi se împrăştie în jur în mii de lacrimi mici. Mierlele au tăcut, doar vrăbiile gureşe îşi scutură penele înfoiate şi se ceartă pe câte o crenguţă mai adăpostită. Oameni grăbiţi şi gârboviţi aleargă către treburi cotidiene. Ploaia izbeşte furios în umbrele cenuşii şi se adună în stropi mari ce cad cu zgomot pe caldarâm.

Pe vremuri iubeam ploaia. Ieşeam cu zâmbet plin afară şi ridicam ochii spre cer. Îl lăsam să-mi spele obrajii. Mi-erau dragi bălţile drumului, le măsuram şi le împrăştiam pe rând pe toate. Apa se răzvrătea, se tulbura şi mă umplea până în creştet de pământ viu, adăpat. Eram fragedă, nu-mi păsa de dureri de cap, nas înfundat, dureri de spate. Acum privesc prin geam cum mugurii castanului se desfac de la un minut la celălalt, sub mângâierea binefăcătoare a stropilor. Mă uit la trecătorii grăbiţi şi-aş vrea să le spun că-n ploaie se cântă. În ploaie nu se apleacă privirea, se ridică spre cer. „Ieşi copile cu părul bălai afară şi râzi la soare!” De-aia-s pe lume copiii, să alunge norii şi să spele soarele în stropi repezi de ploaie de primăvară.

primavara

Mi-e dor de-o primăvară verde, cu lacrimi de rouă pe frunză nouă. Cu puişori zgribuliţi şi miei jucăuşi, cu floare amăruie de zarzăr sărutată pe rând de fiecare strop în parte.

Mi-e dor de noi, de sărutul tău cald pe buzele mele umede de ploaie. Mi-e dor s-ascult cum creşte iarba şi să-ţi simt mâinile plimbându-se uşor de sânii mei înfioraţi de-atingerea lor. Mi-e dor să-ţi simt răsuflarea cum îmi împrăştie părul pe ceafă şi sărutarea umedă pe lobul urechii în timp ce rândunelele-şi lipesc cuib solid sub streaşină.

Mi-e dor să te sărut pe gât în timp ce tu spargi cu buze fraged calde sfârcul obraznic al sânului stâng. Sub el inima să te aşteapte bătând nebuneşte şi să trimită un roi întreg de fluturi roşii prin tot corpul. Îi vezi? S-au adăpostit de ploaie sub verdele crud al irisului în ochii mei pe jumătate închişi. Toţi zboară spre tine şi încearcă să evadeze din colivia venelor transparente, să te acopere cu aripile lor larg deschise, cu puful încă neatins de mâini cu păcat.

Mi-e dor să mă săruţi cu ochii larg deschişi şi s-aştepţi să vezi cum chipul meu transfigurat ia forma florilor de zarzăr sărutat de stropii veseli ai ploii. Sub mâinile tale trupul să-mi prindă rădăcini şi să te cuprindă din ce în ce mai strâns cu degete de humă.

Mă transform în primăvară.

„Ploua infernal şi noi ne iubeam prin mansarde.” De aceea a lăsat Dumnezeu ploaia, să ascundă cu perdeaua ei dragostea oamenilor de ochii răi ai altor oameni.

Scrie un comentariu

Martie 27, 2015 · 9:44 am

Primăvară, floricele, triluri şi urzici cu usturoi

IMG_1335 - Copy
De două zile e primăvară în toată regula. Soarele străluceşte, încălzeşte, în grădina de sub geamul meu a înflorit tămâioara şi forsythia, vrăbiile nu-şi mai găsesc locul, iar mierlele aleargă bezmetice să-şi facă cuib. V-am zis că am o pereche de mierle, nu? El e negru strălucitor şi are ciocul portocaliu. E curios şi nu se fereşte deloc de oameni. Ea e cenuşie, ştearsă, mai micuţă, dar tare hărnicuţă. Dimineaţa e un concert pe cinste!

Când dă pimăvara năvală, aşa, ca acum, pe mine mă apucă o stare de nelinişte, de parcă nu-mi mai găsesc niciunde locul. Am geamul deschis de două zile şi aş ieşi afară, în grădină. Reminiscenţe din perioada petrecută la ţară. Mă cheamă pământul. Doar că aici nu am nicio bucată de pământ a mea, aşa că am început să-mi pregătesc pământul pentru răsaduri şi am fost până în piaţă de mi-am cumpărat ceva seminţe şi panseluţe.

