Arhive pe categorii: Poveşti de lângă noi

Printre stropi de gheaţă

rain1920_1200Noiembrie venise furios şi ţinea să şficuiască cu stopi de gheaţă pământul şi să-l măture cu vânt, tăios ca lama bisturiului. Apropierea iernii se simţea în aerul rece ce făcea ochii şi nasul să lăcrimeze, obrajii să îngheţe roşu şi mâinile să înţepenească dureros pe mânerele umbrelelor. Era o vreme câinoasă, plină de furie, ca o prevestire sumbră. În autogara murdară, ticsită de oameni şi maşini, paşii se intersectau grăbiţi pe peronul umed. Microbuzele veneau şi plecau, se succedau, se împingeau unul pe celălalt, grăbite să scape cumva de stropii îngheţaţi. Oamenii cu gulerele ridicate mergeau repede, aplecaţi în faţă să ţină piept vântului furios, cu umbrelele pe ochi şi privirea în pământ, încercând să ignore frigul şi să evite bălţile ce se întindeau leneşe, din loc în loc, pe trotuar. În toată agitaţia asta rece şi udă, o femeie cu privirea rătăcită ignora ploaia rece şi vorbeşte de una singură, fără rost. Rătăcea pe peron lovindu-se haotic de călătorii grăbiţi, lăsându-se împinsă şi călcată pe picioare, de parcă ar fi fost beată. Pe faţa ei palidă ploaia rece amesteca picuri cu lacrimi fierbinţi şi-i dădea un aer ireal, de arătare venită de pe lumea cealaltă.
– Ai grijă, cucoană! Nu te uiţi pe unde mergi?
Mai avea puţin până să cadă. S-a redresat cu greu după ce se ciocnise cu un călător ce alerga grăbit să prindă primul microbuz.
– Ce nebună, frate! În urma bărbatului grăbit rămâne glasul mânios şi o înjurătură groasă, plină de năduf.
Vântul furios îi smulsese umbrela din pumnul îngheţat. A privit-o zburând cu spiţele frânte, ca o aripă uriaşă de corb muribund. Acum ploaia îi cădea sâcâitor pe păr, pe frunte, pe şalul ce-i acoperea cu parcimonie creştetul. Ghetele i se umpluseră de apă şi la fiecare pas scoteau un zgomot surd. Nu-şi mai simţea picioarele ude, nici mâinile înţepenite pe care le lăsase să atârne leşinat pe lângă corp. Buzele căpătaseră o culoare vineţie, ochii îngropaţi în orbite o ardeau, părul ud i se lipise de frunte şi de obraz.
De când aştepta? Nici ea nu mai ştie… trecuse demult o oră de la ultima convorbire. Nu că nu ar mai fi sunat de câteva ori după aceea. Doar că nu-i mai răspusese nimeni, deloc. Acum seara cobora vertiginos, felinarele străzii căpătau putere, ploaia cădea sâcâitoare, îngheţată şi ea îşi simţea paltonul subţire ca o piatră de moară în spate. Atâta apă adunase că apăsa pe umerii firavi de parcă ar fi vrut să-i aplece până la linia asfaltului. Lumea venea şi pleca, doar ea rămânea aşteptând şi încerca să-şi încălzească picioarele măsurând peronul de la un capăt la celălalt de zeci de ori.
“Rău e să fii prost şi să crezi în oameni fără cuvânt. De ce i-oi fi crezând? Mi-au promis. Trebuie să se ţină de cuvânt! Au promis! Au promis!!  Cum mă întorc eu acasă?”
Acum câteva luni, cât încă mai avea serviciu şi foamea nu bătea la uşa ei, ajutase un cuplu de colegi cu o sumă de bani. Nu erau mulţi, dar pentru ea erau importanţi. Bani albi pentru zile negre, îi strânsese cu sacrificii în luni multe de trudă, gândindu-se că o să-i aibă în zilele în care soarta nu avea să le mai surâdă. O femeie tânără şi singură, cu doi copii mici de crescut, trebuie să fie prevăzătoare. Fusese suficient de prevăzătoare să îi adune şi în acelaşi timp suficient de naivă, să îi dea pe câteva vorbe-n vânt şi rugăminţi cu lacrimi mincinoase. Acum toate rezervele i se terminaseră, nu mai avea slujbă de două luni, venea iarna, ea nu mai avea nici ce pune pe masă şi în apartamentul lor umezeala şi frigul se îmbinau în voie. Abia ieri reuşise să găsească o slujbă, ca vânzătoare la o tarabă, în piaţă. Va începe de luni şi avea măcar bani de pâine. Până atunci, însă, timpul era lung şi se scurgea greu.
Zilele trecute descoperise că prin şifonier curgea apă. Toate hainele erau  umede şi miroseau greu, a mucegai. Le-a scos şi le-a întins afară, pe balcon. A şters bine lemnul şifonierului, l-a depărtat de perete şi l-a lăsat gol, cu uşile larg deschise. În spatele lui peretele era albastru. Ciuperca mucegaiului se înmulţise fără măsură şi legase peretele printr-o pâclă groasă de lemnul subţire al şifonierului. A trebuit să cureţe, să dea cu clor şi să lase fereastra larg deschisă. Acum stăteau înghesuiţi toţi trei într-o singură cameră. Frigul pătrunzător nu-i lăsa să se odihnească noaptea. Tremurau mai mult decât dormeau. Copiii, cuminţi, tăceau. Înţelegeau prea mult pentru vârsta lor şi nu îndrăzneau să ceară mai mult şi inima ei de mamă ştia, simţea şi sângera. S-ar fi tăiat bucăţi şi le-ar fi pus în farfurie, doar să-i ştie sătui. Singura rază de speranţă rămâsese recuperarea acestui împrumut. De o săptămână îi tot suna şi-i ruga să-i aducă măcar o parte din bani. Măcar cât să mai poată supravieţui câteva zile. Ei se tot scuză, se fofilează, amână. S-a săturat de amânări şi de pretexte şi aproape că ar renunţa şi şi-ar lua gândul de la bani dacă nu ar avea atâta nevoie. Cu o seară înainte îi promiseseră că aduc ceva. Îi aştepta de patru ore. Patru ore lungi petrecute în ploaie şi uite că noaptea cobora hotărâtă pe pământ iar ei nu apăreau de niciunde.
“Rău e să fii prost şi să crezi în oameni fără cuvânt! De ce i-oi fi ajutat eu când ştiam bine că trebuie să lupt şi cu dinţii să-mi scot banii de la ei? Mintea mea puţină de muiere miloasă. Mi-a fost milă de ea, că plângea ca ploaia, de i se înnodau lacrimile în barbă. De parcă pe mine mă ajută cineva! Cum mă duc eu acasă acum? Cum mă întorc eu acasă?”
Un fior de gheaţă i-a trecut prin piept. Întunericul şi-a aruncat mantia peste peronul îngheţat. Oraşul şi-a aprins felinarele, maşinile alergau grăbite cu farurile aprinse şi ştergătoarele pornite, geamurile tramvaielor şi microbuzelor care treceau pe lângă ea erau aburite, semn că în interior era un pic mai cald ca afară. Călătorii se împiedicau în continuare de ea în drumul lor grăbit şi înjurau printre dinţi. Ea nu-şi mai simţea degetele, umerii s-au lăsat, lacrimile au îngheţat pe obraz. Până şi ultima speranţă începea să îngheţe încet şi sigur în întunericul nemilos. De la un timp privirea-i era atrasă doar de roţile grăbite pe asfaltul ud. N-ar fi fost nevoie decât de un singur pas. Un pas şi asfaltul nu ar mai fi fost atât de singur ud iar ea ar fi scăpat de toată durerea, de frig, de griji, de de gânduri, de foame. Totul s-ar termina uşor şi repede. S-a apropiat de bordură şi-a întins piciorul să facă primul pas spre neantul atât de ademenitor sub roţi grăbite. Apoi s-a scuturat ca după coşmar. Şi copiii?
“Mai stau puţin. Trebuie să vină! Au promis, vin cu siguranţă! Poate sunt în următoarea maşină. Uite, se văd nişte faruri apropiindu-se. Cum să plec tocmai acum?!”

