Tărcatul cere ajutor

Tarcatul
imagine de aici: diana-kundalini.blogspot.com

Miau! Asta înseamnă „bună ziua” în pisicească – pentru cei care nu cunosc limba. Mă cheamă Tărcatul. Nu ştiu să vă spun câţi ani am aşa cum calculaţi voi, oamenii. Da’s în floarea vârstei în ani pisiceşti. Un motan mare şi zdravăn şi frumos în toată legea, parol! Ei, uite-acu’ când să mă bucur şi eu mai bine de anii tinereţii mele cotoieşti îmi vine să-mi iau lumea în cap şi să plec să nu mă mai afle nimeni! Să vă povestesc de ce, ca să-mi spuneţi voi dacă sunt eu nebun, sau chiar locuiesc într-o casă de nebuni!

Am deschis ochii în casa asta pe vremea când nu erau decât pereţi goi pe aici. Mama a fugit de acasă, să ne nască într-un loc sigur şi a nimerit aici, într-un colţ în care erau adunate o haină veche şi câţiva saci de hârtie cu un praf ciudat ce i se lipea de ţâţe. Nu am supravieţuit decât doi: eu şi o soră de-a mea cu blăniţa toată numai pete şi cu năsucul în două culori. Era o mimoză sclifosită, dar o iubeam şi ne jucam amândoi până ameţeam până venea mama de la vânătoare.

Eu sunt galben. Galben cu dungi galbene şi burtică albă. Mama e mândră de mine, zice că semăn cu vagabondul de tata, frumos şi viril. Eu trebuie s-o cred pe cuvânt, că nu l-am văzut niciodată. Cică era un crai, colinda toată uliţa şi toate mâţele erau leşinate după el.

De când am crescut înclin să-i dau dreptate şi să-i fiu recunoscător că m-a făcut aşa frumos. Toate pisicuţele miaună după mine şi nu-mi ajunge noaptea să colind toate acoperişurile pe unde sunt chemat! Uneori le las naiba pe toate şi mă încolăceasc după sobă, la căldurică. Dorm dus o noapte întreagă. Păi, voi credeţi că e uşor să iubeşti toate mândruţele uliţei în fiecare noapte? Ha! Are şi băiatul nevoie de odihnă, să mai capete puteri!

Când eram mic mă plimbam băţos, cu codiţa-n vânt şi o puneam pe mama să-mi povestească de tata. Tare-mi plăcea, că ea mă lingea pe frunte şi-mi spunea numai vorbe de laudă. Aşa am învăţat şi mi-am pus ambiţia să fiu la fel când oi creşte!

Da e greeeu, să ştiţi! Trebuie să te lupţi cu toţi motanii din vecini, să-i faci să-ţi ia frica şi să le furi fetiţa de sub nas. Am amândouă urechile şfâşiate şi o zgârietură adâncă pe bot nu mi-a dispărut nici acum. He, he! De câte ori nu am ajuns dimineaţa acasă cu sânge pe botic! Aia mică se lua cu mâinile de păr şi mă dădea cu spirt. Mă! – ustură spirtu’ ăsta, ce-o fi el, de săream ca ars şi mă ascundeam în cel mai ascuns colţişor să nu mă mai prindă. Voi oamenii sunteţi sadici, vă place să chinuiţi animalele, frate!

Cine e aia mică? Stăpâna, nu v-am spus? Aaa, n-am apucat. Aşa e, nici să mă laud cu toate cuceririle nu am apucat, da’ nu asta voiam să vă povestesc acu’ aşa că va trebui să mă mai căutaţi dacă vreţi să aflaţi amănunte. Şi nu dau, băi,  lecţii pe gratis, să se ştie de la început! Dacă vreţi să aflaţi cum să cuceriţi pisicuţele voastre, plătiţi bine. Nu accept decât bunătăţi!