E piaţa plină de verdeţuri. Untişor, leurdă, urzici, spanac. Eu cu untişorul şi leurda nu prea m-am împăcat niciodată. Aş fi preferat nişte măcriş fraged, dar în Bucureşti măcrişul e o raritate. Şi nici spanacul nu-mi place. E imens, bătrân şi arată ciudat cu frunzele lui groase fără nicio strălucire. Aştept să iasă tăranii cu spanacul lor de grădină mărunţel şi fraged, să-l mănânci cu ochii. Până atunci zic pas. În schimb nu m-am abţinut şi am luat urzici.

În copilărie, cum dădeau urzicile, mama nu pierdea niciodată ocazia să ne „întărească” cu câte o porţie de urzici săptămânală. Şi erau aşa bune cu mămăligă caldă alături, că totdeauna mai ceream şi a doua porţie. Asta până când, într-o duminică însorită ne-am trezit cu văru-meu Marian în vizită. El era mare, la gimnaziu, mai avea un pic şi pleca la liceu. Noi nişte zgâtii de copii care-i săreau de gât şi făceau giubuşlucuri. Mama pregătea masa de zor. Pui fript cu usturoi, mămăligă caldă şi… nelipsitele noastre urzici. Alături se rumeneau la foc mic nişte clătite (piesa de rezistenţă a mamei) pe care le făcea doar în zile speciale. În bucătărie mirosea dumnezeieşte şi noi salivam pe lângă plită că deja flămânzisem sărind şi râzând cu Marian.

În sfârşit,  răstoarnă mama mămăliga şi ne chemă la masă. Masam plină cu bunătăţi de nu mai ştiai din care să iei întâi. Când a dat cu ochii de urzici văru-meu a izbucnit:

  • Titi, tu să nu mănânci urzici că te faci verde!

Frate-meu, ca un cameleon a luat imediat culoarea urzicilor.

  • Mariane, tu nu mai ai ce face? Nu-l mai minţi că ăla-i mic şi te crede! Lasă copiii în pace să mănânce. Titi, mamă, nu-l asculta, că râde de tine!
  • Nu râd, Titi, pe cuvânt! Dacă mănânci urzici te faci verde-verde şi râd copiii de tine.

Eu râdeam, tata râdea, mama se enervase, doar Marian avea o mină serioasă, menită să-l impresioneze de piticul de frate-meu. În fine, până la urmă ne-am potolit şi am început să mâncăm. Marian, uitând de sfaturile preţioase pe care le oferise cu câteva minute înainte s-a îndopat cu urzici de la mama. Doar bietul frate-meu făcea feţe-feţe şi nici măcar să guste nu a vrut. De atunci nu a mai mâncat niciodată urzici şi a extins restricţia pentru toate legumele verzi, de teamă să nu se înverzească. Nici faptul că văru-meu, cu mustrări de conştiinţă, l-a asigurat că doar a glumit, nu l-a mai înduplecat.

Timpul a trecut şi oricât am încercat să-mi aduc aminte reţeta mamei, nu am reuşit să fac niciodată urzicile aşa bune ca ale ei. Peste tot pe unde am fost le-am mâncat sub nenumărate forme şi niciodată nu mi s-au părut atât de bune ca-n copilărie. Până ieri, când inspiraţia a luat o ghioagă bună şi m-a pălit ca lumea peste urechea stângă de mi-am amintit! Hai să vă zic cum se fac, până nu uit iar!

119Luaţi ca o jumătate de kg de urzicuţe. Alegeţi de la cine le cumpăraţi, că s-ar putea să aveţi surpriza să fie pline de gunoi şi să vă săturaţi înainte de a le prepara. Sau le culegeţi lăstar cu lăstar singuri, dacă ieşiţi la plimbare prin pădure într-o zi atât de frumoasă de primăvară.

