Arhive pe categorii: Să fii al nimănui

Dincolo de poartă

Viaţa curgea greu în spitalul de boli nervoase. Poarta avea paznic, parcul spitalului avea bănci şi garduri de zid de 2 metri. În parc, pe bănci, printre copaci şi tufişuri se ascundeau a joacă tot felul de minţi rătăcite îmbrăcare în pijamale vărgate sau cămăşi de noapte lălâi, cu o despicătură largă la gât şi o pecete cu număr pe umăr. Nu li se mai cunoştea culoarea. E posibil să fi fost vreodată albe, albastre, galbene, în culori pastelate… acum erau toate cenuşii, cu cârpituri pe alocuri, cu găuri în alte părţi, cu ţesătura aspră şi rărită de la atâta spălat cu săpunuri proaste şi clor. Printre vizitatori încruntaţi şi obosiţi, bolnavii zâmbeau tâmp, fericiţi în nebunia lor pe care medicamentele o făceau atât de primitoare şi veselă.

Nebunia este o altă lume, o dimensiune nouă în care doar anumiţi oameni pot ajunge trecând de poarta stelară prin cine ştie ce minune. În creierele lor sinapsele fac o serie de conexiuni noi, altele decât cele făcute de creierele normale, întregi şi oamenii se trezesc dincolo, în lumea aceea străină şi agitată. O lume necunoscută de care se sperie. La început încearcă să scape singuri, să treacă neobservaţi dar se lovesc de prea multe suflete rătăcite ca şi ei în dimensiunea aia întunecată, plină de demoni amăgitori ce le pătrund în minte şi le dictează acţiunile. Nu mai văd lumina, se mişcă sub un bec opac, precum condamnaţii în lagărele de concentrare. Uneori au senzaţia că undeva departe, văd poarta strălucitoare, ademenitoare, care le-ar facilita întoarcere în lumea din care au plecat. Şi se îndreaptă cu încredere spre ea, numai că lumina e doar o iluzie care îi adânceşte tot mai tare pe tărâmul necunoscut. Puţini reuşesc să se întoarcă de acolo şi aceia rămân cu o cutie de amintiri ce trebuie ferecată pentru totdeauna dacă nu vor ca demonii de dincolo să le invadeze din nou fiinţa.

În spital doar doctorii aveau halate albe.

Nu se ştie dacă minţile lor au rămas întotdeauna lucide, neatinse de viermele nebuniei ce-a scurtcicuitat sinapsele pacienţilor lor. Trăind într-o lume ciudată şi întunecată, încercând să trateze cu medicamente tristeţi iremediabile şi să înţeleagă ce se produce în creierul nebunilor pe care-i păstoresc, e aproape imposibil să nu se molipsească la un moment dat de nebunia lor. Ei erau totuşi singurii dumnezei în imperiul acela trist şi agitat înconjurat de garduri prin care nu putea trece nici musca.

Asistentele îşi lăsau acasă sufletul. Îl împachetau frumos şi-l închideau într-o cutie aşezată cuminte pe cuier. Ieşeau, încuiau uşa după ele şi plecau la serviciu aşa, goale de conţinut, ca nişte roboţi ce au menirea să administreze pastile, să facă injecţii şi să se lupte uneori cu oameni mult mai puternici decât ele. Fără nici un sentiment, cu ochii goi şi mintea închisă. Era felul lor de a se apăra, de a rămâne cu mintea întreagă. Nu puteau fi condamnate, puţini oameni „normali” ar fi putut rezista în lumea aia mai mult de câteva zeci de minute. Până şi rudele bolnavilor plecau marcaţi de tot ce-au văzut că se întâmplă dincolo de poarta închisă în spatele căreia aştepta totdeauna un portar.

Infirmierele erau alese din cele mai puternice persoane. Solide, cu muşchi mari şi creier mic. Îţi trebuie putere, nu glumă, să poţi ţine un nebun hotărât să se tăvălească pe jos, să arunce cu lucruri printre gratiile ferestrei sau să se arunce pe scări convins fiind că el ştie să zboare fără aripi. Îţi trebuie forţă să-l aşezi la loc în pat şi să-l legi de el cu străşnicie, să nu cumva să se mai mişte până când injecţia ce i se scurge încet prin vene îşi va face efectul şi va lăsa din el doar o legumă zâmbitoare. Cei mai frumoşi nebuni aşa sunt, cu mintea rătăcită aiurea, zâmbind frumos lumii care ţine cu orice preţ să-i  păstreze aici, pe pământ. Mănâncă, se plimbă, vorbesc, se joacă, fără să conştientizeze prea bine ce fac.

Pe poarta acestei închisori cu iz de iod şi spirt medicinal, a intrat într-o zi o fetiţă firavă cu ochi mari, tristă şi speriată. Se lupta cu demonii demult. Doar noaptea se lupta -o trăgeau pe un tunel adânc, adânc şi o împingeau înainte, departe de casa ei, de oamenii ce-i erau dragi. Striga, se zbătea, încerca să scape, să se trezească, să vorbească, fără succes. Auzea undeva în depărtare glasul mamei care o striga şi-i cerea să se trezească, îi răspundea, cerea ajutor dar nu reuşea să articuleze nici un cuvânt, iar zbaterea ei disperată de a se dezlipi de mâinile ce-o împingeau nevăzute în adânc o lăsau într-un târziu epuizată, cu părul lipit de cap, ud din cauza efortului. Ziua era un copil normal de vârsta ei, care se juca, învăţa, râdea, îşi făcea teme, alerga plină de viaţă.

