Arhive pe categorii: Poveşti la gura sobei

Haine grele -5

  • Brrr, da frig al dracu e aici! Nu putură, fă, să bage şi ele ceva în priză, să facă un pic de căldură pentru lume? Cine dracu stă să-ngheţe aci o noapte întreagă dacă se zgârcesc aşa?
  • Taci, fa Ioană. Taci, că mă duc şi aduc ibricul de ţuică fiartă, să vezi ce te-ncălzeşti acu! Pân’ la ziuă tragem şi-o horă, că şi-aşa-i plăcea lu Mărin să joace! Tot timpul era cu hora înainte şi, Doamne, mândru era cum juca el aşa, cu mâna pe sus, cu cojocelul în umeri, căciula pe-o sprânceană şi spatele drept! Al dracu’, Mărine, că toate muierile oftau după tine şi-i înjurau printre dinţi pe-ai lor că nu-s aşa chipeşi şi abia-şi târăsc picioarele după ei!

  • Hai Matildă, du-te mai repede, lasă vorba, că-ngheţai de tot aci! Zico, ce faci, fă, mai trăieşti! Mă miram io unde te pierdui şi tu profitaşi de ocazie să rămâi singură cu Mărin! A dracu’ chelea pe tine, că toată viaţa ai alergat după el!

  • Uite cine vorbeşte! Ai, fă, da tu care legai fuga basmaua la spate, luai sapa pe spinare şi plecai ca din puşcă la grădină de câte ori îl vedeai că trece noaptea la udat? Te crezi deşteaptă, ai? Credeai că lumea nu-şi dă seama ce-i în capul tău?!

  • Şi ce, fă? V-am luat faţa? Dacă trecea omul pe drum şi se uita peste gard să mă cheme, să zic nu? Fluiera şi-mi făcea cu ochiul, iar io simţeam cum se zbate inima-n mine ca un porumbel! Ce vremuri, fa, ce vremuri!

  • Ioană, tu eşti nebună, fa! Ce vrei să spui acu’, că Mărin s-a dat la tine şi tu n-ai zâs nu!

  • Fă, dacă ar fi zâs hai, n-aş fi zâs nu în veci! Cât am aşteptat io să zâcă mai mult! N-a zâs, a fost a dracu’ chelea pe el! Da m-aş fi dus, să ştiţi! Cu toată inima m-aş fi dus!

  • Dă-te fă, dracu! Şi cu Măria ce-ai fi făcut? Cum să te duci, fă, cu bărbatul muierii?

  • Iote-aşa! Ce treabă avea Măria cu ce făceam noi, fă? Că doar nu i-l luam de tot! Îl încercam şi io de câteva ori acolo şi-i dădeam drumu’ să se ducă acasă la el! Ce treabă avea Măria? Scutura omul pălăria, o punea pe-o sprânceană şi pleca fluierând înapoi acasă! Io îmi aşezam şorţu şi mă duceam la al meu, mânca-l-ar viermii!

  • Ha, că de te-ar fi aflat Gheorghe, ar fi măturat uliţa cu tine! El ştia, fă, la cine visezi tu sub el?

  • Ietete, că el avea nevoie să ştie la cine mă gândesc io! El mă avea la dispoziţie când i se scula? Mă avea, fa?? Mă avea! Atunci ce să-i pese mai mult? El gâfâia deasupra mea şi io mă visam pe fân proaspăt costit cu Mărin!

  • Ha, hahahahaha, ha! Afurisită muiere-ai fost! Ai fă, dar lu’ popa la spovedit i-ai spus ce prostii îţi treceau prin cap?

  • Ete, na! Parcă trebuie să ştie popa tot! Dă-ncoa ceaşca aia să beau o gură, că voi vă încălzirăţi râzând, daţi-vă, dracu, da io îngheţai de tot aci! Îmi răci gura să vă spun snoave să râdeţi! Mărine, na mă, gustă şi tu dintr-o ceaşcă cu mine, acu’ când pleci, dacă cât ai fost verde şi-n putere, n-ai vrut nici de-al dracu! Te-ai ţânut mare şi m-ai lăsat cu inima friptă! Na, că ajunsăi să ţi le strig pe toate. Uite cum râd nebunele astea de leşină! Ce-aveţi, fă? Voi aţi fi fost uşă de biserică, n-aţi visat în viaţa voastră la altul? Ai, Zico, tu numai la Ion al tăi te-ai gândit, că te bătea prea bine când venea beat de la cârciumă!

  • Mai tăceţi dracu’, fă! Se aude râsul din drum, de ne trezim că vine nebuna de Sanda acu’ peste noi şi ne dă afară că nu-l respectăm pe tac-su!

Râsetele amuţiră pentru o clipă. Toate babele tăcură şi sorbiră cu grijă din lichidul ardeiat şi fierbinte. Ioanei îi dădură lacrimile şi-ncepu să jelească.

  • Mă, Mărineeee, mă! unde pleci mă, tu în floarea vârstei? Cum te gândişi tu să ne laşi şi să pleci tocmai acu’, când să trăieşti şi tu bine? Te dusăşi după Mihai al meu, mă! Ne lăsaşi sângure pe lume, măăă!! Unde plecaşi tu, Mărinee! Cui ne laşi tu pe noi!??
  • Taci, fă, ce-ţi veni? Bea mai puţin, că-ncepuşi să vorbeşti în dodii! Iote şi mie-mi pare rău, că mai era doar un pic până trecea anu’ de când s-a dus Gheorghe, fie-i ţărâna ca piatra de moară! Puteam să las şî io doliul să trăiesc bine. Io să-l jelesc, nu tu, babo!

  • Ia, jăleşte-l tu că eşti mai cu moţ, dă-te dracu! Măriţă, jăleşte-l fă şi tu! Ce stai acolo ca muta-n păpuşoi?!

  • Paşi grei se aud pe aleea din faţa casei. Babele tac şi se privesc speriate. Uşa se deschide şi-l lasă să intre-l intre pe fratele mortului, Andrei. Bătrân, cocoşat, cu mers greu, poticnit, cu lacrimi şiroind pe obrajii cu riduri adânci, sprijinit într-un baston solid din lemn de corn, omul înaintează sfios şi-aprinde cu mâini tremurânde o lumânare la capul fratelui său.

    • Te duseşi, Mărine, neică! Plecaşi tânăr şi mă lăsaşi în urmă pe mine, să mă chinui ca Iisus pe cruce. De ce n-o lăsaşi, Mărine, să fi venit la mine, că io nu mai am pentru ce să trăiesc! Muierea mi-a murit, băiatul mi-a murit, i-am dat pământului tot ce-am avut mai drag! Stau ca huhurezul singur toată ziua şi-mi doresc să mor mai repede şi moartea veni să te ia pe tine, fratele meu frumos! De ce, mă, Mărine, n-o trimiseşi la mine??

    Muierile, amuţite, îl privesc pe sub sprâncene şi varsă câte o lacrimă stingheră pentru durerea bietului om. Tot satul ştie prin ce-a trecut omul ăsta şi cum şi-a-ngropat într-un an şi muiere şi copil şi noră şi nepot! Toată veselia li se stinse cu lacrimile lui.

    • Ia, neică Andrei, vino şi stai colea, pe scaun. Aşa-i viaţa, mă, nu te poţi pune curmeziş. Pleacă ăla de-i vine rândul, nu plecăm când vrem noi. Ia o gură de ţuică să te întremezi un pic.

    Mâna tremurândă a bătrânului împinge departe de el ceaşca aburindă. Apoi, rămâne aşa, proptit în bastonul ţeapăn, cu capul în pământ şi căciula tremurând în mână. Plânge în continuare încetişor şi lacrimile i se încurcă printre ţepii aspri ai bărbii albe. Lumânările ard cu flacără pâlpâitoare şi încăperea se umple de miros de ceară topită amestecat cu coajă de portocală fiartă-n ţuică, cu tămâie şi cu moarte. Afară cocoşii vestesc apropierea zorilor. „Zorilor, zorilor, voi surorilor! Să nu vă grăbiţi şi să răsăriţi, până s-o găti şi s-o pregăti dalbul de pribeag că pleacă din prag.”

    Anunțuri

    2 comentarii

    Decembrie 29, 2015 · 10:40 am

    Haine grele – 4

    Biata, Măria! Dacă ar fi lovit-o cineva cu leuca în cap, tot nu s-ar fi clătinat aşa! Pământul păru că se învârteşte mai repede şi preţ de o secundă cerul se întunecă cu totul iar ea se prăbuşi tremurând lângă pat. Fetele, speriate încep să ţipe mai tare. Cu lumânarea în mână, Sanda aleargă în casă la timp s-o vadă pe mă-sa prăbuşindu-se pe podea. Poarta de la drum se deschide grăbită şi vecinele încep să apară pe rând cu broboada pusă peste gură. Unul din vecini intră în curte cu furca în mână. Tocmai dusese mâncare animalelor. În curte lumea se agită deja fără logică, porţile sunt larg deschise, câinele urlă-a pustiu. În casă fetele ţipă speriate, Măria zace întinsă lângă piciorul patului, iar pe Sanda o apucă nervii.

    • Ce faci, fă? Te găsi leşinatul acu’! Tocmai acum te găsi şi pe tine să leşini! Scoal’ odată de-aci, nu mă face să-ţi trag vreo două! Şi voi ce-aveţi de ţipaţi aşa? Potoliţi-vă şi stropiţi-o pe asta cu nişte apă rece! Turnaţi pe ea până-şi revine şi urcaţi-o în pat. Hait, că n-am timp de voi, executarea! Să nu aud nici musca aci’ că cine ştie ce iese! Auzi dom’le, o apucă leşinul pe muma! N-a leşinat în viaţa ei şi leşină acu’!

    Afară oamenii se mobilizaseră singuri. Cineva adusese o oală pe care o umpluse cu nisip şi aprinsese o lumină de ceară la colţul casei. Dorel cu încă doi vecini ridicaseră corpul ţeapăn şi se îndreptau cu el către casă. Muierile se jeleau şi-şi frângeau mâinile, speriate de moartea care se abătuse aşa, pe nepusă masă, peste bătăturile lor, tocmai acu’ în prag de sărbătoare, când toată lumea era ocupată cu pregătirile pentru a doua zi. De sub coastă, de la izvor, urcau în grabă alţi săteni. În scurt timp bătătura gemea de lume, oala cu nisip se umplu de lumânări aprinse şi lumea comenta cu glas scăzut teribila întâmplare. În casă, întins pe pat, Mărin parcă dormea cu ochii deschişi.

    • Uită-te, fă, Mărie, soro, la el! Parcă doarme! Cum o fi căzut el acolo, să moară aşa, fără să simtă nimic, fă, soru-mea!?
    • Vai de viaţa mea, luuumeee!! Măăărineee! Mă, Mărine, omul meu, cui mă lăsaşi tu pe mine, acu’, mă!? Cum plecaşi, mă, fără să-mi spui un cuvânt? Aşa mă iubişi tu pe mine, Mărine, de te gândişi să mă laşi sângură pe lume? Pentru ce să mai trăiesc io acu’, lumeee?! Pentru ce să mai trăiesc io acu’?! Cui mă laşi, Mărine, cui mă laşi, tu, omul meu bun? Doamne, de ce nu mă luaşi pe mine, că tot mă-ncerci de-atâta timp? De ce nu mă luă pe mine Dumnezeu? Ce fac eu, fără omul meeuu?

    La uşă muierile plângeau de sărea cămaşa pe ele. Fetele se agăţaseră de poala Măriei şi strângeau tare, cu amândouă mânuţele, rugând-o printre lacrimi să nu mai plângă. La căpătâiul mortului apăru o lumânare mare. O babă se chinuia să-i acopere ochii cu două monede de metal. Pleoapele nu voiau deloc să stea închise şi monedele tot zburau de pe ochii larg deschişi. Încăpăţânată, baba insista iar şi iar, fără odihnă, de parcă-şi făcuse un crez de viaţă din a ţine ochii mortului închişi. Mâinile, ţepene, pocniseră când se chinuiseră să i le îndoaie şi să i le pună pe piept. Picioarele rămâseseră crăcănate, unul din ele întors de la genunchi, aşa cum omul se chircise de durere în bătătură. Înţepenise aşa în poziţia aia ciudată şi acum oamenii se certau încercând să găsească soluţia cea mai bună de a-l îndrepta ca să aibă loc în sicriu şi să poată fi înmormântat creştineşte.

    • Fă, o chemă cineva pe Măriţa să-l tămâie?
  • Pe popa îl chemă cineva?

  • Trimite mă, Dorele, muică, un copil să-i bată clopotul la biserică!

  • Toată lumea avea câte un sfat de dat, câte o sugestie de făcut. În timpul ăsta fetele stăteau îmbrăţişate într-un colţ, uitate de toată lumea, Măria urla pe bătătură şi Mărin, plin de balegă şi noroi, zăcea pe pat, în timp ce baba de la capul lui, căpoasă, încă se chinuia să-l facă să ţină ochii închişi. În toată nebunia asta, Sanda se scutură dintr-o dată şi începe să strige.

    • Fă babelor, voi toate sunteţi nebune? Ce-aveţi cu tăticu de-l chinuiţi în halul ăsta! Să-i facă cineva baie!
  • Da’ cine, muică?

  • Voi, cum cine? Că doar n-aţi vrea să-l spăl io! Hait, care ştiţi c-aţi mai spălat morţi, spuneţi ce vă trebuie că vă aduc. Pe urmă mă duc să aduc hainele să-l îmbrăcaţi şi să aşez masa să-l mutăm pe masă până vine Dorel cu coşciugul.

  • Da de unde vine Dorel cu coşciugul? Nu-l faceţi şi voi ca toată lumea în vale, la Stan al popii?

  • De la oraş, cum de unde!? Fii, fă, serioasă! Io-i iau lu taica tron de-al bun, nu placaj de la Stan al popii!

  • Într-un final, undeva în crucea nopţii, Mărin, sau mai bine zis ce mai rămâsese din el stătea întins pe masa mare, în sala din casa bună, îmbrăcat în costumul lui de zile bune, cu cojocul de oaie pe umeri, să nu cumva să-i fie frig şi căciula de miel astrahan pe cap, cu mâinile pe piept şi ochii, în sfârşit închişi! Pe sub bărbie avea trecută o batistă care era legată cu nod în creştetul capului, să-i ţină gura închisă şi pe ochi stăteau acum cuminţi monezile de 5 lei. Două şiruri de scaune, puse de-a stânga şi de-a dreapta, îşi aşteptau păzitorii. O singură babă ştirbă moţăia uşor pe un scaun, visând probabil la vremuri mai bune din tinereţea ei pierdută. La bucătărie muierile se călcau în picioare să termine pregătirile. Mai degrabă păzeau ibricul de ţuică fiartă care nu se mai golea de cu seară, cu toate ceştile date de-a valma peste cap şi stăteau la căldurică. Niciuneia nu-i venea să se ducă să privegheze în casa rece ca gheaţa. Sanda cocea gogoşi să aibă pentru cei ce vor veni la priveghi, Dorel renunţase cu regret la ţuica fiartă, se urcase în maşină şi făcuse drumul înapoi la oraş după coşciug şi ultimele pregătiri iar Măria şedea pierdută pe un scaun, cu coatele sprijinite de un colţ de masă şi ofta adânc din când în când. Părea că nu ştie pe ce lume se mai află şi că prin creierul ei e pustiu. Dacă n-ar fi oftat nici nu i s-ar fi simţit prezenţa.

    • Muumăă! Fă mumă, tu eşti surdă? Ieşi, fă, afar’ de-aci şi du-te de scoate ce trebuie pentru mâine, că acu’ se face ziuă!

    Măria nu reacţionează nicicum. Pare că nu aude nimic din ce se vorbeşte în jurul ei şi vocea fiică-sii o lasă rece. Sanda pleacă de lângă plită, o ia de mână, o smuceşte şi-o împinge către uşă.

    • Adormişi, fi-ţ-ar somnu’al dracu să-ţi fie!

    Biata bătrână, smulsă brusc din starea de prostaţie în care căzuse, se împiedică şi se prăbuşeşte în braţele cumnată-sii care şedea liniştită lângă uşă. Femeia se apleacă şi-o prinde înainte de-a se lovi cu capul de uşă.

    • Fă, Săndică, tu eşti nebună? Ce-ai, fă, cu ea? Ce-ţi făcu?
  • Ia dă-o dracu’! Din cauza ei muri taica! De ani întregi nu ştie decât să se vaite! Au, mă doare capul, au mă dor picioarele, au mă doare curu’! Toate o dureau! Acu’ nu te mai doare, fă, nimic cât stai aci, pe scaun? Nu te mai doare nimic, ai! Doar cât să-l înnebuneşti şi să-l munceşti pe bietu’ taica te dureau toate! Na, că rămâseşi singură acu’! Eşti fericită?

  • Îîuu, Săndică, mumă, nu te credeam aşa! E mă-ta, fă! Te-a făcut şi te-a crescut, dă-te dracu! Te-a făcut huiduma de eşti acu! N-a dormit nopţile să-ţi facă ţie zestre şi să te ţină la şcoală, ţi-a crescut fetele pe rând, ţi-a cărat şi pe uşă şi pe coş, nenorocito şi tu ce faci acu’? Nu-ţi e, fă, frică de Dumnezeu, să vorbeşti aşa, cu păcat?

  • Să se ducă să pună mâna să pregătească toate cele iar tu, daică, să taci, că habar n-ai! Mai bine murea ea decât taica!

  • Ptiu, să-ţi fie de cap, nebuna dracului! N-am crezut că eşti aşa, fără suflet în tine! Du-te dracu’, cu mine nu mai ai ce discuta! Nu te gândeşti, fă, că pe masă colo e frate-meu şi poate că mă doare sufletul mai mult ca pe tine că muri tânăr, negrijit şi fără lumânare? Cu ce ţi-au greşit ţie, fă, oamenii ăştia, de le spurci până şi moartea? Io nu ştiu cu cine-ai semăna tu, da-n neamul nostru nu te-arunci deloc! Hai, Mărie, hai cumnată să scoatem din ladă ştergarele şi să le punem lumânări. Las-o pe nebuna asta că i-au plecat minţile cu sorcova!

  • Boabe mari de lacrimă se rostogolesc pe obrajii palizi ai Măriei. Se ridică uşurel, cu capul plecat şi iese din bucătărie sprijinită de cumnata ei. În urma lor, muierile îşi fac cruce şi se ridică pe rând să iasă afară. Îşi scuipă în sân, ca de ucigă-l crucea şi se strecoară pe rând în urma lor. Le apasă purtarea atât de urâtă şi nerecunoscătoare a acestei fete.

    Şi Măria asta, s-a gândit să adune avere să aibă fie-sa, să nu sufere ca ei! Nici copii n-a mai făcut, să nu fie nevoiţi să-mprăştie adunătura. Iar asta, după ce că-i urâta ca dracu, are şi sufletul la fel de negru! Vezi, de-aia e bine să facă omul copii câţi îi dă Domnul! Laşi unul să-i dai tot şi crezi că la bătrâneţe o să aibă grijă de tine şi-o să-ţi fie recunoscător, iar el dă cu tine-n şanţ. Unul, măcar, să mai fi avut şi Măria, n-ar mai fi îndrăznit fie-sa să se poarte aşa cu ea! Eheee!

    • Hai, fă, să stăm cu Mărin, că e ultima dată când mai avem ocazia şi straşnic flăcău a fost!

    Scaunele ce-l păzeau singure pe Mărin se umplură dintr-o dată.

    4 comentarii

    Decembrie 28, 2015 · 11:50 am

    Haine grele -3

    O maşină opreşte într-un târziu la poartă. Din ea coboară vesele două fete blonde, cu ochi mari şi zâmbete luminoase. Deschid poarta cu zgomot şi aleargă fericite pe alee. Câinele latră vesel în lanţ. Când ajung la uşă scutură încălţările cu zgomot şi strigă:
    – Maamaaiiieee! Taataaiiieee! Pe unde umblaţi?
    Bătrâna aude şi se trezeşte speriată. „Au venit copiii şi eu n-am terminat nimic!” De emoţie o apucă tremuratul. Se ridică cu greu de pe pernă şi iese să-şi întâmpine odoarele.
    – Da, maie, scumpele mele! E aici măiţa voastră!
    _ Săru’mâna, mamă! Gata pregătirile?
    – Aproape, muică! Aproape! Ajunserăţi şi voi! Hai să vă-ncălziţi un pic c-oţi fi osteniţi de pe drum!
    – Acuşica, să descărcăm şi noi bagajele. Da tata unde e?
    – Era pe bătătură pe la oi, făcea un pic de curăţenie.
    – Nu se vede.
    – O fi plecat cu gunoiul. E căruţa în bătătură?
    – Da, nu e plecat. Lasă că-l găsim noi! Hai Dorele să descărcăm porbagajul.
    Dorel se conformează. Nu înainte de a-i da un îndemn soacrei.
    – Mămică, vezi de pune şi mata să fiarbă nişte ţuică de-aia de-a bună, de-a pus tataie deoparte astă-vară. Mi-e sete!
    Adevărul e că i se cam uscase gâtul de când nu băuse nicio înghiţitură de alcool. Până nu şi-au luat maşină abia îl aduna nevasta de prin şanţuri. Când s-au văzut cu ea în faţa blocului, muierea i-a spus scurt:
    – Din momentul ăsta, dacă mai bei, te-ai lins pe bot de tot ce-am adunat în viaţă. Ori te cuminţeşti şi ai grijă de noi, ori te las în şanţ. Acu’ te pui cu burta pe carte şi  înveţi să-ţi iei carnet. Eu nu voi pune în veci mâna pe volan să te aduc acasă, aşa să ştii!
    Normal că nu s-a lăsat de băut, doar nu era prost! A aprobat-o şi a doua zi a aterizat într-o margine de dâmb, undeva în drum spre casă. Acolo şi-a petrecut noaptea. Dimineaţă, când s-a trezit, nu mai avea nici pantalonii, nici pantofii, nici paltonul. Era însă plin de noroi din cap până în tălpi şi îngheţat bocnă. O săptămână întreagă a zăcut cu febră.

    Când a ajuns acasă, în halul în care era, nevastă-sa nici n-a vrut să-i deschidă uşa. A aşteptat pe scară până a plecat ea la serviciu şi le-a mituit pe fete să-l primească în casă. A făcut o baie şi s-a băgat în pat, apoi s-a rupt filmul. S-a mai trezit la spital după o săptămână. Singur. Făcuse aprindere la plămâni de la noaptea aia de pomină. Muierea şi copiii nu l-au vizitat nici măcar o dată. Nici un telefon să vadă cum se simte n-a dat, ingrata! Când s-a întors acasă era mai slab cu zece kg şi palid de ziceai că acu’ stă să moară. Sanda i-a deschis uşa, s-a pus în faţa lui cu toate cele 120 de kg ale ei şi mâinile în şold şi l-a întrebat:
    – Mai bei?
    – Mă. muiere, tu ce vrei să spui io acu? Că nu mai beau în viaţa mea nimic? Ştii bine c-ar fi minciună.
    – Bine. Ai voie să bei doar acasă, câte un pahar pe seară şi doar dacă beau şi eu cu tine. În cârciumă nu mai ai ce căuta. Dacă mergem la o nuntă sau petrecere, trebuie să fii în stare să mă aduci înapoi. Dacă se mai întâmplă o singură dată ce s-a întâmplat acum, să uiţi unde e uşa asta. Ne-am înţeles?
    Dorel era prea slăbit în momentul ăla să se certe cu ea. Nici n-ar fi avut câştig de cauză. A dat din cap, resemnat şi ea l-a lăsat să intre în casă. Fetele, mititele pe atunci, n-au vorbit cu el o săptămână. Ce le-o fi spus afurisita de muiere, ce le-o fi băgat în cap, n-o să ştie niciodată. Ştie doar că până nu le-a dat ea aprobare, nici măcar o cană de apă nu a văzut de la ele. A mai zăcut o săptămână în patul din dormitor, străin în propria casă. De câte ori striga la fete se făceau că nu-l aud, de voia s-o ia în braţe pe aia mică, începea să urle ca muşcată de şarpe.

