Arhive pe categorii: trecut

Floriile cu durere şi dor

De aproape 40 de ani, Floriile vin pentru mine cu o umbra de lacrimă peste bucuria florilor de primăvară.

Doda, verişoara care mă crescuse şi care-mi era ca o soră mai mare, se îmbolnăvise cu o vară înainte. Fusese aşa, ca o glumă proastă la început. Începuse s-o doară un picior când se întorcea de la brutărie. Şi a tot durut-o fără motiv aparent, până nu a mai putut să se sprijine deloc în el. Avea 17 ani şi era atât de fericită, că mai avea decât un an de şcoală şi avea să primească diploma de laborantă la cofetărie. Îi plăcea la nebunie să facă prăjituri, era îndrăgostită de meseria pe care şi-o alesese.

Până în toamnă, când trebuia să meargă la şcoală, s-au tot plimbat cu ea din spital în spital, din medic în medic. Nimeni nu ştia ce cauză poate avea acea durere incredibilă de picior. Făcuse radiografii, analize peste analize, toate ieşeau bune. Nici o anomalie nu părea să-i tulbure sănătatea şi totuşi, fără baston nu se mai putea deplasa.

Pe la sfârşitul lui august au reuşit să-i găsească un loc în sanatoriul de la Techirghiol. Făcea tratamente pentru reumatism şi băi de nămol împreună bătrânii internaţi pe bune acolo. Ea, singurul copil. Inutil să spun că tratamentul era ca o frecţie la un picior de lemn. Doda mea se simţea din ce în ce mai rău. După vreo lună, Doda i-a cerut imperios s-o ia acasă, că ea nu mai stă o zi acolo. Era supărată şi a certat-o că o lasă să moară prin străini.

Pe mamă a picat tavanul. S-a albit la faţă, a închis ochii şi pentru câteva secunde a uitat să respire. Doda auzise fără să vrea cum o compătimeau două asistente. Rostiseră două cuvinte fără drept de apel; cancer şi moarte şi ea le arunca atunci cu furie în creierul mamei ei, care ar fi trebuit s-o facă sănătoasă, să aibă grijă să nu i se întâmple nimic rău. Până atunci nici măcar unul din doctorii la care se tot plimbaseră nu luase în calcul această ipoteză. Era imposibil pentru medicina în anii ’70.

A doua zi s-au urcat în tren şi s-au dus de au luat-o şi au vorbit pentru prima dată cu un medic ce mai întâlnise astfel de cazuri. Din păcate, pentru Doda mea era târziu. Prea târziu.  Avea cancer la sân, cu metastaze generalizate. Când a apărut durerea de picior era deja în metastază. I s-au mai dat cel mult şase luni, luni ce-au fost cele mai chinuitoare şi triste din întreaga mea copilărie.
Au urmat nopţi întregi de chin, multă morfină, multe cuvinte grele, rugăminţi, rugăciuni, lacrimi al căror izvor nu mai putea seca.

Iarna a trecut pe nesimţite în timp ce dozele de morfină se îndeseau. În primăvară nici măcar o jumătate de oră nu reuşeau s-o mai liniştească.  În anul acela Paştele a picat tot ca acum, la început de aprilie. Înfloriseră pomii, mirosea dumnezeieşte a muguri amari, floare de corcoduş, frunză proaspătă şi micşunele. În seara de sâmbătă, în ajun de Florii, am avut şi eu voie s-o văd, după ce am promis solemn că nu voi plânge şi nu o voi agita.cheiranthus-cheiri

Era mai cald decât acum. O primăvară bândă şi însorită pusese stăpânire peste sat. Prima dată după multe luni, Doda a vrut afară. Nu se mai putea mişca deloc, a trebuit dusă pe braţe până în tindă. Acolo, s-a rezemat cu capul de unul din stâlpi şi a cerut să rămână doar cu mine. Undeva, în depărtare cântau brotăceii. În caisul din fundul curţii se auzea un tril de privighetoare. Cum de cânta la ora aceea întunecată, nu pot spune. Era lună plină şi cerul, fără pată de nor era spuzit de stele. Tăceam şi încercam să-mi ţin spatele drept sub povara mâinii ce se sprijinea de umărul meu. Lacrimile-mi stăteau în gât şi mă sufocau, ochii îmi ardeau şi eu încercam din răsputeri să nu le dau drumul pe obraz. Promisesem. Aproape că nu respiram.

Doda a făcut ochii roată, a privit la corcoduşul din prag, la lalelele înmugurite lângă tindă, la micşunelele de catifea vişinie pe care le iubea atât de mult. A oftat odată din tot sufletul şi a început să plângă. „Ce frumos miroase, Luci! Şi eu nu mai apuc să văd atâta frumuseţe, mă duc. Aş da orice să mai apuc măcar încă o primăvară!” Lacrimile mele au rupt zăgazul când am deschis gura. „Nu-i adevărat! O să te faci bine, o să vezi! Să nu vorbeşti aşa!” „Mor, Luci, ştiu, o simt.” „Nu-i adevărat! Nu te las! Eu cui rămân? Cine o să-mi facă prăjituri la terminarea şcolii?”

Biet copil prostuţ ce eram! Aş fi putut jura că gândul meu o va face bine. Eu nu voiam să moară, cum să poată pleca fără voia mea? După o jumătate de oră, părinţii noştri ne-au găsit plângând una în braţele celeilalte. Eu o strângeam cu toată puterea în braţe, nu voiam să-i dau drumul, mi-era teamă să nu cumva să mi-o smulgă moartea. Eram convinsă că mâinile mele mici o vor vindeca, îi vor lua durerea. De ce nu mă lăsau să stau cu ea, aş fi făcut-o bine cu siguranţă?!

Au dus-o în casă, au aşezat-o în pat şi, epuizată, a vrut să adoarmă. Cu mine. Nu mi-a dat drumul până somnul i-a deschis pumnul. Aşa, cu o mânuţă în palma ei strânsă, cu cealaltă mângâindu-i părul, am stat până când a adormit. În camera ei nu se mai stingea becul şi oamenii din jur nu adormeau niciodată. Îi vegheau cu rândul somnul chinuit. Târziu, după miezul nopţii, am plecat cu ai mei acasă. A fost ultima dată când am mai văzut-o în viaţă.

În joia mare, la 10,23 seara, o stea s-a desprins de pe boltă şi a căzut pe pământ sub ochii mei. Sufletul Dodei i-a luat locul. A fost modul ei de a-mi spune adio. De atunci, Floriile se repetă pentru mine an de an, cu aceeaşi durere în fiecare primăvară. Cu toate florile ce-au însoţit-o pe ultimul drum şi cu parfumul cald-tămâios de micşunele.

Anunțuri

2 comentarii

Aprilie 4, 2015 · 9:17 pm

Ie oltenească

41711571_2_1000x700_port-popular-fotografiiArticolul de azi poartă parfum vechi de ladă de zestre ţărănească.

Eram de câteva luni în Turnu Severin, începusem să mă acomodez cu oraşul, cu lumea, cu şcoala, trecusem de prima iarnă într-un cămin pe jumătate îngheţat, venise primăvara, se încălzise, soarele era din ce în ce mai vesel şi mai strălucitor. Eram în perioada de practică şi s-a nimerit ca în anul acela să facem practică în CPL, la atelierul de reparaţii electrice (nu ştiu ce căutam acolo, profilul liceului nostru era de hidroenergetică). Eram pregătiţi temeinic să exploatăm termocentrala ce abia se construia şi în hidrocentrala de la Porţile de fier era rândul claselor de mecanică să facă practică. Noi reparam ştechere şi înlocuiam tălpi la fiarele de călcat din combinatul de mobilă- ca să ne intrăm în mână, cică.

De la căminul nostru- care era pe undeva prin centrul oraşului, în spatele cimitirului (da, în Severin cimitirul este punctul cheie, alfa şi omega, de acolo plecându-se în toate direcţiile)- până la CPL era cale de câţiva km buni pe care îi străbăteam zilnic pe jos. Era un autobuz pe care mai bine nu îl aşteptai că venea rar şi era veşnic prea aglomerat. Ne trezeam dimineaţa la 5 şi plecam pe întuneric să intrăm pe poartă odată cu muncitorii, altfel riscam să ne întâlnim cu directorul care nu prea ne avea deloc la inimă pe noi, ăştia de eram intruşi. La ora 13 plecam tot per-pedes înapoi către casă mai obosiţi şi leşinaţi de foame. Eram tineri însă, încă în perioada de explorare şi cunoaştere, nu ne pleoşteam aşa uşor. Mergeam pe stradă râzând din orice, alergam, ne hârjoneam, trecea timpul mai repede decât gândul.

Într-una din zile colega mea m-a lăsat singură şi eu când eram singură căscam gura ochii la tot ce era în jur şi pierdeam timpul. În faţa autogării era o gheretă cu gogoşi şi alături de ea una cu halviţă turcească şi bragă. Dacă nu aţi băut niciodată bragă de la turci, nici nu ştiţi ce aţi pierdut! E duulce, spumoasă şi răcoritoare şi-ţi merge direct în suflet! În Bucureşti am încercat să cumpăr o dată şi am avut surpriza să gust un lichid dubios ca miros şi cu un gust acru-stricat de borş învechit, de m-am lecuit pe toată viaţa.  Aveam câţiva lei în buzunar (lucru destul de rar pe vremea aceea) şi m-am oprit să-mi iau un pahar de bragă. L-am băut acolo, la botul calului privind lumea pestriţă din jur. imag0047_800x600

Atunci am văzut pentru prima dată pe stradă femei îmbrăcate în port popular. Aveau nişte costume incredibile şi am căscat ochii cât cepele văzându-le. Am crezut iniţial că vin de la vreo serbare din apropiere, de la spectacol. M-am apropiat să le studiez mai de aproape. Aşteptau autobuzul, aveau traiste grele de lână ţesute în casă, ciorapi vărgaţi din lână aspră până sub genunchi şi opinci în picioare.  Fustele plisate se înfoiau precum cozile de păun în jurul genunchilor, cămăşile cu râuri line, înclinate străluceau în soarele amiezii, veste de catifea neagră etalau broderii complicate cu mărgeluţe colorate. Purtau pe cap basmale cu boboci de trandafir, aveau obrajii rumeni, buze roşii şi vorba lină într-un dialect pe care-l auzeam pentru prima dată.

fotaErau frumoase cadră! Am stat năucită privind la ele până au urcat în rată, abia după aceea m-am urnit şi eu din loc şi am plecat către liceu. Inutil să spun că în ziua aceea am pierdut masa la cantină şi dacă nu era tanti Vasi (o bucătăreasă grasă, veşnic răguşită, cu o guşă endemică imensă şi un suflet cât tot oraşul) să-mi păstreze o porţie caldă pe colţul plitei, aş fi răbdat de foame până seara.

Peste mulţi ani, când m-am angajat la şantierul naval am aflat că femeile acelea frumoase nu erau membre ale niciunui grup folcloric, ci erau ţărănci din zona de munte a Mehedinţiului, din satele în care nici acum nu au ajuns minunile tehnologiei şi civilizaţiei. Da, există sate în care electricitate e un vis, se găteşte pe pirostri, căsuţele sunt desprinse din poveştile cu Făt Frumos şi oamenii sunt calzi şi primitori. Sate în care încă se mai păstrează tradiţia în toate aspectele ei şi oamenii îşi poartă cu mândrie portul pe care l-au moştenit de la strămoşi, indiferent unde s-ar afla. Acolo s-a născut veşnicia.

Mi-am adus aminte întâmplarea când cineva a postat pe un grup de lucru de pe fb o ie oltenească exact ca cele pe care le-am admirat eu cu gura căscată, adolescentă fiind. Am zâmbit amintirii şi am vrut să vă fac şi pe voi părtaşi.

11 comentarii

Februarie 19, 2015 · 3:18 pm

Poveşti la gura sobei – Arătarea

de-ce-avem-cosmaruri-1280x800

 

 

 

 

-Eram tânăr flăcău pe vremea aia, nu gârbovit ca acum. Eiii, taică, cine ştia că vremea o să treacă aşa repede? Acu’ abia mai pot merge pe drum, dar pe atunci eram cel mai mândru flăcău din toate satele din jur. He, he, aţi crede că mă laud degeaba! Întrebaţi-l pe ăsta, să zîcă el dacă nu spui adevărul! Zîi mă fârtate, tu, am dreptate sau nu?!

-Ai, dă-te dracu’! Aşa e, mă! Ne distram şi noi la bal până apărea ăsta, că pe urmă se ducea dracu toată distracţia. Toate fetele erau cu ochii după el, una nu ne lăsa! Unul a fost Gicu în zona asta, mă! Când apărea ăsta înalt, subţire, proaspăt bărbierit, dat cu odicolon, crezi că-i rezista vreuna?

-Vezi? Vă zîsăi io că nu mă laud degeaba. Vă spuse şi fârtatu’. Da n-am avut noroc, taică. N-am avut, ce să fac. Câte fete n-am avut io în sat! Numai una şi una. Ce folos că fugeau ca dracu de tămâie când mă duceam cu taica în peţit? Când auzeau mumele lor cu cine vor să se mărite, luau foc! Cum să-şi ia ele de ginere unul cu mamă vitregă? Aşa era pe vremea aia, nu se îndemnau fetele să se bage noră în casă la unu’ fără mamă. Păi vitrega e vitregă şi cu el, dar cu nora? Am început să caut prin satele dimprejur. Succes aveam, noroc – nu, ce să fac.

O găsisem pe nevastă-mea asta la trei sate depărtare. Mă duceam de două ori pe săptămână la ea. Să ştiţi că am avut şi eu, în sfârşit, noroc cu dragostea ei! Atâta m-a iubit fata asta că şi-a înfruntat toată familia pentru mine! Nu-mi pare rău acum, da’ la început ne-a fost greu de tot… Ei, taică! Habar nu aveţi voi cum e să fii al nimănui şi să trăieşti doar prin uşi străine! Am făcut-o şi pe asta, ce era să facem? Dacă asta ne-a fost soarta?

Şi cum spusăi, mă duceam de două ori pe săptămână pe la ea. Cu bicicleta mă duceam. Stăteam ce stăteam împreuna, apoi veneam acasă. Când era câte o sărbătoare mai mare şi se făcea bal, întârziam mai mult şi ajungeam acasă aproape la ziuă. Murea maică-mea – vitrega – când vedea că intru odată cu zorile pe poartă! O jumătate de oră nu-i tăcea gura până o lua taica la înjurături să mă lase să mă odihnesc pentru a doua zi. Dormeam o oră-două şi venea taica de mă trezea să merg la câmp.  Nu mă angajasem pe atunci, abia peste un an m-am angajat la SMT-ul din sat, tractorist. Era greu, că adormeam pe mine pe loc, cu coarnele plugului în mână. Taica se făcea că mai scapă biciul şi mă mai şficuia cu vârful lui de mă trezeam imediat. Ce ştiţi voi? Acu’ dormiţi până la prânz şi a doua zi sunteţi în cârciumă iar! Noi ştiam şi ce înseamnă distracţia şi ce înseamnă munca!

-Ai,  bă, nea Gicule, ce-o lungeşti atâta? Te apucaşi acu’ să ne faci nouă morală! Da ce, noi nu muncim? Muncim şi noi, chiar dacă nu cum munceaţi ale matale odată! Zii mai departe povestea şi lasă morala!

-Eteee, vă deranjează când se ia omul de voi,  ’reaţi ai dracu’! Ho că vă spui acu’ mai departe! Ia, care mai dă o ţuică?

În cârciuma slab luminată atmosfera sărăcăcioasă era întreţinută de mesele cu picioare reci de metal, acoperite de muşamale ieftine, înflorate, de scaunele de plastic cu spătar, potrivite mai degrabă pe o terasă de vară decât într-o încăpere cu pretenţii ca acea bombă din mijlocul satului. Pereţii afumaţi de la atâta tutun prost tras în plămânii clienţilor fideli şi eliberat apoi să se lipească în voie de vopseaua de proastă calitate şi geamurile opace, vopsite în albastru nu lasă să intre nici măcar o rază de lumină, deşi afară întunericul nopţii nu acoperise încă tot cuprinsul.

În jurul unei mese murdare plină de pahare şi sticle de tărie, trei tineri şi doi bătrâni îşi omoară timpul sub un bec chior pătat şi plin de praf de care, uitată din timpul verii, atârnă o hârtie lipicioasă pe care îşi dăduseră obştescul sfârşit câteva muşte ce se uscaseră deja.  Pe feţele oamenilor lumina se juca cu umbre desenând imagini fanteziste pe feţele ţepoase şi ridate ale bătrânilor.

Gicu sugea cu poftă dintr-o ţigară fără filtru. Părul încă negru îi stătea lipit de ţeasta mică ce stătea agăţată în vârful unui gât vânjos, făcut să susţină un cap de două ori mai mare. Ochii mici, căprui îi jucau vii sub fruntea înaltă pe care cădeau câteva şuviţe din părul soios, obrajii nebărbieriţi purtau fiecare câte două şanţuri adânci ce coborau până la colţul gurii cu buze subţiri, ferme şi un pic ţuguiate. Nodul lui Adam, proeminent, i se ridica şi cobora sub pielea ridată şi îmbătrânită de pe gât cu fiecare sorbitură din ţigară, cu fiecare vorbă. Când dădea peste cap păhăruţul cu ţuică îi cobora atât de tare că aveai senzaţia că o să şi-l înghită şi ă să se înece cu el. Apoi nodul revenea la locul lui şi bătrânul plescăia din buze şi se ştergea cu dosul palmei la gură cu o satisfacţie greu de redat. Trântea cu putere paharul pe masă, se scutura şi trăgea din nou din ţigară, privind pe rând la comeseni să simtă cât de tare le-a captat atenţia pentru povestea pe care le-o spunea învârtind vorbele cu o măiestrie înnăscută.

Tinerii, cu ochii roşii de fum şi băutură, cu pungi mari sub ochi, aşteptau nerăbdători ca moşul să-şi termine povestea ce se anunţa atât de palpitantă. În spatele barului, cârciumarul picotea sprijinit într-un cot şi capul îi cădea din când în când de pe perna improvizată în podul palmei. Era un om fără vârstă, cu o burtă proeminentă peste care întinsese ochiurile unui pulover tricotat din lână vopsită cafeniu. Pe cap avea o bască decolorată ce fusese odinioară neagră, al cărei moţ drept părea că-şi râde de soarta amară a beţivilor ce călcau zilnic pragul bodegii.

-Bă, nea Nicule! Mai dă, bă, o ţuică pentru nea Gicu ăsta, că i se uscă gâtul, nu mai poate povesti!!

Cârciumarul mai turnă un pahar de ţuică, îl aduse la masă şi-şi reluă picoteala în spatele tejghelei. Bătrânul povestitor bău cu sete din nou, îşi şterse gura cu dosul palmei muncite şi începu din nou să povestească.

-Mă întorceam în noaptea aia de la un bal din satul vecin. Se făcuse acolo la căminul cultural bal  de Sfântul Andrei.  Mă dusesem şi eu, cum să lipsesc? Mai ales că venea şi nevastă-mea asta şi nu puteam s-o las singură să se uite altul la ea şi să mi-o fure. Mă cam bătea gândul s-o cer de la ta-su. Mi se aprinseseră călcâiele tare de tot, ce mai. Da şi aveau după cine, că nicio fată din satul nostru nu era aşa frumoasă ca ea cu ochii ăia mari, albaştri şi coadele împletite până la brâu. Şi cânta, măi taică, muierea asta a mea când era tânără, de ziceai că-i privighetoare! Până şi muma mea vitregă recunoştea că nu a auzit pe nimeni cântând aşa frumos, chiar dacă în ochii ei nu era bună de nimic altceva! M-am dus cu bicicleta, ca de obicei. Că s-a nimerit să fie o toamnă lungă şi blândă cum nu mai văzusem până anul ăla! La sfârşit de noiembrie a fost un soare frumos, de am jucat în curtea căminului cultural în cămaşă cu mânecă scurtă! Dacă vă spui, aşa a fost! Nu-i aşa, fârtate?

-Aşa e, taică, aşa cum spune ăsta! A fost o zi ca de primăvară şi ne-am distrat atunci până târziu. Io am rămas acolo, la un văr de-al meu. Ăsta s-a întors acasă, nebunul! L-am rugat să rămână cu noi, da’ ce, am avut cu cine ne-nţelege?