Luase obiceiul de a nu mai adormi. Se punea în pat şi stătea aşa, cu ochii în tavan, plimbându-se prin păduri de argint şi aramă ca-n poveştile citite din carte, se ducea la şcoală, repeta lecţii şi aştepta cuminte să se facă dimineaţă şi să se trezească toată casa. Îi era frică să mai închidă ochii. Când restul casei adormea, se ridica în fund, îşi cuprindea genunchii cu ambele mâini şi se legăna aşa, îmbrăţişată, încercând să pătrundă cu privirea dincolo de întunericul încăperii, să distingă lucrurile familiare la locul lor, să se convingă singură că nici un demon nu este ascuns să aştepte parşiv ca ea să adoramă, să o prindă şi s-o ducă în lumea lui necunoscută. Frica făcea din sufleţelul ei chinuit o piatră prea greu de dus.

De la un timp simţea că inima se sperie şi doare. Aşa, ca o zbatere rapidă de aripă, cum a văzut ea odată la porumbelul pe care îl prinsese motanul cel tărcat. A bătut motanul cu sălbăticie atunci, până a dat drumul porumbelului rănit de moarte deja. S-a răzbunat pe animalul acela cu gheare şi colţi văzând în el demonul din ghearele cui ei îi e atât de greu să scape în nopţile de coşmar. De când cu zbaterea asta de inimă, parcă nu mai putea ţine pasul cu copiii pe uliţă. Obosea, răsufla greu, inima se zbătea să-i scape din piept. A început să lâncezească şi să resimtă lipsa odihnei. Refuza însă cu încăpăţânare să adoarmă, de teama mâinilor cu gheare lungi.

Nu vorbea despre ele, nu avea cui spune. Nimeni nu o asculta. În jurul ei toţi îşi trăiau propriile drame mai mari sau mai mici, preocupaţi de propria viaţă, nu aveau ochi de văzut şi urechi de auzit zbaterea ei. Au început problemele la şcoală, lacrimile i-au invadat ochii şi zilele, tăcerea a pus stăpânire pe gura ei. Trăia într-o lume mută şi devenea traslucidă, topindu-se cu fiecare zi mai mult. Doar ochii mari, larg deschişi priveau cu aviditate în jur, fără odihnă.

Atunci părinţii ei au hotărât s-o ducă la doctor, iar doctorul le-a recomandat spitalul oamenilor reveniţi din altă dimensiune.

După ce-i interogase încruntat, portarul le deschisese şi-i lăsase să intre. Aveau biletul magic de trecere. În urma lor poarta s-a închis cu zgomot surd şi inima fetiţei a tresărit. I s-a făcut frig şi mânuţa cu degete lungi, translucide, a strâns mai tare mâna mamei. Picioarele nu voiau s-o mai asculte, îşi muiaseră genunchii care tremurau acum ca o piftie bine prinsă şi nu lăsau să treacă dincolo de ei comanda creierului.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Camera cu amintiri, Să fii al nimănui

Să fii al nimănui- epilog

Mi-ar fi plăcut să vă spun acum că povestea este pură imaginaţie, că realitatea e mult mai frumoasă şi nu permite să se întâmple astfel de lucruri. Din păcate nu este adevărat. Realitatea e crudă, sadică uneori şi cei care reuşesc să-i supravieţuiască fără să se piardă merită apreciaţi.  Protagonistul poveştii este un supravieţuitor. Un om care a ştiut învăţa din fiecare lecţie primită câte ceva, fără a se uita pe sine. Într-un singur domeniul a exagerat- propria familie. Dar şi asta e normal, având în vedere cât de mult a tânjit după o familie normală. Are doi băieţi mari care au primit mai mult decât mulţi alţi copii crescuţi de părinţi cu vieţi „normale” şi care încă îşi permit să-şi judece tatăl un pic „înapoiat” şi poate prea slab pentru „pretenţiile” lor de odrasle răsfăţate. Poate consideră că ei ar fi meritat de la viaţă mai mult decât au primit, dar ce copii nu judecă aşa? Până să ajungă să vadă sacrifiiciile pe care părinţii lor le-au făcut ca să-i crească şi să-i facă oameni mari trebuie să aiă şi ei la rândul lor copii şi ar fi trebuit să simtă măcar o parte din trecutul dureros al părintelui judecat.

Viaţa nu i-a fost deloc uşoară eroului acestei povestiri. De câte ori a zis hop, i-a mai servit o palmă, că aşa se întâmplă oamenilor încercaţi de soartă. Să nu cumva să uite şi să se fălească. Nu se poate spune însă că totul i-a fost potrivnic. De câte ori s-a împiedicat, a avut sora care i-a întins o mână de ajutor şi nu l-a lăsat să cadă. Că la ce altceva ar fi buni fraţii, dacă atunci când ai nevoie nu te ajută? Da, fraţii care au cunoscut ce înseamnă să nu se aibă decât unul pe celălalt, cei care nu au avut cui cere ajutor când le-a fost greu, care au fost lăsaţi să-şi trăiască viaţa cum or putea au reuşit să supravieţuiască împreună şi nici chiar moartea nu-i va putea despărţi. Niciunul din ei nu au avut o viaţă uşoară pentru că e uşor să profiţi de copiii nimănui. Ei sunt fideli, devotaţi, îşi doresc cu ardoare să aparţină cuiva şi de cele mai multe ori acel cineva nu apreciază devotamentul lor. Ei au totuşi marele avantaj de a fi învăţat de mici că viaţa e o luptă ce trebuie dusă până la capăt, că te ridici singur de fiecare dată când cazi, pentru că nimeni altcineva nu te va ridica, dincontră. Supravieţuieşti şi de multe ori realizezi cât alţii în generaţii întregi. Pentru că nu ştii să te dai bătut.