 

3 comentarii

Noiembrie 23, 2015 · 10:32 am

Un om împlinit

Am poposit la poarta oraşului într-o zi de primăvară târzie, prea fierbinte pentru luna mai. Oraşul pare toropit de secetă şi căldura ameţitoare, pe străzile pustii iarba ţipa de sete. Teii-şi scutură petala aurie, fără parfum ameţitor, toropiţi de căldura ireală pentru un oraş situat la poalele munţilor. În zare se simt dealurile pline de păduri, cartiere cochete se ghicesc printre copaci, în strălucirea soarelui fierbinte în apus. Câini fără stăpân aleargă cu limba scoasă căutând cu disperare un strop de apă, pe uşile magazinelor stau agăţate lacăte grele ce-ascund dincolo de gratii marfa puţină şi de proastă calitate. Paşii mi se intersectează rar cu paşii altor persoane pe trotuar, puţini locuitori luându-şi inima în dinţi să înfrunte prea timpuria caniculă de afară.
Într-un fel ciudat, în oraşul prăfuit şi îmbătrânit înainte de vreme, oamenii trec pe lângă mine zâmbind, ducând pe umeri o linişte căreia eu, de prea mult timp trăitoare într-un oraş agitat, în veşnică schimbare, am uitat-o. Îi privesc mirată şi mă întreb cum trece viaţa lor, acolo, în oraşul străvechi ce moare secundă cu secundă la poalele munţilor. Pare că nimeni nu o să-şi mai permită să trăiască acolo în scurt timp, dacă până şi parcul central nu-ţi poate oferi privirii decât o imensă întindere pârjolită de iarbă neîngrijită, cu bănci plasate pe marginea aleilor, în plin soare. Şi totuşi, copii de toate vârstele se joacă fericiţi printre băncile pline de bunici cu priviri grijulii. Ţânci cu genunchi fragili, ce-abia au învăţat să se ridice copăcel trag după ei jucării colorate agăţate cu sfoară, puştani de şcoală îşi plimbă rolele pe alei, adolescenţi se plimbă veseli prin faţa mea, ca şi când toată lumea ar fi a lor.
La biserica din centru sunt nunţi. O mireasă iese, alta intră să primească coroana grea a cununiei. „Mărit să fii mire ca Avraam, binecuvântat să fii ca Isaac, să te înmulţeşti ca Iacov, umblând în pace şi lucrând în dreptate poruncile lui Dumnezeu. Şi tu mireasă, mărită să fii ca Sarra, să te veseleşti ca Rebeca, să te înmulţeşti ca Rahela, veselindu te cu bărbatul tău şi păzind rânduielile Legii, că aşa a binevoit Dumnezeu.”. Ce-a unit Dumnezeu, omul să nu despartă! Câte cupluri vor rezista presiunii timpului, rudelor, firii păcătoase a oamenilor? Retorică pură. Pe bulevard trec maşini de lux împodobite cu voal şi funde imense. Acum sunt fericiţi.
Mi-e milă de câinii ce mă privesc cu ochii lor mari, implorându-mă pentru un strop de apă. Nu am nici pentru mine şi nu am de unde lua. Terasele-s pline de beţivi ce privesc lumea cu ochi tulburi. Nu-ţi vine să te aşezi. Experienţa îmi lasă un gust amar. Mă întreb unde a dispărut oraşul cochet, cu trotuare umbrite mărginite de flori multicolore, descoperit în copilărie. Prin faţa noastră trece un căţel alb, pufos, ce-ar vrea să ne-mprietenim. Stăpâna îl trage smucit, îi strange lesa, îi ridică într-o mână şi-l poartă mai departe cu toate lăbuţele în aer, spânzurat de zgardă. Ochii lui negri ne privesc cu groază şi cer ajutor. “Măi, femeie, ai probleme? Lasă-l jos, îl sugrumi! Nu vezi că moare, eşti nebună?” Ea grăbeşte pasul, smucind dezgardă şi legănând bietul căţel în ştreangul improvizat de parcă ar vrea să se asigure că bietul sufleţel nu are nicio şansă să scape. Ne facem cruce. Mulţi oameni săriţi de pe ax în lumea asta.