-Păi trebuia să mă întorc, cum să rămân acolo? Ce-ar fi zis taica dacă nu m-aş fi întors în noaptea aia acasă? Am stat şi eu până pe la două la bal. Am dus-o acasă pe Verginica, apoi m-am întors şi am mai băut o bere cu fârtaţii, am mai povestit, mi-am luat bicicleta şi am plecat către casă. Eram aşa, un pic cu chef, nu mă îmbătasem. Atunci când eram plecat nu îndrăzneam să beau mai mult, că veneam cu bicicleta şi nu voiam să cad să dorm prin vreun şanţ până dimineaţa. Mă mai abţiguiam io un pic uneori, dar nu mai mult.

În timp ce vorbea, pe fruntea bătrânului ridurile se adânceau şi faţa căpăta o seriozitate gravă, uşor speriată şi întunecată.

-Mă taică, şi-am urcat io pe bicicletă şi-am luat-o la pedalat către casă. Era o lună plină şi-o lumină aproape ca ziua, aşa era! Îmi vedeam umbra cum aleargă pe lângă mine de ziceam că în crucea verii sunt, în în prag de iarnă. Pe marginea drumului numai copaci. Era plin de meri, peri, pruni, nu ca acu’. Acum au tăiat ăştia tot, ai dracu’ şi n-au mai pus nimic în loc! Îşi întindeau crăcile alea negre, fără frunze către lună şi cum te loveai de umbra lor pe şosea, poc-poc, poc-poc, parcă ţi se făcea urât. Îţi venea să crezi că întind nişte mâini costelive să te apuce de guler. Ies io din satul ălora şi dau în câmp. Mă, io nu sunt un om fricos, voi mă ştiţi! Sunt al dracu’, nu mă sperie pe mine orice, dar în noaptea aia, când am intrat în petecul ăla de pădure de se întinde pe la mijlocul drumului între noi şi ei, m-a trecut un fior rece pe şira spinării!

Tinerii izbucniră într-un râs nervos.

-Olele, moşule, dă-o dracu’! De ce să-ţi fie frică, mă? Că pe acolo nici câinii satului n-ajung!

-Să nu râdeţi, taicule, că nu-i de râs! Pomii s-au apropiat şi s-au îndeşit iar luna parcă nu mai avea atâta putere să lumineze drumul, să mi-l aştearnă alb ca-n palmă ca până atunci! Îl întindea înaintea mea tot umbre tremurătoare. M-a luat frica, cât mă vedeţi voi de vânjos! M-a luat frica, vă spui drept! Uite aşa, cu gheaţă pe spinare şi cocleală în gură mi-a intrat! Parcă mi se umflase şi limba şi nici nu mai puteam să respir cum trebuie, de înghiţeam în sec tot la două-trei rotiri de pedală. Am început să pedalez mai tare şi mai tare, să scap dracu’ de acolo, din iadul ăla! Când mă apropiam de mijlocul pădurii, văd io în faţa mea o arătare neagră.

Parcă mergea înaintea mea, aşa, ca un om înalt, cu o manta din aia de război lungă pe el şi cu un câine negru la picior. Într-o mână părea să aibă o ghioagă mare, aproape cât el de lungă, pe care-o muta în ritmul paşilor, tot înainte.  Mi s-a uscat gura de tot şi mi s-au încleştat mâinile pe coarnele bicicletei. Mă, taică, mă şi venea un viscol dinspre omul ăla de credeam că o să-mi îngheţe obrajii şi nasul cu totul! Dintrodată a început să bată un vânt îngheţat şi crăcile copacilor trosneau şi se aplecau până aproape de pământ de parcă ar fi vrut să pună mâna pe mine. Imi tremurau genunchii, sincer vă spui! Dau eu să pedalez mai repede, dar a dracu’ bicicletă, parcă pedalam în gol, nu se mişca deloc şi vântul ăla îngheţat mă bătea în faţă. Dau să ocolesc arătarea, nu reuşesc. Cum încercam eu să merg mai repede să trec de ea prin stânga, se punea de-a curmezişul cu ghioga aia mare, dacă dam să trec prin dreapta la fel! Îmi venea să strig, da-mi luase necuratul şi glasul. Nici un sunet nu puteam scoate, nimic! Eram mut ca toţi muţii, doar în mintea mea urlam cât toţi câinii satului la lună plină. Credeam că mi-a venit ceasul, ce mai! M-aş fi închinat, dar nu-mi puteam dezlipi mâna de pe coarnele bicicletei. Eram gata-gata să fac pe mine de frică! N-am crezut că mai scap viu de-acolo. Ce mi-a venit mie, atunci, să-mi fac cruce cu limba-n gură! Toată viaţa mi-am bătut joc de popi şi de biserică, nu am învăţat nici Tatăl nostru, nu ştiam nici măcar o rugăciune, dar nevoia te învaţă de toate în ceasul de pe urmă! Aşa că am zis şi io un „Doamne iartă-mă şi-ajută-mă” şi făceam cruce după cruce cu limba pe cerul gurii. Parcă a început să se dezgheţe aerul, să mă încălzesc şi am prins putere.

Pe comeseni îi trecu fiorul de gheaţă pe spinare. Până şi barmanul se trezi cu totul ascultând povestea şi văzând cu ochii minţii arătarea cea neagră şi ciudată. Zâmbetul şi badjocura le dispăruse tuturor de pe faţă, ba parcă şi beţia se muiase şi-şi luase picioarele la spinare speriată de-aşa întâmplare fantastică.

-Cam pe la marginea pădurii, am prins viteză deodată şi am reuşit să trec înaintea arătării. Am zărit-o doar aşa, cu coada ochiului, că nu am îndrăznit s-o privesc în faţă. Auzisem io din ăi bătrâni că dacă apuci să priveşti în ochii goi ai unui strigoi eşti pierdut. Atunci îţi ia sufletul cu el şi dus este, de te lasă mort ca toţi morţii în mijlocul drumului. Nu m-am uitat, mi-a fost frică, vă spusăi. Mă, cât sunt eu de tare, acu’ mă mir că nu m-am scăpat în pantaloni! Sub o pălărie mare nu se vedea nici un cap, nimic. Doar gulerul mantalei ridicat părea că ţine pălăria aia să n-o zboare vântul! Ciudat era că în jurul meu bătea crivăţul îngheţat, iar pe lângă arătarea asta nu mişca nicio crenguţă, nimic. Linişte totală. Mă uit io în jos şi eram gata să leşin! Tocmai când mi-a venit să deschid gura să-i dau bună seara, luna a luminat iar drumu’ ca-n palmă şi pe şosea, doar umbra mea! Taică, dacă atunci nu mi-a luat Dumezeu minţile, io cu mintea întreagă mor, să ştiţi! Am pedalat ca nebunul, fără să privesc în urmă, am intrat în sat pe la baza de cereale şi dus am fost! La prima uliţă au început să cânte cocoşii. Am ajuns acasă lac de apă, cu hainele ude în spate de puteai să storci apă din ele. Am adormit imediat, ca după scăldat. Ca un copil mic am adormit! M-am trezit peste trei zile, când nu ştia taica ce să-mi mai facă, mă păzeau cu lumânarea şi-mi aduseseră popa să-mi citească că mor. Am zăcut atunci două săptămâni de friguri, că vedeţi voi, intraseră nişte friguri mari în mine, de nu mai credea nimeni că o să mai scap. Vorbeam fără şir şi spuneam numai tâmpenii de se cruceau bieţii oameni adunaţi ciopor, ca la căpătâiul mortului, ce mai! Toţi aşteptau să-mi iasă sufletu’ şi habar nu aveau ce mi s-a întâmplat! De-atunci când mai trebuie să plec noaptea la drum nu mai plec niciodată singur aşa, în crucea nopţii. Mai bine aştept până a doua zi, decât să mai păţesc ce-am păţit. Aia e taică, erau alte vremuri! Pe timpul ăla Sfântu Andrei chiar scotea moroii la plimbare!

Peste încăperea plină de fum, cu lumina ei chioară, se lăsă o linişte de mormânt. Tinerii tăceau cu ochii în paharele din care uitaseră să bea, în scrumieră ardea singur un capăt de ţigară şi fumul se înălţa alb către pătura groasă de deasupra. Gicu, îngândurat, privea în gol şi mărul lui Adam i se mişca singur, arar, ca şi când ar fi încercat să tot care saci cu aer până-n plămânii rămaşi goi după o asemenea poveste. Fârtatul freca cu degetul noduros pe muşamaua soioasă, urmărind liniile desenelor decolorate. De-ar fi fost vară până şi muştele ar fi rămas mute.

Undeva, în depărtare, se aude lătratul nervos al unui câine. Toţi câinii uliţei sar să-i răspundă cu părul zbârlit pe ceafă şi sparg cu glasurile lor tăcerea aşternută peste povestea lui Gicu ale cărei imagini stranii încă pluteau amestecate prin colţurile întunecate ale cârciumii.Bărbaţii se scutură ca de un somn greu aşternut pe umerii lor pe nevăzute.

-Taci bă, neică Gicule, că nu te credem! Astea-s poveşti de adormit copiii, bă!

-Bine, taică! Treaba voastră dacă nu credeţi! Io vă spusăi! Să nu păţiţi ca mine, că pe urmă vă aud plângându-vă pe-aci că v-a strâmbat gura vreun moroi! Io am avut noroc mare, mă! Mare noroc, am avut că mi-a venit în gând să-mi fac cruce cu limba-n gură! Mi-a zis şi popa atunci „Mă copile, să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi-a luminat mintea să-ţi închini măcar suflarea, că dacă nu o făceai, acu’ îţi cântam prohodul!” Aşa era, să ştiţi!

-Păi şi ce-ai făcut, bă? Cum te-ai mai însurat, dacă nu te-ai mai dus pe la tanti Verginica?

-Ei, pe nevastă-mea am luat-o acasă după ce m-am întremat bine, n-am mai aşteptat! M-am dus şi-am cerut-o la ta-su şi am şi luat-o! Păi crezi că-mi mai ardea mie de plecat pe drumuri bântuite? Iote, se făcură 52 de ani săptămâna trecută. De o viaţă de om suntem împreună, nu ne-am mai despărţit decât obligaţi de atunci!

2 comentarii

Din categoria Poveşti la gura sobei, trecut

Dincolo de poartă

Viaţa curgea greu în spitalul de boli nervoase. Poarta avea paznic, parcul spitalului avea bănci şi garduri de zid de 2 metri. În parc, pe bănci, printre copaci şi tufişuri se ascundeau a joacă tot felul de minţi rătăcite îmbrăcare în pijamale vărgate sau cămăşi de noapte lălâi, cu o despicătură largă la gât şi o pecete cu număr pe umăr. Nu li se mai cunoştea culoarea. E posibil să fi fost vreodată albe, albastre, galbene, în culori pastelate… acum erau toate cenuşii, cu cârpituri pe alocuri, cu găuri în alte părţi, cu ţesătura aspră şi rărită de la atâta spălat cu săpunuri proaste şi clor. Printre vizitatori încruntaţi şi obosiţi, bolnavii zâmbeau tâmp, fericiţi în nebunia lor pe care medicamentele o făceau atât de primitoare şi veselă.

Nebunia este o altă lume, o dimensiune nouă în care doar anumiţi oameni pot ajunge trecând de poarta stelară prin cine ştie ce minune. În creierele lor sinapsele fac o serie de conexiuni noi, altele decât cele făcute de creierele normale, întregi şi oamenii se trezesc dincolo, în lumea aceea străină şi agitată. O lume necunoscută de care se sperie. La început încearcă să scape singuri, să treacă neobservaţi dar se lovesc de prea multe suflete rătăcite ca şi ei în dimensiunea aia întunecată, plină de demoni amăgitori ce le pătrund în minte şi le dictează acţiunile. Nu mai văd lumina, se mişcă sub un bec opac, precum condamnaţii în lagărele de concentrare. Uneori au senzaţia că undeva departe, văd poarta strălucitoare, ademenitoare, care le-ar facilita întoarcere în lumea din care au plecat. Şi se îndreaptă cu încredere spre ea, numai că lumina e doar o iluzie care îi adânceşte tot mai tare pe tărâmul necunoscut. Puţini reuşesc să se întoarcă de acolo şi aceia rămân cu o cutie de amintiri ce trebuie ferecată pentru totdeauna dacă nu vor ca demonii de dincolo să le invadeze din nou fiinţa.

În spital doar doctorii aveau halate albe.

Nu se ştie dacă minţile lor au rămas întotdeauna lucide, neatinse de viermele nebuniei ce-a scurtcicuitat sinapsele pacienţilor lor. Trăind într-o lume ciudată şi întunecată, încercând să trateze cu medicamente tristeţi iremediabile şi să înţeleagă ce se produce în creierul nebunilor pe care-i păstoresc, e aproape imposibil să nu se molipsească la un moment dat de nebunia lor. Ei erau totuşi singurii dumnezei în imperiul acela trist şi agitat înconjurat de garduri prin care nu putea trece nici musca.

Asistentele îşi lăsau acasă sufletul. Îl împachetau frumos şi-l închideau într-o cutie aşezată cuminte pe cuier. Ieşeau, încuiau uşa după ele şi plecau la serviciu aşa, goale de conţinut, ca nişte roboţi ce au menirea să administreze pastile, să facă injecţii şi să se lupte uneori cu oameni mult mai puternici decât ele. Fără nici un sentiment, cu ochii goi şi mintea închisă. Era felul lor de a se apăra, de a rămâne cu mintea întreagă. Nu puteau fi condamnate, puţini oameni „normali” ar fi putut rezista în lumea aia mai mult de câteva zeci de minute. Până şi rudele bolnavilor plecau marcaţi de tot ce-au văzut că se întâmplă dincolo de poarta închisă în spatele căreia aştepta totdeauna un portar.

Infirmierele erau alese din cele mai puternice persoane. Solide, cu muşchi mari şi creier mic. Îţi trebuie putere, nu glumă, să poţi ţine un nebun hotărât să se tăvălească pe jos, să arunce cu lucruri printre gratiile ferestrei sau să se arunce pe scări convins fiind că el ştie să zboare fără aripi. Îţi trebuie forţă să-l aşezi la loc în pat şi să-l legi de el cu străşnicie, să nu cumva să se mai mişte până când injecţia ce i se scurge încet prin vene îşi va face efectul şi va lăsa din el doar o legumă zâmbitoare. Cei mai frumoşi nebuni aşa sunt, cu mintea rătăcită aiurea, zâmbind frumos lumii care ţine cu orice preţ să-i  păstreze aici, pe pământ. Mănâncă, se plimbă, vorbesc, se joacă, fără să conştientizeze prea bine ce fac.

Pe poarta acestei închisori cu iz de iod şi spirt medicinal, a intrat într-o zi o fetiţă firavă cu ochi mari, tristă şi speriată. Se lupta cu demonii demult. Doar noaptea se lupta -o trăgeau pe un tunel adânc, adânc şi o împingeau înainte, departe de casa ei, de oamenii ce-i erau dragi. Striga, se zbătea, încerca să scape, să se trezească, să vorbească, fără succes. Auzea undeva în depărtare glasul mamei care o striga şi-i cerea să se trezească, îi răspundea, cerea ajutor dar nu reuşea să articuleze nici un cuvânt, iar zbaterea ei disperată de a se dezlipi de mâinile ce-o împingeau nevăzute în adânc o lăsau într-un târziu epuizată, cu părul lipit de cap, ud din cauza efortului. Ziua era un copil normal de vârsta ei, care se juca, învăţa, râdea, îşi făcea teme, alerga plină de viaţă.

Luase obiceiul de a nu mai adormi. Se punea în pat şi stătea aşa, cu ochii în tavan, plimbându-se prin păduri de argint şi aramă ca-n poveştile citite din carte, se ducea la şcoală, repeta lecţii şi aştepta cuminte să se facă dimineaţă şi să se trezească toată casa. Îi era frică să mai închidă ochii. Când restul casei adormea, se ridica în fund, îşi cuprindea genunchii cu ambele mâini şi se legăna aşa, îmbrăţişată, încercând să pătrundă cu privirea dincolo de întunericul încăperii, să distingă lucrurile familiare la locul lor, să se convingă singură că nici un demon nu este ascuns să aştepte parşiv ca ea să adoramă, să o prindă şi s-o ducă în lumea lui necunoscută. Frica făcea din sufleţelul ei chinuit o piatră prea greu de dus.

De la un timp simţea că inima se sperie şi doare. Aşa, ca o zbatere rapidă de aripă, cum a văzut ea odată la porumbelul pe care îl prinsese motanul cel tărcat. A bătut motanul cu sălbăticie atunci, până a dat drumul porumbelului rănit de moarte deja. S-a răzbunat pe animalul acela cu gheare şi colţi văzând în el demonul din ghearele cui ei îi e atât de greu să scape în nopţile de coşmar. De când cu zbaterea asta de inimă, parcă nu mai putea ţine pasul cu copiii pe uliţă. Obosea, răsufla greu, inima se zbătea să-i scape din piept. A început să lâncezească şi să resimtă lipsa odihnei. Refuza însă cu încăpăţânare să adoarmă, de teama mâinilor cu gheare lungi.

Nu vorbea despre ele, nu avea cui spune. Nimeni nu o asculta. În jurul ei toţi îşi trăiau propriile drame mai mari sau mai mici, preocupaţi de propria viaţă, nu aveau ochi de văzut şi urechi de auzit zbaterea ei. Au început problemele la şcoală, lacrimile i-au invadat ochii şi zilele, tăcerea a pus stăpânire pe gura ei. Trăia într-o lume mută şi devenea traslucidă, topindu-se cu fiecare zi mai mult. Doar ochii mari, larg deschişi priveau cu aviditate în jur, fără odihnă.

Atunci părinţii ei au hotărât s-o ducă la doctor, iar doctorul le-a recomandat spitalul oamenilor reveniţi din altă dimensiune.

După ce-i interogase încruntat, portarul le deschisese şi-i lăsase să intre. Aveau biletul magic de trecere. În urma lor poarta s-a închis cu zgomot surd şi inima fetiţei a tresărit. I s-a făcut frig şi mânuţa cu degete lungi, translucide, a strâns mai tare mâna mamei. Picioarele nu voiau s-o mai asculte, îşi muiaseră genunchii care tremurau acum ca o piftie bine prinsă şi nu lăsau să treacă dincolo de ei comanda creierului.

Scrie un comentariu

Din categoria Camera cu amintiri, Să fii al nimănui

Amintiri (fără haz) din epoca de aur

Pe  vremea răposatului controlul natalităţii era foarte strict. Avorturile erau interzise şi pentru prevenirea lor, în fiecare lună femeile erau silite să meargă la controale ginecologice de depistare a unei eventuale sarcini.

Controlul ginecologic era obligatoriu la angajare şi după aceea lunar, de câte ori erai convocată la dispensarul intreprinderii la care lucrai. Se făceau liste cu salariatele care aşteptau cuminţi în ainticameră să intre în cabinet şi să urce pe masa de consult, unde un doctor indobitocit şi inuman controla pe bandă rulantă zeci de femei pe zi. Noi, în termocentrală aveam doi medici care veneau pentru controlul periodic, Unul, mai  în vârstă, era tare de treabă şi trecea drept controlate toate femeile fără să le vadă, intuind probabil după atâţia ani de practică cât de traumatizantă e această experienţă pentru ele.

Celălalt, tână medic dornic de afirmare, ţinea morţiş să te prezinţi cu picioarele ridicate în faţa lui pe masa de consult. Nu conta că eşti femeie în toată firea sau încă fecioară, erai obligată să te expui, să te laşi controlată, astfel încât nici măcar o sarcină nedorită să nu-i scape vigilentului doctor Galbenu. De refuzai să mergi la control te urmărea zile în şir, îţi trimitea adrese prin reprezentantul sindicatului, al serviciului personal, ajungea până la director şi secretarul de partid şi te făcea astfel să-ţi rişti poziţia şi locul de muncă. Am avut un director mai mult decât înţelegător pentru vremurile acelea, dar cunosc cazuri în care solicitarea doctorului era de desfacere a contractului de muncă pentru femeia indisciplinată.

Bănuiala plana deasupra capului tuturor ca o sabie a lui Damocles. Avortul era pedepsit cu închisoarea, fără excepţie şi femeile care nu-şi doreau un copil recurgeau la tot felul de subterfugii pentru a scăpa de sarcină. În primul rând o ascundeau cu grijă de toată lumea. Nu puteai avea încredere nici măcar în tine, totdeauna în grupul tău de prieteni era infiltrată o persoană care îţi făcea reclamaţie. Totdeauna, fără excepţie. O colegă de laborator, de birou, o şefă, o femeie de serviciu care te-a prins vomitând, un coleg invidios pe bărbatul tău, sau doar dornic de o aventură şi ruşinos refuzat. Nimic nu era ce părea a fi. La suprafaţă era plin de vorbe sforăitoare şi bunăvoinţă, în spate ţi se înfigea cuţitul în plămâni până la prăsele.