Curăţaţi urzicile şi le spalaţi bine-bine sub jet de apă. Ştiu că ciup şi e bine să folosiţi mănuşi de bucătărie când le curăţaţi, altfel riscaţi să vă alegeţi cu mâinile umflate şi băşicate de nu mai simţiţi nimic după aceea. Nu că nu ar fi sănătoase ciupiturile acelea. După ce le-aţi curăţat frumos de toate impurităţile şi de tulpinile groase le puneţi la fiert cu puţină apă, că ele sunt ude şi-şi lasă singure suficientă zeamă. Eu pun apa la fiert şi arunc urzicile în ea când clocoteşte. Le las câteva clocote, până încep să se fărâmiţeze uşor, apoi le dau deoparte şi le scot din apa în care au fiert. Apa nu o arunc, că o folosesc să termin reţeta.

Într-o strachină curată puneţi câteva linguri de făină de porumb (aveţi grijă să fie din cea măruntă) şi un pic de sare, urzicile fierbinţi le răsturnaţi deasupra şi le frecaţi bine-bine, până se omogenizează şi devin o pastă fină. Când nu se mai simte frunză de urzică, adăugaţi doi căţei de usturoi şi un cub de unt gras. Dacă le vreţi de post, înlocuiţi untul cu ulei. Uleiul de măsline sau de susan le dau o aromă de neuitat.

Amestecaţi şi de data aceasta bine, apoi puneţi cu polonicul câte puţină apa din cea în care au fiert urzicile, până compoziţia se desface ca o smântână mai groasă. Bine, bine, e verde, dar consistenţa asta este. Puteţi folosi blenderul dacă vă e mai uşor, vă asigur însă că nici cu lingura de lemn nu pierdeţi prea mult timp.  Când compoziţia este gata, se transferă într-o crăticioară şi se pune din nou pe foc, amestecându-se continuu până se fierbe făina de porumb şi se îngroaşă frumos. Se poate servi ca atare, cu ouă ochiuri deasupra, cu ceva caşcaval sau parmezan ras, cu mămăligă caldă sau cu lipii orientale fierbinţi, perfecte pentru o asemenea delicatesă. Sunt săţioase şi sănătoase, numai bune de combătut anemia şi astenia de primăvară. Ştiţi şi voi cât de bogate sunt în fier aceste trufandale ciupitoare!

Timpul de preparare e de cel mult o jumătate de oră din momentul punerii la fiert. Vă ia mai mult curăţatul, dar, dacă aveţi compania potrivită şi un vin bun alături, nici nu vă daţi seama când a trecut timpul!

Poftă mare şi sănătate maximă!

3 comentarii

Martie 22, 2015 · 11:52 am

Tradiţiile şi respectarea lor

Vreau să apuc să vă spun ceva înainte de a începe televiziunile să prezinte „tradiţionalul” măcel pentru „tradiţionala masă de Paşte”. Asta şi pentru că aseară ne-am trezit la uşă cu o cucoană care bălmăjea ceva despre comemorarea morţii lui Iisus şi m-am enervat deşi nu era cazul, că oricum am avut tensiunea mare toată ziua.

Scriam acum doi ani, la îndemnul cuiva, o poveste despre Iezi, miei, teamă. Despre felul în care ochii animalelor imploră îndurare de la oameni care-i privesc precum haitele de lupi flămânzi, fără nicio milă. Despre un masacru inutil comis an de an în numele „tradiţiei”. Pun între ghilimele cuvântul, pentru că este atât de uzitat şi atât de demonetizat, a ajuns atât de departe de înţelesul iniţial, că nici nu mai ştii ce înseamnă cu adevărat. Cum nu mai ştiu oamenii nici ce înseamnă sărbătorile pe care le marchează „tradiţional” cu chiolhanuri, băutură, chefuri şi beţii.

Să vă povestesc cum e cu tradiţia asta şi cu înţelesurile ascunse ale fiecărui gest făcut de cei ce încă mai păstrează tradiţia. Poate că nu degeaba sărbătorile aceastea marchează începutul şi sfârşitul cumva invers. Sunt oarecum legate de ciclul vieţii în natură. Multă lume ţine acum post, că aşa se face, fără să-şi dea seama că a mânca fără carne e doar o mică parte dintr-un ritual menit să primenească sufletele pentru a primi cum se cuvine bucuria unei sărbători unice.