La capătul drumului mă aşteaptă pensiunea la fel de prăfuită, cu pretenţii de multe stele. Pretenţiile te abandonează în holul de la recepţie şi-n camera strâmtă te însoţeşte doar o obscuritate de cel mult 2 margarete. Căldura te toropeşte şi te goneşte pe terasă, să mai petreci măcar câteva minute în compania ţânţarilor, savurând răcoarea înserării coborâte de pe coasta muntelui. La intrare, o benzinărie îngustă, cu două pompe şi un magazinaş prea strâmt, ţine loc de poartă. Doi câini cu limba scoasă se odihnesc la umbra peretelui înfierbântat. Alţi câini. Pretutindeni câini fără niciun rost, ai nimănui. Mă duc să le arunc nişte oase şi resturi de la masa noastră. Eventual să le pun un strop de apă. Mă întâmpină, amabil, lucrătorul de la benzinărie.
-Bună seara! Vreţi să aruncaţi gunoiul? Daţi că vă ajut eu!
-Mulţumesc mult, dar voiam doar să dau nişte oase căţeilor.
-Aaaa, vă rog! Dar să ştiţi că sunt sătui, am grijă de ei, domniţă dragă! Îmi ţin companie în nopţile lungi în care sunt de tură. Sunt şi ei suflete curate, domniţă. Un câine e mai bun ca un om, ascultaţi la mine. Oamenii te trădează şi se folosesc de tine, câinii sunt credincioşi! Şi pentru un codru pe pâine goală te apără, domniţă dragă!
Zâmbesc. Vorba molcomă şi caldă a bărbatului îmi aduce aminte de timpuri uitate şi oameni dragi.
-Aveţi dreptate. Din păcate nu toţi oamenii gândesc aşa!
-Da’ ce treabă am eu cum oamenii? Oameni-s răi, fără suflet! De unde sunteţi?
-Din Bucureşti.
-Ooo, am auzit şi eu de măcelul câinilor de acolo! Domniţă, eu nu aş fi făcut pe placul oamenilor ălora. Ce, ăia or fost oameni responsabili? Şi eu am copil, domniţă, da nu l-am scăpat niciodată din ochi! Păi aşa se lasă copiii, să nu ştii de ei şi după aia să dai vina pe alţii? Baba aia de ce nu păţeşte nimic? Mama mea de-ar fi fost aş fi strâns-o de gât! Pă da, că doar ea e vinovată, domniţă! Trebuia să stea cu copiii, să aibă grijă de ei, asta era menirea ei! Nu mai sunt nici bunicii ca altădată! Aveţi copii?
-Am, doi.
-Să vă trăiască! Eu am o fată. E studentă la Cluj, la medicină veterinară. Vrea să ajute toate animalele, atât de dragi îi sunt! Şi eu o ajut, să ştiţi! De ce să n-o ajut, că e copil bun! Nu mi-o ieşit din cuvânt niciodată! Şi eu am susţinut-o totdeauna. Şi la şcoală când alţii luau note mari fără să ştie nimic, iar ea se supăra.
-Ei, se întâmplă peste tot, copiii se învaţă cu nedreptăţile de mici.
-Eu nu am lăsat-o aşa! Dacă unul mi-o râs de ea, m-am dus şi m-am luat cu toţi de piept! Copilul trebuie respectat dacă e bun, domniţă! Altfel cum să înveţe ce trebuie? Toţi profesorii mă cunoşteau şi evitau să se pună cu mine! La toate şedinţele am fost, să ştiţi! Una nu mi-o scăpat! Mi-am învăţat fata şi să se apere, dacă o atacă cineva. Am dat-o la karate de mică, să ştie cum să riposteze. Am învăţat-o, domniţă, că doar pe ea o am! Să fie descurcăreaţă! Ia să v-o arăt. Nu-i aşa că e frumoasă? Nu că-i pruncul meu şi că mă laud.

Se lăuda. Avea şi cu ce, fata era frumoasă, ce-i drept. Iar el era dispus să-mi povestească despre viaţa lui de om simplu, normal, cu griji mărunte şi fericiri mari. Despre casa lui, viaţa lui, soţia lui, concedii, flori, păsări, grădină.