Pe fraţii aceştia îi admirşi îi iubesc  din tot sufletul, încă de când erau tineri iar eu abia mă ridicam din copilărie şi cunoşteam cu ajutorul lor cele mai mari trupe ale lumii la vremea respectivă. El era rebel, iubea rockul şi avea o colecţie de discuri pentru care orice alt tânăr l-ar fi invidiat, iar ea era copilul perfect: frumoasă, harnică, deşteaptă, talentată, veselă. Toate calităţile adunate într-un singur om. Lor le dedic povestea asta, romanţată pe alocuri şi cu lacune, normal, şi le cer iertare dacă ceva din ce am povestit le-a trezit amintiri dureroase. Realitatea a fost mai dură decât am reuşit eu s-o redau şi tocmai de asta evoluţia lor e mai preţioasă. Ei sunt verii mei ce au dus mai departe destinul crud şi nemilos al părinţilor noştri şi pe care viaţa nu i-a putut înfrânge. De multe ori ne plângem că lucrurile nu se întâmplă chiar aşa cum ne-am dori noi, nu atât de repede, nu atât de bine, că nu e totul perfect şi nu ne dăm seama că pretenţiile noastre sunt doar mofturi de copii alintaţi pe lângă viaţa pe care oamenii neştiuţi de lângă noi au ştiut s-o înfrunte şi s-o trăiască din plin aşa cum a venit, cu bune şi cu rele fără să se plângă, fără să ceară nimic gratis.

7 comentarii

Din categoria Să fii al nimănui

Să fii al nimănui (4)

Mărturia unui părinte.

La-apus

– Da’ văru-tău ce mai face, tată? Mai ştii ceva de el?

– E bine… munceşte, ce să facă. Doar nu a ştiut niciodată să facă altceva.

– Păi nu a ştiut, că nu a avut minte!

– De ce spui asta? E bătrân la casa lui, cu copiii mari ce minte i-ar mai fi trebuit?

– Să fi învăţat că-l ducea capul! Să fi fost şi el om ajuns acum!

– Ba să nu fi vândut casa colea! Vândură ei bunătate de casă făcută de nenea cu mâna lui şi se alese praful! intervine cu năduf, mama. Să fi stat aci să-şi fi muncit pământul şi să nu plece hai-hui prin lume!

– Mamă, asta e treaba lor. Ce ne băgăm noi? Atunci să-l fi oprit, nu să-l certaţi acum! Atunci de ce nu aţi găsit cuvintele să-l faceţi să înţeleagă?

– Ce cuvinte să găsesc, taică? M-am trezit cu el noaptea că îşi ia nevasta şi copiii şi pleacă! Că îi era frică să nu-i omoare rudarii copiii. Şi ăştia erau înverşunaţi rău!

– Atunci ce rost mai are să-l condamni acum?

– Ei, păi văd că nu o duce bine… să fi fost şi el mai responsabil! Numai prostii a făcut! Cât am umblat eu după el! De câte ori făcea vreo prostie la casa de copii, ăştia veneau la mine să se plângă. Venea tata Mărin plângând, „du-te Viţule, tată şi bagă-i minţile în cap!” şi mă duceam, ce să fac? Ajungeam la Craiova îmi împuia nebuna aia capul: că a făcut, că a dres, că o să ne facă de râs, că o să ajungă un puşcăriaş… să-l bat. Cum să-l bat? Mă duceam şi când intram pe uşă i se luminau ochii şi-mi sărea de gât. „Sărut mâna, nea Viţule!” Cum să-l baţi când el îţi zice sărut mâna? Ce să-l mai cerţi? Îi ziceam şi eu că nu e bine ce face, să se potolească, că-şi face neamul de râs. Dar se potolea? Nici vorbă!

– Te-ai gândit mata vreodată că ăsta era modul lui de a se răzbuna pentru că l-aţi lăsat acolo? Era strigătul lui de ajutor. De ce nu l-ai luat înapoi acasă? Aici puteai să stai cu ochii pe el, acolo cine ştie câte o fi avut de tras…

– Eu ştiu, taică… poate ai dreptate. Dar cum să- iau acasă? Eu eram vai de capul meu, cum să stau după el? Ştii bine că stăteam cu chirie şi tu erai mică, noi aveam serviciu. Şi mai era şi mătuşă-sa, care nu ar fi fost de acord în ruptul capului. Eheeeei, nu ştii tu, taică, nu ştiţi voi multe…

– Nu ştiu, e adevărat. Nu ştiu pentru că nu aţi vrut să-mi spuneţi, totdeauna aţi avut lucruri ascunse pe undeva pe sub preş pe care nu mi le-aţi spus. Creştea şi el cum am crescut toţi. Mimi cum a crescut acasă? Eu cred că dacă s-ar fi simţit şi el iubit nu ar mai fi fost aşa.

– Mimi a fost cuminte, mai rar copii ca ea. Aia a fost bătrână şi ambiţioasă de mică! Ăsta nu ştiu cu cine a semănat! S-a aruncat în neamul lui taicu-tău, leit baba Ghina! Ce făceau bătrânii ăia cu el, cum îl ţineau în frâu că nu-i asculta deloc?! De nimeni nu asculta! A crescut şi tot probleme făcea. Când a fost în armată nu era să-l declare ăia dezertor? Nu-i plăcea disciplina, gradaţii aveau toţi ceva cu el. Se folosea de toate tertipurile să plece şi să se întoarcă acasă. Când a cerut permisie să vină s-o îngroape pe mamaie-ta Tudoriţa şi a uitat să se întoarcă, cum crezi că a fost? Au trimis ăia soldaţii după el. Mamaie-ta Tudoriţa bine, sănătoasă în curte, el nicăieri! Iar au venit „Du-te Viţule, maică şi scapă-l, că îl bagă ăştia de nu-l mai vedem la faţă!” Îl acoperea mamaie-ta asta, orice-ar fi făcut. M-am dus, ce era să fac? Pe urmă când a venit acasă am zis că gata, s-a potolit şi el, se aşează la casa lui. Vezi să nu! L-am angajat la SMA, tractorist. El s-a apucat să dărâme stâlpi cu tractorul. Nu i-a plăcut.  Inginerul se lua tot timpul de mine, că-l dă afară şi eu tot mă rugam de el să-l mai ţină. Păi ăsta abia aştepta să scape de tractor! Trăia pe spinarea bătrânilor ălora, săracii!