Buuun, să vă zic acu’.  Într-o zi mimoza de soru-mea s-a urcat tocmai sus pe geam şi a început să urle că nu mai ştia să se dea jos. Atunci au venit doi copii şi ne-au găsit. Şi au rămas stăpânii noştri până acum. Un băiat mic, grăsan, cu degete scurte care nu scapă nimic din ce prinde. Frate, ce-am pătimit cu omuleţul ăsta! Când mă apuca de coadă şi muşca de ea, trebuia să-mi înfig adânc unghiile în carnea lui pufoasă, să-mi dea drumul! De-atunci băiatul nu ne înghite, dar nici noi nu facem mulţi purici pe lângă el. E rău. Acu’ ne ia de coadă şi ne aruncă cât colo. Şi e doar o mână de om.

M-am supărat odată şi m-am întors de l-am zgâriat lung, pe amândouă mâinile lui grăsane. A urlat până n-a mai putut de a trebuit să vină mă-sa să-l potolească. De atunci mă ocoleşte, dar mă-sa mă priveşte cruciş şi nu pierde nici o ocazie să-mi tragă câte-un şut când mă prinde pe sub masă. Oameni răi, frate…

Noroc cu aia mică de care mă apucai să vă povestesc. Are ochi de pisică. Cred că în altă viaţă a fost cu siguranţă mâţă, altfel nu se justifică o aşa afinitate între noi. Daaaa, îmi plăcea să mă încolăcesc şi să torc în braţele ei în timp ce mă mângâia, până mă lua somnul.

Mă, dar de la un timp parcă a înnebunit şi asta! I-a intrat în cap că de când am crescut nu sunt în stare să mă spăl şi singur. Şi mă chinuie aproape zilnic într-un lighean mare, cu săpun de casă care pute aşa rău, că-mi ia aproape o zi întreagă să mă ling şi să mă tăvălesc prin culcuş până încep să simt mirosul meu. Şi dacă ar fi doar asta!

Mai nou nu ma am voie nici să vânez! Măi oamenilor, voi aţi văzut mâţă care să nu vâneze şoareci? Păi, ce poate fi mai bun ca un şoricel proaspăt vânat cu care să-ţi pui la cale stomacul pentru o jumătate de zi, ai? Şi eu nu sunt un motan leneş ca alţii să aştept să-mi vâneze pisicuţele să-mi aducă ofrande! Nu frate, eu respect pisica, să ştiţi! Eu vânez pentru toate mândrele mele. Da şi ele cad toate pe spate când mă văd şi li se scurg ochii după mine, mmmmrrrrrr.

De când au cules ăştia cocenii şi i-au făcut glugi în grădină, e un rai al pisicilor, plin de şoareci care de care mai gustos. Şi nu las nici o mâţă din vecini să-mi calce teritoriul, aşa să ştiţi! Totul e până la mâncare! Mă’, şi i-a intrat asteia în cap că şoriceii sunt fiinţe gingaşe şi dulci şi că merită să trăiască. Voi vă daţi seama de grozăvie?

Pfff, auziţi şi voi, oameni buni, să ţii un motan splendid, în floarea vârstei, să stea pe un loc cu un clan de şoareci care nu merită decât să stea aşezaţi la rând pe un platou din care să mă servesc după poftă, de câte ori am chef! Ei, nu vă puteţi închipui voi cât mă aleargă pe mine asta şi câtă bătaie mănânc ca să dau drumul şoarecelui gata prins!

„ Dă-i drumu’, fi-re-ai al dracu’, n-auzi!”, aşa-mi strigă şi zvââââr cu jordeaua după mine! Uneori chiar mă nimereşte de merg şchiopătând două zile! Păi frate, eu am consumat timp şi energie, am stat la pândă fără să răsuflu, să nu mă simtă, am sărit să-l prind, l-am alergat, am depus efort şi când să mă bucur şi eu ca motanul de trofeu, hop că sare nebuna şi începe să mă alerge până scot limba să-i dau drumul!

Spuneţi voi, acu’, mai e de trăit într-o asemenea casă de nebuni? O să-mi iau lumea-n cap, ce mai! O să caut o pisicuţă mai liniştită, care să nu facă crize că mai sar gardu’ pe la vecini să le iubesc şi pe celelate şi mă aşez la casa mea ca orice motan de la o vârstă.