În satele în care moda şi „civilizaţia” încă nu au pătruns adânc în obiceiurile ţăranilor, viaţa curge oarecum altfel, cu o oarecare religiozitate. Primăvara natura se trezeşte la viaţă, încep muncile câmpului, se curăţă pomii, se taie şi se sapă via, se curăţă grădinile pentru a primi răsadurile viitoare. Ies din ou pui pufoşi şi coloraţi de găină, bobocei de raţă, gâscă, se întorc berzele, toată natura e cuprinsă de o frenezie şi o poftă de viaţă ce se simte în aer.

Oamenii nu mai au timp de lenevit pe vatră, viaţa ce palpită afară îi cheamă şi-i molipseşte. Muncesc zi lumină, fără odihnă, deşi condiţiile sunt încă rele, vremea e rece, vântul aspreşte mâinile şi obrajii şi hainele atârnă greu în spate. Când se apropie Paştele toată gospodăria trebuie să fie pusă la punct, casa curată, proaspăt văruită, curtea, grădina, la fel. Se văruiesc pomii, gardurile, se repară ce mai e de reparat, se pregăteşte totul cu minuţiozitate ca pentru oaspeţi de seamă în zi de sărbătoare. Nu e uitată nici biserica, nu sunt uitaţi nici morţii. Se curăţă mormintele, se primenesc, se plantează flori, se curăţă crucile.

În săptămâna mare gospodinele nu mai pleacă la câmp, se ocupă de casă şi de pregătirea mesei de sărbătoare. După ce se lasă seara orice pregătire încetează şi primeniţi de sărbătoare oamenii merg la denie. Ascultă toate cele 12 Evanghelii, se roagă, aprind o lumânare şi retrăiesc patimile premergătoare morţii şi Învierii lui Iisus. Cu simplitate şi gând curat, nu cu infatuare şi falsă credinţă.

În joia mare se începe pregătirea bucatelor odată cu roşirea ouălor. Şi pentru această trebuşoară există un ritual pentru fiecare zonă în parte. Femeile trebuie să fie curate la trup şi gând, pregătesc din timp vopseaua sau frunzele în care vor colora în roşu ouăle. În roşu, pentru că aceasta este culoarea sângelui pe care Iisus l-a vărsat pe cruce. Nu verde, nu albastru, nu galben sau curcubeu. După ce le-a terminat de roşit, fără să deschidă gura, se toarnă apă neîncepută într-un lighean în care se pune un bănuţ strălucitor şi în care copilaşii trebuie să-şi spele obrajii. Apoi oul roşu, cald încă, este plimbat peste obrăjori, ca acesţia să fie rumeni, frumoşi şi sănătoşi tot anul, aşa cum este oul roşu de Paşte. În vinerea mare se arde cuptorul de pâine, se frământă colaci şi cozonaci, se pregăteşte pasca în zonele în care se face acest fel de mâncare, se pun oalele la fiert, se face drobul şi friptura ce va fi pusă pe masă.

Femeile gătesc toate aceste bunătăţi fără să le guste, pentru că e încă post. Dezlegare la frupt este abia în dimineaţa de Paşti, după ce au mers la Înviere, au luat lumină şi sfintele Paşti şi au împărţit întâi pentru cei duşi. Oamenii nu se duc la biserică să se înghesuie să ia lumină şi Paşte ca să se întoarcă repede acasă să se pună la masă, sau să fugă în club să se îmbete şi să se destrăbăleze după aceea. Se duc în straie noi întâi prin cimitir, să aprindă lumina pentru morţii lor, ca ei să apuce să se bucure în acelaşi timp de slujba de Înviere, să strige în cor „Hristos a Înviat!” „Adevărat a înviat!” şi se pătrundă de spiritul acestei învieri ca de o mântuire.