Plecai sâmbăta după program acasă şi luni dimineaţă când te întorceai nu ştiai dacă mai găseşti la birou toate colegele. Nu puţine au fost cele care şi-au pus viaţa în pericol încercând să scape de sarcini nedorite cu metode empirice sau cu ajutorul cine ştie cărui şarlatan. Şi nu puţine au fost cele care şi-au pierdut cu adevărat viaţa.

Aveam la laboratorul chimic o tânără femeie ce purta din naştere o pată mare, roşie pe obraz. O purta cu mândrie, era semnul supravieţuirii ei în urma tentativei eşuate de avort pe care o avusese mama ei în tinereţe. Nu-i purta ranchiună, aşa fusese să fie. Recurgea la rândul ei la aceleaşi metode de evitare a sarcinii. Cu inconştienţa celui care e deja condamnat la moarte repeta de câte ori se afla la ananghie riscanta procedură a avortului empiric, ilegal. Până când, într-o iarnă s-a stins din cauza unui avort târziu, nereuşit, înainte de sărbători. Copilul murise în ea şi organismul nu reuşise să elimine cadavrul care a intrat în putrefacţie în pântelece ce trebuia să-l ocrotească şi să-l nască. Îi provocase septicemie şi o omorâse în patru zile. Patru zile, atât a atârnat o viaţă de om. Doi copii au rămas orfani şi un bărbat inconştient şi-a îngropat nevasta pe care ar fi putut-o ocroti dacă s-ar fi străduit măcar un pic.

Vremurile erau aşa cum erau, mentalităţile înguste condamnau fetele nemăritate rămase însărcinate în aceeaşi măsură în care incriminau familiile cu mulţi copii şi bietele femei, ca să nu se facă de râs, alegeau să scape de necaz punându-şi de fiecare dată viaţa în pericol. Uneori nu reuşeau şi copiii se năşteau însemnaţi ca această fată, sau mai rău, fără câte o mână, sau câte un picior, mutilaţi în bătălia cu moartea pe care corpurile lor mici reuşiseră să o câştige prin cine ştie ce minune a lui Dumnezeu.  A fost să fie. Lumea vorbea ce vorbea, arăta cu degetul, ridica piatra, lovea, dar până la urmă totul se uita şi se acoperea iar viaţa îşi urma cursul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Cu cât criza alimentelor devenea din ce în ce mai acută însă, femeile îşi puneau din ce în ce mai mult viaţa în pericol. Nu-şi permiteau să aducă pe lume mai mult de doi copii, ca apoi să muncească până la epuizare, alergând din coadă în coadă, să-i poată hrăni. Creşterea nivelului intelectual şi viaţa la oraş, în comunităţile astea atât de asemănătoare lagărelor de concrentrare le şi ambiţiona să nu abandoneze lupta cu sarcina, aşa cum făcuseră mamele lor cu ani înainte. Într-o inconştienţă demnă de cauze mai bune, jucau ruleta rusească cu propria viaţă şi orice avort reuşit ajungea să reprezinte o victorie personală, un motiv de bucurie şi de mândrie.

Lipsa de sensibilitate în ce priveşte o nouă viaţă ajunsese atât de mare, că erau femei care ajunseseră să facă şi câte 6-7 avorturi pe an. Ca un spirit de frondă, de luptă împotriva restricţiilor de orice fel, oamenii îşi omorau cu încăpăţânare  proprii copii încă înainte de naştere. Avortul era privit ca un rău necesar, mai apropiat de viaţa fiecăruia decât un antibiotic luat într-o boală gravă. Era privit cu indulgenţă, cu admiraţie, era primul remediu recomandat femeilor speriate ce întârzierea liniştii lunare. Primul sfat pe care îl primeau în familie tinerele căsătorite, era să-şi ascundă sarcina, să poată avorta. Viaţa nu însemna nimic, se trăia periculos, pe buza unei prăpastii în care multe se pierdeau şi nimănui nu i se părea că vieţile pierdute astfel erau irosite, distruse în zadar.

După revoluţie, prima măsură considerată necesară a fost abrogarea vestitului decret ce curmase pe nedrept atâtea vieţi. Avortul la liber a devenit în curând o afacere de succes. Medicii ginecologi şi-au deschis cabinete particulare care erau veşnic pline de femei dornice să avorteze. Aceiaşi doctori care cu doar un an înainte te urmăreau şi în gaură de şarpe ca nu cumva să ascunzi o sarcină de care să vrei să scapi.

Se făceau avorturi pe bandă rulantă, unul după altul, într-un soi de frenezie ce le menţinea femeilor strania senzaţie de libertate pe care evenimentele din acel decembrie însângerat le-o oferise românilor. Libertatea de a face ce vrei cu corpul şi viaţa ta, libertatea de a alege fără ca nimeni să te judece, libertatea de a omorî fără pericolul de a muri împreună cu fiinţa ucisă. Se aştepta la coadă ore întregi, într-o anticameră în care femeile îşi povesteau cu seninătate experienţa trecută, îşi numărau avorturile ca pe nişte victorii repurtate cu care se mândreau.

Râdeau, socializau, erau fericite. O fericire ciudată, ca o beţie animalică, ce le dezumaniza şi lăsa din ele doar sentimentul soldatului rămas în viaţă în urma unei bătălii grele în care ucisese sute de adversari, tovarăşii lui îşi pierduseră viaţa, numai el rămâsese în picioare, respira, era viu, acolo, deasupra gropii comune plină de măruntaie dezmembrate şi însângerate.

 

4 comentarii

Din categoria trecut

Amintiri cu haz din epoca de aur

646x404Puţine erau libertăţile pe care le aveam în epoca de aur. Acum, faptul că eram toţi înregimentaţi şi uniformizaţi oarecum e privit ca un lucru bun. Sincer, nu era chiar aşam dar fiecare are percepţia lui asupra vieţii.

Toţi aveau un loc de muncă obligatoriu. Dacă trăgeai mâţa de coadă pe acasă, sau voiai să te pregăteşti temeinic pentru examenul pe care anul ăsta nu l-ai luat la facultate, nu aveai cum să te sustragi datoriei pe care o aveai către ţară şi partid. Fiecare primea o casă de la stat. Între pereţi de beton, în blocuri înghesuite, cu puţină intimitate, oamenii aveau sentimentul că încă nu şi-au părăsit satul natal. Erau şi la oraş ca-n marea familie sătească lăsată în urmă. 

Televiziune nu prea era. De teatre aveau parte doar locuitorii marilor oraşe. În orăşelele industriale din provincie, atunci când poposea câte o trupă de teatru în turneu, era sărbătoare. Rămâneau cinematografele veşnic pline, unde trebuia să stai la coadă la bilete şi câteva ore ca să te asiguri că reuşeşti să vezi filmul preferat şi…radio şanţ. Nu radioul naţional, să ne înţelegem. La difuzorul din perete erau emisiuni serioase, vorbeau doar oameni bine pregătiţi şi doar ceea ce se cuvenea,  programele nu erau can-canizate ca acum, nu se bârfea pe faţă de cine cu cine, cine pentru cine sau cine despre cine. Şi au fost cazuri în care gura lumii îşi lua partea leului şi comunitatea „unită”  avea ce mesteca luni întregi după aceea.

Pe vremea în care, tânără absolventă de liceu am fost nevoită să mă angajez într-o termocentrală aflată încă în stadiul de proiect, o astfel de întâmplare a răsturnat din temelii moralitatea unui întreg şantier şi a oripilat câteva sute de membre de partid devotate şi cinstite, ce nu au întârziat să ia atitudine în prima şedinţă convocată în regim de urgenţă, cu director adus din minster care să potolească spiritele şi să facă dreptate.

Se montau de zor turbinele în sala maşini. Lume multă şi pestriţă pe acolo, de la constructori la beneficiari, femei, bărbaţi de toate tipurile, muncitori, ingineri pregătiţi şi mai puţin pregătiţi, băgători de seamă. O întreagă faună se îngrămădea şi se împiedica pe acolo în zilele acelea premergătoare primei probe.

Ei, în hărmălaia asta un el şi-o ea, ingineri de-ai beneficiarului, încinşi de la căldura de afară şi de la gândul că o să apuce să vadă măreaţa operă comunistă pusă în funcţiune, s-au gândit s-o inaugureze ei întâi, ascunşi bine chiar în corpul turbinei. Iubindu-se cum se iubesc oamenii încălziţi, cu patimă şi foc. Numai că adrenalina pe care le-o dădea agitaţia umană din apropiere a avut şi un revers.

La un moment dat, când unul din muncitori s-a apropiat prea tare de locul faptei, protagoniştii noştri s-au speriat, ea a avut un atac de panică şi amândoi s-au trezit lipiţi unul de altul fără posibilitatea de a se dezlipi şi ascunde. Lumea s-a adunat ca la urs, ei asudau şi se mişcau haotic încercând să se desprindă şi atmosfera a devenit atât de încinsă că biata turbină era să pornească la propriu de la atâta electricitate produsă prin frecare în interiorul ei. Auzeam prima dată în viaţă expresia „penis captivus”. Bine, oricum viaţa mea de până atunci mă lăsase habarnistă în ştiinţa asta a relaţiilor dintre un bărbat şi o femeie, eram încă cu caş la gură, cum ar veni.

Expresia circula însă din gură în gură şi a ajuns până la urmă să umple nu numai şantierul cu cei două mii de truditori ai săi ci şi orasul, care între noi fie vorba, nici măcar nu era cine foarte bine dezvoltat pe atunci. A venit salvarea cu echipaj complet, doctoriţa intreprinderii cu asistentele din dotare, a intervenit directorul şi a eliberat sala turbinelor de asistenţa care s-a mutat afară, la uşă, au încercat să tragă de ei, să-i sperie, să-i ude cu apă rece, să le facă injecţii de relaxare. Totul a fost în zadar.

Până la urmă, i-au acoperit cu un cearşaf aşa, lipiţi cum erau, i-au urcat în ambulanţă şi au plecat cu ei la spital în fluierăturile şi hohotele asistenţei. La spital a fost nevoie de să treacă câteva ore şi să li se facă câte două doze de anestezic, să-i adoarmă ca muşchii ei să se relaxeze şi să elibereze organul bărbatului pofticios din închisoarea sufocantă. Dur a fost când s-au trezit şi a trebuit să le explice soţilor din dotare cum de s-a întâmplat minunea de i-a apucat pe amândoi  fierbinţeala în acelaşi loc şi în acelaşi timp.

Ce s-a ales de căsniciile lor nu ştiu să vă spun deoarece nu au mai apucat să se întoarcă la locul de muncă. Vigilenţi şi grijulii în privinţa moralului personalului păstorit, membrii organizaţiei de partid au hotătât cu unanimitate de voturi, în şedinţă de urgenţă, desfacerea contractelor de muncă pe motiv disciplinar pentru amândoi protagoniştii filmului.

Pe vremea aceea partidul hotăra, făcea şi desfăcea totul. Că de aia erau organizaţii întregi cu secretari, vice-secretari şi tot soiul de ierarhii bine stabilite la fiecare loc de muncă. Dacă aveai o problemă în familie, nu o rezolvai ca prostul singur, o puneai în discuţie organizaţiei de partid, că de asta era pusă acolo. Dacă luai bătaie de la nevastă şi ţi-era ruşine să vorbeşti despre asta în public, puteai întocmi o anonimă. Oricum, organizaţia ştia totul încă de înainte de a ţi se întâmpla ţie pocinogul şi s-ar fi prins cu siguranţă despre cine era vorba din prima.

Peste ani, pe când lucram la departamentul personal într-un alt şantier, astfel de poveşti făceau deliciul întâlnirilor între colegi. Şi aveau colegii mei mai în vârstă o experienţă de viaţă de s-ar fi putut scrie un roman foileton plecând de la poveştile lor. Culmea e că toate erau adevărate, de parcă şantierul acela fusese creat special ca să adune în el toate relaţiile inter-umane defecte. Celebră a rămas până acum o scrisoare pe care colegul care se ocupa cu arhiva o păstra cu sfinţenie. Un amărât de soţ încornorat şi neglijat care epuizase toate metodele de reeducare, s-a hotărât s-o facă de râs pe soţia infidelă trimiţând o scrisoare organizaţie de partid pe şantier.

„Dragi tovarăşi, nu reclam faptul că nevastă-mea se culcă cu el chiar în patul conjugal personal, nici că pleacă de acasă când ţi-e lumea mai dragă şi o găseşti cu el ascunşi cine ştie pe unde, nici că mănâncă ciorba pentru care cu eforturi mari abia reuşesc să fac rost de carne să pun pe masă, dar să nu-mi calce nici o cămaşă şi să fiu nevoit să vin dimineaţa la serviciu târziu cu cămaşa şifonată, plină de dungi şi pe jumătate murdară pe deasupra, e inadmisibil! Eu sunt om serios şi m-am săturat să râdă colegi de mine de câte ori mă văd venind ca vai de lume la datorie!  În consecinţă, vă rog să o luaţi în discuţia organizaţiei de partid pe intreprindere, să o afle toată lumea cât de putoare e. Pe aceste considerente cer excluderea ei din organizaţia de partid şi sancţionarea cu reducerea salariului pe 3 luni!”  

Poate nu vă vine a crede, dar scrisoarea era semnată în clar şi a constituit punctul de plecare al unei anchete în toată regula care s-a soldat cu sancţionarea femeii infidele şi neglijente cu reducerea salariului şi cu mutarea disciplinară la o altă intreprindere a amantului ce-i sucise minţile. Carnetul de partid nu i s-a ridicat atunci, fiind considerată la prima abatere, organizaţia dovedindu-se astfel indulgentă cu oaia rătăcită.

Cam ăsta era farmecul vieţii în epoca de aur. Dacă vin unii şi vă spun că lor le-a fost bine, ca aveau casă şi îşi făceau concediile prin ţară, adăugaţi faptul că acum le lipseşte tocmai această picanterie care să le condimenteze plăcut cafeaua de dimineaţă. Şi când mai întâlniţi băbuţele adunate la o bârfă mică pe băncuţa de la scară nu le judecaţi prea tare, îşi aduc şi ele, săracele, aminte de tinereţe!

 

4 comentarii

Din categoria trecut

Când se lasă seara

tablouri_cu_peisaje_mihai_ionescu_case_la_margine_de_satPictură: Mihai Ionescu, Case la margine de sat

Se lăsa seara peste satul de pe nisipuri. Soarele cobora spre asfinţit, îşi strânsese razele, le scuturase de praful zilei şi se pregătea să predea ştafeta lunii care se grăbise să răsară să apuce să zărească cu coada ochiului astrul zilelor ei.  Nisipul bătăturii încă păstrează căldura zilei şi o eliberează uşor, cedând-o tălpilor goale ce se plimbă agitate, grăbite să termine toate treburile zilei.

Oamenii nu au timp de visare, acela va veni mai târziu, la lumina rece a lunii, când se vor aşeza osteniţi la ultima masă a zilei. Până atunci animalele trebuie potolite şi adăpate, păsările cer de mâncare, câinii latră agitaţi, aşteptându-şi bucata de mămăligă ce le va potoli pentru o clipă stomacul gol. În grădină, cu frunzele aplecate, plantele îşi aşteaptă răbdătoare picătura binefăcătoare de apă. Mâinile ce cară găleţile sunt doar două, mici şi neputincioase. Rând pe rând, straturile înghit sfârâind hulpave găleţi întregi de apă.

Soarele arzător al zilelor de vară arsese pământul ca pentru cuptorul de pâine. Nu plouase de săptămâni întregi şi toată natura tânjea după câţiva stropi. Nici măcar roua de dimineaţă nu mai apuca să adăste pe frunze, dimineaţa prea caldă o sorbea prea repede. Cu toate astea ţăranii se rugau să mai ţină vremea bună şi priveau cu îngrijorare pe cer, la apus, orice pală roşiatică de nor liniştindu-le inima. “Mâine nu plouă, uite ce apus sângeriu avem! O să bată vântul. Mai avem de treierat bucata din Cot şi după aia nu mă mai interesează, poate să potopească.”

Întorşi cu căruţa plină de la camp, mama şi tata îşi împărţiseră cinstit treburile de seara. Pe vatra de cărămidă arsă focul dansează vesel arzând pământul galben al ţestului. Cu mâinile albe de făină, mama frământă o turtă. Alături, într-un ceaun pe pirostri, se frige la foc mic un pui. Iapa nechează în bătătură. Simte găleata de apă menită să-I potolească setea. Căruţa grea, plină de aurul grâului o însetase. Picioarele încă îi tremurau şi nările fremătau simţind mirosul de grâu cald, proaspăt treierat. Ar fi poftit să-şi înfigă buzele să culeagă câteva boabe din căruţa plină.

Un băiat pirpiriu şi slăbuţ se învârte pe lângă ea cu un snop de paie în mână. O freacă cu toată puterea lui mică pe tot corpul încordat şi ud de transpiraţie. Până nu se linişteşte nici apă nu va primi.

În grădină o fetiţă subţire ca o trestie, cară cum numai ea ştie două găleţi cu apă. Tălpile goale s-au încălţat singure în bocanci de noroi şi din când în când alunecă jucăuş pe derdeluşuri imaginare, făcând-o să-şi piardă echilibrul şi să-şi arunce mâinile în lături ca să şi-l poată recăpăta. Inima fremăta speriată din aripi atunci şi gura strânsă abia ţinea râsul închis în spatele ochilor. “Paparudăă, rudăă/Vino de ne udăă”… Împinsă cu piciorul, găleata se răstoarnă pe stratul cu buze arse de soare. Pământul bolboroseşte sorbind însetat. Picioarele cu ghete de tină se întorc cu găleţile goale. Se vor întoarce cu apa dătătoare de viaţă pentru un alt strat.

Noaptea îşi întinde aripile de umbră peste sat. A răsărit Luceafărul şi prima stea din carul mare clipeşte somnoroasă. Abia s-a trezit. Agitaţia din bătătură începe să se potolească.  Păsările îşi scutură aripile, îşi aşează penele şi se urcă la culcare în dud. Îşi fac loc cu ciocurile, invidioase pe vecina ce-a ocupat un spaţiu mai mare pe creacă. Iapa a băut apă şi acum rupe cu dinţii din cocenii verzi aruncaţi în iesle. Mieii s-au tolănit pe paie şi rumegă, tata a umplut cana cu lapte de capră şi-o aduce la fiert.

– Luci, hai tată că termin eu de udat! Spală-te pe picioare şi du-te de ajut-o pe mă-ta să termine de gătit.

– Luciană, mamă, adu’ repede nişte frunze de nuc. Titit, du-te şi tu şi adu’ usturoi, să curăţăm pentru pui.

– Am adus frunzele, mamă! Mă laşi pe mine s-o împung cu furculiţa şi să-o frec cu roşie?

Mama întinde azma subţire din aluat nedospit. Pe cârpătorul alb de făină, azma odihneşte pe frunzele de nuc în roată perfect rotundă.

– Hai, înţeap-o!

Vatra, curăţată de jarul aprins, dogoreşte sub ţestul ce-abia aşteaptă să se aşeze peste ea, să rumenească sub el azma rotundă. De pe cârpătorul înfăinat, pâinea lui Dumnezeu poposeşte pe vatra încinsă. Ţestul moţat o ascunde imediat şi începe s-o rumenească parfumat. Miroase a frunză de nuc coaptă, a pâine caldă şi roşie rumenă.

– Luciană, adu mamă nişte cartofi! Titi, ai terminat de curăţat usturoiul? Du-te la tac-tu în grădină să-ţi dea nişte roşii de salată. Culege şi nişte mărar.

– Lasă că mă duc eu să iau roşii şi mărar, mamă! Ăsta iar vine cu leuştean!

– Da, bine că eşti tu deşteaptă şi ştii care e mărar şi leuştean! Ştiu şi eu!

– Ştii pe naiba! Ai uitat că ieri ai venit cu frunze de ţelină pentru ciorbă?

– Să vezi ce-ţi smulg eu ţie ţelina din cap odată cu părul ăla ca o mătură!

Fata fuge râzând, băiatul cu lacrimi în ochi după ea.