    Îi venea să dea cu toate de pereţi, dar era suficient să se uite în ochii mici şi porcini ai nevestei lui care-l săgetau de sub sprâncenele încruntate, ca să-şi dea seama ce soartă îl aşteaptă de-ndrăzneşte să-şi dea drumul nervilor. Înghiţea în sec şi se ducea înapoi în camera de izolare. După ce şi-a revenit şi-a început din nou lucrul a încercat să mai vină acasă cu câte o sticlă de vin sau bere. În cârciumă n-a îndrăznit să mai calce, îşi ocolea vechii prieteni de pahar de departe. Ajunseseră toţi şantieriştii să râdă de el că e sub papucul nevestei! Să vină ei să stea cu ea dacă sunt aşa bărbaţi cum se dau!

    Dar acasă şi-ar mai fi pus şi el un păhărel. Mai venea frate-său de pe la ţară cu câte o damigeană de vin, o sticlă de ţuică de la ăi bătrâni. Dacă le lăsa în cămară şi bea doar la masă cum a promis, toate erau bune. Dacă îndrăznea să bea un pahar în plus înainte de-a ajunge ea acasă, ieşea un scandal de băteau vecinii în ţevile de la calorifer. Avea saşia lui de muiere un nas de copoi! Îl mirosea imediat! Se ducea, vedea că lipseşte din băutură, lua sticlele rămase şi vărsa tot în chiuvetă. Îi venea s-o strângă de gât la propriu!

    O dată chiar a încercat să-i sară în spate pe la spate s-o ia de păr şi să-i tragă câteva scatoalce, să-l ştie de bărbat! A şi reuşit să-i dea vreo doi pumni cât a luat-o prin surprindere. Dar şi când şi-a revenit ea şi s-a smucit o dată, a dat cu el de perete. Apoi i-a înfipt mâna aia bărbătească în gât şi l-a ţintuit acolo până a început să se zbată ca un pui de găină. Era să facă pe el atunci, a crezut că nu mai are scăpare! Zdrahoana nu zicea nimic, doar îl fixa cu privirea. Nu schiţa niciun alt gest, nu îi se mişcau nici măcar nările ca să se simtă că respiră. Doar strângea degetele ca pe o menghină în jurul gâtului lui şi-l fixa cu ochii ăia pe jumătate închişi în timp ce din colţul gurii curgea un firicel de sânge şi locul unde el o lovise cu pumnul începea să se umfle şi să se învineţească. Parcă nici n-o atinsese, nu simţea nimic!

    El dădea din mâini, din picioare, încerca să-i desfacă mâna cu toată puterea rămasă, iar ea parcă era un robot de metal cu picioarele sudate de mozaicul bucătăriei, decisă să-l bage cu totul în zidul de beton şi să-l uite acolo, să nu mai ştie nimeni de el. I-a dat drumul abia când ochii îi ieşiseră din orbite ca la melc. Brusc. El s-a prăbuşit pe podea şi ea i-a mai tras un picior în boaşe.
    – Data viitoare te omor. Atât i-a spus, iar pe el l-au trecut fiori reci pe şira spinării. A fost singura dată când a ridicat mâna să dea în ea. Şi-a învăţat lecţia şi de atunci nu i-a mai ieşit niciodată din cuvânt. Şi-a luat carnetul, plecau împreuna prin ţară, în mici vacanţe, în concedii, la câte un sfârşit de săptămână, râdeau, glumeau, se completau unul pe altul când erau în public, practic erau cuplul perfect. Nici s-o înşele n-a îndrăznit vreodată deşi ochii îi fugiseră de câteva ori la nurii unor colege mai feminine şi mai bine dotate ca zdrahoana lui pe jumătate bărbat. Se uita însă seara în ochii ei mici şi îngropaţi în grăsime şi avea senzaţia că deja ştie tot şi că, dincolo de rânjetul ce se voia zâmbet ochii îi şoptesc „Data viitoare te omor”.

    Se scutura Dorel ca de vise rele şi îi trecea îndrăgosteala pe loc. Cu timpul au început să bea cot la cot când prindeau ocazia. Niciodată însă nu mai uita de el şi nu mai ajungea să doarmă prin şanţuri. Se abţiguia, râdea, făcea glume porcoase şi mergea la culcare imediat ce ochii nevestei îl fixau. Atunci ştia că distracţia s-a terminat şi e cazul să bage cornu-n pernă şi să se trezească. A doua zi nici nu îndrăznea să se plângă de durere de cap! Lua pe furiş o pastilă şi un pic de cărbune medicinal, să-şi potolească stomacul, zâmbea şi părea că nimic nu s-a întâmplat.

    Doar la socru-său îşi mai permitea şi el să sară calul, uneori. Ştia că de faţă cu bătrânul jandarmul lui nu va scoate un cuvânt nici picată cu ceară. De-asta îşi şi permitea să comande de băut mai bine ca la el acasă.
    – Să vină tac-tu să scoată, mumă! Tu ştii că eu nu pot să umblu la damigeana de ţuică!
    – Mă duc să-l caut. L-am strigat şi nu-mi răspunde.
    – Du-te. O fi pe drum, cu vreun vecin, vezi şi tu. Eu la oi îl ştiam.
    – Tăticuleee! Ce faci, bre? Ştiai că vin şi te-ai ascuns? Hai de scoate colo un ibric de ţuică să fierbem, să bem şi noi, că-mi e sete şi frig de pe drum!
    În bătătura, prin ceaţa ce se tot aşeza valuri-valuri, doar tăcerea îi răspunde. În grajd calul fornăia pe nas, în cocină porcii se înghionteau unul pe altul încercând fiecare să intre la mijlocul grămezii să se încălzească, curcile îl priveau când cu un ochi când cu celălalt, curcanii se înfoiaseră şi gâfâiau ţanţoşi, încercând să-l impresioneze. Grivei dădea din coadă şi sărea bucuros în lanţ, dar nicio mişcare de om nu se simţea. Hm… ce ciudăţenie.
    – Bă, tăticule, bă! Pe unde eşti de nu răspunzi? Te ascuzi de musafiri, ai?
    Tot strigând intră în curtea animalelor. Aprinse becul în grajd şi-l întâmpinară doar vaca mugind şi calul bătând din copite, la poartea din vale uliţa era pustie. Nicio mişcare de drum. În dreapta porcii veniseră curioşi lângă gard, poate-poate or primi ceva de mâncare, iar oile rumegau liniştite, cu capul în pământ, fără să le pese că trece un om pe lângă ele.

    Doar undeva, aproape de iesle, berbecul împinge cu coarnele în ceva întins pe jos. De curiozitate, Dorel deschise poarta şi se apropie cu sfială de berbec. Când îşi dădu seama în ce loveşte berbecul, înlemni.
    – Săndicăăăă!! Fa, Sandă! Mămiiiccăăăăă! Ieşiţi fă afară, acu’! Ce dracu faceţi acolo?!
    – Ce-ai, Dorele, eşti nebun? Ce strigi în halul ăsta, să te audă satul?
    _ Hai, fă, afară, că tăticu e mort în bătătură!
    – Îuuuu! Ce zici tu acolo, Dorele? Ce zici?
    – N-auzi , fă, eşti surdă? Hai dracu’ncoa, că tac-tu e ţapăn în bătătură! Adu o lumânare să-i aprindem la căpătâi şi hai să-l luăm de-aci că îl face praf berbecul ăsta!
    _ Vai de capul meu, lumeeee! La ce venii io acas’ să-l găsesc pe taica mort! La ce nu ajunsăi mai devreme, să-l fi scăpat! Muuuumăăăă!! Făă, mumă! Fă, tu stai liniştită în casă şi taicuţul e mort pe bătătură?! Săriţi, lume, că muri taica!! Săăăăriiţii!!

    Un comentariu

    Decembrie 27, 2015 · 12:18 pm

    Haine grele- 2

    • Ia, te aşteptam, Moarte. Fată, sinceră să fiu, nu prea mă mai amuz ca la început. Prea au devenit ăştia resemnaţi cu toţii. Ce-ai zice să verifici lista aia, nu poţi face loc pentru încă un suflet? Plătesc bine, ştii şi tu că nu-ţi rămân niciodată datoare!
    • Hai că o să mă uit şi-ţi fac şi hatârul ăsta, dacă pot. Acum rămâi cu bine, că am o livrare urgentă de făcut!

    A zburat grăbită moartea, şi-a frecat mâinile bătrâneţea. Ştia ea ce ştia, că moartea se ţinea tot timpul de cuvânt. Dacă-i promisese, atunci se va întoarce, cu siguranţă!

    Şi s-a întors moartea într-o iarnă, pe la Crăciun, aşa. Tocmai ce tăiaseră oamenii porcii de ignat, cârnaţii atârnau cuminţi unul lângă altul pe culme, la uscat, şuncile se macerau în borcanele cu sare şi usturoi de belşug, sarmalele fierbeau la foc domol, cozonacii se coceau în cuptoare, colacii râdeau aurii în târne, aşteptând să fie împărţiţi, copii suflau pe geamuri făcând cercuri mari de abur pe care le curăţau apoi cu degetul, aşteptând să ningă ca să poată lustrui tălpicile săniilor pe coastă, satul se pregătea de sărbătoare. Era aşa o tihnă mare şi-o voie bună cu miros de fum alb de brad şi ţuică fiartă pe plită, amestecate cu mâini îngheţate, behăitul oilor din târlă, mugetul vacilor ce-aşteptau să fete cu ugerele fierbinţi pline de lapte gras, căciuliţe şi veste de lână, broboade trase peste ochii şi gurile bătrânelor ce-şi iţeau capetele pe după garduri când trecea pe drum câte o jună cu genunchii roşii la vedere. Până şi bătrâneţea Măriei adormise la căldurică, pe cuptorul încins.

    Mărin îşi făcea de lucru prin târla oilor. Le curăţa ieslea şi aduna beţele lucioase ale cocenilor goliţi de frunze. Mai striga la câte o oaie, le căuta ugerele pline pe sub lâna lungă, să vadă când o să fete, se mai contra cu berbecul. Îi plăcea să-l ţină de coarne şi să-l simte cum se încordează şi-mpinge în joacă în palmele lui. Şi berbecul ştia de joacă şi-i era drag să-l privească, falnic, cu coarne întoarse şi privirea atentă prin târlă. Când nu-l băga în seamă, dragul de el venea prin spate şi-i trăgea câte un cap în turul pantalonilor, să ştie cine-i şeful acolo. Mărin râdea şi-l înjura în glumă, iar berbecul mai lovea o dată. Era o prietenie ciudată între ei, încă de pe vremea în care, mieluţ cu pete negre pe botic fiind şi iarna cruntă atunci când s-a născut, Mărin l-a învelit în cojoc şi l-a luat în casă. să-l încălzească lângă plită. Berbecuţul s-a încălzit şi i-a venit foame. Cum Mărin stătea pe marginea patului cu saltea de paie şi picioare bine înfipte în pământ, s-a dus la el şi-a început să-i sugă din dimia pantalonilor. Atunci sufletul omului s-a topit şi mielul a scăpat de cuţitul ce l-ar fi aşteptat de paşti cu siguranţă. A crescut berbecul ăsta mai mult în casă şi-n braţe de om şi iată, au trecut de-atunci cinci ani şi tot în bătătura asta este.

    Tare-i mândru Mărin de gospodăria lui frumoasă. Mult a muncit până a ajuns aici. Nimeni nu ştie câte zile a tras nemâncat şi câte nopţi n-a dormit să pună ban pe ban să dea şi el înainte. Sărac lipit pământului a fost! A crescut orfan, din mila neamurilor şi s-a însurat devreme să aibă şi el un suflet cald lângă el, să aibă cui să-i spună când îl doare şi pe umărul cui să plângă când viaţa îl îngenunchiază. Nu-i vorbă, c-a avut şi noroc. Bună i-a fost Măria, bună şi iubitoare! A tras cu el în rând la coasă şi la sapă, a pus cărămidă pe cărămidă, a ţinut casa ca paharul şi-a îmbrăcat-o cu mâna ei. Mulţi le-au scos vorbe şi i-ar fi vrut îngenunchiaţi şi despărţiţi, dar nu le-a ieşit! Ei s-au ştiut doar unul pe celălalt şi au dat înainte. A fost greu, a fost şi frumos. Nopţile cu lună petrecute în câmp, la păzit grădina, culcaţi pe ţol, unul lângă altul, sub cerul cu toate stelele lui, când se iubeau cu patimă şi nu-i ştia decât luna cu lumina ei şi sfinţii din cer, zorile care-i prindeau adormiţi şi-i acopereau cu roua lor, de-i împingea unul în altul până se făceau tot unul, bucuria cu care se trezeau dimineaţa şi cum se învârtea ea fericită pe lângă foc să pregătească prânzişorul cât soarele încă nu se trezise, ca să apuce să muncească pe răcoare, până nu cădea căldura peste creştete în crucea zilei. Numai pentru asta şi-a meritat toată truda!

    Au ridicat zidurile casei cu mâinile lor, şi-au făcut şi ei copil, să aibă cine-i moşteni şi acum nu le trece nimeni pe dinainte. E mândru şi de fata aia a lui, deşi habar n-are cum de-a ieşit aşa, omănoasă, de seamănă mai mult cu un bărbat decât cu o femeie. Da’ las că bună a fost aşa. A ştiut el Dumnezeu când le-a trimis-o! Cât doi băieţi a făcut şi mult ajutor au avut din partea ei. Când erau ei plecaţi la câmp, singură ţinea gospodăria! Nu s-a plâns niciodată. A muncit ca un bărbat, cot la cot cu ei şi când a fost să se mărite l-a ascultat cum n-ar fi ascultat alta! El i-a ales bărbatul şi n-a ales rău, uite-o fericită!A avut şi ea, ca alte fete, unul de care s-a îndrăgostit în tinereţe. Un ingineraş pe care-l lua vântul pe sus când suflai peste el. Le stătea rău împreună, ea un zdrahon de fată iar el o răgălie de om palid şi neputincios. Cum ar fi făcut casă cu el? Da, fata a fost cuminte. L-a lăsat să plece şi l-a luat pe ginerele ăsta de l-a ales el. Sărac a fost şi ginerele, dar nu mai conta, că aveau ei de toate de acum. Dar era înalt, prezentabil, maistru la intreprindere, om dintr-o bucată. I-a dat zestre bună şi acum are două nepoţele de se uită la ele ca la soare! Asta-i viaţa, oameni buni. Să tot trăieşti!

    Fruntea i se întunecă de umbra unui gând. Ce-o să facă el cu muierea asta a lui, că în curând rămâne fără ea!? O vede cum se topeşte pe picioare şi-a ajuns umbra a ce-a fost odată Măria lui iubăreaţă şi harnică. Acum, când iese afară, în aerul tare al dimineţii, pune cojocul pe ea şi pe cap leagă trei broboade groase! Nu e zi de la Dumnezeu să nu se plângă c-o doare capul! La vară, fie ce-o fii, o duce la băi! O s-o pună pe fie-sa să-şi ia concediu să vină să aibă grijă de casă şi gospodărie şi-o duce la Techirghiol, să vadă şi ea marea şi să facă băi cu nămol. Şi-aşa, până acum n-au ştiut decât să muncească, e cazul să se mai răsfeţe amândoi.

    A venit timpul să aibă grijă de ei acum. O să vadă ce face cu animalele astea, la anul o să le mai reducă, iar pământul o să-l treacă pe tot ginerelui, să-l mai muncească şi ei. O să-şi păstreze o văcuţă, zece oi, un porcuşor, calul şi grădina din vale, din marginea satului. Le ajunge atât. Cu câteva gâini şi curci se descurcă de minune. Au muncit destul. Uite cât de greu e de unul singur pe bătătură, să cureţe, să dea de mâncare tuturor animalelor, să le care apă, să cureţe din nou. Nu apucă să intre în casă la căldură decât la masă. I-au crăpat mâinile de ger şi-l dor ca naiba când pune mâna pe coada lopeţii şi pe găleata de apă. Are crăpături adânci din care dă sângele când strânge pumnul. Ce-o fi greşit el în viaţă să se chinuie aşa acum?

    Ceaţa vine valuri-valuri peste bătătură, peste curcile zgribulite, peste om şi oi şi aşează ace mari, albe de chiciură pe garduri, iesle, în lâna oilor, pe sprâncenele şi barba bărbatului. Un frig mare îi trece ca un fior pe spate şi-o durere ascuţită prin piept. Se opreşte, priveşte speriat în jur şi-ncearcă să respire repede, să-şi acopere durerea aia ca o gheară înfiptă în piept. Prin minte îi trece o spaimă şi-un gând îngheţat ca ceaţa ce se lasă peste sat. „Ce mama mă-sii e asta? Doamne, ce-ai de gând cu mine??” Lângă el, oile rod liniştite capetele subţiri şi moi ale cocenilor golaşi. Răsuflarea lor caldă iese în abur pe nări şi umezeşte lemnul ieslei ce-ngheaţă aproape instantaneu. Berbecul îl priveşte ciudat. Undeva, în văzduh, ascunsă în ceaţă, croncăne speriată o cioară. Cocoşat de durere, bărbatul se lasă uşor într-un genunchi, apăsând tare cu mâna locul dureros din piept. Inima se zbate să iasă afară, picioarele i-au îngheţat şi-au înţepenit, aerul nu-i ajunge. Deschide gura larg, să-l soarbă cu sete, să-şi umple plămânii ce refuză să se mai mişte. Corpul i se înmoaie şi omul cade pe o parte, privind cu ochi fixi un petec lăptos de cer pe sub care vede umbra întunecată a morţii şi-i simte răsuflarea îngheţată pe faţă. Moartea întinde mâna şi-l atinge, furându-i sufletul. „Ce-ai de gând cu mine, Doamne? Ăsta să fie sfârşitul? Cui rămâne Măria mea??”

    Ultimul gând şi-ultima întrebare zboară speriate în urma morţii ce-şi ia tainul de vieţi nerânduite. Găsise loc pe răbojul ei tocmai pentru sufletul lui. Pe prispa rece, învăluită în ceaţă, Bătrâneţea, parşivă, hohoteşte. În casă, moleşită de căldură, cu o durere insuportabilă în ceafă, Măria şi-a pus un pic capul pe pernă şi-a închis ochii. Nici o umbră nu i-a întunecat gândurile, în afara durerii ce-i devenise chiriaş permanent. În sobă arde vesel focul, pe plită fierbe bolborosind oala cu sarmale, pe margine stă la cald cana de ceai din care să se încălzească Mărin când va intra în casă. Miroase a pâine proaspătă, sarmale, cozonac dospit şi-a Crăciun. Afară, între oi, miroase a moarte.

    *

    Va urma

    10 comentarii

    Decembrie 21, 2015 · 10:16 am

    Haine grele

    Bătrâneţea se prăvăleşte peste om ca o stâncă desprinsă din coasta muntelui. Nu-ţi strigă să te fereşti, nu te avertizează.

    Ei, îţi mai trimite ea din când în când câte un mic semn, câte o durere de încheieturi pe care tu o pui pe seama vremii, câte o slăbiciune cu care să te duci la doctor şi-apoi să-i ignori sfaturile, câte un fir alb la tâmple pe care-l smulgi cât poţi, apoi, după ce-şi cheamă tot neamul şi-ţi înfloresc alb perciunii îl dai cu vopsea permanentă, dar niciodată nu e ceva serios, demn de luat în seamă. Tu te-ai aştepta să-ţi tragă câteva palme, să te trezească, să-ţi pună piedică să te rănească, să curgă sânge. Atunci parcă-parcă ai privi şi-n sus şi-ai vedea bolovanul cum stă în echilibru precar pe vârf. Ţi-ai lua măsuri de siguranţă, ai urca pe coasta abruptă să-i pui proptea sau măcar ai ocoli locul!

    Da’ ce-i proastă bătrâneţea asta? S-o credeţi voi! E deşteaptă, e parşivă, e ca un câine de pază ce se fereşte din calea ta şi te muşcă de picior pe la spate tocmai când ai crezut c-ai scăpat de el.

    Asta-i bătrâneţea omului şi aşa a venit şi peste Măria. A trecut ca o boare prin crengile caisului de lângă fântână, s-a-nvârtit de două ori pe lângă casă şi i s-a aşezat pe umeri. A prins-o nepregătită şi i-a pus piedică. Era gata-gata să cadă în nas, noroc că avea paşii mărunţi, a jucat un pic pe loc, cu mâinile fâlfâind în lături şi-a scăpat.

    batrana

    -Ai, fă, grijă, că-ţi spargi dracu’ capul! Nu mai ştii să mişti picioarele, ce mergi de parcă eşti împiedicată?

    S-a enervat atunci pe Mărin. Ce, asta era de râs? El nu s-a-mpiedicat niciodată în viaţa lui? Lasă că-l vede ea când n-o mai putea! O să-l lase să strige la ea din vârful patului că moare de sete şi-o să se prefacă surdă. Ha!

    Apoi, s-a mai împiedicat o dată. Trecea dintr-o cameră în alta, grăbită că trebuia să plece la câmp şi-un preş i-a pus piedica. S-a întins atunci cât era de lungă direct pe burtă. Buuff şi auu! Şi-a julit nasul şi-a umblat cu el aşa, plin bube, două săptămâni. Toată lumea o oprea pe drum.

    -Ce faci, Mărie, unde plecaşi? Ce-ai păţit la nas, cum l-ai rupt în halul ăsta?

    -Iete, m-am îmbătat şi io şi-am căzut în nas, ce-aveţi voi? Îi repezea şi oamenii tăceau.

    După încă o lună parcă nu-i mai părea glumă. Se pricopsise cu o durere de cap care n-o lăsa în pace nici zi nici noapte. Până la urmă a acceptat să meargă la doctor la oraş. A ajuns la policlinică într-o dimineaţă, pe la 10. A trecut pe la copii şi-a luat cu ea un nepot. Să nu fie singură. Parcă se simţea stingheră. Nu mai fusese la doctor de ani întregi.

