Arhive pe categorii: Lumina de ceară

Floriile cu durere şi dor

De aproape 40 de ani, Floriile vin pentru mine cu o umbra de lacrimă peste bucuria florilor de primăvară.

Doda, verişoara care mă crescuse şi care-mi era ca o soră mai mare, se îmbolnăvise cu o vară înainte. Fusese aşa, ca o glumă proastă la început. Începuse s-o doară un picior când se întorcea de la brutărie. Şi a tot durut-o fără motiv aparent, până nu a mai putut să se sprijine deloc în el. Avea 17 ani şi era atât de fericită, că mai avea decât un an de şcoală şi avea să primească diploma de laborantă la cofetărie. Îi plăcea la nebunie să facă prăjituri, era îndrăgostită de meseria pe care şi-o alesese.

Până în toamnă, când trebuia să meargă la şcoală, s-au tot plimbat cu ea din spital în spital, din medic în medic. Nimeni nu ştia ce cauză poate avea acea durere incredibilă de picior. Făcuse radiografii, analize peste analize, toate ieşeau bune. Nici o anomalie nu părea să-i tulbure sănătatea şi totuşi, fără baston nu se mai putea deplasa.

Pe la sfârşitul lui august au reuşit să-i găsească un loc în sanatoriul de la Techirghiol. Făcea tratamente pentru reumatism şi băi de nămol împreună bătrânii internaţi pe bune acolo. Ea, singurul copil. Inutil să spun că tratamentul era ca o frecţie la un picior de lemn. Doda mea se simţea din ce în ce mai rău. După vreo lună, Doda i-a cerut imperios s-o ia acasă, că ea nu mai stă o zi acolo. Era supărată şi a certat-o că o lasă să moară prin străini.

Pe mamă a picat tavanul. S-a albit la faţă, a închis ochii şi pentru câteva secunde a uitat să respire. Doda auzise fără să vrea cum o compătimeau două asistente. Rostiseră două cuvinte fără drept de apel; cancer şi moarte şi ea le arunca atunci cu furie în creierul mamei ei, care ar fi trebuit s-o facă sănătoasă, să aibă grijă să nu i se întâmple nimic rău. Până atunci nici măcar unul din doctorii la care se tot plimbaseră nu luase în calcul această ipoteză. Era imposibil pentru medicina în anii ’70.

A doua zi s-au urcat în tren şi s-au dus de au luat-o şi au vorbit pentru prima dată cu un medic ce mai întâlnise astfel de cazuri. Din păcate, pentru Doda mea era târziu. Prea târziu.  Avea cancer la sân, cu metastaze generalizate. Când a apărut durerea de picior era deja în metastază. I s-au mai dat cel mult şase luni, luni ce-au fost cele mai chinuitoare şi triste din întreaga mea copilărie.
Au urmat nopţi întregi de chin, multă morfină, multe cuvinte grele, rugăminţi, rugăciuni, lacrimi al căror izvor nu mai putea seca.

Iarna a trecut pe nesimţite în timp ce dozele de morfină se îndeseau. În primăvară nici măcar o jumătate de oră nu reuşeau s-o mai liniştească.  În anul acela Paştele a picat tot ca acum, la început de aprilie. Înfloriseră pomii, mirosea dumnezeieşte a muguri amari, floare de corcoduş, frunză proaspătă şi micşunele. În seara de sâmbătă, în ajun de Florii, am avut şi eu voie s-o văd, după ce am promis solemn că nu voi plânge şi nu o voi agita.cheiranthus-cheiri

Era mai cald decât acum. O primăvară bândă şi însorită pusese stăpânire peste sat. Prima dată după multe luni, Doda a vrut afară. Nu se mai putea mişca deloc, a trebuit dusă pe braţe până în tindă. Acolo, s-a rezemat cu capul de unul din stâlpi şi a cerut să rămână doar cu mine. Undeva, în depărtare cântau brotăceii. În caisul din fundul curţii se auzea un tril de privighetoare. Cum de cânta la ora aceea întunecată, nu pot spune. Era lună plină şi cerul, fără pată de nor era spuzit de stele. Tăceam şi încercam să-mi ţin spatele drept sub povara mâinii ce se sprijinea de umărul meu. Lacrimile-mi stăteau în gât şi mă sufocau, ochii îmi ardeau şi eu încercam din răsputeri să nu le dau drumul pe obraz. Promisesem. Aproape că nu respiram.

Doda a făcut ochii roată, a privit la corcoduşul din prag, la lalelele înmugurite lângă tindă, la micşunelele de catifea vişinie pe care le iubea atât de mult. A oftat odată din tot sufletul şi a început să plângă. „Ce frumos miroase, Luci! Şi eu nu mai apuc să văd atâta frumuseţe, mă duc. Aş da orice să mai apuc măcar încă o primăvară!” Lacrimile mele au rupt zăgazul când am deschis gura. „Nu-i adevărat! O să te faci bine, o să vezi! Să nu vorbeşti aşa!” „Mor, Luci, ştiu, o simt.” „Nu-i adevărat! Nu te las! Eu cui rămân? Cine o să-mi facă prăjituri la terminarea şcolii?”

Biet copil prostuţ ce eram! Aş fi putut jura că gândul meu o va face bine. Eu nu voiam să moară, cum să poată pleca fără voia mea? După o jumătate de oră, părinţii noştri ne-au găsit plângând una în braţele celeilalte. Eu o strângeam cu toată puterea în braţe, nu voiam să-i dau drumul, mi-era teamă să nu cumva să mi-o smulgă moartea. Eram convinsă că mâinile mele mici o vor vindeca, îi vor lua durerea. De ce nu mă lăsau să stau cu ea, aş fi făcut-o bine cu siguranţă?!

Au dus-o în casă, au aşezat-o în pat şi, epuizată, a vrut să adoarmă. Cu mine. Nu mi-a dat drumul până somnul i-a deschis pumnul. Aşa, cu o mânuţă în palma ei strânsă, cu cealaltă mângâindu-i părul, am stat până când a adormit. În camera ei nu se mai stingea becul şi oamenii din jur nu adormeau niciodată. Îi vegheau cu rândul somnul chinuit. Târziu, după miezul nopţii, am plecat cu ai mei acasă. A fost ultima dată când am mai văzut-o în viaţă.

În joia mare, la 10,23 seara, o stea s-a desprins de pe boltă şi a căzut pe pământ sub ochii mei. Sufletul Dodei i-a luat locul. A fost modul ei de a-mi spune adio. De atunci, Floriile se repetă pentru mine an de an, cu aceeaşi durere în fiecare primăvară. Cu toate florile ce-au însoţit-o pe ultimul drum şi cu parfumul cald-tămâios de micşunele.

Reclame

2 comentarii

aprilie 4, 2015 · 9:17 pm

Casa cu iederă şi mâna Maicii Domnului

Pentru tanti Nuţi, o minunată Doamnă ce mi-a fost exemplu în viaţă

406386_103924529734192_1136652374_nEra cea mai frumoasă casă din colţul acela de sat. Purta patina timpului în camerele înalte şi-n beciul boltit ale cărui ferestre lăsau vederii drumului cărămida roşie cu care era îmbrăcat şi bolţile ce adăposteau odinioară multe butoaie pântecoase cu licoare bahică. Pe timpuri purta viaţă în ea. Avea grajduri pline, cai frumoşi, grăjdari pricepuţi, livadă cu meri, gospodărie în toată regula. Pe vremuri se putea mândri, era casă de chiaburi şi în împrejurimi toate casele i se închinau. Chiar şi acum avea darul de a ţine la distanţă toţi neaveniţii.