Maaamă, ce-o urăşte pe slăbănoaga asta care se crede aşa deşteaptă! De parcă există oameni normali care să deosebească frunzele de ţelină de cele de leuştean! Cică nu seamănă? Cum dracu’ să nu semene, când sunt la fel? Şi amândouă miros cumva! Cică nu la fel! Hai măi, chiar să fie doar el prost? Astă primăvară râdea într-una de el că-l trimitea tata după foi de ceapă şi el venea totdeauna cu foi de usturoi. De unde dracu să ştie el care e ceapă şi care usturoi? Nu erau tot verzi? Da las’ c-o prinde el şi vede ea atunci! Numai s-o prindă!

– Luciiiii, n-ai ce face? Lasă-l în pace, ce-ţi veni să-l necăjeşti? Titi, hai la mama şi las-o că e proastă. Ce-ţi pui mintea cu ea?

– Da ce-ar cu mine, mamă? Ce, eu nu ştiu ce e ăla mărar? Nu-i aşa că ştiu?

– Ştii mamă, las-o! E ea proastă şi te necăjeşte.

Ochii fetei joacă acum în lacrimi. Ea nu  e proastă, ea ştie toate legumele şi fructele şi le cunoaşte dup frunză şi după gust şi după miros! De ce trebuie să fie ea tot timpul proastă?

– Taci odată, tu eşti mai mare! Ce-ai să-l necăjeşti aşa? Lasă că e mic, învaţă şi el până la urmă! Vezi că eşti răutăcioasă şi iei bătaie!

– Păi da, că el are tot timpul dreptate… bine că e mai mic!

De la fântână intervine tata.

– Ce-aveţi mă? Vă mănâncă chelea? Las că vă scarpin eu acuşica cu o nuia! Faceţi scandal să asculte lumea la voi şi să râdă! Bine vă mai stă! Să râdă vecinii şi să creadă că nu v-am educat!

Tăcera se aşterne brusc şi doar sfârâitul cărnii şi al cartofilor în ceaun se mai aude. Cu spatele unul la altul, copiii stau îmbufnaţi pe câte un scăunel. Mama ridică ţestul şi scoate de sub el azma rumenită şi parfumată. Stomacul li se strange şi începe a plânge. Abia acum îşi dau seama cât de foame le e.

– Dă-mi şi mie o bucat de azmă, mamă!

– Ho, că nu dau turcii! Las-o să vină de la moară. Spălaţi-vă mâinile şi ochii şi hai să punem masa să mâncăm şi noi toţi, ca oamenii.

Sub bolta de vie abia pâlpâie un bec cu lumină chioară. Pe masă se adună puiul cu cartofi şi usturoi, o bucată mare de brânză albă, lapte fierbinte, salată de roşii şi azmă aburindă. Toţi ai casei se adună pe lângă masă şi mănâncă în tăcere. Doar ţânţarii îi bâzâie făcându-i să-şi tragă palme nemeritate.

În grădină, greierii cântă între straturi, undeva în zare brotăceii le ţin isonul. Ziua se termină obosită sun cerul spuzit de stele. Ochii copiilor se închid şi abia, abia mai sunt în stare să se mişte către ligheanul în care sunt spălaţi şi pregătiţi de culcare. Într-un final luminile se sting şi toată casa se liniştişte. Doar lângă jarul din vatră mama spală vasele şi păzeşte pisica ce-a venit să-şi ia cina la sfârşitul mesei. Două găini cârâie nervoase, nu au loc una de alta pe creacă. Un câine latră la stele, peste drum altul îi răspunde. O cucuvea începe să cânte pe casa vecină. “ Ptiu, pe capul tău să fie, spurcăciune!”

Un comentariu

Din categoria trecut

Măritiş

Toamna cobora blândă peste anii de început ai adolescenţei noastre. Un septembrie însorit şi vesel aurea zilele din ce în ce mai scurte cu seri răcoroase şi dimineţi înrourate. Se termina vacanţa şi parcă aşteptam cu nerăbdare noul început ce avea să ne îndrepte paşii către maturitate. Clasa a VIII-a venea încrezătoare şi misterioasă să ne dea fiori. Urma pregătirea pentru primul examen serios din viaţa noastră şi fiecare visa în felul lui la viitorul strălucit care îl aşteaptă cu siguranţă la sfârşitul acestui an de studiu. Eram nerăbdători să ne întâlnim cu toţii, chiar dacă ne mai văzusem cu unul, cu altul şi pe timpul vacanţei.

Opt ani împreună făcuseră din noi, cu mici excepţii, o mică familie şi fiecare început de an şcolar aducea cu el poveşti de vacanţă, revederi emoţionante, noutăţi scăpate în nisipul fierbinte al verii. Pregătirile pentru un nou an şcolar, cu caietele lui noi, cu miros de hârtie proaspăt scoasă din tipar, cu uniforma curăţată şi călcată, creioane, stiloul spălat şi pregătit, coperţi noi, peniţe noi, visuri noi produc emoţii pe care după aceea, adulţi fiind le uităm în sertarul prăfuit al amintirilor. Rar se întâmplă să mai simţi la maturitate calda bucurie pe care un copil o încearcă în fiecare toamnă.

În toamna asta totul pare să fie altfel însă. Adolescenţa dată în pârg ne întârzie mişcările, dându-le moliciunea dorurilor încă nelămurite ce se conturau în noi. Viaţa ne ademenea cu taine încă nepătrunse, ridica câte un colţ de perdea, ne făcea inima să tresară, apoi acoperea totul la loc, lăsându-ne să ne întoarcem răsuflând uşuraţi la jocurile copilăriei. Nu era încă timpul să se deschidă cutia Pandorei pentru noi, aveam timp destul să aflăm secretele vieţii care aduce şi bucurie şi durere în egală măsură. Ne lăsa să ne mai purtăm sufletele curate, doar cu grija examenului din vară, fără să ne împovăreze cu probleme cu adevărat grave. Zilele treceau una câte una şi cu cât se apropia prima zi de şcoală cu atât agitaţia ne sufoca mai tare şi jocurile îşi pierdeau din farmec. Copacii daţi în pârg, strugurii pestriţi, puii cărora le crescuseră deja pene, rândunelele care au plecat, berzele cărora le duceam deja dorul, făceau vara noastră inutilă, ca şi cum tot restul naturii o luase înaintea noastră şi ne lăsase nouă braţele goale. Nu ne mai rămânea decât să ne resemnăm şi să creştem.

Prima zi de şcoală ne-a răsturnat echilibrul. A venit cu o veste ce ne-a luat prin surprindere, lovind pe fiecare  în moalele capului şi ne-a  împrăştiat gândurile ca pe nişte păsări speriate. Una din bănci ne-a rămas goală. Victoria se măritase! Era de neînţeles cum se schimbase gândirea ei în doar câteva luni de vară! Înainte de vacanţă eram toate convinse că măritişul e ceva îndepărtat, prioritare fiind viaţa şi joaca, nu ţinerea gospodăriei, întreţinera unui bărbat şi creşterea copiilor. Undeva în aceste luni viaţa ei luase o întorsătură pe cât de neaşteptată pe atât de neînţeleasă. Nu vorbise cu niciuna dintre noi, nu ne ceruse sfatul, nu se plânsese. Doar dispăruse pentru un timp, ca în final să lase să pice peste creştetele noastre vestea năucitoare.

De neînţeles era şi modul în care îşi alesese omul lângă care avea şă-şi petreacă restul vieţii. În imaginaţia noastră plină de poveşti romanţate din cărţile citite, o fată se putea căsători doar cu băiatul pe care îl iubeşte, lângă care simte că ar putea fi fericită, că care să poată ridica o întreagă lume. Căsătoria era pentru noi cu totul altceva decât pentru părinţii noştri cocoşaţi de muncă şi de greutăţi. Era un rai în care ai dreptul să păşeşti doar cu cel pe care singură l-ai ales, pe sub porţi de trandafiri, cu coroniţe de crini pe frunte. Noi aveam să fim fericite, să ne creăm o lume perfectă, să avem copii perfecţi şi cămine în care răsună râsete vesele şi declaraţii de dragoste înfocate. E adevărat, unele din colegele noastre mai răsărite îşi făcuseră deja prieteni şi se sărutau pe ascuns serile, în umbra cine ştie cărui colţ ferit de ochii curioşilor, dar nici măcar ele nu se gândeau la măritiş încă! Şi tocmai Victoria, fetiţa negricioasă, măruntă şi tăcută, care niciodată nu ieşea în evidenţă cu nimic şi pe care nici un băiat nu o curta încă, ne făcuse o stfel de surpriză.

Ne simţeam trădate şi ne îndemnam una pe cealaltă să nu-i vorbim atunci când ne va căuta să ne povestească. Să-i arătăm cât de mult ne-a rănit ascunzându-ne o asemenea decizie ce avea să-i schimbe radical viaţa şi să ne aducă pe noi, cele ce încă mai visam prinţi pe cai albi, atât de brutal cu picioarele pe pământ, într-o realitate pe care nu ne-o doream. Numai că Victoria nu ne-a mai căutat deloc. Se mutase deja în casa socrilor săi, în toamnă se anunţase nunta şi dispăruse de parcă nici nu ar fi existat vreodată.

Eram intrigate şi nedumerite. De câte ori drumurile ni se intersectau accidental pe uliţele satului Victoria punea capul în pământ şi trecea grăbită făcându-se că nu ne cunoaşte. Era tot fetiţa micuţă şi negricioasă pe care o cunoşteam, parcă un pic mai întunecată şi mai fără zâmbet ca odinioară, deşi ea nici înainte nu fusese veselia întruchipată. Umbla cu basma pe cap şi hainele de femeie măritată o îmbătrâneau şi-i dădeau un aer stingher. Nu mai ieşea la film duminica, aşa cum obişnuiau toţi tinerii satului, chiar şi cei logodiţi, nu mai vorbea cu nimeni şi poarta de tablă ce se închidea în urma ei când intra în curte, părea pentru noi, cei încă liberi, poarta unei închisori de care nici măcar glas de ciocârlie nu poate trece.

Aproape că ne simţeam vinovate că noi încă ne mai adunam să ne jucăm cu păpuşile şi ne trezeam dimineaţa fără nici o grijă, când ea trecea la câmp în căruţă alături de socri şi un bărbat care i se potrivea ca nuca în perete. Era cu mulţi ani mai mare ca ea, masiv, întunecat şi mândru, impertinent chiar în alura lui de ţăran zdravăn, muncitor şi serios. Pe lângă el ea părea o vrăbiuţă speriată ce aştepta cu inima bătându-i în gât ca uliul ce-o prinsese s-o mănânce.

Cum putuse Victoria să fie de acord să-şi lege viaţa de acel bărbat în toată firea? Nu ne puteam închipui cum spusese Victoria senină „da, mă mărit cu tine”  când se dusese matahala aia în peţit la părinţii ei. Era om cu casă, gospodărie înfloritoare ce muncea tăcut de dimineaţa până seară. Nimeni nu-şi aducea aminte să-l fi văzut distrându-se la vreo petrecere tinerească sau la vreo nuntă în sat, nu făcea parte din nici un grup de tineri întâlniţi de noi de-a lungul verii pe malul Jiului sau al Dunării la scăldat.

Târziu am aflat că pe ea nici măcar nu o întrebase nimeni. Socrii îşi căutau noră. Ei erau mândri cu băiatul lor tăcut şi truditor pentru că nici ei nu ştiau decât să muncească şi abia dacă dădeau bineţe vecinilor când se întâlneau la gard. Nu le deschidea poarta decât câte o rudă de sărbători, deoarece ei nu-şi băgau în cârd cu oricine. Aveau avere care sporea pe zi ce trece, rămâsese doar să-şi vadă copilul aşezat ca casa lui, să-şi ţină nepoţii în braţe şi pe urmă puteau închide ochii liniştiţi.  Puseseră ochii pe fata asta cuminte şi se duseseră la părinţii ei cu o ofertă de nerefuzat. O urmăriseră, vedeau că e muncitoare, ajută în gospodărie şi la câmp fără să se plângă şi fără să facă nazuri ca alte fete de vârsta ei.

Cât oferiseră nimeni nu ştia. Aranjamentele de nuntă se făcuseră în secret, fără urechi străine şi ochi ce le-ar fi putut schimba decizia. Părinţii o chemaseră şi-i spuseseră că au hotărât să o mărite după cel mai bătrân flăcău tomnatic din sat şi că nu se va mai duce la şcoală, îi erau suficiente cele 7 clase terminate. La ce-i trebuie şcoală multă ca să ţină o gospodărie? Trebuia să înveţe să gătească, să cureţe, să spele, să crească animale şi să dea cu sapa la câmp. Atât. Când va veni timpul va avea copii şi va fi fericită. Deocamdată avea socri în putere şi era bine să profite cât mai poate de prezenţa lor, să poată învăţa mersul unei gospodării înfloritoare ca a lor.

În sfârşitul toamnei a fost mireasă. Niciuna din colegele ei de clasă nu a fost la nuntă. Parcă îi era ruşine să ne cheme, sau poate că i se interzisese să mai aibă de-a face cu noi, ca nu cumva să-i deschidem ochii şi să le stricăm planurile. Am zărit-o trecând la adăpat în rochia ei lungă, albă, fără nici un zâmbet pe faţa smeadă. M-am cutremurat gândindu-mă cum e nevoită fetiţa asta cuminte să suporte în fiecare seară atingerea matahalei ce-i era de acum soţ. Cum se putea împăca cu o intimitate care parcă ne viola nouă, fetelor ce încă se mai jucau cu păpuşi, până şi cele mai ascunse gânduri. Avea 14 ani. Un an mai târziu devenea mamă.

 

6 comentarii

Din categoria trecut

Plângând în ploaie

O ploaie rece şi insistentă s-a pornit peste noapte.  A venit toamna brusc şi-a început să verse lacrimi peste zilele înăbuşitoare de până ieri.  În semiobscuritatea camerei pleoapele se zbat rar peste ochi ce nu cunosc odihna de patru zile. Patru zile lungi cu nopţile lor fierbinţi cu tot în care lumina soarelui i-a rănit ochii închişim luna nu a reuşit s-o scoată din întuneric şi căldura oraşului a sufocat-o chiar fără să o simtă. Un nod îi stă de câteva zile în gât şi nimic nu-l poate face să plece. Nu ştie de când nu s-a mai ridicat din pat, nu ştie în ce zi a săptămânii este. Până acum a zăcut acolo, frământând aşternutul, într-o stare de semiconştienţă, fără să închidă ochii, vorbind doar cu gândurile ei, luptând cu slabele-i  puteri cu durerea care-i măcina sufletul.

Nu poate spune că o doare fizic ceva, doar în interior simte o greutate mare care o sufocă şi o trage adânc, spre pământ. Dacă ar fi fost acasă la ea, pe malul Dunării s-ar fi culcat direct pe pământ, sub tei şi ar fi închis ochii să lase natura să o cotropească. I-ar fi plăcut să simtă cum creşte iarba şi o acoperă cu spicele ei înflorite iar fluturi multicolori vin să-şi odihnească aripile pe umerii osteniţi de atâta viaţă. Ar fi adormit fiecare neuron ce-i chinuia gândurile şi ar fi dormit aşa o viaţă întreagă, să nu mai simtă nimic, să-şi spele sufletul şi să renască nouă, fără amintiri şi durere.

În dimineaţa asta rece, cu ploaia ei sâcâitoare au bătut la uşa sufletului amintirile dulci, cele în care fericirea părea atât de înflorită, uimitoare şi o sălta la cer făcându-i sufletul să pară abur ireal ridicat din roua dimineţii. Patul suferinţei începe s-o apese şi pentru prima dată după zile întregi simte nevoia să se ridice, să nu-l mai simtă sub ea. O baie fierbinte, prelungă  îi uşurează umerii. Se lasă biciuită de apa binefăcătoare, primind de la ea balsamul purificator. Se priveşte în oglinda care-i  desluşeşte chipul în spatele aburilor albi presăraţi cu picuri de apă, vede cearcănele adânci, obrazul supt, gura fără urmă de zâmbet şi nu se poate privi în ochi. Îi e teamă de ce ar citi acolo.

Azi simte nevoia să-l vadă. Să-l zărească măcar o clipă, să-şi poată alimenta durerea. O secundă doar, să-i vadă chipul iubit şi după aceea poate se prăbuşească totul în jur. Înfăşurată în prosopul moale îşi pregăteşte meticulos hainele, ciorapii de mătase, pantofii cu toc, totul până la ultimul detaliu. Ascunde cearcănele sub ochelari, pune un pic de culoare pe buze, ia umbrela mare, neagră care să-i ascundă faţa cu totul şi pleacă. Paşii o poartă prin parc, prin locuri doar de ei ştiute care-i trezesc în minte râsete, strangeri de mână uitate şi îi aduc în urechi vocea lui caldă şi moale ca un balsam. Când erau împreună vocea asta îi dădea siguranţa că nimic rău nu se va întâmpla vreodată. O liniştea şi făcea ca toate grijile şi neajunsurile să dispară lăsând loc doar fericirii de a fi împreună.

Rând pe rând, pas după pas, la braţ cu picăturile ce se loveau de pavaj împrăştiindu-se în mii de cioburi minuscule în jur  străbate aproape fără să vadă locuri şi străzi cunoscute vorbind în gând cu omul ce-i e încă atât de drag. Buzele i se mişcă ritmic, rostind cuvinte neauzite, doar de ea ştiute, ochii caută pe aleile ude urma paşilor lui. Un timp a reuşit chiar să-l simtă aproape, ca şi cum sufletul lui s-ar fi plimbat cu ea prin ploaie. Toamna plânge pentru ei , palmele îngheţate strâng mânerul umbrelei într-un gest involuntar, firesc şi picioarele pe care le simte ude poartă mai departe, mecanic, un trup lipsit de viaţă şi-un chip alb, cadraveric, cu buze vineţii neobosite.

De cât timp se plimbă nu ştie. Se întunecă uşor şi aleile îşi aprind rând pe rând felinarele, înainte de vreme. Ploaia îşi aşterne tristeţea întunecată peste oraş. Deodată, picioarele refuză să se mai mişte. Se aşează pe o băncuţă  în părculeţul pustiu şi ridică ochii. Pe lângă ea, pe bulevard trec grăbite maşini cu faruri aprinse, ştergătoare pornite şi interior cald, gonind spre case luminoase şi calde. Locurile îi par cunoscute, fără să-şi dea seama pe moment de ce.

Inima începe să-i bată nebuneşte când aude pe alee paşi grăbiţi ce se apropie ameninţător. Se ascunde cât poate sub umbrelă şi în lumina difuză a înserării rămâne anonimă. Pe lângă ea, în pas elastic, ferindu-se de ploaie se grăbeşte să intre în blocul de vizavi EL. Nu are umbrelă şi ploaia îi cade pe umeri îmbrăcându-l ca o mantie, fiecare picătură lăsând urme întunecate pe sacou. Fără să privească în jur, deschide uşa, se scutură şi intră grăbit.

Acum poate şi ea să respire şi ia o gură mare de aer să-şi sature plămânii atâta timp văduviţi. Obrajii s-au colorat în roşu, valuri grele de căldură îi alimentează cu sânge proaspăt şi-i face mâinile să tremure. Dacă ar fi întins mâna ar fi putut să-l atingă, atât de aproape trecuse dar ea, paralizată de emoţie, nu îndrăznise nici să respire, iar el, îngândurat şi sâcâit de ploaie, nu mai vedea nimic în jur.

Bariera lacrimilor s-a rupt brusc. Patru zile au refuzat să curgă, s-o elibereze, acum curg râuri calde şi sărate ce străbat obrajii, se unesc în barbă şi apoi se alătură stropilor căzuţi din cer în drumul lor grăbit spre pământ. Umerii îi cad brusc şi toată oboseala acumulată în lungile zile de suferinţă şi tăcere iese la suprafaţă. Genunchii îi tremură şi simte că viaţa i se scurge încet, odată cu picăturile de ploaie pe asfalt iar ea nu se poate ridica din locul supliciului, să-şi strângă sufletul la piept şi să plece spre casă.

Târziu, în întunericul din ce în ce mai dens, închide umbrela şi pleacă. Oamenii trec grăbiţi pe lângă ea, păşind preocupaţi spre casele lor poate înjurând în gând umezeala ploii şi doar din când în când, câte unul ridică ochii şi priveşte mirat la femeia ce merge cu privirea dreaptă, descoperită prin ploaia rece, cu sufletul atârnând în mână şi lacrimi şiroind pe obraji.