    Când a chemat-o asistenta înăuntru şi copilul a rămas afară s-a simţit pierdută, apoi s-a bucurat că nu a fost şi copilul să audă ce prostii i-a spus doctorul ăla. Ea a intrat, s-a apucat să-i povestească ce şi cum şi el a trimis-o la psihiatru. În trei minute era din nou afară la copil, cu trimiterea în mână. Nu ştia dacă să plângă sau nu, ştia că ea nu-i nebună cum îi spusese doctorul ăla grăbit. Demenţă senilă, aşa îi zisese că are şi că trebuie să se trateze la psihiatrie. Ete, na!

    -Păi doar atât ai stat, mamaie?

    -Ia dă-l alimănitului, mumă! Hai acasă că n-am nimic!

    -Păi şi de ce ţi-a dat reţetă?

    -Nu e reţetă, e trimitere. Las-o încolo. Să nu mai spui nimănui. Hai să mergem.

    Au plecat. S-a dus la Mărin al ei şi i-a povestit din fir-a-păr toată păţania, ce-a zis nebunul ăla de doctor care nici măcar n-a avut răbdare s-o asculte, ce-a făcut ea, cu ce spaimă a rămas.

    -Fă, Mărie, bine-ai făcut! Auzi ce doctor turbat! Cum să ai încredere în el? Lasă, fomeie, că facem o cură de ceaiuri şi le zic io copiilor să-ţi mai ia neşte vitamine de-alea. Că ai văzut ce bine ţi-au făcut! Nu te mai duci la niciun doctor! Ce, tu eşti muiere nebună? Aşa arată o nebună? Uită-te la Miţa procuroarei cum umblă bezmetică pe străzi şi boscorodeşte cu pietrele pe drum. Tu eşti ca Miţa, ‘al dracu el de doctor prost!?! Ai? Tu ca Miţa ai ajuns? Stai , fă, liniştită, că nu-i ce zice el! Taci din gură, că ne tratăm noi singuri, nu e nevoie de doctori să ne spună c-am îmbătrânit la bătrâneţe! Şi-apoi, asta ar mai trebui, să afle satul că tocmai Măria mea e nebună, să ne facem de râs!

    Nu s-a mai dus niciunde. A rămas acasă. Mai lua câte o boabă de algocalmin, mai vitamine aduse de copii, mai ceaiuri de toate buruienile. Adunau toată vara de pe câmp să aibă din ce face ceai. Dimineaţa când se trezeau puneau oala de 2 litri pe foc pentru primul ceai al zilei. Adăuga în el şi tei, şi mentă, şi cimbrişor, şi gălbenele, şi coada calului. La grămadă, acolo. Îl beau amândoi în loc de apă. Când veneau copiii făceau două căni. Să ajungă. Şi-au mai trecut vreo doi ani aşa.

    Aproape că şi uitase ce-i zisese doctorul ăla. Doar din când în când mai tresărea când îi trecea aşa, ca-n vis, prin faţa ochilor, trimiterea către psihiatrie. Atunci o trecea un fior rece pe spinare şi se cutremura. Pe urmă se lua cu munca şi viaţa de zi cu zi şi uita.

    Da’ bătrâneţea deja se instalase comod. Degetele începuseră să capete noduri dureroase, picioarele se împiedicau din ce în ce mai des. Şi de-un fir de nisip era în stare să se împiedice! Când mergea pe drum o tot lua către dreapta. Nu-i vorbă, tot ţanţoş călca, tot cu spatele drept şi privirea vulturească în faţă era chiar dacă nu mai putea să vadă mai departe de doi metri în faţă. Ştia să distingă oamenii după voce şi nu se lăsa deloc. Nu voia şi pace!

    Să se apuce acum lumea s-o compătimească pe biata Măria? Peste cadavrul ei, poate! Şi totuşi… de la un timp până şi sapa-i părea greu în spate. Când punea oblanicul pe cap să aducă sacul cu dudău la găini, icnea. După aia, până seara nu mai era bună de nimic.

    Începuse să mai uite. Nu uita cine este, sau ce-a făcut luna trecută, uita ce-a făcut acu’ două minute. Punea oala pe foc şi se ducea la beci să ia legume să pună-n ea. Până ajungea la uşile beciului, uita de ce-a plecat de lângă plită. Stătea prostită în faşa uşilor de scândură vopsite frumos în roşu, încercând să-şi aducă aminte ce caută acolo. Se încrunta, îşi muncea creierul, nu găsea răspunsul şi se agăţa ba de o oală lăsată aiurea-n potecă, ba de-o buruiană ce trebuia smulsă, ba pleca pe bătătură să dea la porci, se urca după ouă, se mai certa cu câte o găină, mai vorbea cu ea însăşi cu voce tare, ca şi cum gândurile n-ar fi căpătat înţeles decât trecute prin filtrul urechii. Nici nu-şi dădea seama că o pot auzi şi alţii! Când se întorcea în bucătărie o lua de la capăt. Câteodată ferbea carnea şi ea nu mai apuca să pună ce trebuie în oală.

    Apoi a venit somnul. Ar fi dormit zi şi noapte şi cu cât dormea mai mult, cu atât mai obosită era. Ajunsese bietul Mărin să muncească singur. Măria lui, când o căutai, era în pat. Se mai enerva el, mai înjura, că de, om din carne şi oase era şi el şi obosea şi-i era greu de unul singur, dar de părut rău tot îi părea. Din când în când le mai spunea copiilor:

    -Mai luaţi-i, mă tată, nişte boabe de-alea de întărire. Nu mai poate, mă, deloc! Mă uit la ea cum şovăie pe bătătură şi mi se rupe sufletul! Cine-a fost muierea mea şi ce-a ajuns! A lăsat-o puterea de tot! O pierdem, tăicuţule, şi ce mă fac eu fără ea?!

    -Hai, mă tată, s-o luăm cu noi, s-o mai ducem la spital. Să mai facă nişte analize.

    -Lasă spitalul! N-are nevoie decât de un pic de ajutor! E sănătoasă în rest, doar putere nu mai are!

    Ţi se făcea milă de el, când te uitai cum se întuneca şi se făcea tot mai mic pe măsură ce-şi scotea la lumină gândurile. Se vedea că-l munceau mult şi că se simte neputincios. În momentele acelea părea şi el bătrân. Umerii i se aplecau şi ridurile-i săpau şanţuri adânci în obraz. Ajunsese să-i fie teamă de medici ca de nişte duşmani. Ei aveau si-i spună că muierea lui e nebună, ori el ştia bine că nu-i aşa. Ce, el nu vedea că are mintea întreagă? Mai înceată, dar întreagă! Putea sta de vorbă cu ea ca pe vremuri, puteau face de toate împreună, nu avea nicio problemă. Doctorii ăia sunt nişte măcelari şi atât! Ei, dac-ar mai fi trăit nea Mihai, doctorul care l-a tratat pe el de ficat, altfel ar fi stat lucrurile… O ducea la el şi-o făcea bine! Acum la ăştia nici nu vrea să audă!

    Îi aduceau copiii vitamine de tot felul, suplimente alimentare, tot ce aflau c-ar face bine la slăbiciunea aia a ei. Ea le lua când apuca, când îşi aducea aminte, dacă-şi aducea aminte.

    -Păi ce faci, mumă? N-ai luat pastilele astea, pentru ce ţi le-am adus? Am dat banii pe ele degeaba?

    -Ia, am uitat să mai iau… Mai aduceţi-mi şi voi aminte, mumă, că io-s bătrână şi mai uit.

    -Cum să-ţi aduc aminte? Să te sun în fiecare dimineaţă când mă trezesc să-ţi spun să iei pastilele? Le ai lângă mata, aici, pune-le lângă pat să nu le uiţi!

    -Iote, le pun, nu mă mai certa! O să le iau!

    Lua două-trei, apoi iar uita. Le aruncau copiii pe rând şi-i aduceau altele care aveau aceeaşi soartă.

    Hârca de Bătrâneţe ce coborâse atât de brusc pe umerii Măriei îşi râdea de toţi aşa cum voia. Se distra, bătea din palme şi râdea pocnindu-se cu palmele pe genunchi ca un şmecheraş de cea mai bună glumă. Măria nu-şi mai dădea seama cât de rău a ajuns, Mărin devenise ursuz, nervos, veşnic nemulţumit, tinerii nu ştiau între ce obligaţii să se mai împartă.

    Asta până când moartea a trecut în zbor peste casa lor. Era grăbită, fugea cu poalele-i negre în vânt, să preia sufletul unui copil abia născut. Nu apucase mititelul nici să ia două guri sănătoase din aerul acestei vieţi, să-şi fi umplut plămânii. A plecat aşa, însetat de viaţa ce nu l-a vrut. La întoarcere o aştepta în poarta de tablă ruginită Bătrâneţea Măriei.

    -Bună ziua, Moarte!

    -Bună ziua, bună ziua! Da ce stai, fa, în poartă? Te-ai plictisit deja, vrei să pleci?

    *Va urma.

    Un comentariu

    Decembrie 20, 2015 · 11:07 am

    Povestea lui Nu ( aproximativ aşa cum am aflat-o)

    nu-logo-svartAcum câteva zile în urmă Nu a poposit pe marginea patului meu şi-a adăstat cât să-mi spună povestea lui. Păcat că atunci dormeam şi n-am fost în stare să o reţin aşa cum trebuia. M-am trezit şi luată viaţa de zi cu zi, n-am avut timp s-o scriu atunci. Am amânat pentru zilele în care voi fi mai liberă. Dar zilele au trecut, eu am fost tot ocupată cu cifre, calcule, facturi, programe, declaraţii, că bietul şi bătrânul Nu s-a supărat pe mine. El spera să-l fac cunoscut, să devină celebru în urma poveştii pe care mi-a încredinţat-o. Iar eu, muritor fără minte, am amânat-o până am uitat pasaje întregi din ea.

    Mea culpa, măi Nu! Îmi pun cenuşă-n cap, e bine?! Cum ai vrea să trăiesc dacă nu muncesc, ia spune-mi tu? Că NU vii niciodată la mine atunci când trebuie, să mă împingi în faţă! Nu te opui niciunui abuz asupra minţii şi integrităţii mele! Atunci te faci mic şi te ascunzi după fusta bunicii, fi-r-ai alimănitului să fii tu! Atunci nu mai eşti deloc vocal, te duci la alţii mai cu tupeu! Nu-ţi place de mine că-s prea moale şi prea iertătoare. Dar poveşti vii să-mi spui, să te fac celebru pretinzi, ai? Ei, să vezi ce celebritate o să-ţi dau eu ţie de n-o s-o mai poţi duce! Hm!

    Să începem, deci. Nu (e un prenume ca oricare, nu un „nu” obişnuit, luaţi aminte!) s-a născut ca orice fiinţă pe lumea asta, dintr-o mamă NU mare şi un tată NUU chiar mai mare decât mama. Era un Nu mititel-mititel, ca o şoaptă de amor, ca un gângurit de prunc alăptat la sân. Şi chiar gângurea şi el ca un prunc normal ce era şi privea cu dragoste în ochii mamei NU atunci când îl alăpta. Nu prea ştia el ce se întâmplă pe lumea asta în care venise cam pe nepusă masă, fără să-şi fi dorit. Că nu a cerut el să se nască şi mai târziu, când viaţa l-a izbit prima dată în piept, chiar i-a reproşat asta mamei NU, printre lacrimi amare.

    • De ce m-ai adus pe lumea asta să mă lovească viaţa în piept aşa de mititel? Eu nu am vrut să mă nasc, tu ai vrut, tu! De ce nu m-ai lăsat acolo, în liniştea de dinainte de lume?

    Mama NU, necăjită şi rănită, l-a certat blând.

    • Dragul meu Nu, să nu vorbeşti cu păcat! Nu eu am cerut să te naşti, mi-ai fost trimis de sus, de Zeu şi nu puteam să refuz. Ce-ai fi vrut să zic „Nu, Zeule, nu vreau să-l nasc pe micul meu NU?” Cum ar fi sunat asta? Hai, spune-mi! Vezi că habar n-ai? Şi apoi, dacă refuzam, tu nici măcar nu ai fi rămas acolo, prostuţule! Ar fi trebuit să te omor şi ai fi fost mort ca toţi morţii, în întuneric. Asta voiai să fac?

    Lovit în orgoliul lui de Nu mititel, Nu dădea din picioare şi se tăvălea pe jos, cerând să i se facă dreptate. Voia ca viaţa să fie pedepsită exemplar pentru nesocotinţa de care a dat dovadă lovindu-l în piept tocmai pe el, moştenitorul clanului NU. Voia s-o doară, să simtă şi ea cum e să te lovească cineva cu capul în piept, ca un berbec cu coarne. Să rămână şi ea fără aer cum rămâsese el preţ de câteva secunde. Nimeni nu-l putea însă ajuta şi Nu a promis răzbunare.

    Era încăpăţânat tare Nu al nostru mititel şi drăgălaş. Arăta el inocent şi dulce ca orice copil mic, dar avea de pe atunci caracterul puternic al strămoşilor săi care se opuseseră de-a lungul vremii oricăror năvăliri barbare. Păi, când străbunicul lui a urlat la Mărăşeşti „ Pe aici NUUU se trece!”, apoi nimeni n-a mai trecut de el! Asta ştie oricine a învăţat cât de cât istorie la şcoală. Erau puternici strămoşii lui! Până şi stră-străbunicul lui, aşa bătrân şi înapoiat cum era el devenea fiară în faţa năvălitorilor, şi-i împingea pe oameni de la spate să-şi lase avutul şi să fugă în păduri ca să-şi scape viaţa. Să fi văzut cum ardea el holdele şi otrăvea fântânile ca să NU mai aibă cotropitorii cu ce să-şi adape caii şi ce să le dea să mănânce, să moară pe drum! Păi, cum altfel să fi rezistat oamenii pe aceste meleaguri fără indispensabilul NU? Locurile astea ar fi ajuns demult tărâm de poveste, altfel!

    E adevărat că părinţii lui erau nişte palizi urmaşi ai vajnicilor strămoşi. Trăiau şi ei ca orice om normal cu bucurii şi necazuri mărunte, fără să facă caz de originea lor îndepărtată şi celebră şi fără să se împotrivească prea tare vicisitudinilor vieţii. Atunci Nu cel mititel a avut o revelaţie. A ştiut că s-a născut cu un scop, că n-a venit pe lume pentru că aşa au vrut părinţii lui, ci a venit să facă istorie! Să schimbe lumea, s-o ducă pe alte culmi, în altă dimensiune! Asta şi NU alta era menirea lui de Nu proaspăt lovit cu capul în piept de viaţă.

    Drept urmare a tăcut spre bucuria mamei NU care nu mai ştia cum să-i liniştească plânsul ce-o făcuse de ruşine în mijlocul străzii şi-i atrăsese oprobiul public. Încercase ea să se scuze timid faţă de trecătorii oripilaţi de un asemenea comportament.

    • Vă rog să-l iertaţi, e şi el mic, NU ştie cum e viaţa asta. NU a învăţat încă să se ferească de lovituri.

    Oamenii o priveau oricum cu reproş şi o arătau cu degetul, acuzând-o.

    • Păi învaţă-l cucoană! Învaţă-l, că de-aia l-ai făcut! Să ştie ce e respectul şi să NU mai deranjeze oamenii de bună credinţă ce şi plimbă grijile şi nevoile şi neamul pe stradă! Oamenii Nu au nevoie de astfel de elemente răsfăţate şi retrograde! Oricine poate pricepe cum e viaţa! Oricine ştie că te loveşte dacă Nu eşti calculat şi Nu stai în banca ta! Tocmai el s-a găsit să NU ştie??
    • Înţeleg, vă înţeleg… N-o să se mai întâmple, promit! O să fiu mai atentă şi o să ştiu să-l învăţ ceea ce trebuie. Am greşit, e vina mea de mamă că l-am cocoloşit şi NU l-am lăsat să vadă partea neagră a vieţii. Vă rog să mă iertaţi.

    Aşa se umilise mama lui pentru el, atunci, când toată lumea era revoltată pentru comportamentul lui iresponsabil. Şi erau vremuri grele tare. Oamenii erau veşnic încruntaţi şi umbrau pe stradă cu barda de brâu. Da, da. Avea fiecare câte o bardă grea şi bine ascuţită atârnată de brâu şi loveau cu ea în dreapta şi-n stânga de curgea sângele şuvoi când erau nemulţumiţi iar atunci când se apropiau de casă aruncau cu ea în poartă, ca strămoşii lor zmei, cu paloşul. Erau vremuri grele de tot, vă asigur! Nimeni Nu avea răbdare cu nimeni, mai ales cu o mamă NU prea îngăduitoare. Abia scăpase biata lui mamă din mâinile lor! Iar el, ingratul, s-a bucurat atunci de necazul ei. A fost răutăcios şi-a rânjit când a văzut atâţia oameni certând-o pe nefericită. Păi, NU-i tulburase ea existenţa liniştită din nefiinţă?

    Vremea a trecut şi Nu cel mititel a crescut precum Făt Frumos din poveste, într-un an cât alţii în şapte. S-a făcut un NU uriaş, de până şi tată lui NUU cel mare se uita la el ca la luna de pe cer! Şi când a crescut el suficient cât să aibă certitudinea că nimeni nu-l va mai putea lovi şi-a făcut bagajul şi-a plecat în lume, lăsându-şi biata mamă NU care ajunsese acum micuţă şi timidă aşa cum era el în fragedă pruncie (vedeţi bine, îmbătrânise şi ea, sărăcuţa) să plângă cu lacrimi amare şi să-l implore în genunchi să mai rămână acasă.

    • Ridică-te femeie, NU mai jeli atât! Eşti patetică, NU vezi? NU vreau să mai rămân, NU am de ce! Aşa i-a spus şi i-a întors spatele. După ce-a închis uşa în urma lui a dat un chiot de-au răsunat zările. Sărmanii lui părinţi au rămas cocoşaţi de durere, îngenunchiaţi în mijlocul casei. Se aveau din nou doau unul pe celălalt. Copilul lor frumos, uriaşul lor copil care crescuse într-un an cât alţii în şapte, plecase să cucerească lumea.

    O să mă întrebaţi acum ce s-a ales de Nu cel ce-a plecat în lume. Păi, ce să vă spun? Numai grozăvii a făcut! A intrat în toate casele de oameni normali şi i-a învăţat pe toţi să-l folosească cu succes pe „nu”. Noi muncim, NU gândim! Noi NU ne vindem ţara! Noi NU vrem să vină alţii să ne comande la noi în ţară! Noi NU vrem străini! Noi NU vrem să mai muncim, să muncească alţii! Noi NU, voi NU, ei/ele NU!

    Părinţii au început să le spună copiilor lor tot felul de „nu-uri”: NU ai voie acolo, dă-te jos că ai să cazi! NU învăţa prea mult că te prosteşti! NU vezi că toţi proştii ajung miniştri? NU vezi că banii nu se fac din cărţi? NU pune mâna că te arzi! NU vorbi când poţi să taci! Capul plecat sabia NU-l taie! NU face aia/NU face alălaltă/NU vorbi/NU protesta/NU trăi!!”.

    Asta cu NU trăi a fost cea mai mare realizare a lui. A fost lovitura de graţie pe care a dat-o ca un berbec cu coarne răsucite în pieptul vieţii. De atunci oamenii au ales calea cea uşoară a lui NU. Şi viaţa s-a făcut mică-mică-mică, pentru că toţi o alungau şi nimeni n-a mai vrut să aibă de-a face cu ea. Femeile NU mai voiau să nască prunci, bărbaţii NU mai voiau să se lege la cap cu responsabilităţi, copiii care erau deja născuţi NU voiau să mai asculte de nimeni şi NU voiau să mai respecte pe nimeni. Toată lumea trăia într-un NU perfect ca o sferă iar NU al nostru cel uriaş era foarte mulţumit.

    Aşa era şi când a poposit pe marginea patului meu, să-şi spună povestea. Tare infatuat şi plin de el era! Se împăuna cu toate realizările lui, gesticula, se înflăcăra şi a tot trebuit să mă dau din calea lui, de teamă să nu mă sufoce cu incredibila şi magnifica lui prezenţă. Vă spun sincer că mi s-a făcut frică! Eu, care nici măcar nu ştiam să-l folosesc pe NU! Eu, care nu ştiam să mă opun, să spun vreodată Nu atunci când oamenii mă rugau, m-am speriat şi-am pus mâna pe noptieră să caut ceva cu care să mă apăr. Am găsit andrelele cu care tricotam. „Sunt bune şi astea mi-am zis, chiar dacă sunt ele circulare. Pot face gaură în fiinţa lui umflată, dacă îl înţep cu putere!” Aşa-mi făceam planul, să apuc andrelele fără să mă vadă şi să-l înţep cu putere, ca să-l doară, să se sperie. Oricum nu avea cum să vadă ce fac, eu eram o gânganie micuţă pe lângă fiinţa lui umflată de sine. Nu era niciun pericol, mă temeam degeaba. Mi-am dat mâna în spate şi cu un curaj nebun, l-am înjunghiat cu andreaua. Aşa de uşor a pătruns în el, de parcă ar fi fost un stilet extrem de ascuţit! Atunci el a tăcut, s-a uitat mirat la mine şi a început să se desumfle. S-a desumflat şi s-a desumflat până a ajuns cât un Nu normal, cam bătrân, e adevărat, dar normal. Stătea acum gârbovit, cu părul cărunt şi barba albă pe marginea patului meu şi mă privea ca un bunic cu alzheimer care habar nu avea cum ajunsese acolo.

    • Eşti un prost, i-am spus! Tu, cel mai mare NU din istoria omenirii NU ţi-ai dat seama că oamenii au nevoie şi de DA din când în când ca să supravieţuiască! Te-ai umflat singur ca o gogoaşă şi ţi-ai fost autosuficient. Părinţii ăia ai tăi, aşa mici şi neînsemnaţi cum îi consideri tu, au înţeles asta mult mai bine ca tine! De-aia NU s-au opus când Zeul te-a trimis să fii copilul lor şi te-au crescut cu dragoste şi te-au lăsat că crezi că eşti cel mai mare şi mai incredibil NU din toate timpurile. Biet amărât! Ce-ai vrea să-ţi spun eu acum?
  • Aş vrea să-mi scrii povestea.

  • Uite, din respect pentru părul tău alb, o s-o scriu. O s-o scriu când o să am timp şi aşa cum cred eu de cuviinţă, NU cum vrei tu! E bine?!

  • E bine şi aşa… şi-a plecat. S-a ridicat cu umerii căzuţi şi s-a împrăştiat ca un fum, iar eu m-am trezit speriată cu durere de cap şi fruntea transpirată. Trăsesem o spaimă! Mi-am revenit între timp şi uite că mă ţin de cuvânt şi vă spun povestea lui. Pentru că eu NU sunt neserioasă. Vezi, mândrule NU că nu aveai de ce să te superi?

  • Nici voi să nu vă supăraţi că am mai băgat şi de la mine pentru că nicio poveste nu merită spusă dacă nu ştii să adaugi ceva şi de la tine.

    Şi gata. Am încălecat pe-o şea şi-am fugit la muncă! Da măi, că eu încă fac parte din categoria oamenilor care muncesc! Wow!