Acu’ v-aş mai ruga, dacă ştiţi aşa o pisicuţă frumuşică şi cuminte, să-mi daţi şi mie un semn, să testez terenul. Faceţi un bine unui biet motan tărcat şi chinuit! Şi eu chiar vă promit că vă învăţ cum să cuceriţi pisicuţele, parol! Miiiaaaaauu!!! (adică: ajutooorrr!)

În sfârşit liberăăăă!…sau nu?

Am mai sărit de două ori. Cum prindeam balconul deschis, hop şi eu zburam până în liliacul de dedesubt şi după aceea ţuşti în balconul vecinei. Numai că s-a prins Asta şi de acum ştia de unde să mă recupereze de fiecare dată. Nu v-am povestit, dar eu mai am un defect pe care mi-l asum. Pe lângă faptul că sunt extrem de inteligentă mai sunt şi la fel de vorbăreaţă. Nu pot să-mi ţin gura, de parcă aş fi mâncat iarbă de vorbă când am fost mică. Era suficient să strige de câteva ori peste balcon şi măcar o dată trebuia să răspund înjurând printre dinţi. Uite aşa mă dibuia. Era necesar să-mi storc creierul şi  să pun la punct un plan mai bun de evadare.

Ceva bun tot am făcut între timp, cu aerul de libertate pe care l-am adus în casă. Toate pisicile ăstora au luat-o razna şi au început să-şi ceară drepturile. Cea care îmi zădărnicea planurile era nebuna aia de Fă pentru care m-a şi lăsat Blondul meu la ei. Era o frijită tărcată, cu tot felul de modele pe blana ei cenuşie, atât de rea, că-mi citea orice gând. Mi se zbârlea blana instantaneu când o vedeam stând în coadă şi privindu-mă fix cu ochii ei mari şi verzi. Frate, de parcă mi-ar fi umblat prin creier să vadă ce mai ascund acolo! O psihopată! Motanul (nu o să-i zic pe nume, ca e ruşine-vedeţi şi voi că ăştia sunt cu toţi nişte ciudaţi după numele pus pisicilor din dotare), un bleg de birmanez cu blana stufoasă, îmi copia orice mişcare. Nu îndrăznea să sară după mine (bleeaaaah, fricos) dar de câte ori prindea fereastra deschisă la bucătărie, sau uşa de la intrare, se făcea nevăzut. Voia şi el să vadă cum e libertatea aia după care tot tânjesc eu. Fricosul! Nu a reuşit să ajungă niciodată prea departe. O singură dată a coborât scările până la parter şi s-a ascuns acolo sub un calorifer, unde a şi făcut pe el de frică. Un papă-lapte, v-am zis doar.

Ei, eu am găsit odată ocazia perfectă şi am crezut că toate necazurile mele s-au terminat. În timp ce Asta (stăpâna asta, de…) gătea cu geamul deschis la bucătărie, m-am strecurat uşurel pe balconul de la casa scării şi am început să caut o altă fereastră deschisă pe care să am loc. Pe vremea aia eram ceva mai împlinită, nu ca acum… M-am dus la etajul 5, nimic, la 1, la 2 la fel… până la urmă, la etajul trei, când îmi pierdusem orice speranţă şi mă întorceam spăşită către casă, s-a deschis fereastra larg chiar în faţa mea. Wow! Acum e de mine! M-am strecurat elegant printre gratii şi iată-mă oameni buni ce frumoasă, blândă, iubitoare şi vorbăreaţă sunt eu! Ce mai, i-am dat pe spate pe tinerii aceia! Parcă nu mai văzuseră pisică în viaţa lor. Atâta m-am frecat de ei, i-am alintat, le-am lăudat odrasla cu suzetă că s-au hotărât pe loc să mă oprească.

Yuppy, am scăpat de ciudaţii ăia nesuferiţi! Am auzit-o pe Asta căutându-mă, coborând, strigând după mine, dar de data asta m-am ţinut tare. Oricum nu m-ar fi auzit cu toate uşile închise. Trei zile m-a tot căutat. Până la urmă a renunţat, a văzut şi singură că nu avea sorţi de izbândă. Aşa a început traiul meu fericit în noua casă. Tinerii mă răsfăţau cu tot ce-mi poftea inimioara. Îmi dădeau resturi de la masa lor, carne, mâncarea rămasă de la copilul lor mofturos, eram în al nouălea cer! Să ştiţi însă că e adevărat că nici o bucurie nu durează prea mult.