 

2 comentarii

Din categoria trecut

Baba Tudoriţa

Avea o faţă ca o poveste de viaţă. Micuţă cât s-o poţi cuprinde în palme, cu obraji rotunzi şi moi încă, în ciuda tuturor ridurilor adânci care o brăzdau. Doi ochi căprui mici şi rotunzi, cu sclipiri ştrengăreşti te săgetau copilăreşte de câte ori te priveau şi de pe buzele roşii-vineţii zâmbetul nu lipsea nici măcar atunci când ochii plângeau, de parcă era tatuat permanent pe faţa bătrânei. Era măruntă, slabă şi adusă de spate şi părea că pământul o cheamă la el de prea mult timp iar ea i se tot opune, iubind prea mult viaţa. Nu mai avea puterea de odinioară, când umbla ca un spârnel prin bătătură şi termina la timp treburile toate. Pe vremuri nimic nu i se părea greu. Muncea cântând şi ţinea casa ca un pahar strălucitor în soare. Era şi-n grădină, şi la câmp, şi în război, de parcă maică-sa ar fi adunat în femeiuşca aia măruntă mai multe fete, nu una singură.

A avut trei copii pe care i-a iubit ca pe ochii din cap. Povestea mândră despre toţi, deşi ei nu se ridicau niciunul la înălţimea laudelor mamei lor. Băiatul, unicul, luase darul băuturii şi umbla veşnic ameţit de alcool, de nu mai ştia ce e realitate şi ce e închipuirea lui bolnavă. A avut noroc de muiere harnică şi de casă, care să-i ţină gospodăria în frâu, altfel rămânea pe drumuri şi dormea mai mult prin şanţuri. Se învăţase şi biata lui iapă să se oprească la toate cârciumile din drum, să-şi aştepte stăpânul, apoi, după ce sătenii îi urcau aproape leşinat în căruţă, să-l aducă cuminte acasă, cu capul în pământ şi păşind încet şi rar, să nu-l deranjeze s-o ia la bătaie. Se oprea la poartă şi aştepta răbdătoare până venea cineva să-l dea jos şi s-o deshame şi pe ea, sau se trezea el din beţie şi cobora singur.

Din fete, una îi semăna babei, albă la faţă, cu ochi mici, ştrengăreşti şi buze roşii. Luase însă caracterul bătrânilor cărora nu le sufla oricine în ciorbă. Era încăpăţânată, independentă şi băieţoasă. Să fi încercat să te măsori cu ea era prostie curată. Muncea cât doi bărbaţi la un loc iar dacă intrai în gura ei nu te mai spăla nici apa Dunării. Cealaltă, bălaie, părea a fi cea mai cuminte. Era tăcută, mută aproape, nu zâmbea niciodată şi-şi vedea de treburile ei netulburată, ca şi cum nimic nu o atingea. Până când o călcai pe coadă şi atunci izbucnea ca un foc de paie. Vezi, latura asta aprinsă a neamului lor a trebuit să fie moştenită de toţi copiii. Era zgârcită până la avariţie, lega fiecare ban cu câte zece noduri, dădea bani cu camătă şi îi urmărea pe datornici până recupera de la ei şi ultima dobândă, nu ajuta pe nimeni dezinteresat nici măcar pe fraţii ei. Sau mai ales pe ei.

Toţi copiii erau la casele lor. Aveau copii, greutăţi, gospodării proprii. Doar Doda, băieţoasa nu s-a putut înţelege nici cu bărbatul, nici cu socrii şi după ce într-un acces de nebunie i-a luat la bătaie pe toţi de abia au reuşit bieţii oameni s-o scoată pe poartă, a divorţat. Au împărţit copiii, că avea doi. Ea şi-a oprit băiatul, fostului i-a lăsat fata şi dusă a fost. Şi-a ridicat casă în faţa cimitirului, pe un loc moştenit de mă-sa din bătrâni. Nu s-a mai recăsătorit, cine ar mai fi îndrăznit să stea în casă cu ea? Nu-i vorbă că nici ea nu ar mai fi suportat să slugărească un bărbat tot timpul. Avea un amant pe care îl primea din când în când, când îi fierbea sângele tânăr în vine şi pe care îl gonea acasă după cel mult trei zile de trai bun. Oricum, gospodăria ei nu simţea lipsa unui bărbat, le făcea ea pe toate, ajutată de bătrână, care se mutase la ea după ce-i murise moşul. Doda îi era cea mai dragă, pentru că i se părea bietei babe cea mai neajutorată şi oropsită de soartă. Celelalte aveau bărbat, de…

Când trebuia să plătească pensia alimentară pentru fată o apucau pandaliile şi jumătate de sat se aduna la poarta fostului soţ. Omul, ca orice om normal, se însurase a doua oară, mai făcuse un copil, se aşezase la casa lui, cum ar veni. Şi lunar, avea parte de circ gratis la poartă când nebuna de Doda constata că banii pe care îi dă sunt mai mulţi decât ar fi fost ea dispusă. Biata muierea aia de acum a lui era disperată şi nu ştia cum s-o mai potolească pe nebună iar fata Dodei nici nu voia s-o vadă în faţa ochilor, atât de ruşine îi era cu ea. Când o întâlnea întâmplător pe stradă o ocolea de departe, ca nu cumva să fie nevoită să o salute măcar. Asta o înfuria mai tare pe Doda, care în fundul sufletului ei o iubea sincer pe copilă şi suferea ca un câine când vedea că ea nici nu vrea să audă de mă-sa.

De la poarta duşmanilor, întărâtată, se duca acasă şi o lua pe biata baba Tudoriţa  la bătaie. Să se răcorească. În ultimul timp luase şi prostul obicei să-i adune nişte lucruşoare într-o bocceluţă şi s-o scoată afară pe poartă. „Să pleci fi-re-ai a dracu, să nu te mai văd în faţa ochilor! Din cauza ta nu am nici un Dumnezeu! Tu eşti de vină că nimeni nu mă iubeşte şi fata mea nici nu se uită la mine! Să te duci unde oi vedea cu ochii, să nu mai aud de tine!” Pleca, biata babă, ce să facă?!

Plângând, cu capul în pământ, bătea la poarta nurorii. La fata cealaltă nu îndrăznea, aia nici măcar nu îi deschidea poarta. „Iar te-a dat nebuna afară din casă, mamă?  Când ţi-am spus eu şi mă rugam de matale să nu te duci înapoi, ce-ai zis? Te-ai dus, s-o ajuţi, că era neajutorată, fi-r-ar ea a dracului să fie azi şi mâine! Acum baţi iar la poarta mea, de parcă la mine fug câinii cu covrigi în coadă! Te primesc să ştii, dar de data asta dacă mai pleci înapoi, să nu te mai văd la poarta mea!”

„Ce să fac, maică, vai de capul meu, dacă am ajuns pe drumuri? A murit el moşul meu şi m-a lăsat la mila copiilor, să mă chinui. Că mai bine m-ar lua Dumnezeu odată, să termin cu toate, că nu mai pot. Am ajuns după o viaţă de muncă să umblu cu bocceluţa în spate, să cer milă.” Plângea biata babă şi se ruga de moarte, numai că Dumnezeu nu ia oamenii aşa cum vor ei şi când vor ei. Apoi, baba nici nu îşi dorea cu adevărat să moară, ea iubea viaţa şi tot ce ţinea de ea.

Nora o primea şi o reprimea de fiecare dată. Baba Tudoriţa stătea supusă şi cuminte în colţul ei, încerca să-i intre în voie nurorii care o ţinea ca-n palmă că de, era şi ea bătrână, bolnavă şi neputincioasă. Se lăsa ocrotită şi compătimită de toţi, dar când o vedea pe Doda venind la poartă să o cheme acasă sărea din pat, aduna bocceluţa şi se ducea fericită înapoi.

A ţinut-o pe drumuri aşa, ani întregi. De la un timp îmbătrânise şi-i era din ce în ce mai greu, ochii aproape că nu i se mai uscau de lacrimi că nu mai putea face treabă ca odinioară şi Doda nu mai avea deloc răbdare cu ea. O lua primăvara, când începeau muncile câmpului şi o gonea toamna, când oamenii se adunau pe la casele lor. În fiecare an istoria se repeta şi bătăile pe care le mânca biata bătrână înduioşau până şi pietrele. Doar inima propriilor copii nu o puteau înmuia. S-a stins cuminte, într-o primăvară devreme, parcă cu teama că dacă nu o să moară atunci, nu va mai apuca să moară în casa ei. S-a mutat în cimitirul de peste drum, să fie aproape de fata pe care a iubit-o nespus şi care a fost blestemul vieţii ei şi după moarte.

4 comentarii

Din categoria trecut

Prevestirea

Când soarele s-a ridicat pe cer în ziua aceea caldă și frumoasă de vară, nimic nu prevestea că dimineaţa va aduce cu ea spectrul morții deasupra satului. Rândunele săgetau cerul ca și până acum, guguștiucii cântau, în dudul de lângă poartă o ciocănitoare bătea toaca – cioc-cioc, cioc-cioc, cioc-cioc- căutând viermișori sub coaja putredă. Băiatului îi plăcea să se ducă să o urmărească cum bate regulat cu ciocul ei puternic în scoarța copacului, ca apoi să mai arunce o privire roată peste curte și iar să bată…

Anul trecut se urcase în dud și-i dibuise cuibul. Toate ouăle i le furase și biata pasăre cu pene strălucioare şi viu colorate, zburase fără sens o săptămână întreagă, căutându-le. I-a părut rău după aceea şi ar fi vrut să le mai aibă să le poată pune înapoi, dar le dăduse la schimb pe nişte bile de sticlă colorată, unui băiat mai mare. Se păcălise dar nu mai putea da înapoi. Acum se mulţumea s-o privească căutând viermişori şi să crească puişorii golaşi şi veşnic flămânzi. Urâţi mai erau cu ciocurile lor mari , căscate şi trupurile alea firave, fără pene, prin care se vedeau toate: şi inima, şi guşa, şi toate maţele încolăcite în ei. Nu ştia de ce păsările cerului au pui aşa urâţi. Găinile lor scoteau puişori plini de puf auriu, de-ţi venea să-i ţii tot timpul în palmă.

Aseară o cucuvea a tot cântat pe coama casei. Bătrânul s-a trezit şi a ieşit de trei ori afară s-o uşuie şi s-o blesteme, bunica a bătut mătănii la icoană şi s-a rugat să-i ferească Dumnezeu de necazuri şi niciunul nu a mai închis ochii toată noaptea. În casa mare, tinerii dormeau nestingheriţi. Doar o dată s-a auzit uşa deschizându-se şi unul din ei s-a strecurat uşor afară. Cine ştie, or fi ieşit să-şi facă şi ei nevoile. Nimeni nu s-a îngrijorat că nu a mai auzit uşa închizându-se. Erau prea preocupaţi cu presimţirile negre ce nu le dădeau pace şi aşteptau ca lumina zilei să pălească strălucirea stelelor. Ca pe o binecuvântare o aşteptau. Odată cu zorii cucuveaua a tăcut. Să fie de capul ei, acolo! Dimineaţa l-a găsit pe bătrân în grajd şi pe bătrână în bucătărie, pregătind merindea pentru câmp. Azi aveau de mers pe câmp, la prăşit. Ăla micu’ a ieşit din casă cu ochii cârpiţi ţinându-şi pantalonii zdrenţuiţi cu mâinile amândouă.

– Babooooo!!! Mi s-a rupt culeaua, fi-ar a dlacu ea să fie!

Avea cinci ani deja şi tot „l” zicea, de râdeau toţi de el că se însoară mâine-poimâine şi nu a mai învăţat să vorbească.

Cureaua era o bucată de curmei răsucit cu care îi atârnau pantalonii de mijloc să nu-i pice după el. Erau prea mari pentru corpul lui firav şi el veşnic se împiedica de ei, drăcuindu-i. Mai ales la joacă, când trebuia să alerge cu călcâiele sfârâind după mingea din cârpe şi cădea împiedicându-se de ei, pângea amar şi-i blestema cu cine i-a făcut şi-l obligă să-i poarte aşa, lălâi. Băieţii mai mari îşi băteau joc de el, deşi erau şi ei rufoşi de nu se poate. Era mai mic, na, trebuia să suporte badjocura tuturor.

Îl strigau orfanul şi făceau glume pe seama lui, că avea mamă vitregă. Ce vină avea el că mama lui murise când era mic? Nici nu şi-o mai aducea aminte. Singura amintire era aşa, în ceaţă -un loc cald, în braţe, unde îi era bine şi pielea albă a unui sân pe jumătate dezgolit. Îi era necaz când femeile îl opreau îl mângâiau pe creştet şi-i spuneau că dacă ar trăi mă-sa el nu ar umbla aşa murdar. Ce murdărie? era foar praful drumului, nu toată lumea se prăfuia.!? Şi de ce să se spele, nu se murdărea la loc? Ca să se spele trebuia să intre în casă, să ceară apă caldă şi să dea ochii cu maştera aia de mamă vitregă. Ori tocmai asta nu-i venea niciodată! Prefera să stea flămând şi leşinat până seara când veneau bătrânii acasă, doar ca să nu-i stea în cale.

Toată ziua îl drăcuia şi-l blestema să moară, să scape de el, copilul nimănui. Era supărată că o văzuse într-o zi cu nea Ion din capul satului. Se ridicase pe vârfuri şi privise pe furiş în casă, cum făcea de fiecare dată când voia să intre. Intra doar dacă nu era ea acasă. Atunci i-a văzut pe amândoi, goi, zvârcolindu-se în pat. Tac-su era plecat după vite prin satul vecin. Toată ziua stătea plecat, uneori lipsea şi câte o săptămână. Cumpăra viţei, îi tăia şi umbla cu carnea din târg în târg, s-o vândă oamenilor cu stare. Iar acest Ion venea la ei în fiecare zi. Maştera îl văzuse privind pe geam şi de atunci nu mai avea trai cu ea.

Ieri îl băgase cu capul în cuptorul închis şi era cât pe ce să moară. La început tuşise, se zvârcolise şi o rugase să-l ierte, că nu mai face, încercase să scape. Apoi o căldură mare îl înnecase şi o umbră grea i se lăsase pe ochi. Când l-a văzut că nu mai mişcă, l-a lăsat jos, pe pământ şi s-a apucat să-şi termine treaba ca şi cum el nici nu ar fi fost acolo. A avut noroc cu baba care a venit acasă mai devreme şi l-a stropit cu apă până l-a înviat.

„Mori, fi-re-ai al dracu’ de arătare, mori odată să scap de tine, stârpitura dracului! Să fi murit dracului când s-a dus mă-ta, să nu-mi mai faci mie zile fripte!” -aşa-i zisese. El nu ştia ce înseamnă să-i facă zile fripte, doar fugea mâncând pământul din calea ei de fiecare dată. Privea de după colţul casei când punea masa lui Ion cu pui fript cu usturoi şi mămăligă şi înghiţea în sec cu lacrimile curgându-i pe obraz. Nu îndrăznea să ceară şi el o bucăţică deşi burta i se zvârcolea şi maţele se încovrigau în el dureros, de-l lua cu ameţeală de la miros. Uneori îl vedea Ion şi-i întindea generos câte o gheară, iar ea îl alunga aruncând după el cu câte un lemn de la gura sobei. „Ptiu, fi-re-ai al dracului de sărăcie, fugi să nu te mai văd în faţa ochilor! Tot te omor eu până la urmă, cu mâna mea te omor!” Până ieri nu o luase în seamă, acum nici nu mai voia să audă să rămână cu ea acasă. De aia se trezise cu noaptea în cap, să se urce în căruţă să plece cu bătrânii pe câmp. Cu ei îi este bine…

– Ce făcuşi, mumă?! Vino-ncoa, să te leg cu altceva! Ce te sculaşi aşa, cu noaptea în cap, că nici mămăliga n-o terminai!

-Hââââââââm,  vleau să merg cu voi! Să nu mă lăsaţi acasă cum faceţi în fiecale zi!

– Vai de tine, muică! Hai că te l’om, nu te mai smiorăi aci, degeaba, că nu eşti fătălău! Şterge nasul ăla şi dă cu apă pe ochi că acu te spurcă pupăza şi o să fugă toate fetele de tine!

Îşi trase cu mâneca pe la nas şi răsuflă uşurat. Azi e scăpat, nu-l mai prinde zgripţuroaica. Se grăbi să dea cu apă pe ochi şi căzu în nas.

-hâââââââââââââââââââââ, hâââââââââââââââââ! Babooooooo!!! Leagă-mi fa, pantalonii ăştia!

-Of, că-mi mănânci sufletul!, Hai să ţi-i leg că nu eşti bun de nimic!

Smulge bătrâna o sfoară de pe gard şi leagă strâns pantalonii copilului peste mijloc. În cădere se lovise şi un firicel mic de sânge se prelingea din nas.

– Vino încoa să te curăţ, mă, amărâtule, că-ţi spărseşi nasul, vai de tine! Nu poţi, mă,  să mergi şi tu ca oamenii, încet?

Dinspre capul satului se ridică deodată un vaiet prelung şi parcă un bocet se zvârcoleşte în ţărână. Bătrâna rămâne cu mâna udă în aer, ţinându-şi strâns cu cealaltă nepotul încremenit. Din grajd moşul ei iese cu furca în mână şi se uită vultureşte în zare. În măruntaiele lor se zvârcoleşte câte un şarpe mare, aducându-le aminte de noaptea albă cu cucuvea cântătoare pe coamă.

– Dadă Ioanăăăăăăăăăăăă, vai de capul nostru, dadăăăăă! Hai repede, că-l omorâră pe  Niculae! Mă, neică Ilieeee, ce faceţi mă?! Hai, mă, că zace săracul în ţărână pe brazdă în grădina de la marginea satului! Îi făcu’ capul praf, mă! Praf, i-l făcu, nu-l mai cunoşţi, neică!

Mâna ce ţinea strâns copilul se înmoaie şi-l scapă, mâna bătrânului lăsă furca să cadă cu zgomot şi timpul parcă se prelinge pe lângă ei toţi cu încetineala melcului. Cuvintele se lovesc de pereţi, de garduri, de copaci şi răsună iar şi iar în urechile ce nu vor să le înţeleagă. În cuibar o găină începe să codcodăcească zgomotos, fericită că a scăpat de povara oului. Cocoşul mândru îi răspunde şi tăcerea bătăturii se sparge cu zgomot în mii de cioburi. Nu ştiu care a urlat primul, nu ştiu care a căzut în genunchi primul. În pragul casei mari, cu ochii încă plini de somn, nora priveşte îngrozită la tabloul din bătătură, cu faţa din care orice urmă de sânge a pierit. Copilul începe să ţipe „l-ai omolât, l-ai omolât, l-ai omolâttt!” iar ei gândul i se înfige ca un cuţit în vintre. „Al dracu’ Ioane, cu capul tău, tot o făcuşi până la urmă! Că mă fac eu de-acu’, Ioane, prostule?! Cum mai trăiesc eu aci, unde mă duc eu să nu mă omoare lumea?!”

2 comentarii

Din categoria trecut

Fericirea Doinei

Doina era medic. Neurolog. Încă unul foarte bun, care mă ajutase extrem de mult atunci când nu credeam că cineva sau ceva mă mai poate ajuta. Naşa m-a dus la ea. Avea această femeie temută de mulţi accese de bunătate pe care puţini le înţelegeau. Plinuţă,  -un pic prea plină pentru cei 150 de cm ai ei,- învârtea pe degete jumătate din oraş iar gura-i tăcea un minutera neobosită -toca mărunt pe toţi şi pe toate. Ferească Dumnezeu să intri în gura ei că nu te mai curăţa toată apa Dunării! Cu toate astea, atunci când îţi crăpa obrazul şi aveai cea mai  mare nevoie, sărea imediat să te ajute. Fără să ezite.

Aşa m-a dus într-o zi toridă de vară la Doina acasă. O cunoştea demult, de fapt naşa cunoştea tot ce mişca în oraş şi era „prietenă” cu cei mai buni specialişti din toate domeniile. Să nu mă întrebaţi cum de reuşise să se bage pe sub pielea tuturor. Cert e că nimeni nu o putea refuza şi indiferent ce le-ar fi cerut o serveau cu promtitudine totdeauna. Poate tocmai pentru că se temeau de gura ei mare, sau pentru că în prezenţa ei oricine simţea nevoia să-şi descarce sufletul cu încredere. Ştia să asculte şi să încurajeze, să dea sfaturi pe care nu le-ai fi primit de la nimeni altcineva. Că după aceea toate confesiunile puteau deveni armă letală în mâna ei, e altă poveste.