     

    Scrie un comentariu

    Noiembrie 26, 2015 · 10:30 am

    Valoarea unui cuvânt

    Eram prin clasa a doua. Învăţasem deja, cu greu şi lacrimi multe, toate literele. Nu-mi ieşeau de nicio culoare aşa cum le făcea învăţătoarea mea la început de rând, oricât se străduia mama, oricâte lacrimi pătau foaia caietului, oricâte palme primea creştetul, oricât de mare creştea mormalul de pagini rupte de la picioarele mesei. Nu-mi ieşeau şi pace! Mă simţeam proastă, bună de nimic, exact aşa cum mă gratula mama cu fiecare pagină ruptă.

    Curios, învăţătoarea mea nu era niciodată nemulţumită, de parcă nu ar fi văzut monstruozităţile alea de litere ce-mi rânjeau satisfăcute după ce murdăream cu ele foaia frumos liniată. Ea-mi spunea „bine, continuă!”. Mă şi temeam că pe mine nu mă apreciază ca pe ceilalţi copii, cărora le lua mânuţa în mâna ei caldă şi-i ajuta, arătându-le cum se face corect. Eu mă străduiam, strângeam creionul tare şi apăsam pe el, de parcă mi-ar fi fost cel mai mare duşman. Da’ am învăţat până la urmă.

    La citit era mai uşor, limba se mişca mai bine ca mâna, era mai sigură. Şi-mi plăcea să citesc, descopeream o lume pe care mi-o închipuisem tot timpul caldă, blândă, parfumată, ca o pâine rotundă abia scoasă din cuptor. Aşa simţeam lumea de dincolo de coperţile manualului, din spatele fotografiilor cu copii fericiţi şi mame zâmbitoare, cu şort cu volănaşe, care le împărţeau copiilor lor cuvinte blânde şi înţelepte, odată cu prăjiturele abia scoase din cuptor. batrana_violata
    Duminica era ziua în care Baba, fosta mea „bonă” deschidea poarta şi ne călca pragul. Scotea din sân câte o scrisoare şifonată, cu lipiciul intact şi timbrul aşezat cuminte lângă marginea de sus, în stânga.
    – Bună ziua, Viorico! Ia, venii şi eu să-mi citească Luci scrisoarea asta, că mi-a scris soru-mea iar.

    O spunea aşa, cu un soi de mândrie, de parcă simplul gest făcut de poştaş, atunci când se oprea la poartă şi-ţi arunca peste gard o scrisoare cu timbru şi ştampilă ondulată era ceva ieşit din comun şi cine ştie să scrie şi să citească o asemenea minune e demn de toată admiraţia.

    Adevărul e că la noi poştaşul nu aducea nicio scrisoare. Doar ziarul Scânteia, cu stema lui neagră în frunte.

    Eu mă posomoram. Iarvenea baba asta îmbălată, ce mă scuipa când vorbea ca să mă omoare cu îmbrăţişările şi pupăturile ei? Doar e lucru ştiut de toată lumea că oamenii nu se pupă aşa, toată ziua, îmbăloşindu-se unul pe altul! Eunupupam pe nimeni şi nici nusuportam să am obrazulumed de bale!

    Dar, săraca babă… Greu trebuie să fie să-ţi scrie sora şi tu să nu ştii să citeşti ce-a aşternut ea acolo, pe hârtia aia albă.
    – Eu n-am învăţat carte, muică! Eram săraci şi tata n-a vrut să mă trimită la şcoală. A trimis-o pe soru-mea a mică, pe mine m-a ţinut s-o cresc. Am rămas proastă până acu’, de mă uit la scrisul ăsta ca la nişte furnici crescute pe hârtie. Mare lucru să ştie omul să citească şi să scrie! Fata mea e deşteaptă, ea o ştii să citească ce-a scris soru-mea aici.
    – Dă-mi-o babo, mie, că ţi-o citesc eu! Lasă fata să-şi facă treaba!
    – Ba! Că tu nu înţelegi tot. Lasă că aştept până-şi termină treaba şi mi-o citeşte ea, că e deşteaptă. Merge la şcoală.

    Baba asta mică, zbârcită, adusă de spate şi sprijinită-n baston era singura persoană ce mă credea deşteaptă. Parcă-mi creştea ceva nasul când o auzeam. Începeam să mă mândresc. Păi da, o fi fost ea scârboasă, dar ştia să recunoască omul deştept.

    Mă aşezam pe pragul casei, deschideam încet scrisoarea, să nu cumva s-o stric şi o citeam o dată în gând. Să nu mă poticnesc în cuvintele scrise cu greu pe coala albă, să le înţeleg pe cele indescifrabile, să găsesc înţelesul propoziţiilor. Da, ştiam şi să încropesc propoziţii lungi şi să citesc texte întregi şi să înlocuiesc cuvinte.

    Apoi o citeam cu voce tare. Cu emoţie prost mascată sub înfăţişarea serioasă, fără zâmbet. Ascundeam veştile proaste, ce rost avea s-o necăjesc pe săraca babă? Le înfrumuseţam eu cum ştiam mai bine, astfel încât să nu mai sune urât.
    – Fa, Viorico, tu nu mi-o citeai aşa frumos! Fata mea ştie să citească mai bine şi acum mă ajută să-i şi răspund soră-mii!

    Normal, mama şi oricine altcineva citea exact cum era scris pe hârtie, nu înflorea şi nu îndulcea, cum o făceam eu. Asta doar eu ştiam s-o fac şi eram aşa mândră de mine, de parcă tocmai ce inventasem roata.

    Baba scotea din sân un alt plic, nou, cu faţa nepătată. Atunci începeam să tremur de încântare. Scrisorile astea duminicale erau ca o incununare a tuturor strădaniilor mele. Cineva de departe, tocmai de la Bucureşti,  o soră de babă a mea avea să deschidă scrisoarea şi avea să citească frazele frumos meşteşugite de mine. Şi avea să-şi spună în gând „măăă, frumoase vorbe ştie fata aia de-i scrie scrisorile soră-mii!”

    Bătrâna îmi dicta lăcrimând, tot necazuri şi nevoi de-ale ei, de femeie bătrână şi singură, eu mă concentram şi aşterneam pe hârtie cuvinte care se îmbinau perfect, astfel încât vestea să ajungă sub ochii acelei surori frumos cosmetizată. Apoi îi citeam cu voce tare ce-am scris. Cu  intonaţie, cu virgulele accentuând înţelesul cuvintelor, cu punctul la locul lui, cu semnul întrebării corect pus. Ochii babei se abureau, nasul îi lăcrima şi ea-l ştergea trăgându-l cu batista murdară pe care o purta tot timpul în mână. Când terminam, se apleca umil şi-mi săruta mâinile amândouă înainte de a apuca eu să le trag.
    – Vezi, fa, Viorico? Ştiam eu că am crescut fată deşteaptă, fa!
    Mama tăcea, eu mă roşeam şi-mi ştergeam pe furiş mâinile de dosul pantalonilor de trening.

    E mare lucru să ştie omul să-şi aştearnă trăirile şi nevoile pe hârtie. Ar trebui să existe câte o Babă pentru toţi copiii şi tinerii care azi scriu agramat folosind cuvinte şi expresii pe care nici ei nu le mai înţeleg. Pentru că numai cine n-a avut posibilitatea să înveţe vreodată să scrie şi să citească poate să ştie adevărata valoare a cuvântului scris.

    2 comentarii

    Septembrie 24, 2015 · 9:21 am

    Jucării

    Mamaie

    Mamaie apare din grădină, cu mâinile murdare de pământ şi poala ridicată. A adunat în ea  iarbă grasă pentru porci. E frumoasă cu faţa ei micuţă plină de riduri, cu pielea fină, ochi albaştri ca cerul după furtună şi părul ivindu-se negru de după basmaua la fel de neagră. E micuţă cât o copilă ceva mai răsărită şi trupul firav şi-l poartă veşnic îmbrăcat în haine cernite. Pare mai împlinită, aşa, îmbrăcată cu cămaşa ei de pânză ţesută în casă, cu râuri albastre pe margine, sub bluza neagră închisă până sus şi fusta creaţă, strânsă cu sfoară în jurul taliei. În realitate e slabă, un pic cocoşată şi pielea îi atârna pe oasele subţirele, ascunzând venele albastre încolăcite ca nişte râme gigant. Era încălţată cu fraţii gumarilor purtaţi de taiaie.

    • Să’u’mâna, mamaie!
    • Mă. Pupa-ţi-ar mamaie gura ta dulce, cine te-a-nvăţat pe tine să vorbeşti aşa frumos?
    • Stai să lase mamaie buruienile astea şi să mă spăl pe mâini.
    • Să nu mă mu’dă’eşti.
    • Să nu te murdăresc, mămăiţă, scumpa mea!
    • Mamă, vezi că are haine de schimb în sacoşa aia, o schimbi şi matale! Hai că eu trebuie să mă duc la şcoală, că şi aşa am întârziat prea mult!
    • O schimb, muică, o schimb. Hai cu mamaie în casă să te îmbrace mama să te poţi juca. Ce face mă-ta?
    • Cu copilu’.
    • E bun copilul ăla, mamaie?
    • E mic şi e neg’u. Şi u’lă aşa: oaaa, oaaaa, oaaaa! Toată ziua u’lă.
    • Aşa’s copiii mici, mămăiţă. Creşte el, lasă. Tu cum ai venit? Nu ţi-a fost rău pe autobuz?
    • A me’s ‘epede, ‘epede, ‘epede! Şi a op’it în toate sta….staaa… să se dea jos oamenii.
    • Da, mamăiţă.
    • Şi aici a op’it la colţ. Şi am ajuns, gata.
    • Bine, puiule. Hai, ridică mânuţa, să te îmbrace mamaie în rochicioară. Aşaaa, şi pe cealaltă… gata, mamaie! Acum putem ieşi afară, la joacă! Hai să puie şi mamaie oala pe foc, că acu’ e prânzul şi vine Mărioara de la grădiniţă şimai vin şi Marian cu Sanda de la şcoală.

    bunica-alb-negruÎn bucătărie, bătrâna aprinde focul în vatră, sub ceaun. Micuţa îşi face de lucru pe lângă ea, ieşind în tindă şi întorcându-se înapoi să îi povestească bătrânei ce a văzut.

    • Mamaie, ce faci acolo?
    • Ciorbă de găină, mămăiţă!
    • Mmmmm, îmi pace!
    • Ţi-e foame, puiule? Să-ţi dea mămăiţa ceva?
    • V’eau cio’bă.
    • Când s-o face, mamaie. Punem masa şi mâncăm, sigur.
    • Mamaiee, da’ ce de pui!
    • Are mamaie mulţi pui, copil!
    • V’eau şi io!
    • Ce să faci cu ei, mamaie?
    • Să-i pup!
    • Lasă-i puiule, că te ciocneşte cloţa. E rea, mamaie şi nu ne lasă să ne atingem de puii ei!
    • E ‘ea, ‘ea?
    • Rea, rea, mamaie! Şi pe mamaie o ciocneşte. Uite, mi-a făcut bubă la mână cu ciocul ei tare!
    • Te doa’e, mamaie?
    • Mă doare, muică, mă doare!
    • Dă că pup io, mamaie! Şi t’ece!
    • Mânca-te-ar mama de copil bun! Trece muică şi aşa! Cum să pupi tu mâna mea bătrână?
    • U’te-aşa! Şi puiul de om se apleacă repede şi pupă mâna bătrânei pe locul în care aceasta-i arătase că are bubă. Te mai doa’e?
    • Nu mă mai doare, puiul meu! Deloc nu mă mai doare acum, rosteşte cu ochii în lacrimi bătrâna şi o mângâie pe frunte.
    • Atunci de ce p’ângi?
    • Aşa plâng eu, mamaie, fără motiv. Că-s bătrână.
    • Nu e’ti băt’ână!, o doare pe pitică şi lacrimi stau să-i ude obrajii.
    • Nu plânge, mămăiţă! Nu trebuie să plângi din orice! Toţi oamenii îmbătrânesc! Asta-i legea vieţii, puiule! Hai, fii cuminţică şi las-o pe mamaie să facă de mâncare că se supără tanti-ta când o veni acasă!

     

    4 comentarii

    Februarie 19, 2015 · 7:29 am

    În căsuţa de păpuşi

    Sursa: www.desenez.net - Căsuţa bunicii

    Sursa: http://www.desenez.net – Căsuţa bunicii

    În căsuţa de păpuşi, bătrânii se pregătesc în linişte pentru ora de odihnă binefăcătoare. Pitica se joacă lângă ei în şoapta, visând că este în pădurea fermecată ce-i scoate în cale tot felul de primejdii din florile aşternuturilor. Al lui tataie e albastru şi mai simplu. Cică lui nu-i place cu zorzoane. Cearsafurile imaculate şi răcoroase îndeamnă la odihnă şi pernele cusute cu păsări şi flori la visare. Niciunde nu se doarme mai bine decât în paturile acelea tari şi inguste. Tavanul e atât de jos încât, dacă mogâldeaţa  se ridică  în picioare în pat poate să-l atingă cu degeţelele.

    • Hai să ne culcăm, mamăiţă! Cu cine vrei să dormi, cu mine ori cu tataie?
    • Cu matale!

    Patul mămăiţei e mai mare şi e pus la perete, nu au cum să intre noaptea balaurii pe fereastră să le mănânce odorul. La fereastră stă tataie, să păzească intrarea în castel, să-i fie prinţesa în siguranţă.

    • Mamaie, ‘pune-mi o po’este!
    • Hai, pune capul pe pernă şi închide ochii. “ A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. Departe, în ţara împăratului verde, lumea era nemulţumită că împăratul era bătrân şi bolnav şi niciunul din copiii lui nu-i adusese urmaşi.”
    • De ce, mamaie?
    • Ce, puiule?
    • De ce nu-i adusese?
    • Păi nu era niciunul însurat.
    • De ce nu e’au însu’aţi?
    • Nu găsiseră nici o prinţesă demnă să le fie soţie.
    • De ce nu găsise’ă? Nu au căutat destul?
    • Off, vrei să-ţi spun povestea sau ne întrebăm până vine timpul să ne trezim? Hai să ne culcăm că mamaie e obosită şi nu mai poate vorbi. Uite, tataie a adormit deja. Vezi cum tace?
    • Da’ mie nu-mi e somn…
    • Închizi ochii şi-ţi vine. Hai să te legene mamaie un pic.

    Tataie respiră egal, mamaie tace şi moş Ene umblă cu fluturi albi pe la pleoapele fetiţei. În scurt timp din încăpera mică nu se mai aude decât respiraţia ritmată a bătrânilor. Afară, de căldură, până şi cocoşii au amuţit pitulaţi pe sub lemne. Toată suflarea s-a tras la umbră şi lasă întreaga bătătură razelor fierbinţi ce se joacă nebuneşte încercând să aprindă nisipul şi să oglindească cerul curat ca lacrima în apa din ciutura fântânii. Undeva, în înalt, un uliu se învârte ameţit de foame şi scrutează pământul în speranţa unui prânz copios. O curcă-l urmăreşte înciudată, cu un singur ochi, de sub o grămadă de crengi. Din când în când îl apostrofează, să nu cumva să-i dea prin cap să coboare în bătătura lor.

    2 comentarii

    Din categoria Poveşti la gura sobei

    Doar îi părea rău

    • Mamă, azi nu a venit baba!
    • Văd că nu a venit. Cine ştie ce s-a întâmplat, n-o fi putut să plece de la oamenii ăia. Ţi-e dor de ea?
    • Nuuuu, mai bine să nu vină! E scârboasă, tot timpul sare să mă pupe!
    • Ei, mamă, e şi ea bătrână, nu trebuie să te superi. Îi e drag de tine, de aia face aşa!
    • Da, dar mi-e greaţă! Nu-mi place să murdărească cu buzele ei. Şi pute!

    Şi chiar nu-i plăcea. Fusese crescută la distanţă, fără dovezi de dragoste şi efuziuni sentimentale de prisos. Nu ştia ce înseamnă o îmbrăţişare, un pupat pe frunte -de drag, o mângâiere şi se ferea instinctiv de ele, ca de ceva mult prea ruşinos şi personal. Nu-şi dorea atingerea nimănui, cu atât mai puţin a babei aceleia cocârjate, ridate, cu ochi urduroşi veşnic plini de lacrimi, ce purta tot timpul în mână o batistă de culoare incertă cu care-şi ştergea pe rând colţul ochilor şi nasul. Avea mâini noduroase şi uscate şi când o pupa cu buze umede, îi lăsa tot timpul salivă pe obraz. Eaaah, scârbos tare!  Şi când se gândea la pecetea aceea umedă i se întorcea stomacul pe dos!

    Dincolo de senzaţia asta, prezenţa babei în curtea lor în fiecare sâmbătă după amiază, sau duminică devenise o constantă care îi plăcea şi pe care ajunsese să o dorească, chiar dacă nu voia să recunoască asta. Se trezea dimineaţa, se spăla, se schimba, mătura bine, scutura aşternuturile, făcea paturile, aduna, ştergea de praf, făcea ordine şi se aşeza apoi cuminte, să-şi încălzească mâinile la sobă, cu privirea totdeauna la pândă. Când ochii începeau să-i lăcrimeze şi simţea că timpul trece prea greu, se ridica şi pleca spre bucătărie unde pe plită fierbea tot timpul oala cu bunătăţi. Mirosea bucătăria a festin domnesc şi i se făcea brusc foame.

    • Când mâncăm, mamă?
    • Mai e un pic.

    Mama aşeza pe plită ceaunul de mămăligă, semn că ciorba era aproape gata, pieptul de gâscă se rumenise frumos pe varză în cuptor, iar laptele creştea spumă albă în oala trasă pe marginea plitei.

    • Să mai aşteptăm un pic cu masa?
    • De ce să mai aşteptăm? Ne e foame tuturor!
    • Ştii, poate apare şi baba aia amărâtă! Să mănânce şi ea o ciorbă caldă!
    • Păi, parcă ziseşi că nu vrei să vină, acum îţi te-ai răzgândit?
    • Da, dar… e bătrână şi sigur nu mai are cine-i da şi ei să mănânce o farfurie de mâncare bună. La ăia cred că face foamea, n-ai văzut că a slăbit de tot?
    • Mă, ţie îţi pare rău de babă şi o aştepţi, dar nu vrei să recunoşti! Lasă, mamă, că nu-i o crimă să-ţi pese de ea! Doar v-a crescut!
    • Ba nu vreau să vină, că pute! Da-mi pare rău.

    Îi dădeau lacrimile deja. Nu voia să recunoscă nici dacă o picai cu ceară că aştepta să o audă pe bătrână strigând la poartă! Era aşa, ca un secret numai al sufletului ei, pe care nici măcar nu voia să-l conştientizeze. Ieşea din nou afară şi se ducea până la poartă să-şi arunce ochii aşa, într-o doară pe uliţă. Să vadă cine mai trece, nu de alta. Când o auzea strigând se roşea până în vârful urechilor şi începea să tremure de încântare.

    • Mamăă! Cred că strigă cineva la poartă!
    • Şi nu te duci să vezi cine e? Hai, că nu pot lăsa mămăliga acum!
    • Să se ducă frate-meu, că e baba.
    • Ba să te duci tu, că nu te mănâncă! Până acu’ întrebaşi de ea, uite că venii. Du-te şi deschide-i poarta, nu o lăsa să stea acolo în frig. O fi îngheţat săraca.

    Fata îşi lua o mutră ofensată şi superioară şi se ducea să deschidă poarta.

    • Ce e babo? Iar venişi?
    • Venii, muică! Vino să te pupe baba, că nu mai pot de dorul tău!
    • Da mai stai şi nepupată, că nu vreau! Hai în casă! Ştiuşi că e gata masa?
    • Fa, Viorico, muică, ia uite-o fa, nu vrea să mai stea deloc s-o pup şi eu! A îmbătrânit baba, ce să-i faci.
    • Las-o babo, că a crescut şi ea, nu mai e copil mic s-o pupi toată ziua! Îi e şi ei ruşine!
    • A crescut, maică! Ca din apă a crescut, s-o mănânce mama de frumoasă! Parcă ieri era cât un nod şi arunca după mine cu lemne de la sobă! Acu e ditamai domnişoara, frumoasă ca o cadră!

    Baba începea să plângă, fata se roşea zâmbind mândră de atâtea complimente.

    • Babo, nu-i mai căta în coarne, că ajung de nu mă mai înţeleg cu ea! Hai mai bine stai jos, colea, lângă masă că acu’ pun să mâncăm!

    Baba nu mai avea puterea să se îngrijească cum trebuie şi mirosea tot timpul a stătut, mâncare veche, urină, a om bătrân. Mâinile îi tremurau şi nu putea mânca fără să-şi verse jumătate din lingură pe haine, grăsimea i se scurgea pe colţul gurii şi şi-o ştergea arareori cu dosul palmei, sau cu mâneca. Sorbea ciorba zgomotos şi-şi trăgea mucii care nu o părăseau niciodată, pentru că nici izvorul lacrimilor nu-i seca nicicând. Mânca plângând, înghiţea cu noduri şi vorbea tot timpul mesei, neştiind ce să mai spună să-şi exprime recunoştinţa şi bucuria de a sta şi ea la o masă cu oameni. Crescuse mulţi copii şi niciuna din familiile la care slujise nu o primea la masă cu toţi. Nici nu le mai deschidea poarta. Doar la oamenii ăştia venea cu drag, că-i intraseră în suflet.

    O viaţă întreagă a trăit singură. Soarta nu fusese blândă cu ea. Era prima din cele trei fete ale unor ţărani atât de săraci că nici măcar satul nu-şi găsise un loc pe uliţă pentru casa lor, îi aruncase pe o colină nisipoasă în spatele cimitirului şi le dăduse acolo loc de o căsuţă cât o cutie de chibrituri cu un geam cât două palme şi acoperiş ţuguiat de stuf şi trestie. Tare, tare amărâţi erau! Tălpile lor deformate de geruri şi bătătorite blană de cât umblaseră desculţe, nu cunoscuseră decât ghete de glod în zilele ploioase. Iarna mergeau desculţi pe zăpadă iar lumea se minuna şi-şi făcea cruce când îi vedea aşa peticiţi şi desculţi pe uliţă, întrebând din poartă în poartă dacă nu cumva gospodarii aveau nevoie de ajutor în schimbul unui ciur de mălai să facă şi ei mămăligă la copii. Câte o muiere mai miloasă le mai dădea o haină veche roasă de molii, o pereche de opinci, pe care ei le luau mulţumind cu lacrimi în ochi, le spălau în apa Jiului, le uscau pe sfoară afară şi le puneau bine în camera bună, să aibă fetele ce îmbrăca. Ei tot cu aceleaşi haine peticite umblau şi picioarele lor tot desculţe băteau uliţele.

    • Să ne ierţi, cucoană, nu mai ştim noi purta opinci. Tălpile noastre s-au tăbăcit aşa, singure.
    • Bine, măi, omule, dar nu vă îngheaţă picioarele goale prin zăpadă, pe gerul ăsta?
    • Ei, doar pişcă aşa, un pic, nu îngheaţă. Sunt călite, săru’mâna, să trăiţi! Hai să vă rânesc în grajd, mi-o da şi mie acolo o ceapă-două şi vreun ou, să potolesc foamea fetelor ălora, că ele-s mici, nu ştiu să rabde ca noi.