-Eu nu aş putea sta în Bucureştiul ăla al dumneavoastră, să nu vă supăraţi pe mine.
-De ce m-aş supăra? Sunt şi eu destul de sătulă de el şi de oamenii lui răi.
-Răi, domniţă. Da’ aşa este e oraşul, trebă să lupte şi ei să supravieţuiască, ce să facă. Lume multă, se calcă pe picioare acolo! De-aia e aşa!
-Aşa este, aglomeraţie mare.
-Am cunoscut odată un medic din Bucureşti. Eram la mare şi am stat împreună pe timpul concediului. Pe atunci lucram încă în Italia. V-am zis că am fost cinci ani să lucrez afară? Cinci ani am stat. Făceam bani frumoşi, domniţă, dar într-o dimineaţă m-am aşezat pe pat şi m-am gândit “mă, pentru cine mă chinui eu pe aici şi fetele mele singure pe acolo?”. Că le lăsasem singure, pe nevastă-mea şi pe fată. Iar fata începea liceul, avea nevoie de mine. M-am întors. Familia e pe primul plan, domniţă dragă! Dacă nu înţelegi asta, degeaba trăieşti! Acolo câştigam mult, dar aici aveam sufletul. Nu-mi pare rău! Am făcut ce trebuia. Cu banii pe care i-am adus mi-am luat locul ăsta de casă, am ridicat pereţii şi suntem liniştiţi. Mai am de lucru, ohooo! Da’ eu să fiu sănătos! Le fac pe toate.
-…
-Şi cum vă spuneam, am mers noi la mare în concediu şi ne-am găsit cu doctorul acela, cu familia. Încântat de noi, de vorba noastră molcomă, de felul nostru de a fi, că noi aşa suntem pe aici, domniţă, mai calmi. Nu şi nu, că să trecem pe la ei când avem drum în Bucureşti. Neapărat. Ne-au dat adresa, numărul de telefon, să ţinem legătura, în fin, tot tacâmul! Şi odată, ce mi-a venit mie să zic nevestei “hai să mergem pe la domnul doctor.” Să nu ne creadă neserioşi, cum aşa, că noi suntem oameni de cuvânt, domniţă dragă! Şi ne ducem. Rătăcim noi ce rătăcim acolo, pe străduţele alea şi dăm de bloc într-un final. Am sunat la telefon înainte, dar nu ne-a răspuns nimeni. Zic “lasă, cred că nu ne mai cunoaşte numărul, o să se bucure când ne-or vedea la uşă!”. Ajungem, las maşina în faţa blocului şi urcăm. Sunăm la uşă, nimeni. Sunăm din nou, linişte. Nu ne-au primit, domniţă. Am zis asta e, mergem acasă. Când am coborât, ce să vezi. Se pare că parcasem pe locul unuia din vecini şi ăla, nervos, ne spărsese parbrizul. Praf l-a făcut! Mergi şi caută parbriz! Era aşa, înainte de Paşti. Toate magazinele închise. Eu abia puteam să merg fără parbriz. Cum să mă întorc acasă aşa? Am reuşit să ajung la un service şi ăla de acolo zice “domnle, da’ ai făcut-o pe treabă! N’am cum să te ajut până luni, mergi şi dumneata la cutare service!” M-am plimbat aşa cu nevasta şi copila în maşină prin tot Bucureştiul! Ba că nu au parbriz, ba că mă costa o avere! Mai aveam două milioane bani cash în buzunar şi trebuia să ajung şi înapoi acasă. Atâţia kilometri! Până la urmă am găsit pe unul pe lângă puşcăria aia, la Jilava, de m-a ajutat şi mi-a pus, provizoriu, un parbriz de la o rablă pe care o avea la poartă. Greu o fo’, domniţă. De atunci nici că am mai auzit de doctor sau de cineva din ai lui! M-am lecuit.
-Ăştia sunt oamenii, domnul meu. Nu e singurul, mulţi fac aşa.
-Da’ facă cum vor, e treaba lor! Eu nu mai cred în aşa oameni! Stau acasă la mine şi trăiesc bine! V-am arătat ce trandafiri am în grădină? Când nu am clienţi, stau aici, pe scăunel, intru pe internet şi mă informez. Ştiu ce pământ trebuie la fiecare, ce îngrăşăminte, când se taie, cum se taie, tot ce a mai apărut nou în domeniu! Îmi place să am! Am şi seră, să ştiţi! De toate am numai din curtea mea, eu nu mă duc să dau bani la piaţă! Îi aud pe vecinii mei că se plâng că nu au de niciunele. Eu nu mă uit peste gardul lor. Să muncească. Doar cine nu munceşte nu are, domniţă! Dacă stai cu mâna întinsă să-ţi dea altul, nimic nu ai! Trebuie să pui osul la muncă! Eu mă duc acasă şi intru în grădină. Ud, plivesc, curăţ. Dimineaţa o iau de la capăt. Şi am curtea un rai! Ştiu că mulţi mă înjură, da’ n-am eu treaba lor! Să injure, nu-i opresc. Eu îmi văd de casa mea şi de familia mea, de nevastă, de copil. Ele sunt comoara mea!

Zâmbesc. Nu am timp să răspund avalanşei de confesiuni şi fotografii, care mai de care mai frumoase, mai zâmbitoare şi mai înflorite.
-Să vă trăiască! Sunteţi un om fericit cu o familie frumoasă!
-Săru’mâna, domniţă dragă! Şi dumneavoastră să fiţi fericită aşa cum sunt eu! Da’păi v-am ţinut o grămadă! Să mă iertaţi! Aşa sunt eu, simt sufletul omului şi-mi place să povestesc. Nu vă supăraţi pe mine.

Se întunecase bine şi ţânţarii ne dădeau târcoale. Cei doi câini se culcaseră la picioarele mele, unul de-a dreapta, celălalt de-a stânga şi mă priveau pe rând, de acolo de jos, direct în ochi. Liniştiţi şi conştienţi de siguranţa vieţii lor. Simţeam spatele rupându-se de la mijloc, dar nu-mi venea să mă dau dusă de lângă omul acela cu vorbă blândă şi viaţă împlinită care fusese dispus să împartă din prea plinul sufletului lui cu mine. Uneori oamenii fac diferenţa. Indiferent unde te-ai afla şi indiferent cât de amar era gustul lăsat de ceea ce-ai întâlnit până atunci în cale. Totdeauna există şi oameni împliniţi care te pot înălţa. M-am îndreptat de spate şi mi-am luat la revedere.

-Rămâi cu bine, om bun, mă bucur că am stat de vorbă şi te-am cunoscut!
-Mergeţi sănătoasă domniţă, dragă! Mai treceţi pe la noi!