– Ei, ale tinereţii valuri. Cezi că i-a fost uşor să se readapteze cu traiul de zi cu zi de acasă? Dacă ar fi crescut aici, altceva era. Toată lumea e dezorientată la tinereţe, puţini sunt cei ce ştiu de la început ce vor. Vei bine că acum e şi el la casa lui, însurat, cu copii. A muncit până s-a îmbolnăvit să le dea de toate. Dacă te uiţi la el zici că e taicu, aplecat de spate şi ascuţit. Are probleme cu stomacul de la câte a îndurat…

– El şi-a făcut-o cu mâna lui! Nu are ce reproşa nimănui! Poate că ai dreptate, dacă îl ţineam acasă ar fi avut altă viaţă. Crezi că mie nu-mi pare rău de el? Crezi că nu mă gândesc la toate câte au fost? Eu nu am crescut cu mamă vitregă? Mă-sa era veşnic flămândă şi bătută, săraca. Prin câte am trecut noi…. ochii aburiţi nu se mai ridică de pe masă şi glasul se frânge.

E greu şi pentru bietul tata. Ce să-i mai reproşezi când viaţa lui a fost toată un lung şir de dureri şi renunţări? Uneori trăieşti aşa, legat de mâini şi de picioare, lovit din toate părţile, chinuindu-te să mergi mai departe, să scapi. Înveţi până la urmă să nu mai simţi, să devii imun la loviturile sorţii dacă tot nu le poţi ocoli. Şi supravieţuieşti. Ce bagaj duci în fundul sufletului, cât noroi şi cât amar s-a adunat acolo nimeni nu te mai întreabă şi dacă te-ar întreba nimeni nu te-ar mai crede. Răscoleşti singur din când în când şi-ţi mai îneci amarul cu câte un pahar de vin, o suduială şi un oftat din suflet. Trânteşti apoi capacul lăzii în care ai adunat tot, ridici capul şi pleci mai departe, ce să faci. Asta e viaţa. Tace şi mama. Înţelege şi ştie mai multe decât spune. Plânge liniştit, cu ochii pe un desen ciudat de pe muşamaua arsă de soare, fără să-l vadă şi se joacă în neştire pe el cu un dumicat de pâine pe care l-a tot frământat în mână până a ajuns din nou cocă.

– Ei, mamă! Ce ştiţi voi… voi doar judecaţi, nu aţi trecut prin ce am trecut noi.

E adevărat, nu ştim multe. Ştim doar ce am trăit şi ce am adunat la rândul nostru în lada plină cu amar a sufletului. Şi e aşa grea lada asta că uneori lacrima ce pică poartă gust de fiere.

 

 

 

 

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Să fii al nimănui

Să fii al nimănui (3)

Confesiunile unui golan

hugocabret

„Vreţi să ştiţi cum e traiul într-un orfelinat? Hmmmm… sunt lucruri greu de imaginat şi greu de spus.

Când nenea şi-a desprins mâna şi a plecat fără să se uite înapoi am crezut că s-a prăvălit tavanul pe mine. Mi se părea că încăperea aia înaltă şi rece îşi adună pereţii şi vrea să mă sufoce. Nu ştiu cât am plâns. Nimeni nu mi-a zis o vorbă bună, nimeni nu a încercat să mă consoleze. Parcă intrasem într-o lume cu oameni de gheaţă pe care nimic nu-i mişcă, nimic nu-i mai miră. Pedagogul, plictisit, m-a dus întâi în infirmierie. M-au tuns. Chilug. Cu ţeasta aşa goală, parcă capul meu era prea mare pentru corpul acela firav. Mi-era frig. Mi-au îndesat în braţe o uniformă, bocanci, o lenjerie şi m-am trezit într-o camera mare, mare, cu paturi multe aliniate pe lângă pereţi. Era frig, geamurile înalte aveau gratii, mirosea greu a urină şi mucegai. Am fost lăsat lângă un pat care mi s-a spus că ar fi al meu. Trebuia să mă schimb şi să merg apoi la clasă, să fac cunoştinţă cu ceilalţi băieţi.

Ceilalţi băieţi… Ştiţi cum trăiesc animalele într-un ţarc închis? E o continuă luptă pentru supravieţuire. Cel mai tare rezistă. Unii erau băieţi buni dar conflictele sunt inevitabile. Dacă aveai norocul să-ţi placă cartea şi să intri pe sub pielea unui pedagog, îţi era mai uşor. Eu nu am avut norocul ăsta. Unii aveau părinţii amândoi care-i lăsaseră acolo, unii aveau doar mamă, sau doar tată… Eu eram al nimănui. Am aflat repede ce înseamnă să fii nou. Exista un şef de cameră, unul de clasă, era câte unul care era mai tare ca toţi. Toate poziţiile astea se câştigau cu pumnii. Eram eu micuţ, dar niciodată nu m-am dat înapoi dacă vreunul voia bătaie. Dădea el, dădeam şi eu. Dar mai mult primeam de la ăia mai mari.

Am învăţat că nu trebuie să te pui cu ei. Şi că dacă unul din ăştia pune ochii pe farfuria ta, poţi adormi şi flămând. Şi că pâinea neagră e de multe ori bună şi goală, decât să-ţi chiorăie maţele în gol o zi întreagă. Am învăţat să mă ascund când puneam mâna pe un biscuit. Să-mi văd de treaba mea când îl vedeam pe altul că ia bătaie, ca să nu o încasez şi eu cu el. Să plâng, să lovesc cu piciorul dar să nu spun. Dacă afla pedagogul mâncam şi mai multă bătaie. Să suport genunchii grei în care urmele cojilor de nuci persistau o zi întreagă. Să ţin creionul cu degetele umflate de la dunga liniilor împărţite cu generozitate de profesori. Să suport fără să zic nimic un vârtej făcut cu pumnul în creştet, să nu-mi dea lacrimile când nervii învăţătorilor se vărsau pe perciunii mei. Uneori mă bucuram că eram tot timpul tuns periuţă.