    Cu puţin crescuse şi nu se plânsese niciodată. Când se ridicase măricică găsise de cuviinţă că trebuie să-i ajute pe ai ei şi pusese cu convingere mâna pe mătură şi sapă, învăţase să aibă grijă de surorile mai mici, spăla, scutura, avea grijă de cele câteva gâini din bătătură şi chiar mergea la sapă când era cazul. Surorile ei merseseră şi la şcoală, ea nu apucase. Era prea ocupată să muncească să le ţină şi pe ele. Nu-i părea rău, nu-şi dorise niciodată să înveţe. I se părea inutil să piardă timpul buchisind, mai bine lua acul în mână şi mai cosea o muscă pe o bucată de pânză ţesută de mă-sa în război, la lumina lămpii în lungile nopţi de iarnă când crivăţul şuiera pe la fereastră iar ele dormeau cuminţi întinse una lângă cealaltă pe laviţă. Stăteau toţi în cămăruţa aia mică şi înghesuită, în care, după ce bătrâna băga războiul, nu mai era loc nici să se învârtă. Abia reuşeau să se strângă la ora prânzului pe lângă măsuţa joasă, rotundă, cu trei picioare. Se înghesuiau una în alta şi ţineau coatele strâns lipite de corp ca să poată duce lingura la gură. Avea căsuţa lor două cămăruţe, dar pe cealaltă, încă neterminată, o ţineau de bună pentru când or creşte fetele mari.

    Fetele s-au ridica tocmai când zorii comunismului se arătau la răsărit. Cele mici s-au măritat repede şi au plecat cu bărbaţii lor în ţară, să-şi facă un rost. Pe ea nu a mai vrut-o niciun flăcău, ajunsese deja fată bătrână.  A rămas cuminte lângă bătrâni, numărând zilele de la răsărit la asfinţit, una câte una, fără bucurii sau necazuri, fără patimă, doruri ascunse sau dorinţe de neîmplinit. Era mulţumită cu viaţa ei, aşa cum o aflase de cum deschisese ochii şi nu-şi dorea nimic mai mult. Între timp părinţii au îmbătrânit şi au închis ochii. S-au stins pe rând, tăcuţi şi liniştiţi aşa cum au trăit. Ea i-a îngrijit pe fiecare, le-a ţinut lumânarea şi i-a dus unul după celălalt în cimitirul de pe coastă, în spatele casei. I-a tămâiat şi i-a pomenit singură, după rânduială în fiecare duminică şi zi de sărbătoare. Bani de bocitoare nu avea. De atunci nu a mai lepădat hainele negre. Din vechea ei viaţă păstrase numai cămaşa din pânză ţesută în casă, ce-i era veşnic albă ca laptele.

    O perioadă lungă de timp a stat singură. Mergea la CAP, lucra cot la cot cu femeile satului, dar seara când se întorcea acasă parcă o apăsau pereţii căsuţei ei curate, proaspăt văruită, cu pereţi albi şi icoană a Maicii Domnului deasupra căreia pusese ştergar înflorat şi sub care agăţase o candelă. Terminase şi camera bună cu ferestre spre uliţă, făcuse în ea pat solid, din pari de alun înfipţi în pământ şi blăni de salcâm peste care trântise o saltea ţuguiată în care îndesa în fiecare vară un car de paie. Mirosea salteaua ei a fân proaspăt cosit şi-a câmp înflorit în soarele verii, pentru că ea avea un secret. Din loc în loc, printre paie, îndesa şi câte o mână zdravănă de sânziene, mentă, muşeţel şi cimbrişor înflorit, să-i fie somnul lin şi parfumat noaptea.

    Cu timpul începuse să i se facă urât. Aşa o găsise atunci tatăl acestei copile. Singură, la lumina lămpii agăţată în perete, stând pe scaun cu mâinile în poală şi privind în gol. Când i-a propus s-o ia doică la copil a acceptat imediat, chiar dacă trebuia să se mute din căsuţa ei. A stins lampa, a pus lacătul pe uşă, ivărul la poartă şi a plecat după tânărul acela necăjit. Doar candela a lăsat-o aprinsă şi pentru ea se întorcea o dată la două zile să-i pună ulei, ca nu cumva să se stingă să-i plece şi îngerii de pe lângă casă. Nu pleca decât la câteva uliţe depărtare în ceea ce avea să fie pentru ea aventura vieţii şi să-i schimbe pentru totdeauna soarta. Nu mai îngrijise copii de când, mică fiind, le crescuse pe cele două surori ale ei, doamne mari în oraşe îndepărtate acum. Dar ce putea fi greu să îngrijeşti o mână de om? Doar i-o mai trece şi ei de urât.

    Nu ştia când a trecut timpul şi asta mică i-a intrat în suflet cu toate toanele ei. A chinuit-o, a bătut-o, a înjurat-o, a alergat-o de cădea seara în pat frântă, abia mai avea energie să se mai închine şi să-şi spună rugăciunea. Dar dacă ar fi să poată întoarce timpul acum, ar lua-o fără să clipească de la capăt. Când gâgâlicea a crescut nu a putut să se întoarcă la singurătatea ei, ci s-a angajat doică pentru alţi copii, doar să nu rămână cu dorul de ea. Acum mergea greu, o dureau toate oasele şi abia păşea sprijinindu-se în ciomag, dar venea în fiecare sfârşit de săptămână să-o vadă măcar un pic. Ce dacă copila fugea de ea? Ei îi era suficient s-o ştie aproape.

    sursă imagine: www.graficante.ro

    Mişu Teişanu, „Bătrână cu toaiag”,

    Lua hârtie şi plic, le băga în sân şi se ducea să o pună să le scrie surorilor ei. De când a învăţat fetiţa să scrie, ţine şi ea legătura frecvent cu surorile şi nepoţii ei. Primeşte câte o scrisoare pe săptămână, când de la una, când de la cealaltă. Le pune bine, agăţate la icoană, până când vine vremea să meargă să i le citească comoara ei. În nimeni altcineva nu are încredere! Sâmbăta, când mai mergea la târg, sau duminica dimineaţa, când se pregătea de biserică, lua şi scrisoarea de la surori şi o vâra în sân, lângă plicul cel nou.

    • Ai, babo, nu mai vrei să-ţi scriu scrisoare azi?
    • Cum să nu, comoara mea! Am şi scrisoarea de la soru-mea să mi-o citeşti, să-i răspund.

    Puştioaica abia aştepta momentul acesta. I se părea că astfel îşi spală toate păcatele faţă de babă şi pe deasupra îşi demonstrează şi talentele la compunere, pe care deocamdată nu le ştia decât ea şi baba. Era o complicitate nevinovată între ele, ea neîndrăznind să se laude, baba lăudând-o şi încurajând-o şi fără să primească vreun impuls. Lua scrisoarea din mâna bătrânei, o deschidea uşurel, să nu strice plicul şi începea să citească: „Scumpă soră…” Desluşea cu greu scrisul bătrân şi chinuit, iar acolo unde frazele i se păreau prea seci şi prea scurte, le înflorea ea, astfel încât bătrâna să fie fericită de atenţia şi dorul surorilor ei.

    • Frumos scrie sora mea, nu-i aşa, muică?
    • Aşa e babo! Vezi că o duce bine ea acolo, la oraşul ei. Zice că o să-ţi trimită pachet.
    • Ei, muică! Să trimită, că vede şi ea că nu mai pot să mă descurc singură… Să trimită.

    Soru-sa nu avea de unde să vadă că ea nu mai poate, nu se văzuseră de 40 de ani, iar ea nu se plângea niciodată în scrisori, doar îi intuia bătrâneţea şi neputinţa şi încerca să o ajute cum poate, din puţinul ei. Avea şi nepoţi şi strănepoţi deja şi era ocupată până peste cap, dar când îşi aducea aminte de sora ei amărâtă şi singură lăcrima. Viaţa trecuse pe nesimţite. Cât au fost tinere au muncit să-şi crească pruncii, să-şi ridice case, să-şi îngrijească bărbaţii, acum nu le mai ţineau puterile pe niciuna să plece la drum să o mai vadă şi pe sărmana asta de soră rămasă singură.

    • Ce le scriem, babo?
    • Scrie, muică, aşa: „Dragi surori, aflaţi despre mine că-s sănătoasă şi bine, să nu vă faceţi griji de mine.”
    • Nu aşa, babo! Scriem frumos „să nu vă faceţi griji în privinţa mea.”
    • Cum spui tu, sufleţele, că tu eşti deşteaptă şi ştii mai bine! Ptiu, să nu-ţi fie de deochi, mândreţea mea! Fericit o fi cin’ te-o lua pe tine, comoara mea!
    • Taci babo, că-i cresc coarne, nu vezi! – striga mama de lângă plită.
    • Las’ să-i crească! De-aia a avut baba grijă de ea să crească şi să fie mândră!
    • Păi da, că stai matale cu ea în casă după aia, te duci matale la şcoală să vezi că uită să mai înveţe!
    • Taci fa, că fata mea e cea mai deşteaptă! Uite ce frumos scrie, mânca-i-aş mânuţa ei mică!

    În ritmul ăsta, până terminau scrisoarea se lăsa seara. Plină de efuziune, baba se apleca să-i pupe mâna fetei, ea şi-o trăgea şi o ameninţa că nu mai scrie, înroşindu-se toată, se împăcau apoi şi o luau de la capăt. Când era gata scrisoarea, baba punea  la sfârşit degetul pe care fata turna o pată generoasă de cerneală- de semnătură. Fata scria adresa destinatarului şi pe cea a expeditorului pe plic, concentrată, cu limba scoasă printre dinţi, să nu cumva să greşească iar scrisoarea să nu mai ajungă la destinatar.

    • Să ai grijă, muică, să pui adresa cum trebuie, că s-o rătăci plicul în oraşul ăla mare şi-or zice astea că am murit.

    Avea grijă. Trecea apoi limba peste lipici şi-l sigila bine, îi punea frumos timbrul în colţ şi i-l dădea babei să-l bage în sân alături de plicul desfăcut.

    • Să ai grijă, babo, să nu pui la poştă plicul de la sora mata, auzi!
    • Am grijă, muică! Îl pun pe poştaş să se uite el care trebuie trimis şi care nu.

    Între timp mama făcuse o bocceluţă cu mâncare, să aibă baba şi acasă, că nu mai era în stare să-şi gătească singură. Îi punea şi o jumătate de ţuică, să-şi mai stâmpere singurătatea în ea şi să-şi încălzească oasele bătrâne.  I-a dat ciomagul în mână şi a dus-o până la colţ, să nu sară câinii vecinilor s-o muşte.

    • Ai grijă cum mergi, babo! Să nu cazi naibi îtr-un şanţ să te găsim moartă pe-acolo!
    • Ieee, mare pagubă, muică! Ce m-aş mai bucura io să mă ia Dumnezău, să mă întâlnesc pe lumea ailaltă cu maica şi tăicuţu, să nu mai trăiesc singură ca vai de mine!
    • Taci că vorbeşti prostii! Ai grijă de matale şi mai vino pe la noi!
    • Viu, muică, viu, că doar voi mi-aţi mai rămas.

    În casă, fetiţa se aşeza acum liniştită în pat, cu cartea în mână. Mai are încă de învăţat. Uf, a venit şi de data asta! Chiar se temuse că nu o să mai apară. Cu fiecare săptămână ce trece începe să se teamă tot mai tare că se apropie ziua în care baba nu o să mai vină. Cartea se odihneşte pe genunchi iar gândul fetei sprijină pe drum o bătrână cocârjată şi şovăitoare. Tare-şi doreşte s-o vadă ajunsă cu bine acasă. Sub nici o formă nu-i place baba asta, e băloasă şi prea i se vâră cu forţa în suflet, degeaba râde mama când o aude! Doar i-ar părea rău s-o piardă, o ştie de mică, de când îi spunea poveşti cu Ilene Cosânzene şi câini cu puteri magice.

    În camera cealaltă tatăl se odihneşte după o zi petrecută afară, în frig, fratele mai mic se jocă liniştit pe covor. Mama intră in casă cu braţul de lemne, aprinde lumina şi aţăţă focul.

    • Biata babă! Cât o mai duce-o aşa, vai de capul ei?! Ar trebui să se gândească şi alea că e bătrână şi nu mai poate, să vină s-o ia la ele, s-o îngrijească. O s-o găsească moartea cine ştie prin ce şant, să fie e pomina lumii!

    Ziua scurtă de iarnă e la asfinţit, gerul se ascute şi pe cerul fără nici o pată încep să licărească stelele. Pe uliţele pustii, lătrată din dosul porţilor de câini de pază, trece sprijinindu-se greu în ciomag o bătrână aplecată de spate. Din când în când se opreşte şi oftează. De i s-ar face milă lui Dumnezeu de ea, s-o ia odată, să nu se mai chinuie atât! Nu i-ar părea rău decât de minunea asta de fată, ce-i intrase în suflet cu toată neastâmpărarea ei şi pentru care bătea acum satul jumătate. Prin case de gospodari luminile sclipeau complice, ascunzând în dosul zidurilor viaţa caldă cu bucuriile şi tristeţile ei, din hornuri fumul urca lin către cerul limpede. Ei îi îngheţase mâna pe ciomag şi picioarele parcă trăgeau a odihnă înapoi. Pe geamul mic al căsuţei cât o cutie de chibrituri, doar flacăra tremurătoare a candelei o aştepta îngrijorată.

    12 comentarii

    Din categoria Poveşti la gura sobei

    Poveşti la gura sobei – Fără speranţă

    3138321E dimineaţa devreme. O dimineaţă rece, înrourată şi încă adormită. În teii cu crengi ce bat noaptea în ferestrele spitalului speriind duhurile rele ce vin să tulbure somnul copiilor, nici o pasăre nu s-a trezit încă. Dorm cu ciocul sub aripă, aşteptând ivirea zorilor. Pe holul spitalului, luminat rece de neoane impersonale prinse în tavan, cu o cutie de lemn plină de pliculeţe de medicamente împărţite pe fiecare pacient în parte, trece o asistentă ca o umbră albă. Are părul negru, cârlionţat, domolit cu agrafe la ceafă, ochi căprui plini de tristeţe iar halatul îi ascunde cu greu formele generoase.

    Se termină garda, e ultimul tratament pe această tură. Gândurile negre nu i-au dat pace toată noaptea. Nu a reuşit să închidă ochii deşi a avut o noapte liniştită, fără nicio urgenţă. Îngândurată şi tăcută aprinde şi acum lumina în fiecare salon şi trezeştie micuţii pentru tratament. Copiii, adormiţi şi speriaţi de perspectiva unei noi injecţii încep să plângă. E greu să îngrijeşti copii. Suferinţa lor te doare într-o mare măsură şi pe tine. Trebuie să ai inima puternică, să te gândeşti la ei doar ca la nişte entităţi care trebuie vindecate, să nu–i priveşti în ochişorii plini de lacrimi care te imploră să nu-i mai faci să sufere. În mintea lor asistenta e cea care aduce durere, nu boala. Ea vine cu ace lungi şi injecţii dureroase, înţeapă, introduce serul ce paralizează muşchii şi-i face să urle.

    • Hopa sus să facem injecţia, puiule! Hai, că mai e una şi gata, pleci acasă!
    • Nu vleaaaau! Maaaamiiii!! Nu mai vleau!!!

    Injecţia doare. Serul plin de antibiotice nu e blând cu organismul copilaşului, îl face să sufere înainte de-al trata.

    • Hai că suflu eu şi nu mai doare, vezi? Uite, mama Ana ştie să se mişte uşurel, să nu-l doară pe pui… Aşa, dragule. Ia uite ce-a adus mama pentru tine c-ai fost cuminte! Gata, de acum nu mai plângi, nu-i aşa? Uite, plânge şi mami dacă plângi tu! Vrei s-o faci să sufere şi ea? Eşti băieţel mare de-acum!

    Ea reuşea în mare măsură să-i liniştească şi să se facă plăcută. Pentru fiecare injecţie avea pregătită o acadea, pentru fiecare pastilă amară înghiţită o linguriţă de dulceaţă. O vorbă bună, un zâmbet, o jucărioară care să le distragă atenţia făceau minuni. Era cea mai iubită asistentă din spital. Copiii o îndrăgeau şi o strigau „mama Ana”.

    Avea şi ea doi copii, un băiat şi o fetiţă. De amândoi se bucurase ca de o minune dumnezeiască. Primul fusese băiatul, mândria neamului. Bărbatul ei, mândru, dăduse de băut la toată uliţa. Se lăuda cu el şi acum, oricui era dispus să-l asculte. Poate de aceea şi crescuse mai răsfăţat, i se făcuseră toate voile. De câte ori încerca ea să-l strunească, interveneau socrii şi-i luau apărarea.

    Fata venise pe lume mult mai târziu, când îşi pierduse speranţa că ar mai putea avea vreodată un copil. Simţise atunci că Dumnezeu o iubeşte cu adevărat. Nu a fost mămică mai fericită ca ea. Uitase şi de greutăţile traiului cu socrii în aceeaşi casă  şi de toate şicanele răutăcioase şi de escapadele nocturne ale soţului. Totul pălise în faţa mogâldeţei cu ochi negri şi gene lungi ce-i insenina fiecare clipă. A fost o fetiţă cuminte. Nu a plâns, nu s-a îmbolnăvit, nu s-a murdărit, nu a făcut toate prostiile pe care le fac de obicei copiii mici. A fost ca o fetiță-păpușă, ireal de cumine şi talentată. Acum are 10 ani şi studiază vioara. Profesorul ei spune că e cea mai talentată elevă pe care a avut-o. Poate dă Dumnezeu şi ajunge mare, cine ştie? I-ar plăcea să ştie că are o fată care e artistă renumită pe marile scene ale lumii. Toată munca ei şi tot ce-a îndurat în viaţă ar căpăta dintr-odată sens, chiar dacă ea nu…Dar nu, nu trebuie să gândească negativ. Se va face bine, pentru copiii ei va lupta! Nu putea avea ghinionul ăsta tocmai ea, după atâta suferinţă.

    Gândurile nu-i dădeau  pace de două săptămâni, de când a descoperit în sânul stâng un nodul. Era imens, cât un ou de porumbel, nu ştia cum de-i scăpase atâta timp neobservat. Ocupată cu munca şi cu greutăţile de acasă uitase o perioadă să se mai îngrijească şi de ea, iar acum soarta îi juca cel mai urât renghi. Nu avusese o viaţă uşoară. Se măritase din dragoste cu omul pe care-l idolatriza de la 16 ani. Era un copil când o adusese cu nuntă noră în casă. El băiat mândru, înalt, cu piele albă, ochi mari, negri, umbriţi de gene dese. Toate fetele din satul lui erau înnebunite după el. Ea micuţă, mai degrabă bondoacă, negricioasă, cu părul rebel, creţ şi sânii mari. Soacră-sa nu pierdea nicio ocazie să-i spună că băiatul ei ar fi putut avea orice fată frumoasă şi ea nu se ridica nicidecum la pretenţiile neamului.

    Era de acord! Considerase totdeauna un privilegiu faptul că Tudor o alesese pe ea din toate fetele acelea înalte, cu pielea ca laptele care-i dădeau târcoale. Poate că de aceea îi şi ierta toate escapadele şi jignirile fără să se revolte, ca şi cum ar fi fost normal ca el s-o desconsidere şi să se mai ducă din când în când la alta când până şi ea îşi dădea seama cât de neînsemnată este. Culmea e că tot el era gelos! O urmărea seara când ieşea din tură, sau se trezea cu el peste noapte la uşă când era de gardă. Nici nu îndrăznea să ridice ochii din pământ să vorbească cu alţi bărbaţi pe stradă! Dacă o vedea el, sau vreunul din amicii lui şi o spunea, lua bătaie soră cu moartea. Aşa, preventiv, să nu cumva să uite şi să se încurce cu vreunul! Da, omul ei o iubea, de aia o şi bătea uneori. Îi era frică să nu cumva s-o piardă.

    Cu o zi înainte a fost la Craiova, la control. Medicul s-a întunecat şi nu i-a mai spus nimic. I-a făcut o puncţie, acum aşteaptă rezultatul ei alte două săptămâni. După reactia lui, ştie deja sigur ce are, aşteaptă doar confirmarea şi îşi face planuri pentru ce va veni. După noaptea albă, plină de frământări a ajuns la o concluzie. Nu le va spune acasă. Va aştepta să vadă cum evoluează lucrurile, ce tratament e nevoită să facă, dacă o vor opera sau nu… Nu are rost să-i facă pe toţi să se îngrijoreze de acum.

    *

    • Ştii, Ana, lucrurile nu stau deloc bine. Aşa cum am bănuit este vorba de un cancer de natură malignă, extrem de agresiv. Va trebui să facem operaţie şi să extirpăm sânul, să nu riscăm să se întindă mai mult de atât. Ai câţiva noduli şi la nivel ganglionar, a avut timp să se infiltreze adânc, din păcate. Trebuie să începem imediat tratamentul cu citostatice până una alta. O să fiu sincer cu tine, şansele de supravieţuire sunt mici, dar nu inexistente. Se poate, totul e să vrei să lupţi, să mă ajuţi.

    Încăperea înaltă se învârtea deasupra ei din ce în ce mai repede. Se simţea cuprinsă într-un carusel scăpat de sub control care o acoperise cu toate animalele lui de ipsos şi risca acum s-o sufoce dacă nu reuşea să iasă de acolo cât mai repede. Ce se va întâmpla cu ea? Ce se va alege de copiii ei, de munca de o viaţă? Auzea vocea doctorului şi-l privea cu uimire, de parcă atunci îl vedea prima dată pe străinul care-i vorbea egal, molcom, ca unei vechi cunoştinţe. Cine era şi ce voia de la ea?

    • Te simţi bine, Anişoara? Nuţi, adu-i te rog un pahar cu apă! Cred că ar trebui să-i facem un calmant.

    Sora îi aduce unpahar mare cu apă pe care ea îl bea pe nerăsuflate.

    • Nu vreau calmant. Lăsaţi-mă un pic, să-mi revin. Îmi trece. Vă rog să mă iertaţi, trebuie să ies, mă apasă pereţii.
  • Sigur, ieşi un pic la aer, dar să ştii că am nevoie de un răspuns urgent, Anişoara. Nu mai avem timp de pierdut.

  • Bine, o să revin, domnule doctor. Acum nu pot, mă înţelegeţi.