Când sunai la poarta ei trebuia să-i dai „sărut mâna” şi să aştepţi cu căciula în mână să ţi se deschidă. Simţeai aşa, o sfială, te simţeai mic şi neînsemnat stând acolo, în portiţă, în faţa scărilor ei înalte şi a uşilor de lemn vechi ce rămâneau închise în faţa ta. Pe acoperişul scării şi pe faţadă iedera cădea în perdeluţe crenelate de o parte şi de cealaltă, umbrind verde treptele pline cu ghivece de flori şi ascunzând privirii locuitoarele discrete. Le apăra, nu voia să mai treacă prin anii de coşmar în care nu fusese în stare să ţină departe un om rău. Atunci nu putea decât să deschidă uşa şi portiţa ca să le ajute să fugă şi să se adăpostească la vecini. Se simţea neputincioasă şi slabă în faţa acelui monstru cu chip de om şi dacă ar fi fost după ea nu i-ar mai fi deschis portiţa niciodată. Iar ele era aşa tinere şi frumoase! Eheeeei, dacă ar mai fi trăit stăpânul ei, altfel ar fi stat lucrurile! Ăla om, aprig şi iute la mânie de nu avea nimeni voie să-i treacă calea! A rămas stăpâna, aprigă şi dură ca oţelul şi ea, dar femeie şi slabă în consecinţă. De-ar fi putut i-ar fi împrumutat din forţa ei, să-l poată scoate afară de guler pe monstru.

Greu i-a fost câţiva ani, dar a reuşit să le dea putere să scape de el până la urmă. De atunci le apăra cu îndârjire. Îşi închidea poarta cu cheia şi-şi fereca uşile şi ferestrele, astfel încât nici un rău să nu mai pătrundă dincolo de zidurile ei iar locatarele să se simtă în siguranţă la adăpostul lor. Ocrotea dincolo de ziduri o doamnă de odinioară ce-apucase să vadă şi vremuri mai bune, când sălile de bal îşi deschideau uşile pentru rochiile ei elegante şi ţăranii plecau umil  capul în praful drumului, frământând căciulile în palmele bătătorite când trecea trăsura ei sau când le dădea porunci. Păstrase felul acela maiestuos de a porunci şi a ţine fruntea sus, deşi acum nu mai era decât o bătrânică firavă. Îşi privea cu ochi de vulturi fiica prea frumoasă, prea educată şi prea naivă pentru vremurile acelea şi nepoatele ce-şi moşteneau mama în albeaţa chipului şi luciul negru al părului.

Când se îndura să-şi deschidă porţile pentru tine te întâmpina cu parfum de levănţică uscată şi cu o minunată Lacrimă a Maicii Domnului în fereastră. Te îmbia cu dulceaţă de vişine sau de cireşe amare, cu un pahar aburind de apă rece şi cu liniştea-i odihnitoare şi răcoroasă. Pe scările ei, la adăpostul iederii plângătoare puteai să te joci în voie, fără să te deranjeze nimeni. Puteai întinde păturica şi păpuşile, să le educi şi să le primeneşti, să le dai cu ruj roşu împrumutat din geanta elegantă a doamnei şi să le scoţi la plimbare pe bulevard cu caleaşca sau cu orice alt mijloc de transport îţi trecea prin minte.Fotografie-0731

Tania nu plimba păpuşi, ea-şi plimba imaginaţia cu avioane supersonice prin ceruri înalte pline de vise tinere. Lăsa în seama noastră distracţia infantilă a păpuşilor prostovane şi parfumul de Mâna Maicii Domnului ce-şi etala la soare, pe gard, minunăţia de flori albe şi galbene pline albine bâzâitoare în căutare de polen. Iar noi profitam din plin de ele până la ora prânzului când, implacabilă, casa le îmbia pe fete cu pijamaua şi somnul răcoros al după-amiezei. Mana, ca un cerber, avea grijă ca niciodată somnul acesta de frumuseţe să treacă pe lângă chipul lor neted şi luminos. Eu, copil neastâmpărat de ţăran, nu picepeam beneficiile somnului de după amiază şi aşteptam cu răbdare, cu o carte în mână şi un castron de piersici alături să se trezească prietena mea de joacă, s-o luăm de la capăt.

Numai că vremurile tihnite se duc repede. Copiii cresc şi zboară, bătrânii se trec, se apleacă tot mai mult şi într-un final pleacă la marginea satului să ducă pământului tribut ţărâna din care Dumnezeu i-a creat şi să-şi înalţe sufletele la ceruri. Casa, îmbătrânită şi ea, a rămas să adăpostească ani întregi doar doamna frumoasă şi bună, rămasă singură prea mult timp. Se ocroteau şi se îngrijeau una pe celalaltă cum puteau. Din când în când ferestrele mai râdeau în soare cu glasuri vesele, când fetele veneau în vacanţe, apoi din ce în ce mai rar în concedii. Şi zidurile parcă se mai cocoşaseră, iar porticul cu iederă răsufla dureros sub povara ce făcea lemnul bătrân al stâlpilor să troznească.

Până la urmă şi doamna a îmbătrânit, chiar dacă frumuseţea nu i-a trecut. Anii de singurătate au început să-i şteargă din minte întâmplări şi gânduri, au făcut-o să uite lucruri din ce în ce mai mărunte şi au lăsat-o neputincioasă. A trebuit până la urmă să plece şi ea. Nu mai avea cine duce grija unei case şi unei stăpâne ce îmbătrâniseră trecând prin viaţă mână în mână. Şi-a pierdut rând pe rând stăpâni şi fete iubite şi a rămas cu obloanele deschise neputincios, nemaiavând pe cine ocroti. Bătrână şi tremurândă, nu mai folosea nimănui acum. Într-un final fetele au vândut-o şi s-a ales cu alţi stăpâni.

Când treci pe lângă ea doar porticul bătrân şi Mâna Maicii Domnului încărcată de parfum şi de ani îţi mai aduce aminte de strălucirea de odinioară. Stăpânii de acum, abia ieşiţi din cort, au dezgolit-o întâi de gard, apoi de flori şi de copaci, i-au bătătorit muşeţelul curţii, i-au distrus livada şi au lăsat-o să plângă trist cu ferestre murdare, uşor căzute într-o rână, anii de altădată când era cea mai frumoasă casă din întregul colţ de sat. Aşteaptă resemnată ca şi viaţa ei să se sfârşească. Îşi apleacă acoperişul şi-şi afundă pereţii tot mai tare în pământul ce i-a luat rând pe rând toate sufletele iubite şi odată cu ele bucuria. Nu-i iubeşte pe locuitorii ăştia gălăgioşi, goi şi murdari, pe ţigăncile cu bani în coadele slinoase şi fuste creţe, prea colorate pentru gustul ei şi-şi întoarce privirea în trecut, trăind doar în amintirea unei vieţi ce-a fost odinioară strălucitoare. Odată cu ea dispare o lume căreia îi stătea mărturie şi pe care nimeni nu o mai poate readuce la viaţă.