Nu am suportat niciodată închisoarea. Şi felul în care mă priveau oamenii pe stradă. Scria în fruntea noastră că suntem orfani, abandonaţi, purtam un stigmat de care lumea de afară se ferea ca de râie. Ieşeam rar din închisoarea noastră şi când ieşeam eram supravegheaţi tot timpul. Trebuia să mergi în rând, cu toată clasa, ţinându-ţi colegul de mână. Vedeam mamele trăgându-şi odraslele de mână din calea noastră şi grăbind pasul. Copiii de afară ne priveau lung, ca pe nişte ciudăţenii. Ei erau liberi şi le uram libertatea care mie îmi era refuzată.

Eram şi eu liber în vacanţe, când mergeam acasă şi alergam cu soru-mea şi cu băieţii de pe uliţă. De fiecare dată când trebuia să mă întorc fugeam. Uram şcoala, profesorii, băieţii cu care nu reuşeam să mă înţeleg. Nu am fost un copil cuminte. Am fost un rebel de care s-au prins toate relele şi toate viciile. La început speram că mă vor da afară aşa. Că-i vor chema pe ai mei să mă ia acasă. I-au chemat. De câte ori îl vedeam pe nea Viţu la poartă mă şi vedeam liber. Îl chema mătuşă-mea să mă pună la punct. Până la urmă mi-am luat gândul. Mi-am dat seama că nimic din ce fac nu va avea efect.

Îmi făcusem prieten un băiat de vârsta mea. Ne sfătuiam unul cu altul şi ne ţineam partea când era câte unul mai mare pus pe harţă. Ne făcusem planul să fugim cu prima ocazie. Şi ocazia s-a ivit când am făcut o excursie la Bucureşti cu toată clasa. Ne-am pierdut în mulţime şi profesoarele au plecat cu autocarul fără noi. Târziu şi-au dat seama că nu mai suntem, dar noi eram departe. Luasem străzile la picior, eram în sfârşit liberi! Venea noaptea însă şi să fii liber pe străzi, cu burta goală, nu era prea plăcut. Ne uitam cu jind la tarabele pe care se încălzeau la soare covrigi şi nu îndrăzneam să cerem… nu aveam nici un banuţ în buzunar. Umblam de colo colo şi maţele se încovrigau dureros în noi.

Într-o staţie de autobuz geanta deschisă a unei cucoane mi-a făcut cu ochiul. Se zăreau câteva bancnote. Am întins mâna să iau una, dar m-a văzut şi m-a prins imediat de mână. Maamă, ce scandal a făcut! Ziceai că i-am dat în cap. Am plâns, am rugat-o să- mă ierte, i-am zis că-mi e foame şi nu voiam decât să-mi cumpăr şi eu un covrig. Totul a fost în zadar. M-a ţinut strâns şi a urlat şi a adunat pe lângă noi o grămadă de gură cască furioşi, care m-ar fi făcut bucăţi dacă nu apărea miliţia. Înnebuniseră de tot şi foamea mea s-a transformat atunci în cea mai mare spaimă. Îmi părea rău şi mi-aş fi dorit de mii de ori să fiu în autocar în drum spre închisoarea de zi cu zi decât acolo, în mijlocul acelor oameni care îmi strigau cuvinte jignitoare şi mă îmbrânceau. Am ajuns în arest. Devenisem peste noapte un infractor. Prietenul meu îşi luase picioarele la spinare şi fugise mâncând pământul încă de la primul semn. Eu am rămas să înfrunt mulţimea şi palmele grele ale miliţienilor după ceafă. A venit nea Viţu să mă scoată pe semnătură. Am intrat la şcoala de corecţie după aia.

Ei, multe s-au petrecut! Ce rost are să dezgropăm morţii? A fost, a trecut. Când am devenit major şi m-am întors definitiv acasă, am zis că am apucat pe Dumnezeu de picior. Am mai trecut un hop cu armata, dar a trecut şi ăsta până la urmă. Parcă ştie omul ce-o să păţească în viaţă? Dacă ar fi trăit şi părinţii mei, poate viaţa mi-ar fi fost mai uşoară… Ei, asta e! Trecutul e trecut. Ce rost mai are să-ţi mai aduci aminte şi să suferi din nou?”

Scrie un comentariu

Din categoria Să fii al nimănui, Uncategorized

Să fii al nimănui (2)

lacrimi-de-copil-2_9dbbcc2be74c7e
Dimineaţa plecării a venit mai repede decât şi-ar fi dorit toţi. Trăistuţa cu hainele copilului era gata, alături stătea o sacoşă cu merinde în care bătrâna indesase tot ce găsise mai bun prin casă. Acum, cu basmaua neagră trasă pe ochi, lăcrima făcându-şi de lucru pe lângă plită. Bătrânul trebăluia şi tuşea din când în când afară, în grajd, să-şi omoare nodul ce-l gâtuia de când se trezise. Băieţelul blond, pe jumătate adormit, ieşi pe poartă ţinându-se strâns de mâna lui Nea Viţu, fratele mamei sale.

–   Sărut mâna, tata Mărine! Sărut mâna, mamaie Tudoriţă! Rămâneţi cu bine! Ne vedem deseară, când mă întorc! Zi-i mă şi tu sărut mâna lui tataie-tău! Nu-ţi e ruşine să pleci aşa, fără nici un cuvânt?!

–   Sărut mâna, tataie! Rosti copilul cu glas stins, gâtuit. Îi venea să plângă şi nici măcar nu ştia de ce. Avea presimţirea că toate cuiburile păsărelelor vor rămâne văduve, ale nimănui, iar ouăle se vor strica în ele în lipsa lui.