  • A ieşit aproape în fugă. În curtea spitalului s-a oprit pe o bancă să-şi tragă răsuflarea. Lumea se învârtea în jurul ei, picioarele nu-şi găseau echilibrul, genunchii se muiaseră, erau acum de gelatină. Trebuie să înceapă tratamentul imediat, trebuie să-i spună lui Tudor, să stea de vorbă cu copiii, să… Şi dacă nimic nu va decurge bine? Dacă zilele ei au ajuns la final? Nu o să-şi vadă băiatul absolvind liceul, nu o să-şi însoţească fata la primul bal, nu va avea ocazia s-o vadă pe scenă, nu-şi va cunoaşte nepoţii! O vor uita, oare? Atât a fost să fie, doar o scurtă trecere din care nu a înţeles mare lucru? Ascultă cu atenţie. Îşi aude sângele criculându-i cu repeziciunde prin vene. Îi face bine, e semn că trăieşte încă. Cum va fi, oare, când nu se va mai auzi nimic? Nu, nu trebuie să se gândească la asta. Va trebui să lupte! Pentru ea, pentru copii, pentru Tudor…

    *

    • Ce faci în seara asta, Tudor? Aş avea ceva de discutat cu tine, te rog să nu pleci de acasă.
  • Îmi pare rău, Anişoara, trebuie să ies. I-am promis lui Ilie că merg cu el la o bere azi. Vorbim mâine. Culcă-te, nu mă aştepta că voi întârzia sigur.

  • Dar…

  • Nici un „dar”, ce dracu, nu mai înţelegi româneşte? De când ai învăţat să mă contrazici? Ţi s-a urât cu binele? Am zis că vorbim mâine, atunci aşa rămâne! Nu au intrat zilele în sac! Hai că trebuie să plec, s-a făcut deja târziu.

  • „Ba au intrat zilele în sac, Tudore. S-au scurtat de tot şi vom ajunge să nu mai putem vorbi nimic, dacă te comporţi tot aşa. Uneori mă întreb cât de mult îţi pasă de mine. Mai poţi vedea şi altceva decât persoana ta, plăcerea ta, prietenii tăi, viaţa ta? Viaţa mea unde e în rândul priorităţilor tale?”       

    Noaptea a trecut albă. Tudor nu a ajuns acasă decât la ziuă, când s-a strecurat în pat, lângă ea, mirosind a parfum străin. Ea s-a prefăcut că doarme. Nici să ofteze nu-i mai venea. Parcă nici nu-i mai păsa de unde vine bărbatul ei. Se gândise, luase hotărârea să meargă mai departe cu tratamentul şi fie ce-o fi. Va vedea pe parcurs ce va mai fi de făcut. El putea să-şi vadă de-ale lui în continuare.

    • Aseară voiai să stăm de vorbă neapărat. Spune acum ce ai de spus.

    Erau adunaţi toţi pe lângă masă. Se treziseră şi copiii, veniseră şi bătrânii şi se aşezaseră să ia micul dejun în prima duminică din vacanţa de vară. Aseară ar fi vrut să stea de vorbă cu el întăi, să stabilească împreună cât şi cum vor spune celorlalţi. Acum nu-i mai păsa.

    • Am fost la control zilele trecute şi am aflat că am cancer la sân într-un stadiu destul de avansat. Va trebui să încep tratament cu citostatice şi după aceea, în funcţie de cum evoluează lucrurile, să fac operaţie. Îmi vor extirpa tot sânul. Până atunci urmează o perioadă grea şi nu cred că-mi voi mai putea îndeplini aşa cum trebuie îndatoririle. O să îmi iau concediu medical de la spital, dar acasă va trebui să mă ajutaţi voi la treburile gospodăreşti când nu voi mai putea. Tratamentul dă reacţii neaşteptate, o să-mi cadă părul, o să slăbesc, o să am nevoie de regim şi linişte.

    În bucătăria de vară s-a aşternut deodată liniştea. Tudor o privea cu gura căscată, fără să spună un cuvânt, bătrânii rămâseseră cu furculiţele în aer uitându-se unul la celălalt şi întrebându-se ce va zice lumea, copiii, cu ochii în farfurie nu scoteau un sunet, simţind că lucrurile ar putea lua deodată o întorsătură proastă. Băiatul auzise câte ceva de boala asta de la colegii de la liceu. Niciunul din ce despre care i se povestise nu scăpase cu viaţă. Fata habar nu avea despre ce e vorba , doar simţea că e un lucru serios, care avea oarecum tangenţă cu ea.

    După o tăcere prelungită, Tudor şi-a dres glasul şi a vorbit primul.

    • Şi nu ai crezut necesar să ne spui şi nouă de la început? Vii acum să ne trânteşti în faţă o veste ca asta? Te-ai gândit mult când ai deschis gura?
  • Am aşteptat să am confirmarea diagnosticului. Am avut-o ieri, când am mers să aflu rezultatele analizelor, numai că tu nu ai avut timp să mă asculţi. Asta este, eu nu mai am timp să amân, voi începe tratamentul.

  • Dar poate că rezultatul e greşit! Poate trebuie să mai mergi la alt doctor, e imposibil să ai aşa ceva! Nimeni din neamul nostru nu a avut boala asta!

  • Vorbea despre cancer ca şi cum ar fi fost o boală molipsitoare de care ea se făcea singura vinovată că a contactat-o. Nu i-o adusese el, nu o luase de la cineva din neamul lui, lor să nu vină să le spună cu seninătate că are o boală despre care nu ştia nimeni mare lucru! Ei, comedie ca asta!

    • Nici nu avea cum să aibă, Tudore. Stai liniştit, nu e o boală molipsitoare. Nu se ia aşa uşor şi tu chiar nu ai nicio vină. Nu mi-ai adus-o tu. Doar că în acest moment am nevoie de înţelegere şi ajutor din partea voastră, atât.
  • Va trebui să ceri ajutor de la spital. Noi cu ce să te ajutăm? Doar nu ai de gând să stai acasă în starea aia? De gospodărie o să se ocupe mama cu tata, iar de copii o să mă ocup eu. Dacă nu fac faţă, o să angajez pe cineva. Tu trebuie să mergi la spital dacă o să-ţi fie rău. Ce să-ţi facem noi? Te-ai găsit şi tu să te îmbolnăveşti tocmai acum, când sunt atâtea de făcut! Asta este, dar să nu ai pretenţia să mai avem şi grija ta, când avem atâtea pe cap cu toţii!

  • Ana i-a primit răspunsul cu seninătate. Nici nu se aştepta la mai mult din partea lui, încă se întreba cum de nu deschisese ochii până acum să vadă cine e omul lângă care trăieşte. Era el, cel de toate zilele, bărbatul egoist şi rece căruia îi găsea scuze de fiecare dată. În mare măsură era vinovată pentru comportamentul lui. Ea-i permisese tot timpul să se poarte aşa. Rând pe rând s-au ridicat toţi tăcuţi de la masă şi s-au împrăştiat care încotro. Rămasă singură a strâns de pe masă şi s-a apucat de spălat vasele cu gesturi mecanice, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A doua zi avea să plece la spital să înceapă cea mai grea perioadă a vieţii. Cea de care atârna ca de un fir subţire însăşi existenţa ei.

    *

    E deja la a patra serie de citostatice. Părul l-a pierdut de la a doua. A început să-i cadă smocuri, smocuri, de parcă cineva o tundea din loc în loc pe timpul nopţii. Slăbise înfiorător. Din femeia plină de nuri de acum câteva săptămâni rămâsese o mână de oase pe care pielea atârna tristă, lipsită de susţinerea muşchilor. Nu mai putea mânca nimic, vomita până şi apa pe care trebuia să-o bea. O dureau oasele, încheieturile, tot corpul împuţinat, orice mişcare era un calvar. De o lună întreagă nu mai părăsise spitalul. Acasă nimeni nu se mai uita la ea. Tudor se mutase în altă cameră încă de când începuse să-i pice părul. Soacra blestema şi se victimiza pe bătătură. Învăţaseră şi fata să nu se apropie de ea, ca nu cumva să se molipsească de la boala maică-sii. Băiatului îi era ruşine cu ea. Amândoi copiii o ocoleau când o vedeau prin curte şi-i răspundeau obraznic când îi chema la ea. Răceala lor durea mai tare decât orice tratament.

    Aici, în salonul rece şi impersonal, era măcar liniştită. Tudor venise de două ori s-o viziteze la început. Nu l–a mai văzut de două săptămâni. Copiii nu veniseră niciodată. Nu voiau s-o vadă aşa, neputincioasă cum era acum. Parcă nici nu mai era mama lor. Acasă se uitau la ea cu ochi străini şi se vedea că o învinuiesc pentru orice neputinţă: Pentru că stătea în pat când ar fi trebuit să le pregătească ceva dulce, ar fi trebuit să cureţe, să spele, să calce, să gătească aşa cum făcea înainte.

    Oricum nici nu ar mai fi recunoscut-o. Cine era leguma aceea cu ochii duşi în fundul capului şi cu oasele craniului împungând pielea? Mai bine că nu veneau. Măcar aşa şi-o vor aduce aminte cum era, nu cum este. Simţea că nimic nu merge bine. Reacţia organismului la tratament era exagerată, tumora nu se aduna, din contră. Apăruseră încă două, iar medicul era sceptic. Se vedea pe faţa lui. Nu-i spunea nimic, deşi îl rugase să fie sincer cu ea până la capăt şi să nu-i dea speranţe deşarte. Poate că nu voia să se hazardeze până nu termina, se mai întâmplaseră minuni. Oare, chiar existau minuni, sau doar legende?

    • Domnule doctor, vă rog din suflet, spuneţi-mi la ce să ne aşteptăm! Sora mea mai are şanse să-şi revină? Cât îi mai daţi?
  • Din păcate, pentru Anişoara nu mai sunt speranţe. Organismul ei a cedat incredibil de repede. O zi, două, o săptămână cel mult. Îmi pare rău… Dacă vreţi, îi facem formele de externare să o luaţi acasă, să se stingă lângă cei dragi.

  • V-as ruga, dacă se poate, să nu o externaţi. O să rămân eu cu ea, să se stingă în linişte. S-ar amărî prea tare, domnule doctor. Acasă toţi o ocolesc, de parcă ar fi ciumată.

  • De două zile sora ei nu mai pleca de lângă pat. În rarele ocazii în care poate deschide ochii Anişoara o priveşte cu recunoştinţă. Ea îşi ascunde lacrimile şi încearcă să-i vorbească despre viitor, despre miraculoasa vindecare, de dispariţia durerilor, de premiul luat de fata ei la concursul de vioară.

    • Mioara… să ai grijă de copiii mei. Ştiu că par răi şi nerecunoscători, dar  nu e aşa. Sunt copii, nu ştiu ce-i viaţa. Să te gândeşti că o parte din mine va trăi mai departe prin ei. Să nu-i laşi să mă uite, te rog. Tu poţi să-i faci să înţeleagă. Eu ştiu că nu mai am şanse, simt că se va termina curând. Nu-i lăsa să mă urască… Şi nu uita să-mi aprinzi o lumânare când o veni timpul. Să nu mă laşi să plec în întuneric, sora mea bună.

    17 comentarii

    Din categoria Poveşti la gura sobei

    Poveşti la gura sobei – Ultima zi

    Studiu%3A+iarna+2010-2011+va+fi+cea+mai+grea+din+ultimul+mileniu_142910 (1)Ca să ajungi la căsuţa lui trebuie să urci cu greu pe o uliţă îngustă şi abruptă pavată cu nisipuri mişcătoare, apoi să faci o curbă strânsă până dai în răscrucea cu fântână largă şi să cobori dealul către Jiu. De-a lungul uliţei, casele înghesuite una în cealaltă te salută respectoase. În faţa bătrânei grădiniţe în care au învăţat de-a lungul timpului generaţii întregi de bunici şi nepoţi se aşterne privirii ruina unei biserici străvechi, ce stă de strajă crucilor de piatră înegrite de vreme, aplecate într-o rână şi îngropate pe jumătate în nisip, cu inscripţii într-o limbă necunoscută locuitorilor de acum ai satului. Atâta vreme au stat în calea timpului acolo, pe dealul nisipos, că nu se mai vedea sub stratul de muşchi decât câte o literă săpată mai adânc în piatră. Bătrânii spuneau că ruinele ar fi ale unei biserici de pe vremea romanilor.

    În mica răscruce abia ai loc să întorci un car. Fântâna aşteaptă încă vite la adăpat cu jgheabul ei micuţ de piatră crăpată şi plină de muşchi. Odinioară, în această răscruce, la această fântână, îşi schimbau muierile copiii şi-i rebotezau, să păcălească moartea ce le dădea târcoale. Multe suflete fragede lua atunci nemiloasa moarte! Poate că de aceea şi făceau oamenii copii mulţi, sperând ca măcar unul din ei să apuce să scape de frigurile copilăriei şi să ajungă adult.

    De aici până la căsuţa bătrână nu mai sunt decât câţiva paşi. În stânga, peste garduri privirea poate îmbrăţişa toată coasta dealului până departe  pe colina nisipoasă pe care stă adormit cimitirul satului cu crucile lui de lemn cu acoperiş de şindrilă vopsit albastru şi pictat cu flori naive de primăvară. Multe stau aplecate într-o rână, cu lemnul uscat crăpat de vânturi şi ploi, cu acoperişul înnegrit şi învechit pe care nu l-a mai îngrijit nimeni de prea mult timp. Poate că şi cei care le îngrijeau îşi dorm somnul de veci în acelaşi cimitir, în aripa nouă, unde crucile de ciment sau marmură cu înscrisuri frumos sculptate şi fotografie înrămată au luat locul vechilor cruci de lemn cu acoperiş albastru ca înaltul cerului. Vara, dacă te trezeai dimineaţa înainte de răsăritul soarelui auzeai valea răsunând de bocetele femeilor ieşite la tămâiat. Îşi plângeau bătrânele soarta, singurătatea, bărbaţii duşi, copii plecaţi prea devreme. Îşi plângeau mamele pruncii cu vieţi curmate timpuriu şi copiii mamele ce i-au lăsat orfani. Deasupra cimitirului se înălţa fum alb de tămâie ce plutea lin pe apele Jiului, peste grădinile şi curţile oamenilor din marginea satului. Odată cu zorile bocetul se stingea şi lăsa loc unei noi zile cu bune şi cu rele.

    Casa era odinioară ascunsă de o boltă stufoasă de viţă de vie şi avea intrarea flancată de doi brazi falnici. Clipea din ferestrele albe ascunse pe jumătate în spatele gardului înalt de scândură nouă, ca un pisoi aşezat pe lăbuţe ce pândeşte cu ochii larg deschişi un şoarece, pitit după o piatră. Urmărea de la ferestrele ei tăcute toată viaţa ulicioarei.

    Acum gardul a putrezit de vreme şi stă într-o rână împuţinat şi trist. Banca de la portiţă a dispărut, iar portiţa, odinioară solidă şi grea, flendure tristă şi abătură în ferecăturile rămase prea largi pentru lemnul ei subţiat de ploi şi viscol. În bătătura goală doar zăpada mai tronează albă, imaculată, neatinsă de niciun pas de om sau lighioană. Sub cuşma albă casa pare părăsită. Până şi brazii falnici şi-au luat rădăcinile la spinare, i-au spus la revedere şi au plecat pe drumul fără întoarcere. Dacă un fir subţire de fum nu ar ieşi pe coş, ai crede că nu mai locuieşte nimeni în căsuţa părăsită cu ochii închişi sub geamurile murdare acoperite cu ziare zdrenţuite îngălbenite de  vreme.

    Portiţa scârţâie cu durere, împinsă greu de un băiat căruia abia-i mijea mustaţa. Venise pregătit cu lopată pe umăr, cojocuţă de miel în spinare, căciulă cu urechi pe cap, ghete îmblănite în picioare şi o traistă cu merinde atârnând într-un echilibru fragil pe coada lopeţii. Noianul din spatele porţii e mare şi cu greu poate fi clintit, să facă loc pentru o lopată. Totuşi, tânărul reuşeşte cumva să se strecoare şi să facă pârtie de un pas până la intrarea în casă, apoi până la stiva de lemne din bătătură, până la fântână, până la câinele bătrân care, aproape îngheţat, abia reuşeste să mişte din coadă. Ninge liniştit de două zile şi zăpada a avut timp să se pună din belşug, netulburată de nimeni. În podul casei se aud porumbeii. Nici ei nu îndrăznesc să zboare pe timpul ăsta hain.

    Tânărul s-a încălzit. Ochii îi sclipesc şi obrajii s-au rumenit ca merele în prag de iarnă. Doar nasul îl simte îngheţat şi degetele de la picioare au început să-l doară în ghetele îmblănite prin carâmbul cărora zăpada şi-a făcut cu generozitate loc. Scoate o ciutură cu apă aburindă şi pune în vasul câinelui, peste gheaţa de pe fund. O lasă un pic, gheaţa se desprinde, o aruncă şi pune altă apă, proaspătă. Bătrânul Lăbuş bea însetat. Din traista cu care a venit scoate un colţ de mămăligă rece şi i-l aruncă în cuşcă. Câinele dă din coadă recunoscător. Prima masă după două zile.

    Tropotind să se scuture de zăpadă băiatul se îndreaptă acum spre casă. În faţa uşii îşi scutură căciula, îşi bate bine pantalonii pe care zăpada s-a topit şi a îngheţat deja, ia sacoşa, deschide uşa şi intră. Îl întâmpină un miros greu de fum, aer stătut, praf şi bătrâneţe. În camera largă, pe un pat de spital cu gratii de fier şi saltea de paie, stă întins un bătrân. Pe chipul ridat şi obosit nu-i poţi citi vârsta. Pare să fi fost bătrân de-o veşnicie, atât de adânci îi sunt ridurile ce-i taie obrazii despărţindu-i în dealuri şi văi până la bărbie. Pe cap poartă un fes negru, murdar de atâta purtat şi plimbat în mâini în lungile ore de singurătate. Sub plapuma cu cearşaf rupt, de o culoare incertă se ghiceşte corpul osos, împuţinat, pe care pielea atârnă flască, lipsită de muşchii demult atrofiaţi. Din ochii albiţi de bătrâneţe, apoşi, curg boabe mari de lacrimi pe albiile săpate în obraji.

    • Săru’mâna! Ce faci, bătrânule? Ce-ai de plângi, credeai că nu mai vin?
    • Ce să fac, taică… uite stau şi eu şi-mi aştept ceasul. M-a anunţat azinoapte că vine, nu mă mai lasă mult. Abia m-am dat jos din pat să fac focul.

    • Ce vorbă e asta, tataie? Ai mâncat ceva ieri? O zi nu am tecut pe-aici şi se cunoaşte! Aşa ne-a fost vorba?

    –  Ei, am mâncat o ţâr’ de ciorbă… Nu intră, mă tăicuţule, nu mai intră. Parcă am un nod mare în gât care nu mă lasă să înghit. Iau o lingură, o duc la gură şi nu se duce. Abia înghit, copile.

    • Eu ştiu, tataie, dar trebuie să te străduieşti să înghiţi şi să mai iei o gură şi încă o gură! Cum vrei mata să prinzi puteri dacă nu mănânci?
  • Dă-le alimănitului de puteri, taică! Nu mai vine ele la mine, copilul meu. Viaţa mea s-a terminat, gata! Am trăit degeaba, tăicuţule. Am trăit degeaba iar acu’ la bătrâneţe toţi au uitat de mine. Doar tu mi-ai mai rămas, nimeni nu-şi mai aduce aminte să-mi calce pragul!

  • Ochii bătrânului dau în clocot de lacrimi şi glasul i se frânge sub greutatea lor. Mâinile descărnate, cu unghii mari şi riduri adânci mângâie în neştire plapuma cu care e acoperit. Tremură de parcă ar fi cuprins de friguri. Bătrâneţea îi adusese şi tremurul ăsta în mâini şi nu-l lăsa nici să ducă lingura cu mâncare la gură. De la castronul de aluminiu în care-şi încălzea mâncarea până la gură, trei sferturi din mâncare se pierdea pe drum. Când voia să bea apă se uda tot.

    • Hai, nu mai vorbi aşa că mă superi! Ridică-te să-ţi dau să mănânci că ţi-a trimis mama sarmale şi cozonac. Ţi-am adus şi-o sticlă de vin să mai prinzi şi mata putere. A desfăcut tata ieri damigeana, că a avut mama de împărţit, doar e Crăciunul. E frig aicea la matale, de ce nu pui ca lumea pe foc? Uite, nici nu ai terminat lemnele pe care ţi le-am lăsat alaltăieri! De ce mă superi mata pe mine? Nu ţi-am spus că vin şi-ţi aduc altele?
  • N-am putut, taicule… abia m-am ridicat cu greu să nu-l las să se stingă. Nu mai am deloc putere, mă copile! Mai bine m-ar lua Dumnezeu odată să mă scape de chin! Uită-te şi tu cum trăiesc, taicule!!! Uită-te şi tu ce s-a ales de munca mea de o viaţă! Ţie ţi se pare normal? Am ajuns să stau cu ziare în geam, ca ultimul cerşetor! Tot mi-a luat, taică, tot! Până şi perdelele şi asternutul şi hainele de îngropăciune! Dacă mor cu ce mă duceţi voi la groapă? O să mă lăsaţi cu tronul gol din toată munca mea! Să n-am io o pereche de izmene pe mine, mă taicule? Să n-am şi io o perdea la geam, să stau cu ziarele alea să râdă lumea de mine…

  • Ochii tânărului se tulbură de lacrimi. Tuseşte să-şi dreagă glasul şi să le alunge, nu-i place să se simtă slab în faţa bătrânului. De cinci ani, de când rămâsese singur şi se certase cu fiică-sa, aceleaşi dureri le avea. Aia se supărase şi-i luase bătrânului tot din casă. Îi luase şi carpetele de pe pereţi, mobila, covoarele de pe jos, aşternuturile de pe pat, cearşafuri, perne, până şi hainele bune pe care le păstra să fie îngropat cu ele le luase. Venise într-o dimineaţă cu bărbatu-său cu un tractor, încărcase remorca şi dusă a fost. Nu i-a mai călcat pragul nici cât să-i dea bună ziua de atunci! Acum aştepta să moară să-i vândă casa. Parcă intrase dracul în ea.

    • De mai taci că nu râde nimeni! Şi dacă râde râde de prostia lui, nu mata. Ce treabă ai cu lumea? Dă-o dracu’ de lume, că unul nu vine să-ţi aducă o coajă de pâine şi să te întrebe de mai trăieşti sau nu! Ce te interesează ce zic ei?
  • Nu de ei îmi e, taicule, de mine, de sufletul meu! Cu lacrimi şi durere le-am făcut pe toate, că am fost sărac şi oropsit de soartă, aveam pantalonii peticiţi în cur când m-am însurat. Şi acu’ ajunsăi mai rău ca atunci, când eram măcar tânăr şi-n putere. Nu mai pot, taicule, nu mai vreau nici să trăiesc! Să mor să nu mai văd nimic, c-am fost prost şi m-am lăsat pe mâna copiilor iar acu’ stau şi îngheţ aci singur, fără nimeni pe lângă mine. Mă rog toată noaptea şi nu închid ochii de frică, să nu cumva să mor şi să nu mă ştie nimeni. Să apuc să-mi aprind şi io un muc de lumânare măcar, să nu mă duc în întuneric aşa cum trăiesc. Că am fost şi io cineva în lumea asta şi n-am făcut rău la nimeni, tăicuţule!