Pe o stradă mărginită de castani, casa Doinei aproape că strălucea în soare. Purta patina vremii în zidurile-i vechi, dar era luminoasă, îngrijită şi plină de flori. Se cunoştea mâna de gospodină. ” Ai văzut fină cât de frumos are acasă? Singură, cu mâinile ei o întreţine. Mă-sa nu face nimic, abia mai găteşte uneori când are asta gărzi prea multe şi au copiii nevoie, iar tolomacul ăla de bărbatu-său ar fi mort fără ea. Nici să ducă furculiţa la gură singur nu e în stare. Nu ştiu cum de a făcut o facultate şi a ajuns inginer. Zici că e de pe altă lume.” Şi cam aşa era.

Doina ne-a primit zâmbitoare şi încercănată. Fusese de gardă peste noapte şi încă nu apucase să doarmă. Nu terminase încă treaba în grădină. Era o femeie frumoasă de 45 de ani pe chipul căreia vârsta încă nu reuşise să sape urme decât în ochi. Blondă, tunsă scurt, cu ochi luminoşi şi prea rişti pentru zâmbetul larg şi vorba blândă ce nu o părăseau niciodată. Un contrast care era imposibil să nu-ţi sară în ochi, ca şi cum un defect genetic îşi punea amprenta pe un chip din poveşti. M-a întins pe pat, m-a consultat, a pus un diagnostic pe care toate investigaţiile de după aceea l-au confirmat în totalitate şi m-a trimis la operaţie, nevrând să-şi asume infirmitatea mea viitoare. Operaţie pe care eu am fost nevoită s-o resping atunci. Eram o mamă tânără cu copii mici , fără nici un ajutor şi-mi era imposibilă. M-a înţeles, pentru că şi viaţa ei era cam la fel de încurcată.

Drumurile noastre s-au intersectat de multe ori după aceea. La fiecare blocaj, cu fiecare internare se crea între noi un soi de complicitate, chiar dacă confesiuni directe nu veneau nici dintr-o parte nici din cealaltă. Înţelegea din viaţa mea mai mult decât eram dispusă să las să se vadă atunci şi mă spijinea fără reţinere şi fără discuţii de câte ori aveam nevoie. Şi fizic şi psihic. O vizită la cabinetul ei echivala cu o doză nepermis de mare de sedative. Nu mi-a pus niciodată întrebări care să mă stânjenească, nu mi-a cerut socoteală, nu a aşteptat cadouri extravagante. M-a sprijinit simplu, firesc, aşa cum îi stătea în fire.

Au trecut ani şi la un moment dat l-a cunoscut pe Mihai, atunci când mama acestuia i-a devenit pacientă. Şi l-a cucerit cu sufletul ei bun şi minunat de simplu. El, un dandy pe vremea aceea, s-a îndrăgostit iremediabil şi a scos la bătaie toate armele de seducţie ştiute şi neştiute încă. A divorţat pentru ea şi a înconjurat-o cu atâta dragoste şi atenţie că până la urmă a cucerit-o. Apoi a divorţat şi ea şi s-a mutat la el. S-au căsătorit într-o toamnă caldă, firesc şi simplu, el împrumutând numele ei. Viaţa nu le-a fost îndestulată de la început, amândoi au renunţat la multe ca să poată fi împreună. El a lăsat ultimei soţii aproape tot ce agonisise o viaţă, ea nu a luat cu ea decât hainele şi un geamantan greu în suflet în care adunase toate tristeţile şi supărările, dar dragostea le-a dat aripi şi le-a adus tot belşugul de care lumea îi vedea deja văduviţi.

Am întâlnit-o la câteva luni după cununie şi aproape că nu am cunoscut-o. Întinerise cu 10 ani, strălucea, şi transmitea în privire o fericire trufaşă cu care înfrunta toate bârfele şi judecăţile lumii înguste în care trăiam. Se deschisese ca o floare ce fusese prea mult ţinută la întuneric şi acum uimea prin frumuseţea ei. Şi-au acordat spaţiu şi timp şi niciunul nu a încercat să invadeze mai mult decât era necesar intimitatea celuilalt iar asta i-a unit mai puternic decât orice altceva, deşi o perioadă nu s-au mai avut decât unul pe altul. Familiile şi prietenii îi părăsiseră.

Bârfele nu au încetat să curgă. Soţul a rămas în casă cu părinţii ei care au dezmoştenit-o,  au trecut tot ce ea agonisise acolo pe numele lui şi  au devenit victimele pe care toţi le înţelegeau şi le căiau, deşi material tot Doina îi întreţinea în continuare.  „Uite fină şi proasta aia de Doina, şi-a lăsat bărbatul şi casa pentru unul ca Mihai. Unde-i minte multă şi prostie pe măsură!  Nu putea să-şi vadă de casă şi să se vadă cu el pe ascuns? Ăla a ţinut trei neveste până acum, o s-o lase şi pe ea cu prima ocazie. Un neinstruit şmecher, le învârte pe degete pe toate. Cinste lui, ce să spun, dar Doina rămâne o mare, mare proastă. Să laşi tu bunătate de casă şi să pleci după atâţia ani de căsnicie…”

Ea a purtat stigmatul cu seninătate şi cu cât era mai infloritoare şi mai fericită, cu atât o loveau cu mai mare satisfacţie toţi, chiar şi cei care până nu demult o căiau, îi erau „prieteni”. Au trecut ani de atunci, eu sunt departe, ei au îmbătrânit şi sunt tot împreună. Fericirea din ochii ei nu a dispărut, e aceeaşi, vie, chiar dacă chipul nu mai poartă strălucirea de odinioară.  Fericirea vine atunci când nu o mai aştepţi şi de multe ori poartă stigmatul unei societăţi inflexibile ce-ascunde sub preşul normelor sociale toate frustrările pe care le-au adunat în timp judecători de ocazie fără curaj.

11 comentarii

Din categoria trecut

O întâmplare de demult

Plouă furios de prea mult timp. Cerul răbufneşte, tună, fulgeră, asudă. Parcă toată apa adunată în ani lungi de secetă, toate zăpezile neninse şi toate ploile neudate s-ar fi adunat şi ar fi îngreunat norii atât de tare că cerul nu-i mai poate ţine, Îl trag în jos şi-l răstoarnă peste noi. Iar el, întru eliberare, le-a dezlegat sacii, să-i reverse cu furie peste oameni şi case, să ude pământul, să ne spele păcatele că prea multe avem. Prea multă mizerie omenească a adunat pământul ăsta şi cerul nu o mai poate suferi.

În anii de după revoluţie parcă toate s-au întors cu fundul în sus. Se distrugea în prostie, oamenii alergau de colo-colo să apuce să fure cât mai mult, să taie copaci, să distrugă, să acumuleze… Stăruia în aer o agitaţie de sfârşit de epocă, de parcă zilele se comprimau şi ei, cei ce flămânziseră atâta timp nu mai apucau să se sature. Copiii mi se ridicaseră mărişori, plecaseră la şcoală, deja puteam răsufla un pic uşurată. Ieşeau singuri afară la joacă, aveau gaşca lor de prieteni cu care alergau şi se jucau toată ziua.

Câteva veri la rând soarele a ars pământul zi de zi şi a fost o secetă atât de cumplită încât pământul căpătase crăpături adânci în care scăpa şi roata carului, câteodată. Câmpurile erau pârjolite, animalele sufereau de foame şi de sete, oamenii erau din ce în ce mai întunecaţi şi mai înrăiţi. Se certau pe pământ, pe avere, pe câte un petec de vie sau de pădure, până ajungeau să distrugă relaţii de o viaţă. Nu mai existau familii închegate, se certau copii cu părinţii, fraţii deveneau duşmani de moarte, lumea aproape că uitase de cele sfinte.  Ne îndreptam încet dar sigur către un deşert arid şi pe pământ şi-n suflete.

Şi iată că în vara aceea, cerul şi-a dezlegat băierele, aproape ca acum. Au venit peste noi furtuni cum nu mai văzusem niciodată până atunci. Vânturi furioase smulgeau ţiglele caselor, acoperişuri întregi şi copaci din rădăcini. Unul din teii ce mărgineau drumul alături de casa socrilor mei s-a culcat resemnat pe o parte, scoţând la suprafaţă o reţea de rădăcini pe care nici un tractor nu ar fi putut s-o urnească. Începuse urgia. Fulgere mari şi ramificate îţi picau alături când nici nu te aşteptai, tunetele te asurzeau şi făceau câinii să urle a moarte prin curţi. Ploaia cădea în stropi mari, îngheţaţi şi distrugea în câteva minute totul în jur, ca şi cum menirea ei asta ar fi fost, să distrugă şi ce încă mai resista. Era ziua de Ispas, Înălţarea Domnului şi nedeia ce s-ar fi vrut o sărbătoare se transformase în coşmar.

Toată vara episoadele de căldură excesivă urmate de furtuni violente s-au tot succedat. Ajunsese să ne fie teamă de mânia lui Dumnezeu de fiecare dată când cerul se întuneca şi începea să plouă. Într-una din dimineţi, o astfel de ploaie pornită din senin a urnit un întreg deal plin de puhoaie în poarta şantierului naval în care lucram şi abia am reuşit să ieşim din mijlocul apelor cu ajutorul maşinilor armatei. Peste 20 de minute, când am ajuns acasă cu apa şiroind pe mine, în capătul celălalt al oraşului, soarele ardea cu putere din nou şi în colţul acela de lume nici măcar nu dăduse un strop.  A trecut vara cu chiu cu vai, prima vară cu adevărat capricioasă din lungul şir ce avea să urmeze.

Toamna, la începutul şcolii, gaşca puştilor mei era mai săracă cu un suflet de copil şi două bănci de şcoală -una într-o clasă primară, cealaltă într-un liceu- au rămas goale tot restul anului. Fetele, verişoare, avuseseră neşansa să fie surprinse de furia naturii într-o poiană. Când s-a terminat furtuna şi sătenii au plecat în căutarea lor, le-au găsit îmbrăţişate la umbra unui tufiş. Încercaseră să se adăpostească acolo şi sfârşiseră aşa, îmbrăţişate şi pe jumătate carbonizate. Una avea 15 ani şi doar ce intrase în clasa a 9-a, cealaltă de 9 ani. Alături, vacile cu care erau la păscut le priveau cu ochi umezi, rupând din când în când smocuri mari de iarbă spălată de ploaie.  Ani mulţi după aceea, când începea ploaia fetiţa mea începea să tremure şi să plângă sfâşietor, de-mi era tot mai greu s-o liniştesc. Şi eu am urât fulgerele pentru că în fiecare stăruia chipul luminos cu ochi albaştii şi zâmbet frumos al fetiţei blonde cu păr ondulat al cărei râs vesel din zilele fericite îmi stăruia încă în urechi.

Scrie un comentariu

Din categoria trecut

Casa cu iederă şi mâna Maicii Domnului

Pentru tanti Nuţi, o minunată Doamnă ce mi-a fost exemplu în viaţă

406386_103924529734192_1136652374_nEra cea mai frumoasă casă din colţul acela de sat. Purta patina timpului în camerele înalte şi-n beciul boltit ale cărui ferestre lăsau vederii drumului cărămida roşie cu care era îmbrăcat şi bolţile ce adăposteau odinioară multe butoaie pântecoase cu licoare bahică. Pe timpuri purta viaţă în ea. Avea grajduri pline, cai frumoşi, grăjdari pricepuţi, livadă cu meri, gospodărie în toată regula. Pe vremuri se putea mândri, era casă de chiaburi şi în împrejurimi toate casele i se închinau. Chiar şi acum avea darul de a ţine la distanţă toţi neaveniţii.

Când sunai la poarta ei trebuia să-i dai „sărut mâna” şi să aştepţi cu căciula în mână să ţi se deschidă. Simţeai aşa, o sfială, te simţeai mic şi neînsemnat stând acolo, în portiţă, în faţa scărilor ei înalte şi a uşilor de lemn vechi ce rămâneau închise în faţa ta. Pe acoperişul scării şi pe faţadă iedera cădea în perdeluţe crenelate de o parte şi de cealaltă, umbrind verde treptele pline cu ghivece de flori şi ascunzând privirii locuitoarele discrete. Le apăra, nu voia să mai treacă prin anii de coşmar în care nu fusese în stare să ţină departe un om rău. Atunci nu putea decât să deschidă uşa şi portiţa ca să le ajute să fugă şi să se adăpostească la vecini. Se simţea neputincioasă şi slabă în faţa acelui monstru cu chip de om şi dacă ar fi fost după ea nu i-ar mai fi deschis portiţa niciodată. Iar ele era aşa tinere şi frumoase! Eheeeei, dacă ar mai fi trăit stăpânul ei, altfel ar fi stat lucrurile! Ăla om, aprig şi iute la mânie de nu avea nimeni voie să-i treacă calea! A rămas stăpâna, aprigă şi dură ca oţelul şi ea, dar femeie şi slabă în consecinţă. De-ar fi putut i-ar fi împrumutat din forţa ei, să-l poată scoate afară de guler pe monstru.

Greu i-a fost câţiva ani, dar a reuşit să le dea putere să scape de el până la urmă. De atunci le apăra cu îndârjire. Îşi închidea poarta cu cheia şi-şi fereca uşile şi ferestrele, astfel încât nici un rău să nu mai pătrundă dincolo de zidurile ei iar locatarele să se simtă în siguranţă la adăpostul lor. Ocrotea dincolo de ziduri o doamnă de odinioară ce-apucase să vadă şi vremuri mai bune, când sălile de bal îşi deschideau uşile pentru rochiile ei elegante şi ţăranii plecau umil  capul în praful drumului, frământând căciulile în palmele bătătorite când trecea trăsura ei sau când le dădea porunci. Păstrase felul acela maiestuos de a porunci şi a ţine fruntea sus, deşi acum nu mai era decât o bătrânică firavă. Îşi privea cu ochi de vulturi fiica prea frumoasă, prea educată şi prea naivă pentru vremurile acelea şi nepoatele ce-şi moşteneau mama în albeaţa chipului şi luciul negru al părului.

Când se îndura să-şi deschidă porţile pentru tine te întâmpina cu parfum de levănţică uscată şi cu o minunată Lacrimă a Maicii Domnului în fereastră. Te îmbia cu dulceaţă de vişine sau de cireşe amare, cu un pahar aburind de apă rece şi cu liniştea-i odihnitoare şi răcoroasă. Pe scările ei, la adăpostul iederii plângătoare puteai să te joci în voie, fără să te deranjeze nimeni. Puteai întinde păturica şi păpuşile, să le educi şi să le primeneşti, să le dai cu ruj roşu împrumutat din geanta elegantă a doamnei şi să le scoţi la plimbare pe bulevard cu caleaşca sau cu orice alt mijloc de transport îţi trecea prin minte.Fotografie-0731

Tania nu plimba păpuşi, ea-şi plimba imaginaţia cu avioane supersonice prin ceruri înalte pline de vise tinere. Lăsa în seama noastră distracţia infantilă a păpuşilor prostovane şi parfumul de Mâna Maicii Domnului ce-şi etala la soare, pe gard, minunăţia de flori albe şi galbene pline albine bâzâitoare în căutare de polen. Iar noi profitam din plin de ele până la ora prânzului când, implacabilă, casa le îmbia pe fete cu pijamaua şi somnul răcoros al după-amiezei. Mana, ca un cerber, avea grijă ca niciodată somnul acesta de frumuseţe să treacă pe lângă chipul lor neted şi luminos. Eu, copil neastâmpărat de ţăran, nu picepeam beneficiile somnului de după amiază şi aşteptam cu răbdare, cu o carte în mână şi un castron de piersici alături să se trezească prietena mea de joacă, s-o luăm de la capăt.

Numai că vremurile tihnite se duc repede. Copiii cresc şi zboară, bătrânii se trec, se apleacă tot mai mult şi într-un final pleacă la marginea satului să ducă pământului tribut ţărâna din care Dumnezeu i-a creat şi să-şi înalţe sufletele la ceruri. Casa, îmbătrânită şi ea, a rămas să adăpostească ani întregi doar doamna frumoasă şi bună, rămasă singură prea mult timp. Se ocroteau şi se îngrijeau una pe celalaltă cum puteau. Din când în când ferestrele mai râdeau în soare cu glasuri vesele, când fetele veneau în vacanţe, apoi din ce în ce mai rar în concedii. Şi zidurile parcă se mai cocoşaseră, iar porticul cu iederă răsufla dureros sub povara ce făcea lemnul bătrân al stâlpilor să troznească.

Până la urmă şi doamna a îmbătrânit, chiar dacă frumuseţea nu i-a trecut. Anii de singurătate au început să-i şteargă din minte întâmplări şi gânduri, au făcut-o să uite lucruri din ce în ce mai mărunte şi au lăsat-o neputincioasă. A trebuit până la urmă să plece şi ea. Nu mai avea cine duce grija unei case şi unei stăpâne ce îmbătrâniseră trecând prin viaţă mână în mână. Şi-a pierdut rând pe rând stăpâni şi fete iubite şi a rămas cu obloanele deschise neputincios, nemaiavând pe cine ocroti. Bătrână şi tremurândă, nu mai folosea nimănui acum. Într-un final fetele au vândut-o şi s-a ales cu alţi stăpâni.

Când treci pe lângă ea doar porticul bătrân şi Mâna Maicii Domnului încărcată de parfum şi de ani îţi mai aduce aminte de strălucirea de odinioară. Stăpânii de acum, abia ieşiţi din cort, au dezgolit-o întâi de gard, apoi de flori şi de copaci, i-au bătătorit muşeţelul curţii, i-au distrus livada şi au lăsat-o să plângă trist cu ferestre murdare, uşor căzute într-o rână, anii de altădată când era cea mai frumoasă casă din întregul colţ de sat. Aşteaptă resemnată ca şi viaţa ei să se sfârşească. Îşi apleacă acoperişul şi-şi afundă pereţii tot mai tare în pământul ce i-a luat rând pe rând toate sufletele iubite şi odată cu ele bucuria. Nu-i iubeşte pe locuitorii ăştia gălăgioşi, goi şi murdari, pe ţigăncile cu bani în coadele slinoase şi fuste creţe, prea colorate pentru gustul ei şi-şi întoarce privirea în trecut, trăind doar în amintirea unei vieţi ce-a fost odinioară strălucitoare. Odată cu ea dispare o lume căreia îi stătea mărturie şi pe care nimeni nu o mai poate readuce la viaţă.

 

2 comentarii

Din categoria Lumina de ceară, trecut

Cea, Mercan!

Tatălui meu, căruia Dumnezeu i-a purtat de grijă chiar şi când moartea i-a suflat în ceafă.