3 comentarii

Iulie 22, 2015 · 8:27 am

Costică, tovarăşul

  • Noroc, Costică! Ai ieşit la aer de dimineaţă?
  • Noroc, noroc! Ia, mă duc să iau pulsul pieţii!
  • Bravo, bravo! Am fost şi eu de dimineaţă. Scumpe toate, Costică, scumpe toate! Parcă s-au vorbit toţi să ne jecmănească!
  • Ce să facem? Aşa ne-a trebuit, dacă am dat jos comunismul! Nu era bine că aveam toţi unde munci şi ne dădea statul casă, nu ne-a fost bine când ţăranii nu aveau voie să depăşească preţul scris pe tabelă. Alte vremuri, tovarăşe, alte vremuri! Timpul nostru a trecut, ne-am învechit, aşa zic ăştia de azi! Asta e victoria capitalismului împotriva socialismului, tovarăşe!
    Spunea „tovarăşe” cu-n soi de mândrie, apăsat, ca şi cum simpla rostire a acestui cuvânt îl putea face să se simtă puternic şi temut, ca odinioară, când o întreagă fabrică tremura şi tăcea imediat dacă apărea el la discuţii. Ducea dorul securităţii de odinioară, îl ardeau degetele să mai scrie un raport în care să dea în gât când pe unul când pe altul, să scape de ei aşa cum scăpase pe vremuri de Gică al lui Mocanu, vecin cu el la ţară, care-l tot împungea şi-l făcea turnător de câte ori ieşeau în lume, de se ferea tot satul de el ca de foc.
    Daaa, l-a aranjat el, chiaburul dracului! Ce credea, că dacă are pământ şi casă mare şi multe vaci în bătătură nu-i vine de hac? Ca pe un pui de găină l-a gâtuit, ca pe un pui de găină! Când au venit securiştii într-o noapte şi l-au ridicat, a stat şi a privit printre ulucile gardului, salivând. Muierile plângeau şi-şi smulgeau părul din cap, rugându-i pe ăia să-l lase că n-a făcut nimic, Gică era plin de sânge, cu ochiul închis şi buza umflată, copiii plângeau speriaţi într-un colţ, strânşi unul în altul.
    Toţi anii de umilinţă se răzbunaseră atunci! Toţi. Cu nimic n-au rămas ai lui Mocanu! Au venit ăia cu camioanele după ei, au încărcat vacile, porcii, viţeii, de-a valma, l-au săltat şi pe el şi i-au lăsat pe-ai lui muritori de foame. Era aşa, prin postul Crăciunului şi îşi aducea aminte că în anul ăla ai lui Mocanu au fost singurii din sat care n-au avut nici măcar un cârnat la streaşină.
    După zece ani s-a întors acasă Gică. De la un moment dat, îşi luaseră gândul că ar mai putea fi în viaţă când nu au mai avut nicio veste despre el. Au aşteptat vreo trei ani, apoi muierea l-a întrebat pe popa dacă n-ar fi bine să-l pomenească la morţi şi să-i facă toate cele rânduite pentru cei duşi din astă lume. Popa îi făcuse o slujbă, citise o rugăciune de sufletul lui şi venise la pomană în fiecare an. Când a intrat Gică pe poartă toată bătătura era plină de oameni.
    Muierea îi făcea deja pomana de 7 ani. Era masă lungă întinsă în mijlocul bătăturii, se adunase lumea să mănânce şi să bea de sufletul mortului, popa cânta colacii şi coliva cu lumânare aprinsă când s-a deschis poarta şi a intrat un om străin. Aşa părea, străin, bătrân, cocoşat şi uscat ca o coajă uscată de plop. Părul îi albise tot, avea o barbă ţepoasă şi aspră şi o privire rea. Muierea lui s-a oprit atunci cu mâna la gură şi cu căţuiul cu tămâie în mână. Avea 33 de ani, era zdravănă, în floarea vârstei şi la nurii ei salivau jumătate din bărbaţii satului. Se zvonea că după ce-i face lui Gică de 7 ani o să se mărite cu-al lui Potcoavă din vârful coastei, că şi ăla rămâsese văduv cu doi copii mici. Odată i-a căzut căţuiul din mână şi cărbunii aprinşi s-au împrăştiat scântei peste picioarele mesenilor, făcându-i să înjure şi să se scuture, să nu ia dracu’ foc, Doamne fereşte!
    Şi cum înjurau ei aşa, de zor, odată a scos muierea un urlet lung şi a căzut în genunchi, de-au crezut toţi că a înnebunit săraca, că a apucat-o strechea de la atâta lipsă.
    Când au întors ochii şi l-au văzut pe Gică îmbătrânit şi albit în cadrul porţii odată au amuţit toţi şi au lăsat capul în pământ. Doar el, Costică turnătorul, rânjea din capul mesei privind cu satisfacţie la ridurile adânci ce brăzdau faţa rivalului său. La patruzeci de ani cât avea, Gică arăta trecut de şaizeci.
    A intrat omul, s-a aşezat tăcut la masă, muierea s-a ridicat şi l-a luat în braţe, popa a citit repede o rugăciune de mulţumire lui Dumnezeu că l-a adus viu înapoi acasă şi s-a aşezat la masă de-a dreapta lui, curios să afle pe unde umblase el Gică al lui Mocanu timp de zece ani, de ajunsese biata muiere să-i facă pomeni şapte ani şi copiii se ascundeau acum prin locuri dosnice, de frica acestui om bătrân şi posomorât pe care nu-l recunoşteau drept tată al lor.
    Pribeagul şedea acolo, în capul mesei şi nu zicea nimic. Doar privea la fiecare, pe rând, cu ochii lui apoşi şi bătrâni şi lacrimile îi curgeau în farfurie prin şanţurile obrajilor ţepoşi. Îşi luaseră bieţii oameni căciulile în mână şi plecaseră pe rând cu capul în pământ, aşa de tare îi ardea privirea aia apoasă care-i înţepa pe fiecare, îi sfredelea şi le pătrundea până în fundul sufletului, făcându-i să se simtă vinovaţi fără să ştie de ce. S-a ridicat şi Costică într-un târziu, din capătul celălalt al mesei, şi-a pus pălăria pe-o ureche şi a ieşit pe poartă fluierând.
    Gică s-a curăţat în nouă luni. Atât i-a trebuit morţii până l-a luat, nouă luni. Cât unei muieri borţoase să scoată din pântec un copil. A luat biata lui muiere pomenile de la capăt. Ăsta a fost el, Costică Jianu, pe vremuri, de aia tremurau toţi în faţa lui şi-l lingeau urmele pe unde trecea! Păi numai un pic să-l fi supărat unul, că nu-l lăsa până nu-l băga în pământ!

  • Rău trăim, rău! Eu n-am mai reuşit să pun nimic deoparte de două luni! Se aude glasul bătrân, umil şi plângăios al lui Costandin. Costică se trezeşte brusc din visare şi se uită cu ochi răi la bătrânul căruia îi tremură mâinile şi capul în faţa sa.