–   Mergi sănătos, tată…

Craiova e mare şi înfricoşătoare. Au coborât din autobuz într-un furnicar de oameni grăbiţi. Se loveau ba de unul, ba de altul în drumul lor, de parcă strada ar fi fost neîncăpătoare pentru atâţia oameni în dimineaţa aceea. Copilul strângea cât putea cu degeţelele mâna unchiului său şi privea în jur cu teamă. Ceva nu era în regulă cu toţi oamenii ăia necunoscuţi ce se loveau de tine şi te-ar fi călcat în picioare dacă nu erai atent. Au urcat în alt autobuz în care aglomeraţia era atât de mare că abia reuşea să respire. Din când în când autobuzul oprea şi oamenii îl îmbrânceau unii grăbiţi să coboare, alţii să le ia locul urcând. Într-un târziu au coborât şi ei în faţa unui bloc înalt, ce strălucea în soarele dimineţii. Ajunseseră acasă la mătuşa care-i aştepta la uşă îmbrăcată în capod de casă, bigudiuri în cap şi mâinile în şoldurişi care îi interpelă fără să-i lase să respire măcar.

–   Aţi găsit uşor blocul? Credeam că nu mai ajungeţi! Hai că ne grăbim, ne aşteaptă oamenii acolo.

–  Bună dimineaţa, cumnată! Am ajuns, da…

S-au aşezat aşa obosiţi cum erau, pe câte un scaun în bucătărie. Niciunul din ei nu îndrăznea să ridice ochii sau să zică ceva. Stăteau unul în faţa celuilalt şi băieţelul se gândea că-i e sete şi foame fără să îndrăznească să ceară nici măcar o gură de apă. Sacoşa cu merinde de acasă dispăruse în cămară. Şi îi pusese mamaie acolo pui fript, brânză tare de oaie şi ouă fierte… Ce bune ar fi fost acum, când foamea îi făcea maţele să plângă zgomotos! Acasă trebuia să-l strige de multe ori ca să-l adune de pe drumuri să-l pună la masă, acum ar fi mâncat singur tot, dacă ar fi îndrăznit să ceară.  Se simţea stingher şi străin în casa aceasta cocoţaţă la înălţime pe scările blocului.  Habar nu avea unde îl vor mai duce de data asta.

În faţa lor se ridica o clădire cenuşie cu multe geamuri şi mai multe gratii. Poarta imensă s-a închis cu zgomot surd, metalic în urma lor şi i-a făcut pe băieţi să tresară. Copilul tremura ca frunza bătută de vânt, brusc cuprins de friguri ce-i făceau dinţii să-i clănţăne. În curtea pustie nu se vedea decât beton şi garduri de sârmă. Din când în când câte o voce furioasă de adult spărgea liniştea dimineţii şi  acoperea plânsul surd al câte unui copil. La poarta lăsaseră un portar, altul îi aştepta la uşa clădirii, să-i întrebe de sănătate. I-a condus pe coridoare lungi întunecate şi reci unde paşii le răsunau trist ca-ntr-un cavou părăsit până în biroul pedagogului de serviciu. Îi aştepta. S-a uitat la băieţelul cu ochii înlăcrimaţi, l-a întors cu spatele, l-a studiat bine şi pe o parte şi pe alta, apoi a decretat:

– Am auzit că eşti cam năzdrăvan, dar o să avem noi grijă să te cuminţeşti! Aici toţi băieţii sunt cuminţi!  Mergeţi la secretariat să semnaţi actele de cedare a custodiei. Vă vor explica acolo mai multe.

Actele se semnează repede, când există determinare şi hotărâre. Fără prea multe întrebări şi pretenţii. Clipa despărţirii vine repede, pe nesimţite. Unul din pedagogi ia copilul de mână şi le spune la revedere celor doi adulţi. Micuţul strânge încă mâna unchiului său. Nu-i vine să se desprindă.

– Ia-mă înapoi, nene! Promit să fiu cuminte! Promit că nu mai fac nici o prostie, că nu mai supăr pe nimeni! Nu-mi place aici, mi-e frig şi e urât!!

Lacrimi mari se rostogoleau repede din ochişorii luminoşi şi tremurul îi cuprinsese cu totul corpul micuţ ce-şi striga cu toate fibrele disperarea.

– Neeeea Viţuuuleee!!! Nu mă lăsa aici, neneeee!! Vreau acasă la mamaie!

Adultul şi-a smuls degetele din strânsoarea mică şi umedă şi a plecat grăbit, ascunzându-şi privirea să nu se vadă lacrima ce juca sub pleoape de prea mult timp. Nu a privit înapoi. A lăsat acolo copilaşul care-şi plângea durerea şi-şi striga disperarea iar glasul micuţ avea să-i răsune în urechi zile întregi de acum înainte.

– Lasă, Viţule, că-i trece. Când nu ne mai vede se linişteşte imediat, o să vezi. Plângea aşa, să te impresioneze pe tine, atât. Lasă că nu o să păţească nimic, trebuie să se obişnuiască!

Curtea încă pustie răsună de strigăt surd.

– Ia-mă acaasăăă, neneeee, nu mă lăsaaaa!

2 comentarii

Din categoria Să fii al nimănui

Să fii al nimănui (1)

Sursă imagine: fanatik.roorfan

–      Trebuie să-l dăm la casa de copii, tată, te rog să înţelegi! Nu-i puteţi creşte pe amândoi, sunteţi bătrâni şi el e băiat! Crezi că atunci când va creşte el va mai asculta de un bătrân ca mata? O să ajungă un golan, să vă facă numai probleme! Acolo de bine de rău are şcoala asigurată, masă, un pat cald şi poate să înveţe o meserie, să aibă o pâine în mână mâine-poimâine.

–     Mă taicule, e copil şi el mă…. creşte şi el pe lângă noi, cum creşte şi soră-sa. E păcat tată, tot al nostru este!