  • Lumina din încăpere e tristă, cenuşie, ceţoasă, iar becul mic atârnat în tavan nu face decât să împrăştie umbre prin colţuri. Camera e goală. În afară de patul cu vopseaua sărită de pe cadrul metalic, două preşuri murdare şi găurite pe jos, un dulap străvechi de bucătărie cu două uşi ce se deschid cu greu  pe care este întinsă o muşama şi este folosit drept masă, doar o plită într-un colt mai ocupă puţin spaţiu. Nu e o sobă adevărată, e o plită ridicată pe nişte plăci desperecheate de teracotă, construită rudimentar cât să aibă unde-şi fierbe oala şi cu ce se încălzi în acelaşi timp. Mare diferenţă faţă de frigul de afară nu se simte. Pe sub uşa veche intra frigul ca-n grajd. S-a strâmbat şi ea săraca, de la atâţia ani ce-au trecut peste lemnul ei. Geamurile nu se închid bine, tocăria de lemn e coaptă de soare şi roasă de ploi. Pământul amestecat cu paie cu care fusese cândva pomostită şi făţuită încăperea se tocise şi căpătase gropi din loc în loc.

    Băiatul aţâţă focul şi pune crăticioara cu sarmale la încălzit şi câteva felii de mămăligă pe marginea plitei. Mămăliga începe să sfârâie şi să prindă crustă. Încăperea se umple de miros apetisant de varză acră, carne şi mămăligă coaptă. Îi spală castrolul vechi şi tocit de aluminiu, îi pune un pic de vin în cana de apă şi începe să-i dea să mănânce.

    • Lasă, taicule, că mănânc io. Lasă-le pe masă şi du-te, c-oi avea treabă, copilul meu.
  • Nu mă duc niciunde, stau cu mata! Lasă să-ţi dau eu, că mata dai jumătate pe haine şi pe jos. Şi nu mănânci nimic singur, te ştiu eu! Hai să te ridic un pic şi stai cuminte să mâncăm împreună. Ia de-aici o gură de vin, să meargă sarmalele. Hai mă, bunule, nu mă supăra!

  • Bătrânul îşi înmoaie buzele în vinul rece. Înghite. Un firicel roşu de vin îi curge din colţul gurii pe bărbie.

    • Hai mă tataie! Înghite tot, nu-l da pe mata! Ia şi o lingură de mâncare!

    Cu greu, reuşeşte să-i dea câteva linguri de tocătură din sarmale. Obosit, cu stomacul încălzit dintr-o dată, bătrânul se lasă moale pe spate.

    • Lasă-mă, taicule, nu mai pot. Du-te acasă şi spune-i lui tac-tu să vină că io mă duc până deseară. Să-l mai văd şi io odată până nu închid ochii. Să vină şi mă-ta, să-mi cer iertare. Şi tu să mă ierţi dacă ţi-am greşit, copilul meu. De-aş fi ştiut că doar tu vei rămâne cu mine, altfel ar fi stat lucrurile acu’. Du-te acasă, copile. Să-mi pui o lumânare lângă mine şi-un chibrit. Să nu mor ca un câine, fără lumânare, de n-o veni niciunul până atunci.

    Cu lacrimi arzând sub pleoape tânărul iese afară, în ger. Aleargă către casă şi parcă drumul se lungeşte prea mult şi-l împiedică să ajungă la timp. S-ar întoarce să rămână lângă bătrânul lui bunic, dar ştie că trebuie să-și anunţe părinţii, să-i îndeplinească ultima dorinţă. Ajunge lac de apă cu lacrimile îngheţate pe obraji.

    • Da’ ce-ai muică, ce-ai păţit? Ho că nu dau turcii!
  •  Unde e tata?

  • În bătătură la animale.

  • Lasaţi tot, îmbrăcaţi-vă şi plecaţi în vale, la ăl bătrân, că se duce. Mă ocup eu de animale, voi duceţi-vă.

  • Ei, se duce! Lasă că nu are nimic, aşa face el, să nu stea singur!

  • Mă, voi înţelegeţi că vă cheamă?? Se duce, ştiu eu, simt! Eu am fost la el în fiecare zi, nu voi, îl cunosc!

  • Ce-ai, tată, ce urli aşa?

  • Mă tată, ascultă-mă! Îmbrăcaţi-vă şi duceţi-vă în vale, la tataie, că se duce, mă. Se duce şi nu poate muri fără voi! Lasă animalele că le curăţ şi le dau eu de toate.

  • Au plecat oamenii. Cu sufletul îndoit au plecat. Nu fuseseră în relaţii prea bune cu bătrânul care-i sancţionase de câte ori avusese ocazia. Se supăraseră rău când bătrânul alesese să dea casa fiică-sii şi lor nu le lăsase nimic, apoi, după de el căzuse li se făcuse milă şi se-mpăcaseră, dar doar aşa, de suprafaţă. În inima lor nu-l iertaseră, încă. Şi parcă nici nu le venea să plece aşa, pe nepusă masă chiar în zi de sărbătoare de acasă. Bătrânul se răsfaţă, ştiau ei. I se urâse singur acolo.

    Tânărul şi-a făcut de lucru pe bătătură, a curăţat grajdul, a adăpat animalele, le-a pus fân proaspăt, a mai dat la zăpadă. A făcut orice să nu simtă cum trece ziua, să nu se mai gândească la bătrânul neputincios şi la vorbele lui dureroase. Începuse să se întunece, ai lui nu se mai întorceau.

    A intrat în casă, a făcut focul care se stinsese între timp şi s-a aşezat să se încălzească puţin. Nu a mai aprins lumina, a rămas aşa, să simtă cum se întunecă.  Nu se auzea decât ticăitul molcom al ceasului de pe masă şi căderea ninsorii afară. Şi deodată, în toată liniştea aceea, s-a auzit un bocănit, ca şi cum cineva voia să intre în casă prin pod şi bătea în uşiţa din tavan, să i se deschidă. Inima i-a tresărit o dată. Apoi, în cea mai deplină linişte s-a ridicat, a aprins lumina şi-a ieşit afară. La lumina puzderiei de stele ale cerului, pământul îşi aprinsese toate stelele de zăpadă. A simţit, ştia.

    „Mergi în pace, tataie! Dumnezeu să aibă grijă de sufletul mata, să-ţi găseşti liniştea!” 

    „Rămâi cu bine, copilul meu!”

    8 comentarii

    Din categoria Poveşti la gura sobei

    Poveşti la gura sobei – Arătarea

    de-ce-avem-cosmaruri-1280x800

     

     

     

     

    -Eram tânăr flăcău pe vremea aia, nu gârbovit ca acum. Eiii, taică, cine ştia că vremea o să treacă aşa repede? Acu’ abia mai pot merge pe drum, dar pe atunci eram cel mai mândru flăcău din toate satele din jur. He, he, aţi crede că mă laud degeaba! Întrebaţi-l pe ăsta, să zîcă el dacă nu spui adevărul! Zîi mă fârtate, tu, am dreptate sau nu?!

    -Ai, dă-te dracu’! Aşa e, mă! Ne distram şi noi la bal până apărea ăsta, că pe urmă se ducea dracu toată distracţia. Toate fetele erau cu ochii după el, una nu ne lăsa! Unul a fost Gicu în zona asta, mă! Când apărea ăsta înalt, subţire, proaspăt bărbierit, dat cu odicolon, crezi că-i rezista vreuna?

    -Vezi? Vă zîsăi io că nu mă laud degeaba. Vă spuse şi fârtatu’. Da n-am avut noroc, taică. N-am avut, ce să fac. Câte fete n-am avut io în sat! Numai una şi una. Ce folos că fugeau ca dracu de tămâie când mă duceam cu taica în peţit? Când auzeau mumele lor cu cine vor să se mărite, luau foc! Cum să-şi ia ele de ginere unul cu mamă vitregă? Aşa era pe vremea aia, nu se îndemnau fetele să se bage noră în casă la unu’ fără mamă. Păi vitrega e vitregă şi cu el, dar cu nora? Am început să caut prin satele dimprejur. Succes aveam, noroc – nu, ce să fac.

    O găsisem pe nevastă-mea asta la trei sate depărtare. Mă duceam de două ori pe săptămână la ea. Să ştiţi că am avut şi eu, în sfârşit, noroc cu dragostea ei! Atâta m-a iubit fata asta că şi-a înfruntat toată familia pentru mine! Nu-mi pare rău acum, da’ la început ne-a fost greu de tot… Ei, taică! Habar nu aveţi voi cum e să fii al nimănui şi să trăieşti doar prin uşi străine! Am făcut-o şi pe asta, ce era să facem? Dacă asta ne-a fost soarta?

    Şi cum spusăi, mă duceam de două ori pe săptămână pe la ea. Cu bicicleta mă duceam. Stăteam ce stăteam împreuna, apoi veneam acasă. Când era câte o sărbătoare mai mare şi se făcea bal, întârziam mai mult şi ajungeam acasă aproape la ziuă. Murea maică-mea – vitrega – când vedea că intru odată cu zorile pe poartă! O jumătate de oră nu-i tăcea gura până o lua taica la înjurături să mă lase să mă odihnesc pentru a doua zi. Dormeam o oră-două şi venea taica de mă trezea să merg la câmp.  Nu mă angajasem pe atunci, abia peste un an m-am angajat la SMT-ul din sat, tractorist. Era greu, că adormeam pe mine pe loc, cu coarnele plugului în mână. Taica se făcea că mai scapă biciul şi mă mai şficuia cu vârful lui de mă trezeam imediat. Ce ştiţi voi? Acu’ dormiţi până la prânz şi a doua zi sunteţi în cârciumă iar! Noi ştiam şi ce înseamnă distracţia şi ce înseamnă munca!

    -Ai,  bă, nea Gicule, ce-o lungeşti atâta? Te apucaşi acu’ să ne faci nouă morală! Da ce, noi nu muncim? Muncim şi noi, chiar dacă nu cum munceaţi ale matale odată! Zii mai departe povestea şi lasă morala!

    -Eteee, vă deranjează când se ia omul de voi,  ’reaţi ai dracu’! Ho că vă spui acu’ mai departe! Ia, care mai dă o ţuică?

    În cârciuma slab luminată atmosfera sărăcăcioasă era întreţinută de mesele cu picioare reci de metal, acoperite de muşamale ieftine, înflorate, de scaunele de plastic cu spătar, potrivite mai degrabă pe o terasă de vară decât într-o încăpere cu pretenţii ca acea bombă din mijlocul satului. Pereţii afumaţi de la atâta tutun prost tras în plămânii clienţilor fideli şi eliberat apoi să se lipească în voie de vopseaua de proastă calitate şi geamurile opace, vopsite în albastru nu lasă să intre nici măcar o rază de lumină, deşi afară întunericul nopţii nu acoperise încă tot cuprinsul.

    În jurul unei mese murdare plină de pahare şi sticle de tărie, trei tineri şi doi bătrâni îşi omoară timpul sub un bec chior pătat şi plin de praf de care, uitată din timpul verii, atârnă o hârtie lipicioasă pe care îşi dăduseră obştescul sfârşit câteva muşte ce se uscaseră deja.  Pe feţele oamenilor lumina se juca cu umbre desenând imagini fanteziste pe feţele ţepoase şi ridate ale bătrânilor.

    Gicu sugea cu poftă dintr-o ţigară fără filtru. Părul încă negru îi stătea lipit de ţeasta mică ce stătea agăţată în vârful unui gât vânjos, făcut să susţină un cap de două ori mai mare. Ochii mici, căprui îi jucau vii sub fruntea înaltă pe care cădeau câteva şuviţe din părul soios, obrajii nebărbieriţi purtau fiecare câte două şanţuri adânci ce coborau până la colţul gurii cu buze subţiri, ferme şi un pic ţuguiate. Nodul lui Adam, proeminent, i se ridica şi cobora sub pielea ridată şi îmbătrânită de pe gât cu fiecare sorbitură din ţigară, cu fiecare vorbă. Când dădea peste cap păhăruţul cu ţuică îi cobora atât de tare că aveai senzaţia că o să şi-l înghită şi ă să se înece cu el. Apoi nodul revenea la locul lui şi bătrânul plescăia din buze şi se ştergea cu dosul palmei la gură cu o satisfacţie greu de redat. Trântea cu putere paharul pe masă, se scutura şi trăgea din nou din ţigară, privind pe rând la comeseni să simtă cât de tare le-a captat atenţia pentru povestea pe care le-o spunea învârtind vorbele cu o măiestrie înnăscută.

    Tinerii, cu ochii roşii de fum şi băutură, cu pungi mari sub ochi, aşteptau nerăbdători ca moşul să-şi termine povestea ce se anunţa atât de palpitantă. În spatele barului, cârciumarul picotea sprijinit într-un cot şi capul îi cădea din când în când de pe perna improvizată în podul palmei. Era un om fără vârstă, cu o burtă proeminentă peste care întinsese ochiurile unui pulover tricotat din lână vopsită cafeniu. Pe cap avea o bască decolorată ce fusese odinioară neagră, al cărei moţ drept părea că-şi râde de soarta amară a beţivilor ce călcau zilnic pragul bodegii.

    -Bă, nea Nicule! Mai dă, bă, o ţuică pentru nea Gicu ăsta, că i se uscă gâtul, nu mai poate povesti!!

    Cârciumarul mai turnă un pahar de ţuică, îl aduse la masă şi-şi reluă picoteala în spatele tejghelei. Bătrânul povestitor bău cu sete din nou, îşi şterse gura cu dosul palmei muncite şi începu din nou să povestească.

    -Mă întorceam în noaptea aia de la un bal din satul vecin. Se făcuse acolo la căminul cultural bal  de Sfântul Andrei.  Mă dusesem şi eu, cum să lipsesc? Mai ales că venea şi nevastă-mea asta şi nu puteam s-o las singură să se uite altul la ea şi să mi-o fure. Mă cam bătea gândul s-o cer de la ta-su. Mi se aprinseseră călcâiele tare de tot, ce mai. Da şi aveau după cine, că nicio fată din satul nostru nu era aşa frumoasă ca ea cu ochii ăia mari, albaştri şi coadele împletite până la brâu. Şi cânta, măi taică, muierea asta a mea când era tânără, de ziceai că-i privighetoare! Până şi muma mea vitregă recunoştea că nu a auzit pe nimeni cântând aşa frumos, chiar dacă în ochii ei nu era bună de nimic altceva! M-am dus cu bicicleta, ca de obicei. Că s-a nimerit să fie o toamnă lungă şi blândă cum nu mai văzusem până anul ăla! La sfârşit de noiembrie a fost un soare frumos, de am jucat în curtea căminului cultural în cămaşă cu mânecă scurtă! Dacă vă spui, aşa a fost! Nu-i aşa, fârtate?

    -Aşa e, taică, aşa cum spune ăsta! A fost o zi ca de primăvară şi ne-am distrat atunci până târziu. Io am rămas acolo, la un văr de-al meu. Ăsta s-a întors acasă, nebunul! L-am rugat să rămână cu noi, da’ ce, am avut cu cine ne-nţelege?

    -Păi trebuia să mă întorc, cum să rămân acolo? Ce-ar fi zis taica dacă nu m-aş fi întors în noaptea aia acasă? Am stat şi eu până pe la două la bal. Am dus-o acasă pe Verginica, apoi m-am întors şi am mai băut o bere cu fârtaţii, am mai povestit, mi-am luat bicicleta şi am plecat către casă. Eram aşa, un pic cu chef, nu mă îmbătasem. Atunci când eram plecat nu îndrăzneam să beau mai mult, că veneam cu bicicleta şi nu voiam să cad să dorm prin vreun şanţ până dimineaţa. Mă mai abţiguiam io un pic uneori, dar nu mai mult.

    În timp ce vorbea, pe fruntea bătrânului ridurile se adânceau şi faţa căpăta o seriozitate gravă, uşor speriată şi întunecată.

    -Mă taică, şi-am urcat io pe bicicletă şi-am luat-o la pedalat către casă. Era o lună plină şi-o lumină aproape ca ziua, aşa era! Îmi vedeam umbra cum aleargă pe lângă mine de ziceam că în crucea verii sunt, în în prag de iarnă. Pe marginea drumului numai copaci. Era plin de meri, peri, pruni, nu ca acu’. Acum au tăiat ăştia tot, ai dracu’ şi n-au mai pus nimic în loc! Îşi întindeau crăcile alea negre, fără frunze către lună şi cum te loveai de umbra lor pe şosea, poc-poc, poc-poc, parcă ţi se făcea urât. Îţi venea să crezi că întind nişte mâini costelive să te apuce de guler. Ies io din satul ălora şi dau în câmp. Mă, io nu sunt un om fricos, voi mă ştiţi! Sunt al dracu’, nu mă sperie pe mine orice, dar în noaptea aia, când am intrat în petecul ăla de pădure de se întinde pe la mijlocul drumului între noi şi ei, m-a trecut un fior rece pe şira spinării!

    Tinerii izbucniră într-un râs nervos.

    -Olele, moşule, dă-o dracu’! De ce să-ţi fie frică, mă? Că pe acolo nici câinii satului n-ajung!

    -Să nu râdeţi, taicule, că nu-i de râs! Pomii s-au apropiat şi s-au îndeşit iar luna parcă nu mai avea atâta putere să lumineze drumul, să mi-l aştearnă alb ca-n palmă ca până atunci! Îl întindea înaintea mea tot umbre tremurătoare. M-a luat frica, cât mă vedeţi voi de vânjos! M-a luat frica, vă spui drept! Uite aşa, cu gheaţă pe spinare şi cocleală în gură mi-a intrat! Parcă mi se umflase şi limba şi nici nu mai puteam să respir cum trebuie, de înghiţeam în sec tot la două-trei rotiri de pedală. Am început să pedalez mai tare şi mai tare, să scap dracu’ de acolo, din iadul ăla! Când mă apropiam de mijlocul pădurii, văd io în faţa mea o arătare neagră.

    Parcă mergea înaintea mea, aşa, ca un om înalt, cu o manta din aia de război lungă pe el şi cu un câine negru la picior. Într-o mână părea să aibă o ghioagă mare, aproape cât el de lungă, pe care-o muta în ritmul paşilor, tot înainte.  Mi s-a uscat gura de tot şi mi s-au încleştat mâinile pe coarnele bicicletei. Mă, taică, mă şi venea un viscol dinspre omul ăla de credeam că o să-mi îngheţe obrajii şi nasul cu totul! Dintrodată a început să bată un vânt îngheţat şi crăcile copacilor trosneau şi se aplecau până aproape de pământ de parcă ar fi vrut să pună mâna pe mine. Imi tremurau genunchii, sincer vă spui! Dau eu să pedalez mai repede, dar a dracu’ bicicletă, parcă pedalam în gol, nu se mişca deloc şi vântul ăla îngheţat mă bătea în faţă. Dau să ocolesc arătarea, nu reuşesc. Cum încercam eu să merg mai repede să trec de ea prin stânga, se punea de-a curmezişul cu ghioga aia mare, dacă dam să trec prin dreapta la fel! Îmi venea să strig, da-mi luase necuratul şi glasul. Nici un sunet nu puteam scoate, nimic! Eram mut ca toţi muţii, doar în mintea mea urlam cât toţi câinii satului la lună plină. Credeam că mi-a venit ceasul, ce mai! M-aş fi închinat, dar nu-mi puteam dezlipi mâna de pe coarnele bicicletei. Eram gata-gata să fac pe mine de frică! N-am crezut că mai scap viu de-acolo. Ce mi-a venit mie, atunci, să-mi fac cruce cu limba-n gură! Toată viaţa mi-am bătut joc de popi şi de biserică, nu am învăţat nici Tatăl nostru, nu ştiam nici măcar o rugăciune, dar nevoia te învaţă de toate în ceasul de pe urmă! Aşa că am zis şi io un „Doamne iartă-mă şi-ajută-mă” şi făceam cruce după cruce cu limba pe cerul gurii. Parcă a început să se dezgheţe aerul, să mă încălzesc şi am prins putere.

    Pe comeseni îi trecu fiorul de gheaţă pe spinare. Până şi barmanul se trezi cu totul ascultând povestea şi văzând cu ochii minţii arătarea cea neagră şi ciudată. Zâmbetul şi badjocura le dispăruse tuturor de pe faţă, ba parcă şi beţia se muiase şi-şi luase picioarele la spinare speriată de-aşa întâmplare fantastică.

    -Cam pe la marginea pădurii, am prins viteză deodată şi am reuşit să trec înaintea arătării. Am zărit-o doar aşa, cu coada ochiului, că nu am îndrăznit s-o privesc în faţă. Auzisem io din ăi bătrâni că dacă apuci să priveşti în ochii goi ai unui strigoi eşti pierdut. Atunci îţi ia sufletul cu el şi dus este, de te lasă mort ca toţi morţii în mijlocul drumului. Nu m-am uitat, mi-a fost frică, vă spusăi. Mă, cât sunt eu de tare, acu’ mă mir că nu m-am scăpat în pantaloni! Sub o pălărie mare nu se vedea nici un cap, nimic. Doar gulerul mantalei ridicat părea că ţine pălăria aia să n-o zboare vântul! Ciudat era că în jurul meu bătea crivăţul îngheţat, iar pe lângă arătarea asta nu mişca nicio crenguţă, nimic. Linişte totală. Mă uit io în jos şi eram gata să leşin! Tocmai când mi-a venit să deschid gura să-i dau bună seara, luna a luminat iar drumu’ ca-n palmă şi pe şosea, doar umbra mea! Taică, dacă atunci nu mi-a luat Dumezeu minţile, io cu mintea întreagă mor, să ştiţi! Am pedalat ca nebunul, fără să privesc în urmă, am intrat în sat pe la baza de cereale şi dus am fost! La prima uliţă au început să cânte cocoşii. Am ajuns acasă lac de apă, cu hainele ude în spate de puteai să storci apă din ele. Am adormit imediat, ca după scăldat. Ca un copil mic am adormit! M-am trezit peste trei zile, când nu ştia taica ce să-mi mai facă, mă păzeau cu lumânarea şi-mi aduseseră popa să-mi citească că mor. Am zăcut atunci două săptămâni de friguri, că vedeţi voi, intraseră nişte friguri mari în mine, de nu mai credea nimeni că o să mai scap. Vorbeam fără şir şi spuneam numai tâmpenii de se cruceau bieţii oameni adunaţi ciopor, ca la căpătâiul mortului, ce mai! Toţi aşteptau să-mi iasă sufletu’ şi habar nu aveau ce mi s-a întâmplat! De-atunci când mai trebuie să plec noaptea la drum nu mai plec niciodată singur aşa, în crucea nopţii. Mai bine aştept până a doua zi, decât să mai păţesc ce-am păţit. Aia e taică, erau alte vremuri! Pe timpul ăla Sfântu Andrei chiar scotea moroii la plimbare!

    Peste încăperea plină de fum, cu lumina ei chioară, se lăsă o linişte de mormânt. Tinerii tăceau cu ochii în paharele din care uitaseră să bea, în scrumieră ardea singur un capăt de ţigară şi fumul se înălţa alb către pătura groasă de deasupra. Gicu, îngândurat, privea în gol şi mărul lui Adam i se mişca singur, arar, ca şi când ar fi încercat să tot care saci cu aer până-n plămânii rămaşi goi după o asemenea poveste. Fârtatul freca cu degetul noduros pe muşamaua soioasă, urmărind liniile desenelor decolorate. De-ar fi fost vară până şi muştele ar fi rămas mute.