 

2 comentarii

Din categoria Lumina de ceară, trecut

Celei ce-a fost

694236317183822336Sărut mâna!

Nici nu ştiu cum să-ţi spun. Ţi-aş spune „maică” dar am avut o maică ce ţi-a luat locul demult şi te-ai simţi jignită, poate… Mamaie nu-ţi pot spune, mata nu ai apucat să fii nici mamă ca lumea. Nu ai apucat să te bucuri de copiii pe care i-ai adus pe lume, nu i-ai văzut crescând, nu le-ai şters lacrima când i-a durut, nu i-ai certat când au făcut prostii. Nici nu ai apucat să înţelegi ce e viaţa. Te-ai stins aşa repede, înainte de vreme şi nici măcar nu ştiu câte regrete ai dus în sufletul mata chinuit acolo unde nu e nici durere nici suferinţă.

Ţi-aduci aminte vreodată de vremurile care au fost? De casa voastră nouă care între timp s-a cam lăsat într-o rână? Era proaspăt terminată pe atunci, o făcuse tatăl mata mustăcios, acel Tudorache Zăvăleanu atât de temut de toţi şi atât de independent, căruia nu i-a dat soarta nici măcar un băiat care să-i ducă cerbicia mai departe. Pe el l-am cunoscut. Îl privesc şi acum cum stă mândru şi drept, cu părul alb şi mustaţa mare, cu pantaloni de dimie albă şi suman cusut cu şnur negru pe umeri în faţa bisericii pe care abia o sfinţiseră, ei, o mână de oameni cu frică de Dumnezeu. Încerc să-i citesc în ochi dacă l-a durut că te-a pierdut dar nu văd decât o privire dreaptă şi dârză, fără nici un licăr de veselie în ea. Nu v-a avut decât pe voi, cele patru fete şi matale, cea mai mică şi frumoasă dintre ele, te-ai gândit să pleci prima.  Greu a trebuit să-ţi superi soarta, ca ea să-ţi fi fost atât de potrivnică!

Lumea zicea că semăn cu mata. Eu nu ştiu dacă să cred sau nu, nici o poză ştearsă de vreme nu ţi-a păstrat chipul să te pot recunoaşte în ea. Nici fata pe care ai apucat s-o hrăneşti la sân nu a trăit  să-mi povestească ce-ţi citea în ochi când te privea cu drag iar tata nici măcar forma braţelor matale nu şi-o aminteşte. Cert e că ţi-am moştenit ochii verzi şi mari pe care nu-i mai are nimeni altcineva în neam. Încerc să mi te imaginez tânără mireasă, cu privirea luminoasă şi multe vise frumoase de viitor. Toate frânte într-un an de o boală urâtă şi chinuitoare. Cât a rămas din lumina privirii la capătul ei? Ţi-ai blestemat vreodată soarta? Te-ai revoltat vreodată împotriva ei? Dacă e adevărat că te-am moştenit, înclin să cred că da. Revolta matale s-a transmis toată fiinţei mele şi vitregia sorţii a rămas aceeaşi, ca şi cum nu ar fi terminat răzbunarea odată ce ţi-a furat sufletul şi te-a lăsat carcasă goală în cimitirul de pe deal.

Te-am tot vizitat, ştii? Acolo, pe deal, sub dudul acela ce a îmbătrânit la căpătâiul mata până m-am ridicat eu copăcel. S-a prins atunci, demult, când oamenii l-au sădit pom tânăr să-ţi vegheze somnul şi înfrunzeşte şi acum adăpostind cântec de ciocârlii să-ţi umbrească oasele ostenite de atâta purtat pământul în spate. Demult de tot aveai la cap cruce de lemn pictat albastru, cu acoperiş de şindrilă pe care timpul le-a înnegrit şi le-a şters încet, încet. Când numele nu s-a mai văzut pe cruce, copilul pe care nu l-ai mai putut atinge după ce ţi-a părăsit pântecul cald şi primitor ţi-a ridicat cruce de piatră cu numele săpat cu dalta în ea, pentru eternitate. Timpul a măcinat-o şi pe ea, muşchiul a acoperit şi ploile au şters literele.

Numele de pe cruce nu se mai distinge, ţi-l port eu pe umeri peste tot prin lume şi lumea ce mă strigă te poartă cu mine pe unde nici cu gândul nu gândeai atunci când încă erai tânără mamă visătoare. Crucea stă aplecată într-o rână la căpătâi, din ce în ce mai mică, ca şi cum odată cu trecerea anilor s-ar afunda puţin câte puţin să se odihnească alături de mata sub pământ. Eu trec prin viaţă uneori uşor, alteori greu, dar nu uit niciodată să aprind o lumină de ceară pentru cea fără de care nici tata, nici eu nu am fi existat. Mi-ar fi plăcut să te ştiu spunându-mi poveşti, sa-ţi mângâi ridurile pe faţa bătrână şi iubită. Ştiu că viaţa tatei ar fi fost alta şi eu aş fi crescut cu mai multă dragoste şi înţelegere. Ai plecat însă prea devreme şi nu te pot purta decât în suflet tânără, rădăcina mea fără chip. Promit să-ţi duc destinul până la capăt şi să ofer ocazia nepoţilor mei să asculte de la mine poveştile pe care mata nu ai apucat să mi le spui şi să-şi plimbe ochii cu dragoste pe chipul brăzdat de vreme şi de anii grei adunaţi în spate. Privindu-mă, ei o să-şi poată imagina cum ai fi arătat dacă mi-ai fi dat ocazia să te cunosc.

Sărut mâna, rădăcina mea cu nume fără chip. Odihneşte-te în pace!

14 comentarii

Din categoria Lumina de ceară, trecut

Nu te-am uitat

DSC_8381Mi-aduc aminte de parcă-ar fi fost ieri. Un cer spuzit cu stele, parfum de zarzări în floare, cântec de privighetoare şi lacrimile tale. Picurau tăcute pe mânuţele mele mici ce încercau fără succes să te mângâie. Ştiai şi nu voiai să ştii. Te durea fiecare celulă a corpului, dar mai tare durea sufletul. Oftai şi sufleţelul meu se simţea greu cu acel oftat ce-i apăsa prea tare pe umeri prea fragili. Nu te-am spus. M-am ţinut de promisiune deşi gâtul îmi ardea de lacrimi. Mi-ai spus că pleci şi-ţi pare rău, c-ai vreau să mai poţi cumpăra din tinereţea ta măcar încă o primăvară. Tinereţea ta nici nu începuse măcar. Sub cerdac un greier îşi acorda trist chitara sub floarea parfumată a unei zambile. Undeva, în vecini, un liliac grăbit îşi deschisese buchetele de parfum şi zefirul se juca împrăştiindu-l peste noi.  Sub lumina clară a lunii totul părea ireal, de parcă sufletele noastre părăsiseră deja o lume prea rece şi prea crudă. Din când în când tremuram. Nu de frig, ci de frică. Eram un biet copil ajuns acasă după prea mult timp petrecut în spital. Îmi era teamă să nu apară mama să mă cheme în casă şi să rupă astfel vraja ce ne înconjura. Aş fi vrut ca seara aia să nu se mai termine. Să rămânem acolo, pe cerdacul de lemn, într-o primăvară eternă, două fetiţe cu sufletele surori. Nu ştiam să mă rog şi dacă aş fi făcut-o cine m-ar fi ascultat? Eram atât de măruntă şi neînsemnată…