480x0

Cea, Mercan, mânca-te-ar buba să te mănânce! Nu auzi, mă!!! Cea, boule, cea!
Cearsaful pătat de medicamente, sudoare şi mizerie se mototolise ud sub corpul firav şi palid al copilului în agonie şi lăsa la vedere salteaua vărgată şi murdară ce cunoscuse în viaţa ei prea multă suferinţă ca să-şi mai poată îndeplini menirea de a odihni trupuri. În ea se simţeau cocoloaşe mari şi dureroase de câlţi ce împungeau în pielea întinsă pe coastele proeminente. Durerea îl făcea să transpire abundent şi să vorbească fără şir de câteva zile.
La capul patului o cană cu apă din care o infirmieră îi mai uda din când în când buzele. Slab era şi când ajunsese la spital, acum era o umbră străvezie cu ochi închişi ce se zbăteau sub pleoape de parcă aveau viaţa lor proprie agitată şi fără odihnă, pe care o trăiau dureros în coşmarul fără sfârşit. Taci, maică… o să vină tac-tu să vedem ce-ţi facem. Am fost până la voi ieri, că nu te puteam lăsa aşa, să mori cu zile pe patul ăsta murdar. Era păcat de Dumnezeu, copilul meu. Ia de bea un pic de apă, să-ţi mai scadă fierbinţeala. Ia cu mama, nu muri, că se răsuceşte mă-ta în mormânt şi nu mă iartă de acolo de unde o fi, dacă te las să mori aici. Să vină tac-tu să te ia acasă, să facă ce-o vrea, numai în braţele mele să nu mori, auzi?!
Copilul lupta. Se înfigea cu unghiile în cearsaful umed şi slinos şi bolborosea vorbe fără şir. Noaptea trecută fusese mai liniştit. O visase pe maică-sa aşa cum nu o văzuse niciodată. Tânără şi frumoasă, cu coade negre, lungi, venise să-i dea ţâţă. Hai de mănâncă, puiul mamei, că tare mă mai dor ţâţele de dorul tău! Că m-am dus maică cu laptele tot după mine şi tu ai rămas flămând! Ia de mănâncă, copilul meu, să mă uşurez şi eu. Aşa-l îndemna şi el întorcea capul scârbit şi o împingea cu mâna să-l lase în pace. Ruşine ar fi fost ca el, băiat mare, să sugă la mă-sa acum! Ar fi râs de el toţi băieţii de pe maidan când ar fi ieşit cu boii la păscut.
Of, şi tăuraşul ăsta care-i mănâncă zilele! Greu se mai înţelege cu el! Cât a fost mic i-a fost mai uşor, alergau împreună şi se juca cu el de parcă ar fi fost cu un băiat de vârsta lui. Cea mai fragedă iarbă i-o aducea! O culegea şi i-o dădea din mâna lui, să crească mare şi frumos. Avea ambiţie. Să pună şi el ca Ion al lui Ţone doi boi la car şi să plece cu ei la câmp, pocnind în când în când din bici şi strigând la ei, să-l audă satul Cea, Mercan! Hăis Bujor! Pentru visul ăsta trăia. Se săturase să râdă toţi băieţii de el că e sărac şi umblă cu pantalonii lui tac-su legaţi cu sfoară de tei. Nici curea nu avea şi pantalonii erau vechi şi roşi în fund şi-n genunchi de la atâta purtat.
Nu i-ar fi păsat prea tare, dar râsetele şi ironiile lor îl dureau. Strigau după el orfanul târâie brâu şi îl ocoleau când era vorba să se joace cu mingea de cârpe pe maidan, de parcă era vinovat el că rămâsese fără mamă de mic. Mai lăsa vitele din când în când să pască şi se pierdea la căpătâiul ei, sub dudul din coastă. Se trântea pe pământ şi-şi plângea toată obida atunci şi o certa că murise şi-l lăsase singur să râdă toţi de el şi să trăiască tot necăjit. Tac-su îl mai certa din când în când când îl vedea că vine acasă cu dâre pământii pe obraji. Ştia că iar a trecut prin cimitir să plângă şi nu înţelegea ce-i lipseşte copilului ăstuia al lui, de plânge atât de mult, ca un fătălău.
Săptămâna trecută, când îl trântise Mercan şi îl călcase pe picior nici nu ştie cum a ajuns acasă. Tăuraşul, mare de acum, simţise miros de juncană în călduri şi dus a fost. S-a ţinut el cât s-a ţinut de funie, să nu-l scape, până la urmă tot a fost nevoit să-i dea drumul, că-i smulgea mâna din umăr. Acum avea umărul negru şi umflat şi glezna pe care îl călcase taurul era făcută praf iar piciorul se umflase cu totul şi devenise vânăt, ca picioarele morţilor când îi apucă vara căldura neîngropaţi. Durerea nu o mai simţea, trăia în lumea lui de vedenie, strigând la boi şi mândrindu-se cu biciul lui din piele împletită pe care se făcea că i-l făcuse până la urmă tac-su. Nu-l mai durea nimic, doar se chinuia cu pârdalnicul de suflet care tot voia să zboare şi să-i strice bucuria.
– Bine că ai venit, nea Costică! Trebuie să-l operăm de urgenţă şi să-i tăiem piciorul. Nu mai avem ce-i face, a făcut cangrenă. Dacă nu-l tăiem moare. Tăranul ascuţit şi întunecat s-a prăbuşit ca fulgerat pe marginea patului cu capul în palme. Se uita la copilaşul lui ajuns doar piele şi os, îl vedea cum se chinuie şi şi-l închipuia şchiop, într-un picior, chinuindu-se să ţină piept golanilor de copii pe maidan. Îi venea să urle şi să îl strângă de gât pe doctorul ăla încrezut care îi spune cu atâta seninătate că trebuie să-i lase copilul schilod.
– Nu aşa ne-a fost vorba, domn’ doctor! Când ţi l-am adus nu era aşa, ce i-ai făcut? Atunci ai promis că se face bine dacă-l las aici şi acum îl găsesc pe jumătate mort? De ce mi-ai omorât copilul doctore, ce-ai avut cu el? Ce rău ţi-a făcut copilul meu?! Ce rău v-am făcut eu mă, să-mi omorâţi copilul?! Nu tăiaţi nimic! îl iau acasă, tu-vă ceara mamii voastre de criminali! Mi-l iau acasă şi mi-l fac eu bine, auzi!?
– Măi, nea Costică, ce vorbe sunt astea? Cum îţi permiţi să vii aici să mă jigneşti aşa? Vezi că acu’ chem jandarmul să-ţi dea câteva pe spinare să te învăţ minte! Ei, fi-re-aţi ai dracului de nespălaţi! Vrea omul să vă facă bine şi voi îi daţi în cap!
– Taci, doctore, dacă vrei să mai vezi lumina zilei! Pentru numele lui Dumnezeu, taci, că nu răspund de mine şi te strâng de gât! Dă-mi copilul acasă şi lasă-mă-n durerea mea! Mi-l vindec singur!
– Eu ţi-l dau, dar dai semnătură! Dai semnătură că refuzi tratamentul şi îţi asumi răspunderea dacă moare. Eu mă spăl pe mâini de voi, aşa să ştii!
– Spală-te, tu-ţi tratamentul tău de doctor, spală-te! Dă să semnez şi lasă-mă să-mi iau copilul că mi l-ai omorât deja!
L-a luat. În braţe l-a dus până la car şi l-a aşezat cu grijă, cât de uşor a putut culcat pe paie, în fundul carului. Când piciorul a atins blana carului s-a auzit un urlet sfâşietor. Taci cu tata, că te duc acasă şi te face tăicuţu bine. Taci taicule, că nu te mai las la măcelarii îştia. Lasă că oi ştii eu cum să te tratez, numai tu să nu-mi mori, copile! Rezistă până acasă, băiatul tatei, rezistă!
A rezistat. Tata nu ar şti să spună cum a mers şi de câte ori s-a oprit ăl bătrân să se uite dacă bolnavul mai respiră acolo, întins pe paie. Nu-şi aduce aminte decât lupta lui cu Mercan şi coadele groase ale mamei care îl tot îmbia să sugă, să-i uşureze şi ei durerea. A urmat o boală lungă şi chinuitoare. Ajuns acasă, baba Ghina, bunica băiatului i-a desfăcut pansamentul murdar sub care viermii crescuseră şi se îngrăşaseră mâncând din carnea fragedă. În spital îl bandajaseră şi uitaseră de el. Zile în şir nimeni nu a mai desfăcut bandajul să vadă ce mai face piciorul. Îl curăţase bătrâna bombănind blesteme şi descântece numai de ea ştiute, îl legase cu plante de leac pe care le schimba din timp în timp şi nu le mai rămâsese decât să se roage să-i dea Dumnezeu putere să se facă bine.
Iar Dumnezeu în marea lui bunătate le-a ascultat rugăciunile şi s-a milit de copilul firav care, rămas orfan, avea şi el ambiţia să devină cineva, să nu mai râdă copiii de el. I-a vindecat miraculos şi piciorul şi mintea cuprinsă de fierbinţeală şi l-a ridicat de pe patul de boală întreg, aşa cum era înainte, doar cu o gleznă diformă ce-avea să poarte în cicatricile ei toată suferinţa copilăriei lui chinuite. Când a deschis ochii şi a cerut de mâncare recunoscându-i pe cei din jur, bătrânul a lăcrimat. S-a ridicat apoi şi a mai făcut un drum la spital să-l scuipe în ochi pe doctorul ce i-ar fi mutilat fără milă copilul, după ce aproape îl lăsase să moară.

5 comentarii

Din categoria trecut

Hohotul cireşului

Cireşul
Anul ăsta cireşul nostru e plin de fructe galben-rozalii ce se coc blând în soarele verii. Abia aştept să mănânc pe săturate! Greu a mai crescut şi mai greu s-a umplut de rod! Anul trecut am mâncat fix 10 cireşe. Bine, ele au fost un pic mai multe, dar noi suntem doi şi mai sunt şi păsările cerului, iar amărâtul ăsta de cireş s-a gândit să se facă întâi de 3 metri, apoi să înflorească şi să facă cireşe! Ca să nu ajungem la ele! Cred că ştia cât aşteptăm să le mâncăm!

Până acum singurul cireş cu adevărat plin din colţul nostru de sat era în curtea unui vecin. Un cireş pietros, bătrân, cu crengi aplecate sub povara fructelor imense, negru lucioase. Trecem pe uliţa aia doar ca să ne uităm cu jind mai de aproape la el! Il văd eu şi din bătătura proprie, dar aşa, mai de aproape, parcă e mai frumos. E păzit de nişte câini ce ar rupe pe oricine s-ar  apropia de gard. Să furi măcar o cireaşă, e exclus. Să cer ar fi în zadar, chiar dacă cu ochii la cireşe şi cu gândul la dulceaţa lor aş reuşi să înghit nodul ce mă gâtuie când mă apropii de gard. Vecinul nu dă decât pe bani şi credeţi-mă, nu sunt deloc ieftine! Dacă ne ia mama 2-3 kg de cireşe pe an suntem fericiţi! Vă daţi seama acum cât de nerăbdători suntem să mâncăm din propriile noastre cireşe. Mai e un pic.

Acum două zile am luat vacanţă şi erau doar un pic pârguite. Acum deja se iţesc îmbujorate printre crengi. Nu ştiu cum a răsărit cireşul ăsta în curtea noastră. Nu am văzut niciodată cireşe jumătate roşii jumatate galbene. Are cineva la intrarea în sat un cireş cu totul şi cu totul galben. Când se coace zici că sunt de aur de nici nu-ţi vine să le mănânci. Dacă le lasă să mai îmbătrânească pe crengi par nişte corcoduşe un pic zbârcite şi pe jumătate stricate. Am auzit că sunt dulci şi alea, dar eu nu am îndrăznit să mănânc. Cum să mănânc cireşe aşa ciudate, care doar la codiţă seamănă cu suratele lor? Mai bine vişinele mele acre, de-ţi fac gura pungă! Cu cireşul amar din curtea silozurilor de grâu e cu totul altceva… mmmmmmmmmm, ce bune sunt cireşele micuţe, negre-negre şi zemoase care îţi pătează degetele, buzele şi hainele de pe tine dacă nu eşti atent!! Greu e de ajuns la ele, dar dulce e victoria, dacă reuşeşti să culegi câteva!

De azi-dimineaţă frate-meu tot îi dă târcoale. Nu ştiu ce are în cap, că tot bombăne şi se uită în sus. Mama a plecat şi ne-a încuiat în curte, tata e demult la serviciu, o să vină acasă abia la prânz.

– Titi, ce-ar fi să punem scara şi să culegem şi noi câteva, să vedem cum sunt?

– Nu vreau! răspunde nervos şi întunecat, supărat că i-am ghicit gândul.

Îl las. Frate-meu e cam ciudat şi dacă el nu vrea să te bage în seamă e răutăcios din cale afară. S-a încălzit bine, uliţa e încă pustie şi plictiseala e mare. O să mă dau puţin în leagăn. De acolo, de sus, unde mă ridic leagănul zdravăn pe care mi l-a făcut tata lângă poartă anul trecut pot să le văd mai bine, zbor pe lângă ele. M-aş urca şi eu în copac, dacă nu mi-ar fi teamă să mă agăţ de crengi.

Ce proastă sunt şi eu! Cu leagănul mă ridic sus, sus de tot, până aproape mă dau peste cap, mă dau cu plăcere până şi în tiribomba cu lanţuri de o pun ţiganii pe maidan în mijlocul târgului de Sfânta Maria, numai când mă agăţ de crengile câte unui copac genunchii încep să-mi tremure şi am impresia că ori se vor rupe crengile cu mine, ori o să se răstoarne pământul, să mă doboare. Sunt ca un pui de mâţă căruia, odată urcat pe cele mai înalte crengi îi e teamă să se mai mişte şi urlă de acolo să vină cineva să-l scape. Frica mă paralizează şi stau ca trăznită agăţată bine cu amândouă mâinile de câte o ramură mai groasă, tremurând. Offf! Titi nu vrea să culeagă… mai aştept, ce să fac.

Mă duc prin grădină, să culeg nişte zarzăre verzi. Bune şi alea. Cu sare. Le spăl bine, iau solniţa lângă mine şi o carte, întind un preş în verandă şi citesc la soare, până nu începe să ardă prea tare. Gata cu legănatul, nu e prea amuzant de una singură.  În grădină pot pierde uşor o jumătate de oră. Mai văd o floare nouă, mă mai uit prin vie, pe unde ştiu că se coc primii struguri, mă mai duc până în capăt, de unde pot privi nestingherită peste toată uliţa, mai cântă un cuc, mai văd o ciocănitoare cu pene roşii şi moţ colorat dacă am noroc.

Fac ce fac şi-mi tot arunc ochii către cireş. Frate-meu s-a hotărât acum, când are impresia că nu mă mai uit la el. Încearcă să se caţere în copac cu mâinile goale, fără să se folosească decât de braţe şi tălpile goale. Nu are de ce se agăţa şi tot alunecă, dar perseverează. E cazul să iau loc şi să tac mâlc, să-l văd unde-l duce capul. Cum crede el că se poate urca pe un trunchi gol fără să pună scara şi fără să se agaţe de nimic? Cred că şi-a făcut palmele şi tălpile praf, dar nu se lasă. Cade, se ridică şi se mai învârte un pic în jurul trunchiului, privind în sus. E clar, îşi face calcule. Dar ce naiba vrea să facă? Şi dacă reuşeşte să urce, cum se mai dă jos fără scară? Nu înţeleg, dar nici nu-l întreb că iar mă repede posomorât, de parcă i-aş fi duşman. Lasă-l aşa, să facă ce-l duce capul, dacă e prostovan!

Uite-l că aproape a reuşit. Mai are un pic şi se prinde de prima creangă. Măi, e deştept totuşi slăbănogul ăsta urâcios! Cum naiba a reuşit să ajungă până acolo? Stă aşa, nemişcat câteva secunde bune. Aproape că nu-mi vine nici să respir, privindu-l cum îmbrăţişează el strâns cu mâinile amândouă şi picioarele pereche trunchiul aspru al copacului. Îmi vine să-i fac galerie, mi-e teamă însă să nu-l sperii ca apoi să dea vina pe mine dacă cade. Tac. Ridică mâna să apuce prima creangă, o ratează şi dintr-o dată se dezechilibrează şi care drept în fund!

Hait! Să vezi că nu se mai poate mişca! Stă acolo nemişcat, fără să respire, înnegrindu-se încet dar sigur la faţă, uimit că e jos şi nu sus. Acum o să înceapă să urle! Ce fac eu cu el? Ce-o să zică tata când o veni? Iar pică toate în capul meu toate, că nu am avut grijă de el. Să vezi ce perdaf îmi iau! Şi neisprăvitul ăsta ce nu ascultă de mine deloc! Ce face dacă nu mai poate merge? Îmi dau lacrimile când mă gândesc şi mă ridic repede să mă duc să-l iau de acolo.

Stai!! S-a ridicat singur uşuureel, se scutură, se suceşte cu lacrimile pe gene, dar se ţine tare. Face doi paşi. Uf, e bine! Şi dintr-o dată, începe să danseze intr-un picior în jurul cireşului, ca indienii în jurul focului, incantând: ” Cade popa din gutui, rupe noada c*rului/ cade popa din cireş…” E clar, trebuie să mă aşez din nou să pot hohoti în voie! Râde şi cireşul foşnindu-şi frunzele în vânt. Până şi curcanii râd graseind cu moţul pe nas!

8 comentarii

Din categoria trecut

Să fii al nimănui- epilog

Mi-ar fi plăcut să vă spun acum că povestea este pură imaginaţie, că realitatea e mult mai frumoasă şi nu permite să se întâmple astfel de lucruri. Din păcate nu este adevărat. Realitatea e crudă, sadică uneori şi cei care reuşesc să-i supravieţuiască fără să se piardă merită apreciaţi.  Protagonistul poveştii este un supravieţuitor. Un om care a ştiut învăţa din fiecare lecţie primită câte ceva, fără a se uita pe sine. Într-un singur domeniul a exagerat- propria familie. Dar şi asta e normal, având în vedere cât de mult a tânjit după o familie normală. Are doi băieţi mari care au primit mai mult decât mulţi alţi copii crescuţi de părinţi cu vieţi „normale” şi care încă îşi permit să-şi judece tatăl un pic „înapoiat” şi poate prea slab pentru „pretenţiile” lor de odrasle răsfăţate. Poate consideră că ei ar fi meritat de la viaţă mai mult decât au primit, dar ce copii nu judecă aşa? Până să ajungă să vadă sacrifiiciile pe care părinţii lor le-au făcut ca să-i crească şi să-i facă oameni mari trebuie să aiă şi ei la rândul lor copii şi ar fi trebuit să simtă măcar o parte din trecutul dureros al părintelui judecat.

Viaţa nu i-a fost deloc uşoară eroului acestei povestiri. De câte ori a zis hop, i-a mai servit o palmă, că aşa se întâmplă oamenilor încercaţi de soartă. Să nu cumva să uite şi să se fălească. Nu se poate spune însă că totul i-a fost potrivnic. De câte ori s-a împiedicat, a avut sora care i-a întins o mână de ajutor şi nu l-a lăsat să cadă. Că la ce altceva ar fi buni fraţii, dacă atunci când ai nevoie nu te ajută? Da, fraţii care au cunoscut ce înseamnă să nu se aibă decât unul pe celălalt, cei care nu au avut cui cere ajutor când le-a fost greu, care au fost lăsaţi să-şi trăiască viaţa cum or putea au reuşit să supravieţuiască împreună şi nici chiar moartea nu-i va putea despărţi. Niciunul din ei nu au avut o viaţă uşoară pentru că e uşor să profiţi de copiii nimănui. Ei sunt fideli, devotaţi, îşi doresc cu ardoare să aparţină cuiva şi de cele mai multe ori acel cineva nu apreciază devotamentul lor. Ei au totuşi marele avantaj de a fi învăţat de mici că viaţa e o luptă ce trebuie dusă până la capăt, că te ridici singur de fiecare dată când cazi, pentru că nimeni altcineva nu te va ridica, dincontră. Supravieţuieşti şi de multe ori realizezi cât alţii în generaţii întregi. Pentru că nu ştii să te dai bătut.

Pe fraţii aceştia îi admirşi îi iubesc  din tot sufletul, încă de când erau tineri iar eu abia mă ridicam din copilărie şi cunoşteam cu ajutorul lor cele mai mari trupe ale lumii la vremea respectivă. El era rebel, iubea rockul şi avea o colecţie de discuri pentru care orice alt tânăr l-ar fi invidiat, iar ea era copilul perfect: frumoasă, harnică, deşteaptă, talentată, veselă. Toate calităţile adunate într-un singur om. Lor le dedic povestea asta, romanţată pe alocuri şi cu lacune, normal, şi le cer iertare dacă ceva din ce am povestit le-a trezit amintiri dureroase. Realitatea a fost mai dură decât am reuşit eu s-o redau şi tocmai de asta evoluţia lor e mai preţioasă. Ei sunt verii mei ce au dus mai departe destinul crud şi nemilos al părinţilor noştri şi pe care viaţa nu i-a putut înfrânge. De multe ori ne plângem că lucrurile nu se întâmplă chiar aşa cum ne-am dori noi, nu atât de repede, nu atât de bine, că nu e totul perfect şi nu ne dăm seama că pretenţiile noastre sunt doar mofturi de copii alintaţi pe lângă viaţa pe care oamenii neştiuţi de lângă noi au ştiut s-o înfrunte şi s-o trăiască din plin aşa cum a venit, cu bune şi cu rele fără să se plângă, fără să ceară nimic gratis.

7 comentarii

Din categoria Să fii al nimănui

Să fii al nimănui (4)

Mărturia unui părinte.

La-apus

– Da’ văru-tău ce mai face, tată? Mai ştii ceva de el?

– E bine… munceşte, ce să facă. Doar nu a ştiut niciodată să facă altceva.

– Păi nu a ştiut, că nu a avut minte!

– De ce spui asta? E bătrân la casa lui, cu copiii mari ce minte i-ar mai fi trebuit?

– Să fi învăţat că-l ducea capul! Să fi fost şi el om ajuns acum!

– Ba să nu fi vândut casa colea! Vândură ei bunătate de casă făcută de nenea cu mâna lui şi se alese praful! intervine cu năduf, mama. Să fi stat aci să-şi fi muncit pământul şi să nu plece hai-hui prin lume!