După o săptămână tinerii au decis să plece în concediu şi oricât m-am rugat de ei, nu au vrut să mă ia şi pe mine. Şi-au încărcat bagajul şi plodul în maşină, mi-au lăsat mâncare şi apă este tot, ziare şi duşi au fost. I-am aşteptat eu cuminte vreo trei zile. Când am văzut însă că se îngroaşă gluma, m-am supărat rău de tot! Daaa, rău de tot m-am supărat! Atunci am auzit-o într-o zi pe Asta spălând geamul de la dormitor, deasupra mea. Şi am început să urlu. Am strigat cât m-au ţinut plămânii să vină să mă scape din închisoarea aia că sunt claustrofobă. Ea a venit săraca… A sunat la uşă, a strigat la geam, în zadar. Cine să-i deschidă? Aşa că am urlat trei zile şi trei nopţi şi am fost nevoită să jur pe Dumnezeul pisicilor că nu voi mai pleca niciodată aşa de acasă, ca să mă ierte. Asta căpiase de grija mea şi de nesomn, dar las’ că aşa îi trebuia şi ei, dacă nu a avut altă treabă decât să-şi mai aducă o pisică deşteaptă în casă. Să fi rămas cu proştii ei!

După aceste trei zile, când tinerii au venit acasă şi au deschis uşa, eu am ţâşnit repede printre picioarele lor şi dusă am fost! Nu m-am mai oprit din fugă decât acasă, sub biblioteca atât de dragă mie. Le-am şi lăsat nişte amintiri care le-au tăiat cheful să mai plece altădată şi să lase animalele singure în casă câte o săptămână. Nu m-am atins de mâncarea lor împuţită! Am răsturnat-o, am împrăştiat-o pe covoare, mi-am făcut nevoile în toate paturile şi le-am zgâriat mobila. Păi cu mine se puneau ei? Spuneţi şi voi, aşa te porţi cu un animal de casă? Hmm!

Prima evadare

Să vă spun drept, nu mi-au plăcut stăpânii ăştia ai mei. Dacă ştiam că blondul meu mă va lăsa la ei fugeam de nebună într-o noapte. Dar nu mi-a spus nimic, nimic! S-a hotărât el să plece să colinde lumea şi mi-a găsit alţi stăpâni. Dar pe mine nu putea să mă întrebe? Poate că aş fi vrut şi eu să mă plimb! Ce, eram aşa grea de nu putea să mă care? Ei, aveam eu pe atunci vreo 6 kg, dar şi el era tânăr, ce conta? Aparatul ăla cu care făcea poze era mai greu ca mine şi nu l-a lăsat acasă! Şi aş mai fi mers uneori şi pe picioarele mele, pe cuvânt!

M-am trezit într-o seară că m-a băgat în cuşcă şi în loc să mergem la doctor, ca de obicei, m-a dus la urâţii ăştia. Şi ce să vezi, nici măcar nu eram singură, ăştia mai aveau două pisici jigărite pe atunci! Când le-am văzut mi s-a aplecat! Păi alea erau javre, nu pisici! Şi cum veneau ele să mă miroasă, să pună boturile lor murdare pe mine…..eaaah! Nici măcar nu m-au întâmpinat cu dragoste, aşa cum mi se cuvenea! Auzi, urâtul ăla de băiat a exclamat :”Urâtă eşti, fă!” când m-a văzut! Eu! Urâtă! Dar el s-o fi uitat vreodată în oglindă? Ce dacă am eu nasul mai mare, ăsta e semn de nobleţe şi inteligenţă! Pfff, nici nu merita atenţia mea. M-am ascuns sub mobilă şi nu am ieşit de acolo decât când eram sigură că toţi dorm şi nu mă văd. Dacă ei nu mă plac pe mine, nici eu nu-i plac. Deloc! Eii, au trecut atunci multe zile în care îmi plângeau maţele de foame şi-mi făceam planuri de evadare în colţul în care m-am ascuns. Doar stăpâna asta mă mai deranja câte o dată şi era îngrijorată că nu mănânc nimic. Nu mănânc fa, uite aşa, să vă fac vouă în ciudă! Stai să vezi când oi pleca!