Nimic din ce ţi-am promis nu am uitat. Să ştii că am venit alergând şi râzând să te conduc pe incendiu-lumanareultimul drum. A trebuit să promit că nu o să plâng şi să-mi închid lacrimile adânc în sufleţel, să nu se vadă, altfel m-ar fi lăsat acasă. Cum era ca tocmai eu să lipsesc, când tu ai avut atâta încredere în mine? O mare de flori s-a adunat atunci să te conducă. Un sat de copii ţi-au presărat drumul cu flori şi lacrimi.Şi Jiul a plâns atunci durerea ta. Lăutarii cântau cu lacrimi în barbă la nunta ta nenuntită.  De atunci grădina mi-a devenit rai. În fiecare primăvară soarele străluceşte pe sute de petale viu colorate, pentru tine. Te simţeam mai aproape aşa. Şi prăjituri am învăţat să fac, să ştii. Aşa cum îţi plăceau ţie.

Timpul a trecut nemilos, eu am plecat de-acasă, aproape am îmbătrânit, la crucea ta nu mai pot ajunge de bălării. Am învăţat între timp şi să mă rog, numai că pentru tine e prea târziu. Aprind de fiecare dată o lumânare pentru sufletul tău proaspăt ce-a plecat pe drum fără întoarcere fără să fie pregătit şi pentru o primăvară parfumată şi înstelată de odinioară, când doi copii plângeau tăcut pe un cerdac plin cu flori.  Un gând pios pentru tine, Dodă!

Un comentariu

Din categoria Lumina de ceară, trecut

Amza- un oltean

S-au împlinit 30 de ani de la dispariţia unuia dintre cei mai talentaţi şi iubiţi actoti pe care i-a avut filmul românesc dintotdeauna. Amza Pellea. Am crescut cu Nea Mărin. Eram copil şi printre puţinele momente plăcute şi mult aşteptate ale unui an erau schiţele cu Nea Mărin din noaptea de Revelion.  Dacă Ceauşescu îşi făcuse un obicei să-şi salute poporul la miezul nopţii şi să ne ureze un „La mulţi ani” la care mai toţi îi răspundeau printre dinţi „du-te la dracu”, urarea venită din partea lui Nea Mărin încălzea suflete. Îl iubeam, îl simţeam aproape de suflet, ca şi cum făcea parte din familie. Poate şi pentru că sunt de acolo… dintr-un sat prăfuit de pe malul Dunării, la câţiva km de Băileştiul lui natal. Îl simţeam mai mult decât alţii, poate, de-al meu, din aceeaşi rădăcină.

Am devorat filmele lui. Am suferit când în Mihai Viteazul nu i-am recunoscut vocea pentru că a făcut un rol magistral atunci. Eu cred şi acum că Mihai Viteazul era exact aşa cum l-a interpretat Amza Pellea.  Şi dacă în firea domnitorului erau şi deosebiri, înseamnă că nu a fost perfect. Amza în rolul lui Mihai Viteazul a fost perfect. A venit apoi „Nea Mărin miliardar” şi am avut atunci certitudinea că filmul românesc a atins perfecţiunea. Nicicând românii nu au fost în stare să ecranizeze o comedie mai spumoasă ca aceea.  Bine, nu mă consider critic de film. E doar părerea subiectivă a cuiva care se trage din acelaşi pământ nisipos şi arid. E omagiul meu adus celui mai mare actor pe care l-au dat acele nisipuri vreodată. Vestea bolii lui incurabile şi dispariţia rapidă, fără drept de apel, a căzut ca un trăznet. În momentul acela aş fi suferit mai mult doar dacă se ducea tata. Acum 30 de ani o parte din frumuseţea neaosă şi mucalită a oltenilor mei a plecat cu el. Nu-mi pot închipui durerea lui sau a familiei lui. Pot doar să mă pun în locul lor şi să spun că e insuportabil. Şi pot spune ce am simţit eu şi câţi ani după aceea am aşteptat revelion după revelion, ca Nea Mărin să-mi ureze de bine la trecerea dintre ani. Pentru că eu aveam senzaţia că doar aşa îmi va merge bine în anul ce începea. Timpul a trecut, tehnologia a avansat şi acum, de câte ori mi-e dor de casă şi de neamul meu vesel şi mucalit, îl ascult pe Nea Mărin povestind cum numai el ştia s-o facă tot felul de păţanii obişnuite de-ale unui Sucă ce parcă mi-a fost coleg de şcoală. Şi atunci râd printre lacrimi şi uit pentru o clipă de trecerea implacabilă a timpului. Mă întorc copil, acasă, printe ai mei, acolo unde iernile la gura sobei erau mai frumoase ca oriunde în lume şi unde oamenii ştiau să treacă prin viaţă râzând. Să ne ierţi Amza Pellea că am ajuns să te pomenim atât de rar şi că am uitat să trăim frumos şi vesel cum ne-ai învăţat. Să ştii că nu te-am uitat. Doar te-am închis în cea mai de preţ cămărută a sufletului, să te ferim de toată mizeria ce este acum în oamenii din jur.

http://www.youtube.com/watch?v=ohardyYVRUY

Odihnă uşoară, Nea Mărine!

11 comentarii

Din categoria Lumina de ceară

In memoriam- baba Velca

-Măi năzdrăvanilor, treceţi odată la culcare!

-Nu vrem! răspunde încrezută fetiţa cât un nod cu mâinile aşezate bătăios în şolduri.

-Hai măi, Luci maică… vine mă-ta acum şi luaţi bătaie!

– Nu eşti maica mea! Şi dacă ne spui, te dau afară!

– Unde să mai dai, maică afară? Unde să mă duc?

– Nu mă interesează! Acasă la tine, să nu te mai văd!

– Bine, dacă tu aşa vrei, uite plec… dar să ştii că tu eşti vinovată dacă mă mănâncă câinii acuma noaptea….

– Nu mă interesează!

Şi pleacă baba. Iese pe uşă, iese şi pe poartă… Rămân copiii singurei, într-o tăcere apăsătoare. Cel mic, abia învăţat să meargă de-a buşilea stă să plângă. Fetiţa, răsuflând greu de nervi, încearcă să-l potolească.

-Lasă Titi, bine c-a plecat! Auzi, să facem noi ce vrea baba asta… nu-i e rusine, d’acului ea de babă urâtă! Mai bine ca a plecat… să se ducă acas’ la ea, să n-o mai văd!… Ţie ţi-e frică?

Cel mic dă încet din cap, cu bărbia tremurând şi ochii în lacrimi, privind întunericul de afară prin geamul uşii, aşteptându-se să apară de acolo cine ştie ce monstru care să-i mănânce.

-Lasă, că mie nu-mi e frică. Ce dacă e noapte! Nu vine peste noi, e uşa închisă!… Auzi, tu crezi că o s-o mănânce câinii pe babă? Da’ las’ c-aşa-i trebuie! Ce caută acasă la noi? Nu poate să stea acolo la casa ei? Nu plânge, lasă că nu o mănâncă. Câinii nu mănâncă oameni, mănâncă doar pisici.