  • Lasă, mă tovarăşe, că ai destul la CEC! Toată lumea vorbeşte că după ce mori o să moştenească Lenuţa o avere!
    O spusese aşa, cu răutate, rânjind, de parcă singura bucurie care i-a mai rămas în viaţă era să-l vadă pe nenorocitul ăla mort, cu banii rămaşi la CEC, să-i mănânce nevasta singură.
  • Ce avere, Costică? Ce avere?
    Bătrânul cu haine ponosite şi sacoşa pe jumătate goală se uită speriat în jur. Are o privire apoasă, bănuitoare, ascunsă bine sub basca cu moţ ce fusese cândva neagră şi acum avea o culoare cenuşie, ştearsă, pătată ici şi colo de pete mai întunecate de la praful muiat de transpitaţie de-a lungul timpului.
    Se întoarce dintr-o dată cu spatele şi măreşte pasul şovăitor. Mâinile îi tremură făcând să se ciocnească cele trei cepe şi cei şapte cartofi pe care îi căra ca pe o mare greutate. „Auzi la el, mişelul, auzi la el! Toţi hoţii ştiu că am banii, toţi hoţii! Auzi la el, mişelul! O să iau tot cu mine, asta o să fac! Foc le pun înainte, nu vă las vouă nimic, nenorociţilor! Comunst împuţit! Abia aşteaptă să nor io, s-o prostească pe idioata aia de Lenuţa, să-i ia banii! Munca mea de o viaţă, munculiţa mea! Lasă că-i aranjez io, pe toţi îi aranjez! Lasă că Lenuţa o să moară prima, ştiu eu. E căzută rău! Ce, eu nu o văd că abia se mai dă jos din pat, iar de îndreptat nu se mai îndreaptă deloc? Ăştia m-ar mânca cu totul, de-ar putea, da tot io o să le râd în nas, da, da! Cine râde la urmă râde mai bine!”

Un comentariu

Iulie 17, 2015 · 8:47 am

Oracolul din ziua de Înălţare

Botezul_Domnului_v1Sursă imagine: http://www.tainele-sculpturii.ro

Oamenii uitaseră de dogme şi credinţă în satul prăfuit de pe colinele cu nisip arid înfierbântat de soare. Îşi duceau traiul de zi cu zi între păcatele lumeşti, munca pentru supravieţuire şi veşnicul plan cincinal ce era musai să fie împlinit 300%, dacă nu mai mult. Lucru ce nu era chiar uşor pe nisipurile lor unde nici măcar iarba nu mai creştea. Aproape nimeni nu-şi mai aducea aminte de Dumitru din deal care dispăruse aşa, dintr-o dată acum mulţi ani în urmă. Când nu a mai fost văzut nici pe uliţă, nici la câmp -să tot fi fost 5 sau chiar 7 ani în urmă- vecinii au început să şuşotească şi să-şi pună întrebări iar nevestele lor au încercat s-o iscodească pe Măria, să afle ce s-a întâmplat cu el.

Măria, mută ca pământul, se întuneca şi ridica din umeri. Nu putea spune nimic, doar îşi ducea traiul amărât, obligată să-şi crească singură cum o putea cei trei copii de şcoală. Greu îi era, dar ce putea face? Liniştea s-a aşternut repede în jurul lor. Dumitru era oricum privit ca un ciudat până şi de cei apropiaţi, nu merita să-şi bată capul cu el. Într-o lume normală vecinii ar fi alertat miliţia care l-ar fi căutat şi-n gaură de şarpe şi l-ar fi găsit până la urmă oriunde s-ar fi aflat. Lumea lor nu era însă una normală. Aveau o normalitate doar a lor care trecea cu vederea peste orice nu îi interesa direct şi care în afară de o bârfă încinsă în răscruce într-un moment de respiro, nu dădea cine ştie ce prilej de socializare. Din când în când, câte o babă îşi mai aducea aminte şi se întreba unde diavolul o fi dispărut şi Dumitru ăla de şi-a lăsat muierea singură să ducă tot greul casei fără să-i pese. Cum să intre aşa, în pământ un om zdravăn, tânăr, sănătos, să nu se mai audă nici numele de el.

Nici ai lui nu-i mai pomeneau numele. Era ca şi cum nu ar fi existat niciodată, ca şi cum muierea aia posomorâtă şi tăcută, ce trebăluia cu basmaua trasă pe ochi din zori şi până în noapte, ar fi făcut trei copii de una singură şi acum trăgea şi cu dinţii să-i facă mari. Ce-i drept, nu se prea cunoştea lipsa lui. Gospodăria lor era înfloritoare, casa curată strălucea în soare şi parcă creştea pe măsură ce trecea timpul iar copiii se făceau din ce în ce mai mari. Acum e drept, toţi erau copii cuminţi, tăcuţi şi muncitori ca mama lor. Doi dintre ei plecaseră la liceu la oraş, băiatul cel mare îşi găsise şi el o fată şi voia să se însoare. Viaţa îşi urma cursul. Măcar din punctul ăsta de vedere, Măria era împlinită.

Şi uite cum toată tihna traiului de zi cu zi a fost împrăştiată într-o dimineaţă senină şi caldă de iunie, când Dumitru şi-a făcut din nou apariţia la fel de brusc şi misterios cum dispăruse în altă dimineaţă acum 7 ani. Tot satul vuia şi oamenii au lăsat lucrul de zi cu zi să vină să vadă minunea. Treceau femeile pe la poartă cu basmaua la gură, înfricoşate de ciudata arătare şi de vorbele pe care le bolborosea într-una, fără odihnă. Parcă azi trebuia să spună tot ce adunase în el şapte ani şi se grăbea, să nu cumva să se termine ziua şi el să nu apuce să spună tot. Pentru prima dată, după mult timp, oamenii îşi făceau cruce şi se gândeau la Dumnezeu cel răzbunător care cu siguranţă va veni să arunce foc peste satul lor cu oameni păcătoşi ce-şi puseseră averea şi îmbogăţirea înaintea celor sfinte şi uitaseră să se mai roage.