Nu se măcelăresc animalele pentru că aşa „e bine” să se mănânce de Paşte. Ci pentru că Învierea Domnului e o sărbătoare ce se merită marcată cum se cuvine. Mielul de Paşte este considerat de gospodar cel mai pur sacrificiu, demn de o masă împărătească. Se pregătesc bucate  pe care numai o dată în an le găseşti pe masa lui, coşul cu merinde este dus întâi la biserică, închinat Domnului, apoi se împarte pentru sufletele morţilor, abia după aceea omul îşi face cruce şi se aşează smerit la masă să guste din bucatele împărăteşti. Masa astfel pregătită are un soi de pioşenie, de religiozitate care o face cu adevărat de sărbătoare. Oamenii nu aleargă de bezmetici să caute miei pe care să-i privească cu plăcere murind, cu gândul la cheful de după. Pentru că masa de Paşte nu e chef, e reculegere, rugăciune, recunoştinţă, bucurie.

Trăim vremuri în care ni se comercializează sărbătorile. Până şi credinţa vine la pachet, după cum o plăteşti. Oamenii aleargă să umple masa ca şi cum ar veni sfârşitul lumii, fără să se întrebe măcar ce semnifică această sărbătoare. Cumpără miei ce sunt ucişi sub ochii lor pentru că aşa e bine, ţine post pentru că aşa trebuie, se înghesuie la ouă gata vopsite pentru că-i mai uşor, la pască şi cozonaci pe care-i comandă direct la chişcurile de pâine şi mai punctează o zi cu burta plină în ciclul vieţii. Toţi visează să petreacă sărbătorile în locaţii exotice sau în Bucovina, la pensiuni, fără să-şi dea seama că astfel pierd chiar esenţa sărbătorii, că deţinătorii de pensiuni, oricât i-ar ademeni cu respectarea tradiţiei, tot vor include prea mult comercial, ca să le ia banii.

De vreţi să simţiţi magia şi tradiţia acestei sărbători, mergeţi la ţară, oameni buni,  dacă aveţi unde. Care mai aveţi bunici puneţi în porbagaj câte ceva pentru ei şi faceţi-le o bucurie. Care nu mai aveţi bunici, poate aveţi rude ce au rămas acolo şi nu s-au „domnit” prea tare. Mergeţi la slujba de înviere cu ei, aprindeţi o lumânare la căpătâiul celor dragi duşi din astă lume şi staţi la masă împreună. Bucuraţi-vă că va aveţi unii pe alţii, bucuraţi-vă de sărbătoare, de poveşti, de amintiri. Pentru că va veni un sfârşit pentru fiecare şi atunci niciun proprietar de hotel sau pensiune, niciun turist întâlnit întâmplător, niciun amic de pahar nu va aprinde un muc de lumânare să vă lumineze calea. Paştele nu e concediu de petrecut oriunde în lume, nu e măcel şi burtă plină că aşa trebuie.  E o sărbătoare a regăsirii de sine şi de rădăcini, e o înviere din morţi, o înălţare.

9 comentarii

Martie 18, 2015 · 9:58 am

Despre adevăr

Era prin 1996, fiică-mea era în clasa a doua, băiatul încă la grădiniţă iar eu eram o tânără mămică copleşită de grijile cotidiene şi de traiul alături de un om pe care nu-l mulţumea nimic. Se apropia sfârşitul anului şcolar şi o mână de învăţătoare inimoase organizaseră o serbare deosebită la Casa Tineretului. Copiilor li s-a dat drumul mai devreme acasă să îşi lase ghiozdanele, să mănânce şi să se schimbe în haine de sărbătoare, ca apoi să se întoarcă la şcoală şi să plece cu toţii, încolonaţi, până la locul în care avea să se ţină serbarea.  A venit şi fiică-mea acasă, am pus-o la masă, am coborât şi am luat şi băiatul de la grădiniţă, apoi până i-am trecut pe rând la spălat, la îmbrăcat, am curăţat casa, bucătăria, am avut grijă să nu cumva să rămână haine împrăştiate ca să nu avem la întoarcere scandal cu nebunul, am căutat batiste, ridicat şosetuţe, i-am încălţat, a zburat timpul.

  • Hai mă, mami, mai repede, că se supără Doamna pe mine!
  • Lasă că nu se supără. Ce-are să se supere pe tine? Tu crezi că o să vină chiar toţi copiii odată?
  • Da, că ne-a spus! Trebuie să fim acolo la ora 2 fix!

  • Păi mai e un pic până la 2! Hai că adun şi astea şi mergem.

  • Dar nu ajungem la timp şi o să mă certe!