Băieţelul plânge acum de-a binelea, cu suspine înfundate şi lacrimile înnodate în barbă. Parcă şi zgâtia de fată s-a muiat… dacă totuşi câinii mănâncă şi femei bătrâne? Se plimbă nehotărâtă şi îngândurată de la un capăt la altul al camerei. O urăşte pe baba asta pupăcioasă care toată ziua vine să-i pună buzele ei ca o ştampilă lipicoasă pe obraji. Îi e silă de ea şi parcă nu ar vrea s-o mai vadă niciodată, dar nici s-o mănânce câinii… O s-o găsească mâine oamenii pe drum făcută bucăţi, plină de sânge şi toată lumea se va supara că a dat-o afară din casă. Dacă moare baba, ea ce face?

-Lasă Titi că mă duc eu după ea. Stai cuminte acolo, că acum vin.

Titi urlă şi mai tare, speriat de perspectiva rămânerii singur în încăperea aceea imensă, luminată slab doar de o amărâtă de lampă cu gaz. Fetiţa vorbeşte mai mult cu ea însă, nu-i mai aude urletele. Îşi face curaj să iasă în noaptea de afară, să caute baba izgonită. Deschide uşa uşurel şi iese pe scară. Strigă: – „Baaabooo!” – nici un răspuns. Păşeşte şovăind şi privind peste umăr în curte. E o noapte senină, cu lună plină de mai mare frumuseţea. Curtea şi uliţa sunt luminate ca ziua. În depărtare se aud câinii urlând. Cât vezi cu ochii, uliţa-i pustie. Nici urmă de babă. „Tiiii… să vezi că pe baba asta chiar au mâncat-o câinii!  îşi spune în gând prichindelul şi lacrimile stau sa-i picure în praful drumului.O strigă de mai multe ori, abia şoptit:- Baaaaaaboooo!! Nici un răspuns. Nervii i-au dispărut ca prin farmec, locul lor fiind luat de o spaimă mai mare decât ea. „Ce mă fac dacă baba a murit?” Se întoarce cu umerii căzuţi la frăţiorul ce urlă cât îl ţin plămânii în casă. Când intră pe uşă, ochii lui mari şi căprui o privesc cu o rază de speranţă.

-Nu am găsit-o… dar stai liniştit, să nu mai plângi, sigur a ajuns acasă la ea. Câinii urlă departe… şi lacrimile îi curg singure pe obrajii rumeni de spaimă şi ruşine. Acum doi copii necăjiţi şi singuri plâng unul în braţele celuilalt, de mila unei babe izgonite în miez de noapte. Se înmoaie inima babei văzând atâta durere. Deschide uşa şi intră uşurel în casă.

– Of, babo, bine că ai venit! sare ştrengăriţa s-o întâmpine. Titi credea că te-au mâncat câinii.

-Nu m-au mâncat mamă că mi-a fost teamă când i-am văzut că-mi ies în cale şi m-am întors din drum.

-Bine ai făcut. Lasă, culcă-te la noi în noaptea asta, te duci mâine acasă. Stai aici până vin mama cu tata şi te duce tata acasă. Pe el nu-l mănâncă nimeni!

-Bine, dacă zici tu, rămân. Dar trebuie să vă culcaţi, că se supără mă-ta când vine acasă şi ne bate pe toţi.

Împăcaţi, cu lacrimile uscate pe obraji şi năsucurile şterse frumos, copiii adorm. Baba rămâne să-i vegheze până se întorc părinţii de la nuntă. Tare-i este greu cu năzdrăvana asta de fetiţă blondă cu ochi verzi scăpărători, aşa iute la mânie cum este ea, dar mult o mai iubeşte! Ar fi vrut să poată fi nepoata ei, s-o ia cu ea acasă, să-i lumineze cămăruţele triste şi goale în care trăieşte. Atâta viaţă a pus Dumnezeu în mâna aceea de om, că e imposibil să nu te legi cu tot sufletul de ea.

Baba Velca e baba satului de când se ştie. Subţire, ascuţită, îmbrăcată veşnic în negru, de parcă tot timpul avea pe cineva de jelit. Cândva a avut şi ea o familie – părinţi, o soră, un frate… Fratele s-a prăpădit demult. Sora i-a plecat la Bucureşti, nu a mai dat pe la ea de ani mulţi, abia dacă îşi mai aduce aminte cum arată. Părinţii i s-au dus în pământ. A rămas singură şi-a nimănui pe lume, în căsuţa bătrânească. Când era tânără nici unul din băieţii satului nu a vrut-o. Era prea amărâtă, prea săracă, nu aveau nici după ce bea apă. Aveau cea mai mică căsuţă din sat. Cât o cutie de chibrituri, cu vatră şi o cămăruţă în care abia încăpeau un pat, o măsuţă, o icoană deasupra ferestrei cât o palmă şi cufărul de zestre al maică-sii. Aşezată pe o pantă nisipoasă la marginea satului, în coasta cimitirului, pe malul gârlei unde slobozeau fetele apa cărată morţilor. Nimeni nu voia să vină să stea cu ea acolo, în căsuţa ei. Iar ei nu-i venea să plece din ea, că erau acolo, între pereţii aceia pomostiţi cu argilă şi paie, văruiţi în alb strălucitor, sufletelor părinţilor duşi. A rămas singură. Nici nu ştie cum i-a trecut viaţa muncind cu ziua pe la unul, pe la altul… De când au luat-o oamenii aceştia să aibă grijă de copiii lor, parcă s-a născut a doua oară. A găsit şi ea un rost pe lume, o familie. E rea asta mică, dar nu ar da-o pe nici un alt copil din sat.

Timpul a trecut repede. Copiii au crescut, mândreţea ei de fată e deja şcolăriţă. S-au mutat cu toţi în casă nouă, departe, tocmai în satul nou. Baba nu s-a îndurat să plece cu ei. Nu mai aveau nevoie de ea, de acum.. S-a dus să crească alţi copii. În fiecare duminică, însă, după ce trece pe la biserică, deschide poarta către căsuţa pitulată după tei în care stau copiii sufletului ei. De cele mai multe ori poartă în sân câte o scrisoare primită de la sora ei de departe. Îi scrie de nepoţi, de strănepoţi, de boli şi sănătate, îi mai trimite din când în când ceva bani… Nu deschide plicul până ajunge la Luci. Aşteaptă atunci cu sufletul la gură ca domnişorica crescută de ea să-i citească petecul de hârtie şi să aştearnă pentru ea câteva vorbe de răspuns. Nimeni nu se pricepe ca fata ei la ticluit scrisori. Merge, o pupă apăsat pe amândoi obrajii, iar ea se sterge cu dosul palmei, aşa cum făcea de când era mică. Acum nu o mai goneşte, cum făcea atunci.