Dumitru era şi parcă nu mai era el. Cu părul vâlvoi, ce-i cădea pe ochi, barbă mare, îmbătrânit şi cu privirea rătăcită reprezenta el însuşi un întreg spectacol ce merita privit. După ce te săturai privindu-l şi ascultându-l, puteai arunca ochii roată să vezi minunile care ieşiseră la suprafaţă odată cu el. Pentru că Dumitru chiar sub pământ dispăruse. Visase el într-o noapte că misiunea lui pe pământ nu era să trăiască tihnit, să se iubească cu muierea, să crească copii şi să meargă zilnic la CAP ca să ajute la creşterea statisticilor cincinale. Misiunea lui era una divină şi importantă, să readucă în rândul sătenilor pierduţi în rele credinţa în Dumnezeu. Pentru asta i se arătase în vis chiar Maica Domnului care îi dăduse canon de tăcere şi întuneric timp de 7 ani, să-şi pregătească măreaţa revenire. Aşa că-şi săpase cu grijă o pivniţă mare sub casă, înghesuise în ea toate cele trebuincioase şi într-o bună dimineaţă se închisese în ea să-şi împlinească canonul. Ieşea la suprafaţă decât noaptea târziu, să mănânce un colţ de pâine, să se primenească şi să-i poruncească în scris muierii ce are de făcut pe a doua zi.

Cât s-a rugat biata femeie de el, câte lacrimi a vărsat, cât s-a bătut cu pumnii în cap, a fost în zadar. Nu i-a rămas decât să se resemneze şi să urmeze punct cu punct toate poruncile bărbatului că mânia lui era mai mare decât a lui Dumnezeu când nu i se dădea ascultare. Şi dacă Dumnezeu nu bate cu parul, Dumitru dădea cu ce avea la îndemână. Acum însă se mândrea Măria când vedea tot satul adunat la poarta ei, cum vine lumea ca în pelerinaj în curte, să privească la minunile care ieşiseră din mâna bărbatului ei eliberat în dimineaţa aceea senină de vară de legea tăcerii. Doamne şi ce frumoase erau! Cruci de lemn sculptate, inscripţii din biblie, apocalipsa redată aşa plastic pe tăbliţe de lemn, icoane, Iisus răstignit, toate migălite în ani întregi de muncă asiduă la lumina chioară a unui bec în beciul casei. Nici ei nu-i venea să creadă cât de frumoase sunt toate aliniate aşa, pe lângă ziduri şi pe lângă gard printre straturile ei cu bujori înfloriţi şi crini parfumaţi, la vedere, să citească toţi să se minuneze şi să se înfricoşeze în ziua aceea frumoasă de Înălţare.

Şi oamenii aceia care lăsaseră toată munca câmpului şi rezemaseră sapele de gard să vină să vadă minunea! Era ca într-o biserică în curtea ei, aşa cum îşi aducea ea aminte de când era copil şi se ducea cu bătrânii la biserică, iar acolo în curtea plină de oameni alerga printre morminte cu alţi copii de vârsta ei în timp ce popa cădelniţa fum alb de tămâie şi cânta pe nas de pomenirea morţilor. L-a chemat şi pe popa acum, dar acesta, fricos, nu s-a grăbit să ajungă. Aştepta aprobare de sus, să nu cumva să vină şi după aia să-şi piardă postul. Aprinsese ea nişte tămâie într-o oală cu care tămâiase toate minunile din lemn şi pusese un lighean cu nisip la poartă unde lumea venea şi aprindea câte o lumânare, ca la mort. Că ce altceva putea să fie întâmplarea aceea minunată în satul lor, decât o înviere din morţi? Zile întregi s-au tot perindat pe la poarta omului tot felul de indivizi din toate satele din jur, ba chiar de la oraş.

I se dusese vestea până departe. El vorbea într-una de ziua judecăţii şi de pocăinţă, de respectarea sărbătorilor şi de Dumnezeu cel Sfânt iar oameni se închinau şi se îndoiau de viaţa lor păcătoasă. Dacă acest om cu mintea rătăcită o fi având dreptate? Noroc că orice minune ţine puţin. Până când securitatea alertată a trimis doi ofiţeri să vorbească cu proorocul şi să-l facă să înţeleagă ce e bine şi ce nu. După vizita lor, poarta omului a rămas închisă şi toate minunile pe care le-a muncit timp de şapte ani au dispărut.

A dispărut din nou şi Dumitru. Se zvonea că ocupă pe termen lung o cameră cu gratii la spitalul de nebuni. Păi daaa.  Ce om normal ar fi stat închis de bună voie 7 ani ca să scrie nişte tâmpenii înfricoşătoare pe tăbliţe de lemn, ca apoi să se împăuneze cu ele? Lumea l-a uitat la fel de repede ca acum 7 ani. S-a mai vorbit ce s-a mai vorbit în şoaptă de apariţia lui şi a fost aruncat la groapa uitări, acoperit de griji cotidiene. Doar Măria a continuat să lăcrimeze întunecată şi mută, după ce câteva zile i-au râs şi ei ochii în cap şi i s-a umplut sufletul de bucurie cât timp l-a avut pe Dumnezeu direct în curtea ei.

2 comentarii

Din categoria Poveşti de lângă noi

Început

555899_10200921220503292_1618765517_n Prima senzaţie pe care şi-o aduce aminte e cea de frig. Un frig pătrunzător ce muscă din pielea aflată până atunci la adăpost de orice sentiment neplăcut. Era cald şi bine la mămica. Dincolo de cămăruţa în care plutea se simteau fraţii lui, dacă întindea lăbuţa putea să-i simtă. Îl cam înghesuiau uneori, dar ştia să se răzbune şi el şi să-i împingă tare către ceilalţi. La sfârşit era înghesuială tare, trebuia să se intample ceva, altfel simţea că se sufocă. Acum nu se mai sufocă, dar e atât de frig….