Şi am plecat. Nu o dată, de trei ori. De fiecare dată însă, m-a găsit şi m-a adus înapoi. Prima dată am prins uşa de la balcon deschisă, fereastra la fel şi am ieşit uşurel. I-am minţit când m-am aşezat pe pervaz şi am adulmecat aerul primăverii. Au crezut că încep să mă obişnuiesc şi devin şi eu mai sociabilă. Dar eu, şmecheră, am aşteptat până nu s-a mai uitat niciunul la mine şi zvârrr, am zburat peste balcon! Când s-au trezit ei, ia-mă de unde nu-s! Ce dacă eram la etajul 4? Păi eu degeaba am crescut în stradă, credeţi că nu am învăţat nici să mă întorc în zbor? Am aterizat frumos, pe toate lăbuţele şi am zbughit-o pe geamul balconului de la parter, printre florile vecinei, să mă ascund. Nici nu a fost greu, avea aia în balcon o întreagă junglă!

Peste vreo oră s-a trezit stăpâna asta nouă să mă caute. Pfff, a realizat şi ea într-un final că nu mai sunt! S-a învârtit prin grădină, m-a strigat, m-a căutat prin tufişuri… Eu am tăcut mâlc. Aveam de gând ca peste noapte s-o iau la picior, să mă întorc acasă, la blondul meu. Noaptea mi-a dat toate planurile peste cap. În primul rând că ăştia stau într-un cartier plin de câini şi dacă urăsc pe cineva mai mult ca pe ei, atunci trebuie să ştiţi că urăsc câinii. Şi eu pe ei, da’ şi ei pe mine. E o simbioză între noi, de groază! Apoi, cum naiba să mă duc acasă, că blondul m-a adus cu maşina şi nu a lăsat nici un miros în urmă! Încotro s-o iau? Şi mă mai chinuia şi foamea asta… Sus măcar puteam să mă îndop când dormeau ăia, aici nu aveam nici un strop de mâncare! Am băut nişte apă din farfuria unui ghiveci, am răsturnat vreo dăuă ghivece ca să-mi fac nevoile în pământul lor şi am aşteptat să se facă ziua, s-o pândesc pe aia când pleacă la serviciu, s-o strig să mă ia acasă. Dacă vedea vecina ce dezastru i-am făcut în balcon, era vai de pielea mea!

Când am mirosit-o pe stăpâna asta la uşă, am dat un strigăt. Ştiam eu că o să vină după mine, ce de cu seară nu am auzit-o plângând când nu m-a găsit?! Se temea că o să mă mănânce câinii. De parcă eu eram aşa de proastă să stau în calea lor. Oamenii ăştia sunt aşa limitaţi… habar nu au ce e aia logică în gândire! A venit fericită, s-a cocoţat pe balcon şi m-a recuperat! Să vezi ce fericită era când m-am lăsat luată în braţe şi i-am vorbit până în casă! Plângea de bucurie! Aşa mă, să vezi ce vă educă Suri pe voi… Cânad am ajuns sus însă, am dat cu ochii de morocănosul de fiu-său din nou. Nu ştiu ce face ăstă de nu se dă jos din pat deloc! Toată ziua cere ba una pa alta şi e urâcios nevoie mare! E chiar mai pretenţios ca mine! Măcar de ar elibera patul ăla, să mă tolănesc şi eu niţel. Off, nu scăpam de ăsta, neam! Trebuia să-mi coc alt plan de evadare!

Bună dimineaţa!

Bună dimineaţa!