  • Lasă că-i spun că eu sunt de vină, nu tu. Să mă certe pe mine.

minciuna-sau-adevarAm plecat, într-un final. La ora 2 şi câteva minute am ieşit pe uşă. Până la şcoală am făcut cam un sfert de oră. Întârziasem deja prea mult, depăşisem un pic şi sfertul academic. Copiii erau aliniaţi frumos pe clase afară, pe trotuar, se pregăteau să plece. Pe margine părinţi şi învăţătoarele se agitau şi-i numărau. La clasa noastră învăţătoarea făcea spume.

  • În sfârşit, ai ajuns şi tu Alina! Au venit toţi copiii la timp, doar tu te-ai gândit să întârzii tocmai azi când ştiai bine că nu ai voie!
  • Te rog să nu o cerţi, Ionica, nu e vina ei, e a mea. Am avut un pic de treabă şi am întârziat.

  • Ştii ce, Luci? Nu mă interesează scuzele, trebuia să ajungă la timp!

  • Măi, dar nu-s scuze, acesta-i adevărul! Eu am ţinut-o să venim împreună,  nu e vina ei!

  • Ştii ceva? Fiecare are adevărul său. Eu ştiu că toată lumea a aşteptat după Alina care nu mai apărea. Şi nu-i corect! Trebuia să plecăm fără voi!

  • Păi şi de ce nu aţi plecat, vă ajungeam din urmă!

  • În fine, Alina a început să plângă de-a binelea, eu m-am amărât, învăţătoarea ei a mers cu nasul pe sus, supărată, tot drumul. Atunci m-a durut, mi s-a părut rea şi nedreaptă, mai ales că discuţia s-a purtat cu voce tare, de faţă cu toţi copiii, părinţii, celelalte învăţătoare. Apoi mi-am dat seama că femeia nu avea nicio vină. Ne judeca pe toţi cu aceeaşi măsură, nu ştia că pe noi ne aştepta iadul la întoarcere, dacă măcar un fir de praf ar fi fost găsit mişcat de la locul lui şi dacă mâncarea nu ar fi fost pregătită pentru prinţ, când ajungea peste o oră acasă, de la serviciu. Cum să spui unor străini aşa ceva? Mi-am înghiţit lacrimile, mi-am stins focul din obraji, am coborât privirea, mi-am luat băieţelul de mână şi am mers tăcută pe lângă convoi. Sinţeam că zeci de perechi de ochi mă condamnă şi totuşi am îndurat tăcută supliciul ăsta, pentru că le dădeam dreptate. Cu timpul m-am făcut un pic mai înţeleaptă şi am început să nu mai judec oamenii doar după aparenţe. Să am răbdare şi să nu generez discuţii neplăcute în public astfel încât cel vizat să se simtă lovit fără drept de apel.

    minciuna3De ce v-am povestit asta? Privesc în jur şi văd o grabă cel puţin bizară de a pune etichete şi a judeca oamenii, chiar fără a-i cunoaşte. Totul atât de ridicol şi de superficial, bazat pe părerea unuia şi altuia, pe măştile pe care anumite persoane le afişează în funcţie de interese sau dispoziţie!

    Ăla nu are nimic în cap, nu vedeţi ce pletos e, celălalt e un domn, are cravată, asta e o curvă, o cunoaştem noi, s-a încurcat cu bărbatul aleia de la doi- şi ce femeie ca lumea este nevasta lui, o gospodină desăvârşită,  au şi un copil!  Mai mare ruşinea!

    Uite ce femeie deşteaptă, nu vezi că ştie să-şi dea cu părerea despre orice şi are răspuns la orice întrebare?

    Ăsta e profesor bun, nu mişcă nici musca în faţa lui! Lasă că aşa trebuie să fie, copiii doar de frică învaţă!

    Politicienii ăştia sunt buni că ştiu să zâmbească frumos şi să promită numai lucruri mari, să facă viaţa să pară roz, indiferent cât de vânătă şi pe moarte ar fi.

    Ăla arată ca un schelet, n-are dinţi în gură, ba se mai uită şi strâmb, e un urâtul dracului, cum să ai încredere în el?