Încearcă să întindă lăbuţa şi să caute cu ochi orbi trupul cald al mamei. Nu e însă niciunde. Intoarce capul speriat şi strigă cu toată puterea pe care i-o dă disperarea. A fost greu până a ieşit din strâmtoarea aia care îl sufoca. Nici nu a apucat să respire bine după aceea. E ud, limba mamei binefăcătoare nu se simte şi cade pe el ceva rece, umed şi furios. Îl doare locul unde e lovit şi nimeni nu aude. Ţipă din ce în ce mai tare, mai repede, mai mult. Totul în jur e ostil, nimic nu îi dă siguranţă. În dreapta unul din fraţii lui tipă mai tare ca el. Îşi strigă mama care nu vine de niciunde. Se mai aude încă un scâncet mai departe un pic şi încă un frăţior începe să tipe. Aşa băieţi. Hai să strigăm toţi, trebuie să ne audă.

Strigătul se înteţeşte pe mai multe voci firave şi ascuţite. Nici ei nu ştiau că au atâta putere. În jur se aud paşi grăbiţi, zgomote puternice, se simt mirosuri ameninţătoare. Ii e frică. Şimte organic frica ce îl face să strige şi mai tare după ajutor. Îşi simte fraţii la fel de înfricoşaţi, la fel de speriaţi şi nu reuşesc să se apropie să se încălzească măcar unul pe altul. Lăbuţele nu-l ascultă şi nici măcar nu se poate mişca. Nu l-a învăţat nimeni cum să le folosească. De unde putere în ele când sunt pe jumătate amorţite? Şi cine să-l înveţe când nu a avut ocazia nici să audă bine glasul mamei. Pe unde o fi? Cu ce-au greşit de au ajuns în lumea asta rece şi rea care îi biciuieşte continuu? O forţă ascunsă îl face să ţipe în continuare. Ascuţit, sfâşietor strigăt de ajutor. Oamenii trec grăbiţi şi preocupaţi pe lângă ei şi nici măcar nu întorc capul.

A trecut mult timp de când zac în ploaie. Începe să-şi piardă speranţa. Nu se mai aude cu el decât un frate. Ceilalţi gem uşor şi parcă sunt gata să abandoneze lupta.  Ei s-or fi încălzit, oare? Îl doare şi stomacul tare de tot. Ce-o fi senzatia asta sfâşietoare? Caută instinctiv cu năsucul laptele cald şi binefăcător. Nu găseşte nimic. A uitat că mama nu mai este. Nu a mai simţit căldura ei de când l-a dat afară din locul lui liniştit şi călduros. Vrea înapoi. „Maaaaamăăăă, vreau înapoi la tine, unde eşti?!?” Treziţi parcă de disperarea lui încep să strige şi frăţiorii. Parcă au mai prins speranţă sau foamea îi chinuieşte pe toţi la fel. Şi nu e nimeni să-i audă….

Nu ştie ce se întâmplă. A simţit o atingere caldă pe spate şi parcă ceva l-a ridicat  în văzduh. Nu mai simte pământul sub picioruţe. ” Lasă-mă, jos, ce faci?? Cine eşti?” Pănă să apuce să-şi strige teama se trezeşte într-un loc uscat, cu toţi frăţiorii lipiţi de el. Sunt toţi în simte după miros. Până şi golanul ăla mare care îl impingea cu laba tot timpul şi nu-l lăsa să respire.  Strigătul pe cinci voci micuţe dar puternice e parcă mai vioi. Locul în care au ajuns se mişcă şi îi ameţeşte. E parcă mai bine, nu îi mai loveşte umezeala aia continuă şi dureroasă. Poate ajung la mămica acum. O voce blândă parcă vorbeşte cu ei. El habar nu are ce este vocea aceea, dar transmite linişte. Îi e foame. O să ţipe în continuare, aşa măcar îşi amăgeşte stomacul.

A ajuns la căldură. În sfârşit, simte cum îl furnică ceva prin lăbute. „Lasă-mă în pace, nu-mi place să-mi faci aşa!” Ceva aspru şi uscat se freacă cu putere de pielea lui. „Doare, nu auzi!?”. Uf, gata! A scăpat. Abia are timp să respire şi se adună pe lângă el toţi ceilalţi. Se miros cu năsucuri umede şi ochişori orbi. Toţi mişcă. E parcă în rai. Se încălzesc unul de celălalt şi dacă nu i-ar chinui aşa foamea, ar fi ca la pieptul mamei. Pe unde o mai fi mama?

După un timp nesfârşit e bine. Stomăcelul s-a încălzit de la lăpticul acela cald, lăbuţele s-au mai liniştit, nu mai furnică aşa, frăţiorii au tăcut, ceva cald îi învăluie dulce pe toţi. E bine, poate aţipi un pic. Tare l-a obosit aventura asta de început prin lume. Doar mama nu este. A înlocuit-o o fată veselă cu mâini moi. A aflat ce sunt acelea „mâini”. Şi cele pe care le-a cunoscut acum sunt bune, nu ca primele, alea care i-au lăsat în ger.

Povestea e adevărată, ca şi puiuţii din poză. Una din prietenele mele i-a găsit aruncaţi pe o margine de trotuar, într-o seară ploioasă. Plângeau disperaţi, erau uzi şi trăgeau cordoanele ombilicale după ei. Acum s-au mai întremat. Sunt bine îngrijiţi, hrăniţi cu regularitate, spălaţi şi înconjuraţi de multă dragoste. Iau în greutate şi mai au foarte puţin până să deschidă ochii. Vor creşte frumos, cu dragoste şi sper din suflet să ajungă în familii în care să fie iubiţi, să nu mai cunoască niciodată teama şi nesiguranţa traiului în mijlocul străzii.

Ei fac parte din puţinele cazuri fericite. Cei mai mulţi puiuţi în situaţia lor nu supravieţuiesc. Agonizează zile în şir, plângând, suferind cumplit de frig şi foame până mor. Pentru că oameni fără suflet au considerat că nu au dreptul la viaţă. Oameni care se pretind a fi creştini şi care îşi arogă dreptul asupra vieţilor ce nu le aparţin, de parcă ar fi Dumnezeu. Oameni care au ajuns să arunce până şi pui de om la gunoi şi care apoi se plâng când se împiedică pe stradă de maidanezi şi cersetori.

9 comentarii

Din categoria Poveşti de lângă noi