–     Lasă, tată, că tot al nostru rămâne! În vacanţe o să vină acasă, nu o să-l lăsăm acolo! Ştii ceva? Până la urmă pe mine şi pe Viţu ne-a numit instanţa tutori. Eu nu pot să-mi las familia la Craiova şi să vin să am grijă de el aici, cu voi.  Viţu e vai de capul lui, ai văzut că l-au gonit ăia şi stă cu nevasta cu chirie. Unde să-l ia? Numai un copil îi lipseşte de pe cap! Noi decidem şi eu ştiu ce avem de făcut, m-am interesat.

–    Tu ce zici, Viţule, tată? Să-l dăm?

–     De, tată Mărine… nici eu nu ştiu cum e mai bine! Dacă ea zice că a vorbit şi a fost acolo… E mai bine pentru el să înveţe o meserie şi să fie tot timpul supravegheat, dacă condiţiile sunt bune. Ea e fata mata şi soră cu nenea, Dumnezeu să-l ierte. Trăieşte la oraş de atâta timp, ştie mai bine. Noi, vezi bine…. suntem destul de strâmtoraţi acum.

–    Dar e al nostru, măi tată… e şi el al nostru.

Ochii tuturor rămân plecaţi, doar femeia venită să rezolve treburile odată pentru totdeauna rămâne dârză şi-i priveşte pe rând în faţă pe toţi. Într-un colţ bunica plânge uşurel cu basmaua la gură. Pe ea nu o întreabă nimeni nimic, fiică-sa ştie că nu ar avea sorţi de izbândă dacă ar întreba-o. Copiii s-au strâns unul în celălalt într-un colţ, ţinându-se de mână fără să înţeleagă nimic din frământarea bătrânilor, doar presimţind că ceva rău avea să se întâmple şi să-i despartă. Intră pe rând în casă şi ceilalţi tineri ai familiei. Ochii orăşencei îi săgeată şi-i reduce la tăcere. Ei nu au nici un cuvânt de spus şi oricum nu ar avea de ce se opune. Nimeni nu-şi doreşte o bătaie de cap în plus. Toată lumea ştie că e greu să ţii în frâu un băiat şi când e al tău, dar când e al altuia. Orfanii nici nu sunt ai altuia, sunt ai nimănui.

–     Hai să-l întrebăm şi pe el, să vedem ce zice. Ia vino aici, Ninele, tată! Ia zi tu bunului, vrei să te duci la şcoală la oraş?

–    De, tataie, eu ştiu… nu prea aş vrea.

–    De ce să nu vrei, mă! Acolo e bine, ai mulţi băieţi cu care să te joci, nu o să mai fie tot timpul tataie-tău după tine, nu te pune nimeni să munceşti pe bătătură, o să poţi face ce vrei toată ziua! Vii acasă în vacanţe!

–   ….

–    Gata tată, ce mai atâta vorbă, am hotărât! Eu mă duc să-l înscriu. Îi pregăteşti bagajul şi-l aduce Viţu la mine luni seara. Mai departe am eu grijă. Nu o să las eu băiatul lui frate-meu să ajungă un golan pe străzi. Până la urmă pe hotărârea judecătorească nu sunteţi voi răspunzători pentru el, eu sunt! Şi nu-mi distrug viitorul fetelor stând să alerg după un golan de câte ori face vreo prostie acasă.

Şi a plecat cu fruntea sus, înţepată, aşa cum venise. Bătrânii au oftat cu ochii în pământ şi tăcerea s-a aşternut pentru lung timp între oamenii adunaţi în încăperea strâmtă şi întunecată. Vinul aburea încă carafa de pe masă şi făcea cu ochiul din pahare, cine să-l mai bage în seamă?

–    Lasă tată că ştie ea ce face! O să aibă grijă de el, vei vedea. Noi ce să facem cu amândoi aici? Vezi cât eşti de bolnav, dacă mori mâine-poimâine, ce face mama cu amândoi? Aşa are doar grija fetei, poate s-o crească cum trebuie, nu s-o strice frate-său şi pe ea.

În colţul lui băieţelul firav şi blond, cu privirea întrebătoare şi naivă nici nu bănuia că existenţa lui iscase o asemenea furtună în familia necăjită şi plânsă. Ca orice copil de vârsta lui umbla cu buzunarele pline de pietricele cu care trăgea după vrăbii cu praştia şi de nasturi pe care îi folosea drept monedă de schimb cu băieţii de pe uliţă, la joacă. Avea genunchii juliţi şi mâinile murdare, nasul îi curgea şi-l ştergea din când în când cu mâneca ce se asprise de atâta folosit iar picioarele goale nu-şi mai găseau locul aşteptând nerăbdătoare să-l poarte în fugă prin praful ulicioarei, după băieţii mai mari. Descoperise de curând un cuib cu oua în corcoduşul de peste drum şi voia să-l arate prietenilor. Nu îndrăznea încă să iasă şi se muta de pe un picior pe altul de parcă puţin ar fi lipsit până să-şi dea drumul pe el. Lângă el fetiţa mică şi dolofană cu privire luminoasă îi priveşte pe rând pe toţi fără le înţeleagă vorbele, simţind doar tensiunea ce plutea în aer. Acea tensiune ce-i ţinea încă pe toţi cu ochii plecaţi.

4 comentarii

Din categoria Să fii al nimănui

Ziua fatidică

ploaieNimic nu prevestea nenorocirea ce avea să schimbe destine în acea fatidică zi de 2 februarie, când iarna abia plecase şi oamenii se pregăteau cu nerăbdare să iasă la munca câmpului. Venea primăvara devreme, zăpada se topea şi curgea la vale în păraie micuţe,  soarele ardea ca-n mijloc de martie. Era sărbătoare şi la răsărit se adunau nori de furtună. Furtună în luna februarie, mai rar… În bătătura goală rufe curate se uscau la soarele primăvăratic şi muşte trezite de soarele prea cald se aşezau ameţite când pe una când pe altă albitură de pe sârmă.