    Ia uite vecinul ce gospodar e, tot timpul duce gunoiul! Tu nu eşti în stare să faci nimic (doar să dai cu aspiratorul, să speli vasele, să cobori capacul de la toaletă ca un om educat, să pui la spălat, să întinzi rufe, să-i duci dimineaţa cafeaua la pat).

    Adevărul este unul singur, dar are totdeauna două feţe. Dacă nu stai să le analizezi pe amândouă, să te pui şi în locul celui pe care îl arăţi cu degetul şi-l acuzi, nu ai cum să ajungi să-l cunoşti în întregime. El se dezvăluie gol-goluţ doar oamenilor care au încredere, putere de înţelegere şi răbdare. Greşesc şi eu uneori vorbind înainte de a cunoaşte totul, dar totdeauna încerc să aflu tot şi să mă corectez. Niciodată nu mă încăpăţânez  să-mi impun punctul de vedere ca fiind universal valabil. Pentru că e doar un punct, o pată mică şi imperfectă pe retina umană, care, deşi din afară arată perfect rotundă, analizată cu atenţie are incredibil de multe colţuri.

    Nu-i bine să te avânţi, să dai verdicte şi să arunci cu pietre în capul celorlalţi.. Ai putea  fi surprins la final, când constaţi că adevărul e cu totul diferit de părerea pe care ţi-ai format-o privind superficial lucrurile.

     

    4 comentarii

    Martie 16, 2015 · 9:10 am

    Vis pe un peron

    sursă imagine:fotodependent.wordpress.com

    sursă imagine:fotodependent.wordpress.com

    M-am visat pe o bancă-ntr-o gară. Era o zi strălucitoare şi senină, in jurul meu oamenii se grăbeau, fiecare către ceva, doar eu stăteam pe-o bancă şi admiram un câmp imens de floarea soarelui crescut pe peroanele gării. Niciun tren nu mai pleca, niciunul nu se întorcea, liniştea era deplină, până şi paşii grăbiţi erau fără ecou, ca şi cum oamenii călcau uşor, imponderabil, pe o pardoseală de vată. Florile mari, vesele, cu feţele rotunde, însorite, ridicate spre cer râdeau tăcut, graseind. În jur era verde mult, sănătos, soare, o căldură blândă de început de lume, pace şi zâmbet.

    Priveam cu ochii larg deschişi şi mă întrebam cum de-am nimerit în acea oază de linişte. Trecătorii, preocupaţi priveau în lături, niciodată în ochi. Nimeni nu vorbea cu nimeni, telefoanele nu existau, viaţa curgea cumva, ciudat pe lângă ei. Erau tineri toţi, oameni drepţi, în putere, copii subţiri, cu muşchi palpitând sub haine, o lume de oameni atletici, sănătoşi, un pic alungiţi, ca-n filmele ruseşti pe care ni le dădea televiziunea română odinioară. Chipurile senine aveau frunţi înalte, neumbrite de niciun gând.

    În mijlocul lor doar eu îmi ţineam obrazul în palmă, zâmbind florilor de soare şi odihnindu-mi picioarele obosite pe o bancă lângă intrare. La picioare îmi aşezasem o sacoşă mărişoară, aproape goală. Nu ştiu ce căram în ea şi chiar mă miram, privind-o, cât de disproporţionat de mare era pentru bagajul acela minuscul, ce-ar fi încăput într-o geantă de mână. Eram singurul zâmbet dintr-o gară tăcută din care nu mai pleca niciun tren dar era însorită cu sute de feţe rotunde de floarea soarelui. Simţeam cum creierul se relaxează uşor şi-şi leapădă una după alta fiecare grijă,  gând după gând. Coborau pe rând în pământul de sub tălpi, închideau ochii şi deasupra lor pământul se închidea simplu, ca şi cum acolo trebuia să le fie locul de la începutul lumii. Locul comorilor ascunse peste care paşii oamenilor calcă neştiutori şi nepăsători.floarea_soarelui_2-1400x1050

    Singurele feţe rotunde, singurul semn de viaţă sub un cer înalt de un albastru atât de clar că te dureau ochii privindu-l. M-am trezit zâmbind. E un semn, unul pe care-l aştept demult, cu teamă. Era normal să vină acum, când teama a dispărut şi a rămas liniştea.

    3 comentarii

    Martie 12, 2015 · 10:27 am