Baba nu ştia carte. Bătrânii ei, săraci fiind, nu se învredniciseră s-o dea şi pe ea la şcoală, ca pe ceilalţi mai mari. O ţinuseră pe lângă casă, să înveţe să dea cu sapa, să muncească să-i ţină pe toţi. Privea fascinată acum la sprâncenele ce se încruntau deasupra ochilor, încercând să desluşească scrisul bătrân şi întortocheat al surorii ei. Toate le ştie fata asta, mânca-o-ar mama de fată! O priveşte cu ochii lăcrămoşi, cre plâng din ce în ce mai mult şi văd din ce în ce mai puţin. S-a adus de spate rău în ultimul timp. La profesoara asta de acum, de ai cărei copii are grijă, e tare rău tratată. Nu o lasă nici să mânânce şi ea o bucăţică cu ei la masă. Nici măcar resturi nu-i dau. O plătesc cu o sută de lei pe lună şi banii abia-i ajung să-şi acopere nevoile. Îi e drag să vină la copiii sufletului ei, Viorica o pune tot timpul la masă, ba pleacă de acolo de fiecare dată şi cu pacheţel pentru masa de seară. Mai bea o ţuică, mai plânge puţin…. Ia scrisoarea ticluită de Luci a ei şi o pune ca pe-o comoară în sân. Mâine o să i-o dea poştaşului, să i-o trimită şi ei… În urma ei Luci răsuflă uşurată, cu milă totuşi. „Bine că a plecat”, rosteşte cu năduf, dar în sufletul ei curge o lacrimă pentru neputinţa bietei babe…

Peste ani şi ani, când fetiţa de odinioară s-a întors cu copilaşii ei de mână în sat, la o răscruce, ochii i-au căzut pe o bătrână gârbovită şi zdrenţuită, ce şedea pe o piatră în drum, cu capul în pământ şi o sacoşă soioasă lângă ea. O bucată de pâine se ivea din sacoşa cu baiere legate deasupra unui băţ gros de alun. Din bătrâna curată şi îngrijită de odinioară, rămâsese doar numele. ” Vezi baba aia, tată? E Velca, aia care te-a crescut pe tine!”

-Ce faci, babo, aici? De ce nu te duci acasă? – strigă tata cam tare, că baba a surzit între timp.

– Aaaa? Tu eşti Viţule? Ia, mă odihnesc şi eu un pic, că nu mai poci deloc, babă…nu mai vor picioarele astea să mă ţină. Şi nu mă mai ia Dumnezeu odată, sunt vai de capul meu!

-Lasă, nu te mai văita. Uite, a venit Luci acasă, o mai cunoşti?

Ochii lăcrămoşi şi aproape orbi ai bătrânei se ridică şi o scrutează de sus până jos, tăcuţi şi parcă străini. La un moment dat lacrimi mari încep să-i curgă pe obrajii cu şanţuri adânci, pământii.

-Tu eşti Luci, maică? Fata mea!!!!! Vino să te pupe mama, că mare şi frumoasă te-ai mai făcut! Fata mamii, fata mea frumoasă, îţi mai aduci aminte de baba?

_ Da, babo, normal că-mi aduc aminte, rosteşte tânăra cu un nod dureros în gât, aplecându-se să primească pecetea buzelor bătrâne pe obrajii încă fragezi, în amintirea copilului de odinioară.

_ Maică, acum pot să şi mor! Am trăit să te mai văd o dată! Nu mai poate baba deloc, maică… deloc nu mai pot… şopteşte încet, lăsând privirea înapoi în pământ.

Au plecat cu sufletul greu mai departe. „Bătrâneţea, tată, ce să-i faci… şingură şi amărâtă de atâta timp…” Să mă ierţi, acum, Babo, oriunde te-ai afla. Iartă trufia copilăriei ce nu a putut să-şi dea seama atunci cât suflet a putut pune în creşterea ei o bătrână singură şi amărâta, fără nimeni altcineva pe lume.

 

 

3 comentarii

Din categoria Lumina de ceară

In memoriam- Taicu

candles-64177_640Să-l descriu pe Taicu, e cel mai greu. Era pur şi simplu… Taicu. Bătrân de când am deschis ochii, blând şi tăcut, cu părul negru şi ochii vii pe o faţă plină riduri. Purta în spate ca pe o povară o cocoaşă mare, care îl făcea să meargă mai tot timpul cu capul plecat şi-l făcea să pară mai scund. Copil fiind îl priveam de fiecare dată cu atenţie când îmbrăca cămaşa. Voiam tot timpul să-l ajut, să fiu acolo când va da jos din spate povara aceea grea ce nu-l lăsa să ridice capul cum trebuie. Eram nedumerită şi intrigată de faptul că nu-i venea niciodată să renunţe la povară.

– Ce-ai mata acolo, sub maieu, Taicule?

– Ei, tăicuţule… vezi-ţi tu de grijile tale, nu te uita la mine, că-s bătrân şi urât!

– De ce nu o dai jos? Nu te doare spatele de atâta greutate?

– Draga, tatii… Mă doare, cum nu! Dar nu are taicu cum să scape de ea! Lasă tu, gândeşte-te la ale tale, ofta din suflet bătrânul şi păstra cocoaşa acolo unde i-o lăsase Dumnezeu şi grijile de o viaţă întreagă.

Dincolo de această infirmitate fizică, era un om nemaipomenit de activ. Pensionar, lucra totuşi ca pândar pe câmpurile CAP-ului să-i adune şi Maică-i zile pentru a putea beneficia de pensie. Ea, bolnavă fiind, nu putuse ţine pasul cu femeile de vârsta ei şi Taicu oricum nu suporta să stea locului acasă. Cu un ciomag imens, un corn de vânătoare făcut din cornul unui tăuraş şi o căţea roşcată, lăţoasă după el, colinda de dimineaţa până seara printre lanurile de grâu, porumb sau floarea soarelui ale CAP-ului, speriind animalele scăpate în cultură, sau hoţii veniţi la furat. Era cel mai temut pândar din tot satul şi hoţii se informau unii pe alţii ce parcele trebuie să ocolească a doua zi, dacă au nevoie de ceva de luat din câmp. Nu gonea copiii care furau porumb de copt, sau femeile ce veneau cu sacul după graşiţă şi ştir pentru porci. Mai închidea ochii la câte o amărâtă de bătrână ce plângea că nu are ce da la păsări dimineaţa. Mulţi îl înjurau însă, dar se şi temeau de ghioaca lui ce lovea fără milă, deşi te-ai fi aşteptat ca un om aşa infirm şi firav, să nu aibă atâta putere. Nu de puţine ori s-au trezit diverşi „gospodari” cu animalele închise la ocol de a trebuit să plătească bani grei să le scoată de acolo. Nimeni nu îndrăznea însă să-i zică nimic. Era atât de drept în acţiunile lui, că nici măcar păgubiţii nu reuşeau să se supere pe temutul pândar cocoşat.

Când nu era pe câmp, se ocupa de tot felul de lucruri. Vara, ziua lui începea undeva înainte de răsărit şi se termina mult după apusul soarelui. În grădina de peste drum, pe unde trecea balta cu stuf şi papură ce „izvora” din apele Jieţului, îşi săpase cu mâinile lui un gropan pe care nu se ştie cum, îl populase cu ţipari. Noi, copiii, nu aveam voie singuri pe lângă gropanul cu ţipari al lui Taicu. Îmi plăcea totuşi să stau pe lângă el când îi culegea pentru câte o masă plină de delicatese. Mă aşezam pe ciuci, cu coatele sprijinite pe genunchi şi număram cu voce tare ţiparii pe care îi scotea pe rând din baltă şi-i arunca în găletuşa cu apă limpede. Nu-i lăsa să se zbată pe uscat. Îi părea rău de ei. Tiparii, lungi şi ameţiti de lumină, scoteau afară din apa limpede boturile mustăcioase şi ţipau scurt de fiecare dată când încercai să-i atingi. Îmi plăcea carnea lor albă şi dulce, dar şi mai mult îmi plăcea să privesc trupurile lor subţiri şi unduitoare sub apă şi ţipătul scurt, de pasăre de pradă pe care îl eliberau când se simţeau încolţiţi.