Nu am făcut cunoştinţă, deşi mă tot rog de fata asta să mă prezinte şi pe mine de vreo doi ani! Eu sunt Suri. Sunt cam golancă de cartier, aşa zice stăpâna mea… de aia mă şi ascunde, îi e cam ruşine cu mine că fac numai prostii. Dar ce să fac eu dacă m-am născut pe stradă? Am învăţat să supravieţuiesc singură şi m-am descurcat foarte bine până când un om rău mi-a rupt piciorul. Atunci era să mor, dar sunt norocoasă, nu am murit. Am pierdut doar o viaţă. Mare lucru, mai am o grămadă! Să ştiţi că nu-i adevărat ce se spune cu cele 9 vieţi ale unei pisici. Depinde sub ce stea te-ai născut. Unii nu au decât una. Eu cred că am douăzeci şi încă nu am terminat de numărat. Nu am învăţat până acum mai multe numere. Când mi-am rupt piciorul m-a luat un băiat blond cu barbă şi m-a dus la veterinar. M-a operat şi m-a scăpat. Atunci m-a scăpat şi de grija puilor, de parcă tare mi-aş fi dorit eu boraci din ăia chirăitori pe lângă mine. Nu-mi plac puii deloc! În general nu-mi plac celelalte pisici, animale şi nici oamenii toţi. Îmi place doar să fac cunoştinţă cu ei şi mă mai gândesc atunci când îmi dau de mâncare. Dacă îşi menţin obiceiul ne împrietenim repede, că sunt prietenoasă atunci când vreau eu.

V-aţi gândi că mă cheamă Suri din cauza culorii mele indecise. Nici vorbă! Băiatul blond mi-a pus numele după nişte animale purecoase din deşert -suricate- cică stau ca ele atunci când cerşesc atenţie. Eu ştiu cum or sta ele? Eu doar mă aşez pe coadă şi mă ridic în două labe, să văd dacă îi dă mâna să-mi arate ceva gustos. Nu mănânc din mână. De ce? păi oricine ştie că oamenii nu sunt de încredere! Atunci când se fac mâţă blândă şi-ţi întind mâna să te hrănească fac tot posibilul să te rănească, de fapt! Mănânc din farfurie, din ce-mi iau singură după ce toată lumea dispare din bucătărie. Daaaa… mâncarea din care au mâncat ei ştiu sigur că nu e otrăvită! Nu-i aşa că sunt deşteaptă? Mai ales că fur totdeauna cele mai mari şi mai frumoase bucăţi, chiar dacă nu le pot mânca. Trebuie să mă învăţ minte însă, să nu mă mai duc cu ele direct în pat lângă stăpâna asta haină. Mă ceartă şi mă înjură tot timpul! S-o vedeţi cum se înroşeşte la faţă şi cum se sufocă de zici că-i balon şi mai are un pic până să pocnească! Am văzut eu odată un balon roşu care se tot plimba îngâmfat pe lângă mine. Mi-am înfipt gheruţa şi s-a desumflat îmediat. A luat-o la fugă făcând fâssss! Păi ce, cu mine se punea el? Acum vă întreb eu pe voi: s-o agăţ la fel şi pe ea când o văd că stă să pleznească aşa? Parcă nu aş vrea să se sufoce, a început să-mi fie dragă cu toate defectele ei…. Uneori o las şi să mă mângâie, deşi mă plictisesc repede şi o muşc. Cum să iubeşti o pisică fără să te laşi muşcat? Aşa face mălai moale ăla de motan pe care l-am găsit în casa asta când băiatul blond a plecat. Se întinde cât e de lung şi ar sta o zi întreagă la mângâiat. Eu mă mir că nu am făcut diabet până acum, privindu-i!   O să vă povestest eu despre toate.

Acum intrasem doar să vă salut şi să vă urez o săptămână frumoasă şi însorită! Cică voi sărbătoriţi Paştele duminica viitoare şi că acum ar fi zile de reculegere. Nu cunosc cuvântul. Nu miroase ademenitor pentru o pisică, dar ce ştim noi din treburile omeneşti? Ha, de parcă oamenii ar ştii mare lucru din treburile pisiceşti! Gata, vă las! Să aveţi o săptămână cum vreţi voi! Eu aş vrea să mă lase afară să vânez ceva, mi-e dor de o vrăbiuţă. Dar nu mă lasă haina asta! Oricum e prea frig afară. Florile astea miros frumos, însă, îmi plac până şi mie! Vă dau şi vouă, ştiu că oamenilor le plac toate buruienile!