    Undeva, în depărtare, se aude lătratul nervos al unui câine. Toţi câinii uliţei sar să-i răspundă cu părul zbârlit pe ceafă şi sparg cu glasurile lor tăcerea aşternută peste povestea lui Gicu ale cărei imagini stranii încă pluteau amestecate prin colţurile întunecate ale cârciumii.Bărbaţii se scutură ca de un somn greu aşternut pe umerii lor pe nevăzute.

    -Taci bă, neică Gicule, că nu te credem! Astea-s poveşti de adormit copiii, bă!

    -Bine, taică! Treaba voastră dacă nu credeţi! Io vă spusăi! Să nu păţiţi ca mine, că pe urmă vă aud plângându-vă pe-aci că v-a strâmbat gura vreun moroi! Io am avut noroc mare, mă! Mare noroc, am avut că mi-a venit în gând să-mi fac cruce cu limba-n gură! Mi-a zis şi popa atunci „Mă copile, să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi-a luminat mintea să-ţi închini măcar suflarea, că dacă nu o făceai, acu’ îţi cântam prohodul!” Aşa era, să ştiţi!

    -Păi şi ce-ai făcut, bă? Cum te-ai mai însurat, dacă nu te-ai mai dus pe la tanti Verginica?

    -Ei, pe nevastă-mea am luat-o acasă după ce m-am întremat bine, n-am mai aşteptat! M-am dus şi-am cerut-o la ta-su şi am şi luat-o! Păi crezi că-mi mai ardea mie de plecat pe drumuri bântuite? Iote, se făcură 52 de ani săptămâna trecută. De o viaţă de om suntem împreună, nu ne-am mai despărţit decât obligaţi de atunci!

    2 comentarii

    Din categoria Poveşti la gura sobei, trecut

    Poveşti la gura sobei – Dispariţia moaşei

    zapada-iarna-peisaj-alb-negruNinge mărunt de trei zile. Zăpada se aşterne tăcut, fulg cu fulg, ca o plapumă întinsă pe câmpie. Nicio vietate nu-şi face simţită prezenţa, doar crengile negre şi goale ale copacilor ce mărginesc drumul se mai zăresc în ceaţa cenuşie ce-nsoţeşte ninsoarea care cade neconenit, îngroşând stratul de zăpadă deja existent. Nu se mai cunoştea diferenţa dintre drumul plin de noroi până săptămâna trecută şi câmpul întins până la marginea zării. Doar copacii negri ce se profilau tăcuţi pe marginea drumului mai arată călătorului că pe acolo ar fi trebuit să fie o potecă bătătorită pentru picioarele oamenilor.

    Tocmai în ziua aceasta posomorâtă şi tăcută i-a trecut prin cap să plece de acasă. I se urâse de singurătate, avea nevoie să audă oameni, să se simtă înconjurată de viaţă.

    Moaşa Ghiţa e singură de mult timp. Nici nu mai ştie câţi ani are, atât de bătrână este. Ochii ei, odinioară mari şi limpezi, au căpătat cu timpul o culoare tulbure, nedefinită, pe obraz poţi desluşi dealuri şi văi întortochiate, mâinile îi tremură şi nu o mai ajută aproape deloc, corpul împuţinat se adună de spate şi o apropie de pământul care o aşteaptă de prea mult timp. O perioadă se rugase de el s-o primească, să nu mai cineze singură în fiecare seară, dar pământul, hain, se făcuse că nu aude. Acum s-o aştepte el până s-o îndura Dumnezeu să-i curme zilele. Multe n-or mai fi că şi aşa face umbră pământului degeaba. Abia de mai poate să ducă lingura la gură să mănânce -ea, care pe vremuri nu ştia să se odihnească nici zi nici noapte.

    De mâncare îi aduc pe rând oamenii din sat. Neamuri nu are. Copii nu i-a dat Dumnezeu, deşi doar El ştie cât şi-au dorit şi ei un suflet, să le fie aproape când n-o mai putea. Om bun a avut, slavă Domnului, dar s-a prăpădit, săracul,  demult.  Cât l-a avut lângă ea îi era drag să se întoarcă acasă. Avea un suflet bun care o aştepta. Îi masa tălpile după o zi grea petrecută pe teren, o aştepta cu focul făcut şi soba caldă în serile de iarnă, cu un ceai fierbinte când era ger şi o farfurie de ciorbă încălzită. De când îl dusese la groapă pe o vreme din asta câinoasă, ca acum, îi mergea şi ei din ce în ce mai rău. Îi dispăruse pofta aceea de viaţă cu care colinda satul în lung şi-n lat călare pe bicicletă până la căderea zăpezii.

    O luă  înainte pe drum, către satul vecin, unde avea o soră rămasă în casa părintească. Murise şi soră-sa de cinci ani, dar în mintea ei rătăcită nimic nu mai era clar de ceva timp. Nu-şi mai aducea aminte decât episoade din tinereţea ei de femeie harnică, în putere. Nu-i e frig. Are mănuşi de lână şi galoşi în picioare, peste ghetele îmblănite pe care şi le cumpărase acum vreo 15 ani să le aibă de bune, că poate murea într-o iarnă şi n-or fi avut  cu ce s-o încalţe. Şi-a luat şi-un ciomag să se apere de câinii rudarilor lăsaţi liberi pe uliţă, deşi niciunul nu ar fi ieşit în calea ei azi, pe ninsoarea asta păcătoasă. Din urmă vine dând din coadă Ursu, câinele ei bătrân şi credincios. L-a gonit de câteva ori, să se întoarcă acasă, acum nu-i mai pasă. Dacă e prost şi vrea să meargă cu ea, ce să-i facă?

    Înaintează greu prin nămetele mare. Piciorul i se afundă în zăpada afânată până aproape de genunchi uneori. Nu se vede unde e groapă şi unde e pământ drept, calcă şi ea pe unde poate, să nu piardă drumul. Merge de ceva timp. Satul s-a departat destul de bine, abia se mai zăreşte în zare, cu lumini slabe la ferestre şi fumul alb înălţându-se din coşurile acoperişurilor. În faţă nu se vede decât alb cât vezi cu ochii. O doare privirea de atâta alb şi-i lăcrimează ochii de ger. Din când în când îşi scoate din buzunarul cojoacei o batistă ponosită şi murdară cu care-şi şterge lacrimile plecate pe obraz şi nasul.

    Oboseala o ajunge repede şi parcă s-ar întoarce, mai ales că aici, în plin câmp ninsoarea îi bate din faţă, orbind-o. Începe să se întunece, cenuşiul norilor devine mai apăsător şi mai greu de pătruns, în spate nu se mai zăreşte nici fumul hornurilor, în faţă e doar câmp de zăpadă.  Ar fi trebuit să se apropie deja de satul vecin, dar în jur nu reuşeşte să distingă nimic, doar pătura albă a cărei strălucire începea să pălească odată cu lumina zilei.

    Se opreşte pentru o clipă să-şi tragă sufletul. O spaimă îngheţată i se strecoară prin vine. Picioarele îi tremură de la atâta mers, mâinile o dor, inima îi bubuie în piept. Dacă s-a rătăcit?

    Îşi aruncă încă o dată privirea roată peste câmpul îngheţat. Nu mişcă nici măcar un fir de iarbă, toate sunt acoperite de stratul gros de nea. Copacii nu se mai văd, se ascund acum, de când cu căderea nopţii. În spatele ei, Ursu s-a aşezat pe coadă şi o priveşte îngrijorat. „Ce facem, Ursule? Pe unde o luăm?” Câinele o priveşte cu ochii lui mari, omeneşti şi tace. Nu ştie vorbi. Ridică doar o ureche şi încearcă să desluşească un zgomot cât de mic în liniştea din jur. Nu aude decât căderea continuă a fulgilor mari de zăpadă. Oftează. „Oftezi şi tu sărace… Ce să fac? Încotro s-o iau? Picioarele astea netrebnice nu mă mai ascultă deloc, zăpada e prea mare… Ce fac, Ursule?!” Să strige, oare? Poate o aude cineva. Îşi adună toate puterile şi scoate un strigăt slab. „Heeei! Mă aude cineva?!” Nu se aude bine nici ea, măcar. Doar bătrânul câine dă obosit din coadă.

    „Cine să mă audă, bătrâne? Muiere proastă ce sunt şi eu… Ajută-mă tu. Du-te înainte şi adu pe cineva să mă scoată de aici. Hai cu mama, ştiu că poţi. Fugi până la vecinul Mărin şi vino cu el după mine. Iote, eu mă aşez aici şi nu mă mai mişc. Aştept să te întorci.” Câinele o priveşte, dă din coadă şi stă. Nu-i vine a pleca. „ Du-te mă, n-auzi? Mama ta de câine prost! Marş acasă!” Şi cum câinele nu se dă dus, ridică ciomagul să-l lovească. Câinele se fereşte, se mai uită o dată în urmă şi o ia la fugă peste câmp. Moaşa Ghiţa, obosită de atâta efort, răsuflând din ce în ce mai greu, se aşează uşurel în zăpadă. „O să vină el Ursu cu cineva, că e băiat deştept. O să vină cu siguranţă, trebuie doar să nu mă mişc de aici.”

    S-a înnoptat de tot. Şi dacă ar vrea să meargă mai departe acum, nu ar mai vedea pe unde merge. Începe să simtă cum frigul pătrunde încet prin hainele ude. Prin faţa ochilor orbi de vârstă şi de noapte îi trece toată viaţa ei petrecută la marginea acestui sătuc de câmpie.

    De când s-a măritat  stă la marginea satului. De la căsuţa ei joasă de paiantă, până la marginea lanului cu porumb e o aruncătură de băţ iar vara  când e senin şi limpede cerul, satul în care crescuse se vedea destul de bine. Nu sunt decât 3 km între cele două sate.

    Cum casa ei e aşezată pe jumătate în câmp, deseori se trezea că-i intră în bătătură ba un iepure rătăcit, ba câte o vulpe şireată în căutare de ouă proaspete şi găini grase să-şi hrănească puii veşnic flămânzi. Acum degeaba mai veneau, nu mai aveau ce să-i fure. În tinereţe se necăjea şi blestema când găsea dat iama prin găini şi se trezea fără cele mai frumoase exemplare.

    Omul ei, mai blând din fire, încerca s-o calmeze totdeauna. „Lasă tu, Ghiţă, că trebuie să trăiască şi lighioanele câmpului. Noi om creşte altele!” Se enerva şi înjura mai tare când îl auzea aşa. „Păi bine, Ioane, cum să mai dăm noi înainte când toată agoniseala noastră se duce într-o noapte la vulpi? Tu gândeşti când vorbeşti?” „ Si mai dă-o-ncolo de agoniseală, Ghiţă! Pentru cine agoniseşti tu? Pentru două guri ale noastre? Vezi bine că ne-a lăsat Dumnezeu singuri pe lume, după ce ne-om duce noi o să se dărâme şi coşmelia asta şi o să rămână locul gol, ca şi cum nu am fi fost. Pentru cine să agonisim noi?”

    Cea mai mare durere a lui această lipsă era. Ar fi vrut şi el un sufleţel de copil să-i înveselească casa şi să-i aline bătrâneţile. Ea era sătulă de copii şi de orăcăitul lor, învăţase să nu mai simtă lipsa asta. Nu era copil în sat  pe care să nu-l fi moşit ea. De-aia îi şi rămâsese numele aşa: Moaşa Ghiţa. Toată lumea în sat îi zicea „ săru’mâna moaşă!”, de parcă ar fi fost ruda tuturor. Şi era normal să fie aşa, ea a fost prima care i-a întâmpinat cu o palmă la fund când au venit pe lume. Şi n-au fost puţini. Acum nasc toate la maternitate, în spital cu doctor şi felceri pe lângă ele. Copiii nu se mai nasc în patul lor să se adape din sânul mamei cum ies din găoace, ca atunci când îi ajuta ea să vadă prima dată lumina lămpii sau a lumânării. Au camere separate şi ajung să-şi cunoască mama abia după ce au urlat bine o zi întreagă singuri în pătuţul ăla cu gratii de fier din spital. Ăia pe care i-a moşit ea aveau saltele de paie cu cearsafuri albe, scrobite şi căldura mamei lângă ei. Ce să zică ea acu? Or ştii ei mai bine doctorii ăştia de acu’, că doar sunt şcoliţi pe la şcoli înalte, nu ca ea. Şi nici nu se mai nasc copii mulţi ca odinioară. Abia dacă mai vin pe lume doi-trei pe an.

    Eheei, pe vremuri năşteau muierile şi câte două într-o noapte. Ce timpuri au fost! Ea, tânără, abia apuca să închidă ochii că-i şi bătea câte unul în poartă. Veneau bărbaţii îngrijoraţi şi speriaţi în crucea nopţii de-i întărâtau câinii. „Hai moaşă Ghiţo, că moare! I-a venit sorocul nevesti-mii şi urlă acolo în pat de-mi e milă de sufletul ei. Dacă-ţi spun că moare, moare!?” „Taci mă prostule, că nu moare. Dă-ţi o palmă peste gura aia spurcată! Mă-ta a murit când te-a făcut pe tine? Stai să-mi trag fusta pe mine şi vin!”

    Trăgea repede fusta şi bluza pe ea, încălţa te miri ce şi pleca cu omul şi cu emoţia lui. Ajunsese de se culca îmbrăcată când ştia că are vreuna căreia trebuia să-i vină sorocul. Nu-i murise nici o muiere în braţe. Pe toate le scăpase şi toţi îi mulţumiseră. Când îi vedea pe bărbaţii ăia mustăcioşi cu privirea dură cum se înmoaie şi plâng ca nişte copii când auzeau plânsul pruncului lor, o treceau şi pe ea lacrimile. Apoi ei plecau de se îmbătau ca porcii, se întorceau cu sămânţă de scandal şi nu de puţine ori luau la bătaie muierea lăuză şi neputincioasă. Ptiu, blestemaţii! Ce le-ar mai fi făcut ea de-ar fi fost în locul muierilor alora plânse şi supuse!

    Ea a fost aprigă muiere. O singură dată încercase în tinereţe Ion al ei să ridice mâna. Se îmbătase la o nuntă şi venise acasă cu chef de ceartă, montat de nişte fârtaţi de-ai lui de pahar. El ridicase mâna, ea luase toporul de coadă. „Dă-i tu că rămâi fără mâini cât ai clipi!” Aşa i-a zis şi s-a uitat odată la el cu o privire de oţel pe care o căpătase luptându-se cu viaţa şi cu moartea în fiecare zi. El se uitase în ochii ei şi se trezise imediat din beţie. A coborât mâna ruşinat şi a ieşit pe uşă. De atunci nu a mai ieşit niciodată cu fârtaţii la cârciumă şi nici nu i-a mai primit în casă. A avut ea grijă de asta. Frumoasă viaţă a avut, ar fi păcat să-l mânie pe Dumnezeu spunând că nu. Offf!

    I-au îngheţat picioarele de s-au făcut sloi. Nici mâinile nu le mai simte în mănuşile de lână. I s-a făcut şi somn iar câinele ăla nu se mai întoarce. Cum s-o găsească acu’, pe întunericul ăsta? Fulgii cad în continuare egal, aşternându-i-se pe umeri şi pe creştet în căpiţe mărunte de zăpadă. Îşi suflă în palmele îngheţate încercând să se încălzească niţel de la propria-i suflare. Slabă speranţă, suflarea ei e atât de mică şi de rece, încât nici măcar nu se mai simte. De-ar mai trăi moşul ei ar veni acu’ după ea. S-ar fi îngrijorat că nu primeşte vorbă de la cumnată-sa că a ajuns cu bine la ea.

    Dar cum îl lăsase ea singur acasă, fără nimic de mâncare? Ce minte avusese să plece aşa şi să nu-i spună? „Ioane, Ioane, cât am îmbătrânit, omule! De ce nu întrebaşi şi tu unde plec şi când mă întorc, ai? Să mă fi pus să fac ceva de-ale gurii, să-ţi ajungă şi ţie pe două zile acolo, până mă întorc io! Tu ce faci acu’, cu picioarele alea ale tale, că vezi bine că nu te mai poţi mişca deloc. Trebuie să mă întorc, ce să fac. Lasă, că-i trimit vorbă Lenii să vină ea la noi. Hai că mă ridic şi vin la tine. Mă omule, mă… Să nu zici tu nimic aşa… doar mă văzuşi când mă îmbrăcai, când luai cojoaca pe mine, că-mi pusăi broboada bună pe cap. Ce crezuşi tu? Că mă duc să mă mărit?”

    Îi venea să chicotească ca odinioară, când râdeau împreună din orice la gura sobei până se făcea mâncarea. I se părea că stă deja în faţa plitei încinse iar pe plită fierbe încet mămăliga în ceaun. Făcuse o tocăniţă cu ceapă multă şi aşteptau acu’ să se coacă mămăliga, s-o răstoarne să mănânce. Plita dogorea şi ea transpirase pe frunte cu mestecăul în mână, tot frecând la mămăligă cu ochii aprinşi şi obrajii rumeni. „Du-te Ioane şi scoate şi tu o cană de vin. Hai că uite acu’ răstorn mămăliga şi ne punem la masă. Să-ţi iei cojoaca în spinare să nu ieşi aşa afară în frig încălzit cum eşti că-mi răceşti şi ai văzut că nu-ţi place să-ţi pun ventuze!” „Ba-mi place, Ghiţă, cum să nu-mi placă? Uite, pune-mi acu una pe obraz, colea!” „Fugi de-aci, moşule! Numai la prostii îţi stă gândul! Tu nu mai îmbătrâneşti deloc? Nu vezi că nu mai poţi merge, îţi arde de pupat, ai?!” „Da’ ce-are pupatul cu picioarele, muiere? Că doar picioarele mă dor şi nu mă lasă să merg, inima e bună, cere dragoste, nebunatica! Ce treabă are cu picioarele?” „Hai, hai, du-te azi unde plecaşi, că dau cu mestecăul după tine! Auzi la el, om bătrân, la ce-i stă capul!” Se îmbujorase de tot Ghiţa. Tare drag îi e omul ăsta al ei, iubăreţ şi blând.

    Se trezeşte şi se scutură odată ca de friguri. I-a luat Dumnezeu minţile? În jurul ei e mare de zăpadă, iar ea visează cai verzi pe pereţi. Abia mai respiră. Simte mii de ace în obraji şi-n ochi, nasul o doare de-i vine să urle, degetele la fel.

    „Lasă, Ghiţă, fii tu cuminte că sunt aci, cu tine. Vină să te iau în braţe să te încălzesc. Închide ochii cu tata, să vezi tu că te trezeşti bine. Lasă că păzesc io în locul tău, tu dormi liniştită. Vezi ce bine e în braţele mele? Ştiam eu, muiere, când te-am luat.” „Ce ştiai, omule? Ştiai pe ăl din baltă, habar nu aveai! În prima noapte îţi clănţăneau dinţii în gură aşa cum îmi clănţăneau şi mie!” „He, he! N-ai uitat, ai?  Da ne-am descurcat până la urmă, nu? Ne-am descurcaaat şi am rămas aşa, ca atunci, de-mi tremurau genunchii de câte ori te atingeam noaptea în pat. Ştiam io că o să-mi aprinzi sângele în mine toată viaţa, măi muiere!” „Lasă Ioane, că nici mie nu mi-a trecut. Tare-mi plăcea când îţi simţeam corpul vânjos şi cald lângă mine în pat.  Frumoasă viaţă am dus şi noi, mă omule, mă. Păcat că se termină!” „Nu se termină acu’. Ne mai dă Dumnezeu, o să vezi. Tot unul în braţele celuilalt om fi şi de-acu’ înainte. Hai, închide ochii că te-ncălzesc io. Uite, mă întind aci, lângă tine.”

    „Ştii tu, Ioane, de ce-mi pare mie rău în viaţa asta? De copiii ăia pe care i-am măcelărit, mă. Pe toate le-am ajutat să avorteze şi nu ar fi trebuit. Auzi tu cum mă cheamă acu’? Toţi mă strigă de mă trec fiori reci pe şira spinării, Ioane. Bine că n-ai văzut, mă! Bine că n-ai văzut… mai mişca câte o mânuţă, câte un picior… pe unul l-am scos cu totul, aşa cum era învelit în sacul lui. Era aşa, ca o păpuşă mică şi străvezie. Respira când a ieşit, i se devea inima cum bate. De asta îmi pare rău, mă omule. Vezi tu cum nu reuşesc io să-mi curăţ sângele ăsta de pe mâini? Nu se ia deloc! Le-am frecat, Ioane, de s-a luat pielea de pe ele şi tot nu se duce. Măcar de nu i-aş mai auzi! De nu m-ar mai striga aşa!”

    *

    Epilog

    Dimineaţa a venit la timpul ei, crăpând încet pleoapele zilei. Norii cenuşii doar s-au luminat a ziuă, ninsoarea continua să cadă ca şi în ziua precedentă, mută, albă, liniştită. Pe marginea drumului, un câine bătrân şi flocos, cu blana plină de zăpadă îngheţată, urlă lupeşte. Din timp în timp se opreşte şi scânceşte, parcă ar plânge. „ Ăla nu e câinele lu’ moaşa Ghiţa, Mărine?” „ Ba al ei e! Ce-o fi păţit? I-o fi venit să moară de-o fi fugit aşa de-acasă şi urlă acolo, în marginea drumului în câmp.” „Io ştiu… mă trece aşa, un fior. Ia du-te tu şi vezi ce face moaşa Ghiţa, că nu se simte nicio mişcare la ea. Nici focu’ nu l-a făcut în dimineaţa asta. Uită-te şi tu, nu iese nici un fir de fum pe coş! O fi murit acolo singură în casă, Doamne fereşte.”

    În casa goală şi îngheţată, lucrurile îl priveau pe Mărin mirate, întrebându-l de ştie ceva de stăpâna lor. S-a înfiorat omul şi a ieşit afară. A strigat vecinii, a alertat autorităţile.  Tot satul a ieşit s-o caute pe moaşa tuturor. Până seara au bătut câmpurile şi au răscolit zăpada. Au adus miliţienii şi câini lupi antrenaţi pentru căutare, le-au dat haine de-ale ie să-i ia mirosul. Totul a fost în zadar.  Parcă o înghiţise pământul. S-au lăsat bieţii oameni pătimaşi. După o săptămână a murit şi bietul Ursu în bătătura lui Mărin. Le-a rupt sufletul. Până şi-a dat ultima suflare a schincit şi a urlat. Nu s-a atins nici de mâncare, nici de apă.

    Iarna a fost grea în anul ăla. A nins o săptămână încheiată, a venit gerul şi a troienit-o, apoi viscolul şi a spulberat-o, după aia din nou ninsoare mare. Zăpada a rămas pe câmp până hăăt târziu la început de aprilie. Abia după ce a dat colţul ierbii, un tractorist a dat peste corpul umflat şi înnegrit al bătrânei pe care o acoperise până atunci zăpada cu pătura ei groasă. Şedea chircită pe marginea unui şanţ cu hainele putrede şi sfâşiate de lighioanele ce-o dezgropaseră din mormântul improvizat de iarnă.

    Scrie un comentariu

    Din categoria Poveşti la gura sobei