La un moment dat, a vrut să crească porumbei. Ne-am trezit cu el că a venit acasă cu o pereche de porumbei într-o paporniţă.

– Ce faci Costică, cu ăştia? Eşti copil mic, ai înnebunit?

-Taci, fa! a exclamat scrut, bombănind după aceea în barbă, ca pentru el „muierile astea… se bagă ele peste tot!”

Le-a făcut o cuşcă înaltă, proţăpită pe trunchiul uscat al unui zarzăr ce murise primăvara trecută. Îi tăiase coroana şi trunchiul rămâsese acolo, proţăpit în pământ, trist şi nemişcat, ca o dovadă nemişcată a măreţiei unei coroane pline de floare ce-l împodobea odinioară. Acum îl împodobea o cuscă de plasă de sărmă, cu doi porumbei speriaţi şi văduviţi de zbor în ea. Îmi părea rău de ei, cum încercau să întindă aripile să evadeze prin ochiurile plasei ce-i străngea. Nu ajungeam însă la uşa cuştii. Le-aş fi dat drumul şi l-aş fi lăsat pe Taicu fără obiectul pasiunii lui târzii. I-a ţinut aşa, închişi, până au scos pui. După aceea le-a deschis larg uşa, ei şi-au luat zborul, s-au învârtit de câteva ori deasupra ogrăzii şi s-au întors cuminţi înapoi la pui. Acolo au rămas. Cu timpul din doi, s-au făcut câteva zeci, apoi câteva sute… Adunase Taicu de pretutindeni, tot felul de rase, care mai de care mai frumoase, dar porumbeii lui de suflet, tot cei călători au rămas. Se învăţaseră şi coborau planând să-i ciugulească din palmă grăunţe şi firimituri, iar el găsea câte un nume şi câte o vorbă bună pentru fiecare. Se stabiliseră până la urmă în podul casei şi cât timp a mai putut, se urca o dată pe săptămână şi curăţa cu scrupulozitate cuiburile şi podul.

Iarna era perioada de hibernare. Ca un urs în mijlocul pădurii, iarna lui era mai mult somn. Ieşea doar dimineaţa devreme, că trebuia aprins focul ce se stinsese peste noapte şi de câte ori îl apostrofa Maica, exasperată de somnul lui instantaneu. Parcă cineva îi strecura în micul dejul somnifer pentru ziua întreagă. Intra în casă, punea capul pe pernă şi adormea instantaneu. Ne amuzam numărând secundele până începea să sforăie. Şi sforăia Taicu, de se trezeau vecinii de peste două case!

– Costică, ieşi şi taie lemne, că se stinge focul! –Sforăitul înceta brusc şi Taicu se imbrăca şi ieşea. Se intorcea cu miros proaspăt de ger în haine şi cu un braţ imens de lemne pe care le lăsa la gura sobei. Se dezbrăca de şuba îmblănită, se intindea la loc în pat şi cum inchidea ochii începea din nou să sforaie.

– Iar adormişi, Costică? Auzi că zbiară capra aia, du-te şi dă-i apă! Se ducea taicul.

– Dormi, Costică? Mai lasă-l dracu de somn, că o să dormi destul când oi muri! Du-te şi mai pune fân în iesle. Du-te şi dă la păsări!…Du-te şi-nchide găinile!… Vezi de închide gâstele!… Se ducea bietul Taicu de fiecare dată fără să comenteze.

– Ai dormit Costică şi la telejurnal. Ce mai faci la noapte?

– Pe dracu fac! Dorm că nu m-ai lasat un minut toată ziua!

Noi râdeam pe înfundate în pat, cu capul sub plapumă, să nu se supere Taicu.

-Se umflă şi păsatul în voi, fi-re-ti ai dracu! Hai la culcare ca acu se face dimineaţă! îşi descărca Maica năduful tot pe noi, că Taicu deja sforăia şi nu o mai asculta.

Viaţa l-a lăsat singur ani mulţi. După ce Maica a plecat într-o zi însorită de vară, Dădica a încercat să-l ia la ea. Nu a vrut să plece din casa lui. Atunci Dădica i-a golit casa, sperând ca astfel îl va convinge să o părăsească. Minte de femeie proastă. Bătrânul a plâns, a suferit ca un câine şi a rămas în casa goală. S-a dus tata şi i-a făcut o sobă cu plită din câteva bucăţi de teracotă disparată la care să se încălzească peste iarnă, i-a dus un pat cu grilaj de fier, de spital, pe care fiică-sa nu-l vrusese şi îi mai mobilase casa cu dulapul vechi de bucătărie, cu care venise maica de zestre când se măritase cu el. Pe jos îi pusese mama două bucăţi de preşuri de cârpe şi la geamuri lipise nişte ziare care îl fereau de privirile iscoditoare din drum. Şase ani şi-a dus amarul singur, uitat de fata căreia îi făcuse acte pe casă şi care, supărată că nu-l putuse desprinde de acolo să vândă, nici măcar bună ziua nu i-a mai dat.

S-a dus într-o iarnă, a doua zi de Crăciun, după o lungă şi grea suferinţă sufletească. Când sufletul i-a părăsit lumea asta, a făcut un ocol până la noi acasă, să-i dea de veste celui cei-i purta întreg numele -fratelui meu- că-l lasă cu bine. După înmormântare, Dădica a venit cu cumpărători, a dat casa care-i fusese atât de dragă şi mi-a rupt inima definitiv. Mult timp după aceea, de câte ori mergeam acasa, mă aşezam lângă gard şi plângeam după viaţa mea pierdută odată cu ei. Noii proprietari, oameni cu suflet, îmi deschideau poarta şi mă lăsau să-mi ostoiesc focul sufletului cu lacrimi amare, sub bolta de roşioară pe care cu atâta dragoste ridicase şi îngrijise de-a lungul vieţii Taicu şi pe care ei nu se îndurau s-o pună jos.