– Mamă, asta e treaba lor. Ce ne băgăm noi? Atunci să-l fi oprit, nu să-l certaţi acum! Atunci de ce nu aţi găsit cuvintele să-l faceţi să înţeleagă?

– Ce cuvinte să găsesc, taică? M-am trezit cu el noaptea că îşi ia nevasta şi copiii şi pleacă! Că îi era frică să nu-i omoare rudarii copiii. Şi ăştia erau înverşunaţi rău!

– Atunci ce rost mai are să-l condamni acum?

– Ei, păi văd că nu o duce bine… să fi fost şi el mai responsabil! Numai prostii a făcut! Cât am umblat eu după el! De câte ori făcea vreo prostie la casa de copii, ăştia veneau la mine să se plângă. Venea tata Mărin plângând, „du-te Viţule, tată şi bagă-i minţile în cap!” şi mă duceam, ce să fac? Ajungeam la Craiova îmi împuia nebuna aia capul: că a făcut, că a dres, că o să ne facă de râs, că o să ajungă un puşcăriaş… să-l bat. Cum să-l bat? Mă duceam şi când intram pe uşă i se luminau ochii şi-mi sărea de gât. „Sărut mâna, nea Viţule!” Cum să-l baţi când el îţi zice sărut mâna? Ce să-l mai cerţi? Îi ziceam şi eu că nu e bine ce face, să se potolească, că-şi face neamul de râs. Dar se potolea? Nici vorbă!

– Te-ai gândit mata vreodată că ăsta era modul lui de a se răzbuna pentru că l-aţi lăsat acolo? Era strigătul lui de ajutor. De ce nu l-ai luat înapoi acasă? Aici puteai să stai cu ochii pe el, acolo cine ştie câte o fi avut de tras…

– Eu ştiu, taică… poate ai dreptate. Dar cum să- iau acasă? Eu eram vai de capul meu, cum să stau după el? Ştii bine că stăteam cu chirie şi tu erai mică, noi aveam serviciu. Şi mai era şi mătuşă-sa, care nu ar fi fost de acord în ruptul capului. Eheeeei, nu ştii tu, taică, nu ştiţi voi multe…

– Nu ştiu, e adevărat. Nu ştiu pentru că nu aţi vrut să-mi spuneţi, totdeauna aţi avut lucruri ascunse pe undeva pe sub preş pe care nu mi le-aţi spus. Creştea şi el cum am crescut toţi. Mimi cum a crescut acasă? Eu cred că dacă s-ar fi simţit şi el iubit nu ar mai fi fost aşa.

– Mimi a fost cuminte, mai rar copii ca ea. Aia a fost bătrână şi ambiţioasă de mică! Ăsta nu ştiu cu cine a semănat! S-a aruncat în neamul lui taicu-tău, leit baba Ghina! Ce făceau bătrânii ăia cu el, cum îl ţineau în frâu că nu-i asculta deloc?! De nimeni nu asculta! A crescut şi tot probleme făcea. Când a fost în armată nu era să-l declare ăia dezertor? Nu-i plăcea disciplina, gradaţii aveau toţi ceva cu el. Se folosea de toate tertipurile să plece şi să se întoarcă acasă. Când a cerut permisie să vină s-o îngroape pe mamaie-ta Tudoriţa şi a uitat să se întoarcă, cum crezi că a fost? Au trimis ăia soldaţii după el. Mamaie-ta Tudoriţa bine, sănătoasă în curte, el nicăieri! Iar au venit „Du-te Viţule, maică şi scapă-l, că îl bagă ăştia de nu-l mai vedem la faţă!” Îl acoperea mamaie-ta asta, orice-ar fi făcut. M-am dus, ce era să fac? Pe urmă când a venit acasă am zis că gata, s-a potolit şi el, se aşează la casa lui. Vezi să nu! L-am angajat la SMA, tractorist. El s-a apucat să dărâme stâlpi cu tractorul. Nu i-a plăcut.  Inginerul se lua tot timpul de mine, că-l dă afară şi eu tot mă rugam de el să-l mai ţină. Păi ăsta abia aştepta să scape de tractor! Trăia pe spinarea bătrânilor ălora, săracii!

– Ei, ale tinereţii valuri. Cezi că i-a fost uşor să se readapteze cu traiul de zi cu zi de acasă? Dacă ar fi crescut aici, altceva era. Toată lumea e dezorientată la tinereţe, puţini sunt cei ce ştiu de la început ce vor. Vei bine că acum e şi el la casa lui, însurat, cu copii. A muncit până s-a îmbolnăvit să le dea de toate. Dacă te uiţi la el zici că e taicu, aplecat de spate şi ascuţit. Are probleme cu stomacul de la câte a îndurat…

– El şi-a făcut-o cu mâna lui! Nu are ce reproşa nimănui! Poate că ai dreptate, dacă îl ţineam acasă ar fi avut altă viaţă. Crezi că mie nu-mi pare rău de el? Crezi că nu mă gândesc la toate câte au fost? Eu nu am crescut cu mamă vitregă? Mă-sa era veşnic flămândă şi bătută, săraca. Prin câte am trecut noi…. ochii aburiţi nu se mai ridică de pe masă şi glasul se frânge.

E greu şi pentru bietul tata. Ce să-i mai reproşezi când viaţa lui a fost toată un lung şir de dureri şi renunţări? Uneori trăieşti aşa, legat de mâini şi de picioare, lovit din toate părţile, chinuindu-te să mergi mai departe, să scapi. Înveţi până la urmă să nu mai simţi, să devii imun la loviturile sorţii dacă tot nu le poţi ocoli. Şi supravieţuieşti. Ce bagaj duci în fundul sufletului, cât noroi şi cât amar s-a adunat acolo nimeni nu te mai întreabă şi dacă te-ar întreba nimeni nu te-ar mai crede. Răscoleşti singur din când în când şi-ţi mai îneci amarul cu câte un pahar de vin, o suduială şi un oftat din suflet. Trânteşti apoi capacul lăzii în care ai adunat tot, ridici capul şi pleci mai departe, ce să faci. Asta e viaţa. Tace şi mama. Înţelege şi ştie mai multe decât spune. Plânge liniştit, cu ochii pe un desen ciudat de pe muşamaua arsă de soare, fără să-l vadă şi se joacă în neştire pe el cu un dumicat de pâine pe care l-a tot frământat în mână până a ajuns din nou cocă.

– Ei, mamă! Ce ştiţi voi… voi doar judecaţi, nu aţi trecut prin ce am trecut noi.

E adevărat, nu ştim multe. Ştim doar ce am trăit şi ce am adunat la rândul nostru în lada plină cu amar a sufletului. Şi e aşa grea lada asta că uneori lacrima ce pică poartă gust de fiere.

 

 

 

 

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Să fii al nimănui

Să fii al nimănui (3)

Confesiunile unui golan

hugocabret

„Vreţi să ştiţi cum e traiul într-un orfelinat? Hmmmm… sunt lucruri greu de imaginat şi greu de spus.

Când nenea şi-a desprins mâna şi a plecat fără să se uite înapoi am crezut că s-a prăvălit tavanul pe mine. Mi se părea că încăperea aia înaltă şi rece îşi adună pereţii şi vrea să mă sufoce. Nu ştiu cât am plâns. Nimeni nu mi-a zis o vorbă bună, nimeni nu a încercat să mă consoleze. Parcă intrasem într-o lume cu oameni de gheaţă pe care nimic nu-i mişcă, nimic nu-i mai miră. Pedagogul, plictisit, m-a dus întâi în infirmierie. M-au tuns. Chilug. Cu ţeasta aşa goală, parcă capul meu era prea mare pentru corpul acela firav. Mi-era frig. Mi-au îndesat în braţe o uniformă, bocanci, o lenjerie şi m-am trezit într-o camera mare, mare, cu paturi multe aliniate pe lângă pereţi. Era frig, geamurile înalte aveau gratii, mirosea greu a urină şi mucegai. Am fost lăsat lângă un pat care mi s-a spus că ar fi al meu. Trebuia să mă schimb şi să merg apoi la clasă, să fac cunoştinţă cu ceilalţi băieţi.

Ceilalţi băieţi… Ştiţi cum trăiesc animalele într-un ţarc închis? E o continuă luptă pentru supravieţuire. Cel mai tare rezistă. Unii erau băieţi buni dar conflictele sunt inevitabile. Dacă aveai norocul să-ţi placă cartea şi să intri pe sub pielea unui pedagog, îţi era mai uşor. Eu nu am avut norocul ăsta. Unii aveau părinţii amândoi care-i lăsaseră acolo, unii aveau doar mamă, sau doar tată… Eu eram al nimănui. Am aflat repede ce înseamnă să fii nou. Exista un şef de cameră, unul de clasă, era câte unul care era mai tare ca toţi. Toate poziţiile astea se câştigau cu pumnii. Eram eu micuţ, dar niciodată nu m-am dat înapoi dacă vreunul voia bătaie. Dădea el, dădeam şi eu. Dar mai mult primeam de la ăia mai mari.

Am învăţat că nu trebuie să te pui cu ei. Şi că dacă unul din ăştia pune ochii pe farfuria ta, poţi adormi şi flămând. Şi că pâinea neagră e de multe ori bună şi goală, decât să-ţi chiorăie maţele în gol o zi întreagă. Am învăţat să mă ascund când puneam mâna pe un biscuit. Să-mi văd de treaba mea când îl vedeam pe altul că ia bătaie, ca să nu o încasez şi eu cu el. Să plâng, să lovesc cu piciorul dar să nu spun. Dacă afla pedagogul mâncam şi mai multă bătaie. Să suport genunchii grei în care urmele cojilor de nuci persistau o zi întreagă. Să ţin creionul cu degetele umflate de la dunga liniilor împărţite cu generozitate de profesori. Să suport fără să zic nimic un vârtej făcut cu pumnul în creştet, să nu-mi dea lacrimile când nervii învăţătorilor se vărsau pe perciunii mei. Uneori mă bucuram că eram tot timpul tuns periuţă.

Nu am suportat niciodată închisoarea. Şi felul în care mă priveau oamenii pe stradă. Scria în fruntea noastră că suntem orfani, abandonaţi, purtam un stigmat de care lumea de afară se ferea ca de râie. Ieşeam rar din închisoarea noastră şi când ieşeam eram supravegheaţi tot timpul. Trebuia să mergi în rând, cu toată clasa, ţinându-ţi colegul de mână. Vedeam mamele trăgându-şi odraslele de mână din calea noastră şi grăbind pasul. Copiii de afară ne priveau lung, ca pe nişte ciudăţenii. Ei erau liberi şi le uram libertatea care mie îmi era refuzată.

Eram şi eu liber în vacanţe, când mergeam acasă şi alergam cu soru-mea şi cu băieţii de pe uliţă. De fiecare dată când trebuia să mă întorc fugeam. Uram şcoala, profesorii, băieţii cu care nu reuşeam să mă înţeleg. Nu am fost un copil cuminte. Am fost un rebel de care s-au prins toate relele şi toate viciile. La început speram că mă vor da afară aşa. Că-i vor chema pe ai mei să mă ia acasă. I-au chemat. De câte ori îl vedeam pe nea Viţu la poartă mă şi vedeam liber. Îl chema mătuşă-mea să mă pună la punct. Până la urmă mi-am luat gândul. Mi-am dat seama că nimic din ce fac nu va avea efect.

Îmi făcusem prieten un băiat de vârsta mea. Ne sfătuiam unul cu altul şi ne ţineam partea când era câte unul mai mare pus pe harţă. Ne făcusem planul să fugim cu prima ocazie. Şi ocazia s-a ivit când am făcut o excursie la Bucureşti cu toată clasa. Ne-am pierdut în mulţime şi profesoarele au plecat cu autocarul fără noi. Târziu şi-au dat seama că nu mai suntem, dar noi eram departe. Luasem străzile la picior, eram în sfârşit liberi! Venea noaptea însă şi să fii liber pe străzi, cu burta goală, nu era prea plăcut. Ne uitam cu jind la tarabele pe care se încălzeau la soare covrigi şi nu îndrăzneam să cerem… nu aveam nici un banuţ în buzunar. Umblam de colo colo şi maţele se încovrigau dureros în noi.

Într-o staţie de autobuz geanta deschisă a unei cucoane mi-a făcut cu ochiul. Se zăreau câteva bancnote. Am întins mâna să iau una, dar m-a văzut şi m-a prins imediat de mână. Maamă, ce scandal a făcut! Ziceai că i-am dat în cap. Am plâns, am rugat-o să- mă ierte, i-am zis că-mi e foame şi nu voiam decât să-mi cumpăr şi eu un covrig. Totul a fost în zadar. M-a ţinut strâns şi a urlat şi a adunat pe lângă noi o grămadă de gură cască furioşi, care m-ar fi făcut bucăţi dacă nu apărea miliţia. Înnebuniseră de tot şi foamea mea s-a transformat atunci în cea mai mare spaimă. Îmi părea rău şi mi-aş fi dorit de mii de ori să fiu în autocar în drum spre închisoarea de zi cu zi decât acolo, în mijlocul acelor oameni care îmi strigau cuvinte jignitoare şi mă îmbrânceau. Am ajuns în arest. Devenisem peste noapte un infractor. Prietenul meu îşi luase picioarele la spinare şi fugise mâncând pământul încă de la primul semn. Eu am rămas să înfrunt mulţimea şi palmele grele ale miliţienilor după ceafă. A venit nea Viţu să mă scoată pe semnătură. Am intrat la şcoala de corecţie după aia.

Ei, multe s-au petrecut! Ce rost are să dezgropăm morţii? A fost, a trecut. Când am devenit major şi m-am întors definitiv acasă, am zis că am apucat pe Dumnezeu de picior. Am mai trecut un hop cu armata, dar a trecut şi ăsta până la urmă. Parcă ştie omul ce-o să păţească în viaţă? Dacă ar fi trăit şi părinţii mei, poate viaţa mi-ar fi fost mai uşoară… Ei, asta e! Trecutul e trecut. Ce rost mai are să-ţi mai aduci aminte şi să suferi din nou?”

Scrie un comentariu

Din categoria Să fii al nimănui, Uncategorized

Să fii al nimănui (2)

lacrimi-de-copil-2_9dbbcc2be74c7e
Dimineaţa plecării a venit mai repede decât şi-ar fi dorit toţi. Trăistuţa cu hainele copilului era gata, alături stătea o sacoşă cu merinde în care bătrâna indesase tot ce găsise mai bun prin casă. Acum, cu basmaua neagră trasă pe ochi, lăcrima făcându-şi de lucru pe lângă plită. Bătrânul trebăluia şi tuşea din când în când afară, în grajd, să-şi omoare nodul ce-l gâtuia de când se trezise. Băieţelul blond, pe jumătate adormit, ieşi pe poartă ţinându-se strâns de mâna lui Nea Viţu, fratele mamei sale.

–   Sărut mâna, tata Mărine! Sărut mâna, mamaie Tudoriţă! Rămâneţi cu bine! Ne vedem deseară, când mă întorc! Zi-i mă şi tu sărut mâna lui tataie-tău! Nu-ţi e ruşine să pleci aşa, fără nici un cuvânt?!

–   Sărut mâna, tataie! Rosti copilul cu glas stins, gâtuit. Îi venea să plângă şi nici măcar nu ştia de ce. Avea presimţirea că toate cuiburile păsărelelor vor rămâne văduve, ale nimănui, iar ouăle se vor strica în ele în lipsa lui.

–   Mergi sănătos, tată…

Craiova e mare şi înfricoşătoare. Au coborât din autobuz într-un furnicar de oameni grăbiţi. Se loveau ba de unul, ba de altul în drumul lor, de parcă strada ar fi fost neîncăpătoare pentru atâţia oameni în dimineaţa aceea. Copilul strângea cât putea cu degeţelele mâna unchiului său şi privea în jur cu teamă. Ceva nu era în regulă cu toţi oamenii ăia necunoscuţi ce se loveau de tine şi te-ar fi călcat în picioare dacă nu erai atent. Au urcat în alt autobuz în care aglomeraţia era atât de mare că abia reuşea să respire. Din când în când autobuzul oprea şi oamenii îl îmbrânceau unii grăbiţi să coboare, alţii să le ia locul urcând. Într-un târziu au coborât şi ei în faţa unui bloc înalt, ce strălucea în soarele dimineţii. Ajunseseră acasă la mătuşa care-i aştepta la uşă îmbrăcată în capod de casă, bigudiuri în cap şi mâinile în şoldurişi care îi interpelă fără să-i lase să respire măcar.

–   Aţi găsit uşor blocul? Credeam că nu mai ajungeţi! Hai că ne grăbim, ne aşteaptă oamenii acolo.

–  Bună dimineaţa, cumnată! Am ajuns, da…

S-au aşezat aşa obosiţi cum erau, pe câte un scaun în bucătărie. Niciunul din ei nu îndrăznea să ridice ochii sau să zică ceva. Stăteau unul în faţa celuilalt şi băieţelul se gândea că-i e sete şi foame fără să îndrăznească să ceară nici măcar o gură de apă. Sacoşa cu merinde de acasă dispăruse în cămară. Şi îi pusese mamaie acolo pui fript, brânză tare de oaie şi ouă fierte… Ce bune ar fi fost acum, când foamea îi făcea maţele să plângă zgomotos! Acasă trebuia să-l strige de multe ori ca să-l adune de pe drumuri să-l pună la masă, acum ar fi mâncat singur tot, dacă ar fi îndrăznit să ceară.  Se simţea stingher şi străin în casa aceasta cocoţaţă la înălţime pe scările blocului.  Habar nu avea unde îl vor mai duce de data asta.

În faţa lor se ridica o clădire cenuşie cu multe geamuri şi mai multe gratii. Poarta imensă s-a închis cu zgomot surd, metalic în urma lor şi i-a făcut pe băieţi să tresară. Copilul tremura ca frunza bătută de vânt, brusc cuprins de friguri ce-i făceau dinţii să-i clănţăne. În curtea pustie nu se vedea decât beton şi garduri de sârmă. Din când în când câte o voce furioasă de adult spărgea liniştea dimineţii şi  acoperea plânsul surd al câte unui copil. La poarta lăsaseră un portar, altul îi aştepta la uşa clădirii, să-i întrebe de sănătate. I-a condus pe coridoare lungi întunecate şi reci unde paşii le răsunau trist ca-ntr-un cavou părăsit până în biroul pedagogului de serviciu. Îi aştepta. S-a uitat la băieţelul cu ochii înlăcrimaţi, l-a întors cu spatele, l-a studiat bine şi pe o parte şi pe alta, apoi a decretat:

– Am auzit că eşti cam năzdrăvan, dar o să avem noi grijă să te cuminţeşti! Aici toţi băieţii sunt cuminţi!  Mergeţi la secretariat să semnaţi actele de cedare a custodiei. Vă vor explica acolo mai multe.

Actele se semnează repede, când există determinare şi hotărâre. Fără prea multe întrebări şi pretenţii. Clipa despărţirii vine repede, pe nesimţite. Unul din pedagogi ia copilul de mână şi le spune la revedere celor doi adulţi. Micuţul strânge încă mâna unchiului său. Nu-i vine să se desprindă.

– Ia-mă înapoi, nene! Promit să fiu cuminte! Promit că nu mai fac nici o prostie, că nu mai supăr pe nimeni! Nu-mi place aici, mi-e frig şi e urât!!

Lacrimi mari se rostogoleau repede din ochişorii luminoşi şi tremurul îi cuprinsese cu totul corpul micuţ ce-şi striga cu toate fibrele disperarea.

– Neeeea Viţuuuleee!!! Nu mă lăsa aici, neneeee!! Vreau acasă la mamaie!

Adultul şi-a smuls degetele din strânsoarea mică şi umedă şi a plecat grăbit, ascunzându-şi privirea să nu se vadă lacrima ce juca sub pleoape de prea mult timp. Nu a privit înapoi. A lăsat acolo copilaşul care-şi plângea durerea şi-şi striga disperarea iar glasul micuţ avea să-i răsune în urechi zile întregi de acum înainte.

– Lasă, Viţule, că-i trece. Când nu ne mai vede se linişteşte imediat, o să vezi. Plângea aşa, să te impresioneze pe tine, atât. Lasă că nu o să păţească nimic, trebuie să se obişnuiască!

Curtea încă pustie răsună de strigăt surd.

– Ia-mă acaasăăă, neneeee, nu mă lăsaaaa!

2 comentarii

Din categoria Să fii al nimănui