Ploaia a venit fără să anunţe, întâi un strop, apoi altul şi altul, din ce în ce mai mulţi şi mai repezi, mânaţi de un vânt nervos iscat din senin. Ploua în toată legea. Vântul scutura albiturile pe sfoară de parcă voia să le smulgă să le ducă cu el. Crengile negre şi goale ale plopilor de pe lângă gard se chinuiau amarnic, sub suflarea îngheţată şi furioasă ce încerca să le rupă. Una nu a rezistat, s-a desprins de trunchi şi a zburat cu zgomot, rupând în căderea ei un cablu de curent şi azvârlindu-l cât colo, pe sârma cu rufe din bătătura pustie. În casa micuţă, oamenii se îngrămădeau pe lângă foc privind la cum  primăvara se lupta să rămână în timp ce iarna îşi cerea cu violenţă drepturile.

Tânăra mamă a ieşit în fugă, ferindu-şi ochii de săgeţile ploii, să scape rufele ude de stropii îngheţaţi, însă cum a pus mâna pe ele trupul a început să tremure necontrolat şi mâna a înţepenit strânsă pe haina udă. Cablul de curent căzut îşi cerea prima victimă. Bărbatul a venit în fugă încercând să-şi smulgă nevasta din ghearele morţii aceleia neînţelese şi violente. Doar ce se băgase curent electric în sat şi ei, oameni simpli, habar nu aveau ce efecte devastatoare poate avea joaca cu el. A pus mâna s-o tragă de acolo dar coasa arsă a avut mai multă putere şi i-a lipit în moarte ca şi în viaţă şi i-a luat pe amândoi, îmbrăţişaţi. În câteva minute totul s-a terminat.

Bătrânii priveau îngroziţi la trupurile ce nu mai mişcau sub ploaia cu gheaţă furioasă, vecinii alertaţi plângeau neputincioşi cu mâna la gură pe margine, nimeni nu ştia ce să mai facă. La un moment dat cineva a luat un par din gard şi a desfăcut violent mâna înţepenită pe sârma de rufe. Trupurile au căzut inerte, amândouă odată. Uliţa stătea înmărmurită în faţa morţii ce-şi luase neaşteptatul tain de vieţi tinere, în putere. Fulgerul căzuse peste liniştea caselor lor în zi de sărbătoare, când nimeni nu se aştepta. Primăvara debuta sub steag negru de doliu, semn rău.

Neştiinţa, o furtună iscată din senin şi o soartă potrivnică răsturnaseră într-o secundă destinul unei întregi familii. Rămâneau în urmă doi bătrâni a căror viaţă s-a frânt şi s-a lipit la loc strâmbă, luând alt făgaş în acest unic moment în care şi-au pierdut şi fiul şi nora şi doi prunci micuţi care nu înţeleg de ce mămica şi tăticu nu vor să se scoale din cutiile acelea negre în care lumea i-a culcat îmbrăcaţi în haine de sărbătoare şi rămân acolo serioşi şi ţepeni, cu mâinile pe piept, insensibili şi reci fără să le pese că ei îi strigă plângând speriaţi. Aripa morţii pluteşte deasupra casei încă în construcţie pe care tatăl o ridica pentru ei. Nimic nu va mai fi aşa cum şi-au visat cei doi tineri. De acum norii negri adunaţi deasupra familiei tinere se vor risipi târziu, peste ani şi vor apăsa cu greutatea lor destinele tuturor membrilor supravieţuitori.

Tot satul s-a adunat să petreacă pe ultimul drum pe cei doi soţi pe care moartea i-a luat atât de brusc şi violent tocmai când erau convinşi că viaţa este cu adevărat frumoasă şi merită trăită din plin.  Cât de grea poate fi plecarea asta intempestivă  pentru doi părinţi tineri ce lasă în urmă copilaşi prea cruzi şi prea mici să se poată descurca singuri, numai sufletele lor puteau ştii. Cerul nu a vrut să plângă mai mult pentru ei, a ridicat soarele sus pe cer, să încălzească ochii celor rămaşi, de parcă nimic rău nu s-ar fi întâmplat. I-a petrecut aşa, cu alai strălucitor, două cruci cu litere proaspăt săpate în lemnul încă verde, preot cântând de despărţire, fum de tămâie şi goarne ce boceau sfâşietor până când pământul ud şi negru a căzut greu, cu zgomot surd peste sicriele proaspete unite în moarte.

La ei nu a existat „până când moartea ne va despărţi”. Dragostea a răzbit peste timp şi spaţiu şi a convins-o pe neînduplecata cu coasa să-i secere împreună şi să-i păstreze aşa, îmbrăţişaţi pentru eternitate.  Pe seară, după ce toţi s-au întors tăcuţi pe la casele lor calde, iarna s-a întors furioasă să acopere cu pătura ei albă toată durerea pământului. Doar durerea căsuţei a rămas în sufletele locuitorilor ei ce nu se mai încălzeau la nici un foc.

Ochii nu se usucă atunci când copilaşii plâng strigându-şi mama să le dea de mâncare. Lacrimile sapă albii adânci pe obraji veştejiţi înainte de vreme, se adună în barbă şi udă pământul ce le suge nerăbdător  pe toate, ca şi cum nu ar mai avea saţ. Umerii se apleacă sub povara durerii şi ochii uită să mai privească cerul. Pentru ce l-ar privi dacă el nu a lăsat să treacă de bariera lui de nori rugăciunile părinţilor pentru copii şi ale bunicilor pentru nepoţi? Cum să te mai rogi când Dumnezeu s-a dovedit atât de crud cu toţi cei pe care îi iubeşti?

2 comentarii

Din categoria Să fii al nimănui