10 comentarii

Din categoria Lumina de ceară

In memoriam – Maica

Nu am avut totdeauna o viaţă uşoară. M-am născut într-o familie care şi-a început viaţa de cuplu cu stângul şi, deşi dorită, nu am reuşit prin naşterea mea să îmi fac părinţii să mă iubească. Îşi doreau foarte mult băiat. Eu le-am stricat planurile şi le-am atârnat tot timpul ca o piatră de moară de picioare. Nu ştiu de ce au considerat ei că îngrijirea şi creşterea mea necesită mult prea mulţă atenţie şi cheltuială. Am avut în schimb bunici de poveste şi pentru sufletele lor bune  vreau să aprind azi. pe rând, o lumină de ceară.  candle-11442_640

Maica

Maica e figura ce mi-a marcat toată copilăria. Dacă pe toţi ceilalţi bunici îi iubeam, pe ea o idolatrizam. Era mare şi bună ca pâinea caldă dacă apucai să-i intri în suflet. Cu privirea un pic piezişă, cu faţa ca o lună plină  luminată de zâmbet şi avea totdeauna chef de vorbă. Avea o vorbă repezită şi tăioasă, iar dacă nu o cunoşteai te temeai de biciul limbii ei. Era „afurisită” cum se caracteriza singură în momentele de maximă sinceritate. Supraponderală, a avut de când o ştiu probleme de sănătate. O copilărie grea, cu mulţi fraţi de crescut şi multe lipsuri a pricopsit-o cu un astm de care nu a scăpat toată viaţa. Grăsimea pe care era nevoită s-o după în spate i-au slăbit inima şi au făcut-o să se mişte greu. Mai în fiecare vară făcea exces de efort şi ne trezeam cu Taicu că vine să ne zică să mai trecem şi noi pe la ea pe la spital, că i s-a făcut rău şi a luat-o salvarea. Iarna nu ieşea din casă decât în caz de forţă majoră şi atunci când ieşea, era atât de înfofolită, că abia se mişca şi respira cu greutate prin broboada groasă cu ciucuri pe care şi-o înfăşura strâns peste gură şi nas, ca nu cumva aerul rece să-i taie respiraţia şi aşa greoaie.

Mai toţi se temeau de ea. Avea o gură cu care ar fi pus la punct şi pe vodă, dacă s-ar fi nimerit să-i iasă în cale şi s-o supere. Cu mama nu s-a înţeles de la bun început. Mama era frumoasă pe vremea aceea, tânără, şcolită, avea un păr minunat şi un glas de privighetoare. Avea însă un defect capital: era săracă. Şi aşa săracă cum a fost, nu s-a lăsat cu nimic mai prejos când era vorba de ceartă. Două pietre tari, nu aveau cum să se înţeleagă şi să trăiască împreună. Aşa că, după o ceartă violentă într-o luni dimineaţă, după o noapte petrecută la nuntă, ai mei, copii fără minte fiind, şi-au făcut bagajul şi au plecat din casă. Şi duşi au fost. Şi-au croit propriul drum aşa cum au crezut de cuviinţă, fără să se uite înapoi. Nu le-a fost uşor. Dar nici nu au vrut să dea satisfacţie bătrânei.

Tatei îi era mamă vitregă. El şi sora lui mai mare au avut nenorocul să aibă o mamă plăpândă şi delicată, ce nu a rezistat traiului greu de la începutul anilor 40. A contactat o boală de plămâni care a pus-o la pat imediat ce a rămas însărcinată cu tata. Cu ultimele puteri a luptat să-i dea viaţă. Nu a avut nici măcar ca ultimă bucurie, şansa de a-l ţine la piept. Celor din jur le-a fost teamă ca noul născut, sănătos prin minune, să nu se molipsească de cumplita boală care o făcea pe frumoasa şi muribunda lui mamă să-şi verse plămânii de câte ori tuşea. S-a stins ca o lumânare, când copilul nu împlinise încă două luni. Taicu, ţăran neaoş şi nepriceput în treburi femeieşti, a fost nevoit să se însoare repede pentru că habar nu avea cum să aibă grijă de doi copii mici. Nu a făcut o alegere prea bună pentru ei, maica fiind destul de egoistă şi neacceptându-i niciodată ca pe copiii ei. Şi-a făcut însă datoria, aşa rece şi dură cum a fost şi dacă nu a reuşit să le pătrundă în suflete, putea fi măcar mândră că i-a crescut oameni drepţi, frumoşi şi muncitori.

Şi cu noi, nepoţii, era părtinitoare. Eram mulţi. Eu cu frate-meu din partea tatei, din partea surorii lui mai mari încă doi mai – o fată şi-un băiat şi de la Dădica (sora mai mică a tatei şi unicul copil născut de maica) un băiat. Cinci în total. Nu pot spune că nu ne iubea pe toţi, avea însă pentru fiecare un alt fel de dragoste. Văru-meu Liviu, băiatul Dădicăi, era mezinul familiei şi sufletul ei. Venit pe lume când nimeni nu mai spera, era raza ei de soare. Îi accepta toate prostiile şi-l răsfăţa aşa cum nu cred că a răsfăţat în viaţa ei pe nimeni. Pe mine mă iubea că eram cuminte şi necăjită. Cum crescusem la propriu până aproape de 3 ani în curtea lor, aveam un statut aparte, privilegiat. Se bucura să mă aibă prin preajmă şi dacă ar fi putut, nu mi-ar mai fi dat drumul acasă. Ceilalţi erau aproape inexistenţi, nepoţii ei acceptaţi, dar copiii părinţilor lor în primul rând. Îi primea în vizită, le făcea câte o prăjitură, îi punea la masă şi îi trimitea fără rezerve acasă, când simţea că o obosesc prea tare. Cred că dacă ne-ar fi avut doar pe mine şi pe Liviu, ar fi fost cu adevărat fericită.

Avea mâini de aur. Tot ce am învăţat să lucrez în viaţă, de la ea am prins. Dormea puţin, că viaţa sedentară pe care o ducea şi vârsta îi cam mâncaseră somnul. Se trezea în miez de noapte, aprindea lumina, punea ochelarii pe nas, lua etamina şi acum şi trecea la cusut. Multe minuni lucrate de mână  cu acul şi cu croşeta, au luat calea pieţelor sârbeşti pentru a le rotunji veniturile destul de modeste asigurate doar de pensia lui Taicu. Cu acul şi cu aţa, cu mâinile  neobosite, şi-a îmbrăcat toată casa şi ne-a mai îmbrăcat şi pe noi, nepoţii ei preferaţi. Vara avea un pled preferat, pe care îl întindea la umbra casei şi lucra acolo, în aer liber, până se făcea seara şi ieşeau vecinele la poartă. Atunci muta pledul la poarta şi lucrul parcă mergea mai bine însoţit de bârfa zilnică.

S-a dus într-o amiază de vară, simplu şi uşor, aşa cum a trăit. Aveam o grădină situată undeva la baza unei coline nisipoase pe care puseseră vie. Casa, curtea şi grădina de peste drum erau zestrea cu care venise mireasă- mama tatei. Ea s-a dus, locurile au rămas. Au fost mai multe, dar până să apar eu pe lume, comuniştii le confiscaseră. Scăpase taicu ca prin minune cu acea grădină peste drum de casă, cu multe sacrificii şi plocoane date celor ce ajunseseră din săracii satului-conducători. Cerea ceva efort să cobori până în grădina de lângă baltă iar ca să urci, trebuia să te opreşti de câteva ori, să mai priveşti în stânga peste gard în grădinile vecinilor,  prin vie pe la struguri, peste vale la cimitirul ce se întindea pe dealul imediat următor, în zare. Să-ţi recapeţi suflul, cum ar veni. Unul din drumurile astea i-au furat sufletul. A  făcut infarct când se întorcea din grădină cu poala plină de roşii. Eu am aflat abia după câteva luni, când s-a dat de gol frate-meu. Vestea pierderii ei m-a durut ca o lovitură primită în plin, în plex. Mi-a tăiat respiraţia şi am plâns în ziua aceea cât pentru toaţă copilăria pierdută odată cu ea.

2 comentarii

Din categoria Lumina de ceară