Arhive pe categorii: Uncategorized

Notă

Bună dimineaţa, dragii mei şi vechi şi noi. Văd o avalanşă de abonări în ultimul timp şi trebuie să revin asupra ultimului meu articol.

Nu mai postez pe acest blog, a rămas în viaţă datorită articolelor pe care le am deja aici şi pe care n-am reuşit să le salvez.

Dacă vă place ce-am scris şi vi se pare că merit să citiţi în continuare aberaţiile mele, vă invit pe toţi pe noul meu blog, https://aripifarazbor.wordpress.com.

Vă mulţumesc pentru interesul acordat şi vă aştept cu drag acolo unde, printre picături, reuşesc să mai zic câte ceva.

Lucia

2 comentarii

Din categoria Uncategorized

Sfârşit de drum

Dragii mei, orice lucru în lumea asta are un început şi-un sfârşit. Pentru acest blog a venit vremea sfârşitului. Nu mai există nici omul, nici raţiunea care au dus la înfiinţarea lui. Eu mă mut în altă casă, departe de ochi răi ce-au stat prea mult în preajma mea. Şi poveştile vor fi un pic diferite, încerc să le fac publicabile.

O să vă adaug eu pe fiecare în blogroll. De vreţi să mă citiţi în continuare, mă adăugaţi la rândul vostru. De nu, nu. O să mă cunoaşteţi după zbor, după aripi. Cu prietenul „fosile”  am dat deja mâna de nou început.

Vă mulţumesc că mi-aţi stat alături atâta timp, într-o perioadă destul de dificilă din viaţa mea. Nu voi şterge ce-i aici, va rămâne mărturie a ceea ce-am fost, ce-am trăit, ce-am iubit şi poate că, din când în când, câte o frântură din trăirile mele va mai ateriza pe aici. În limita timpului disponibil.  Vă îmbrăţişez cu drag pe toţi şi vă aştept în noua mea casă.

20 comentarii

Din categoria Uncategorized

Pentru mâine, pentru mame, pentru noi

N-am mai trecut de mult prin sat şi-mi spune
Un om ce de pe-acasă a venit
Cum c-a-nflorit la noi mălinul
Si c-ai albit, mămucă, ai albit.

Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă.
Eu nu ştiu cum să cred atâtea veşti,
Când din scrisori eu văd precum matale
Din zi în zi mereu întinereşti.”

Nicolae Labiş, Mama

Sursă: Pentru mâine, pentru mame, pentru noi

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Îmi plouă

Îmi plouă uneori.
Picurii cad pe rând
sâcâitori şi reci.
În jurul meu se-adună bălţi
întinse, cenuşii.
E trist,
şi-i lacrimă ce doare.
E oboseală veche
peste bătaie de inimă
furată.
Cât o clipire,
cât o aripă de colibri
în zbor.
Mi-e frig.
Mi-ascund privirea
şi mi se face dor.
De ploaie pe mare.
De dulce şi sărat amestecate
peste amar adânc.
Dor de petală albă,
plânsă.
De bradul din munte
sub stropii de cer.
Dor de munte
sub ceaţă.
Dor de-o inimă-n palmă.
Aş vrea să înţeleg
şi să nu mai doară.
Când inima bate
în palmă,
mintea
de ce nu adoarme? 

11811446_718346614958644_7300993154423547565_n

9 comentarii

Din categoria Frânturi de gând- poezie, Uncategorized

Aniversare

WordPressul m-a anunţat că am devenit domnişorică. Tocmai ce-am împlinit cinci ani de când m-am născut în el. Hmm, rotund, nu?
Acum cinci ani habar n-aveam la ce foloseşte un blog. Dar ce vorbesc eu aici? Sincer, acum cinci ani habar nu mai ştiam să scriu. Nu mai ştiam aproape nimic din regulile gramaticale, făceam greşeli de neconceput pentru vârsta mea. Încă mai fac, încă mai învăţ, mă mai corectez, mă mai enervez când constat cât de proastă pot fi.  Atunci aveam doar mult prea multă durere adunată în mine şi trebuia să mai lepăd din ea, ca să pot merge mai departe şi să pot aduna alta. C-a tot venit în valuri durerea asta peste mine, fi-r-ar să fie.
La început nu eram decât eu cu mine şi nu prea conta, apoi au început să apară oameni şi am început să învăţ, să încerc să nu mă fac, chiar aşa de tot, de râs. Cu timpul, durerea revărsată pe aici a devenit apăsătoare şi pentru cei ce-mi călcau pragul. Şi-am învăţat încet-încet s-o acopăr, s-o îmbrac cumva, să-i dau altă formă, mai uşoară. Am pus-o pe bucăţi mici, să rămână abia simţită, precum gustul amar al cafelei după ce-o bei. Nu-l simţi chiar imediat, rămâi cu el pe limbă abia după ce-ai înghiţit.  Şi tot grea a rămas durerea mea. Tuturor grea. Am închis-o până la urmă în mine. Am tot îndesat-o şi chiar pot spune că am devenit specialistă în vidat saci întregi cu durere pentru a păstra spaţiu şi pentru alta. Sper doar să nu mă trezesc ca anul trecut cu una prea mare, care să mă sufoce. Hmmm
A trebuit să umplu spaţiul cu ceva şi m-am apucat de spus poveşti. Poveştile mele plac, habar n-am de ce. Poate pentru că le spun aşa, în felul meu, poate că-s pline de viaţă şi de ţărani, poate pentru că-s povestite de parcă ţi le-ar spune tot satul, cum frumos mi-a zis cineva de curând. M-a pus pe gânduri, mai ales că toţi mă împing de la spate să le adun şi să le public. Cum n-aş vrea să îngroş rândul scriitorilor de duzină ce-au invadat la propriu piaţa, m-am abţinut de la asemenea acţiuni. Şi totuşi, dacă… Şi uite aşa mi s-a înfipt în creier un gând. E înfipt bine, vă asigur, doar că, sunt conştientă că dacă ai un blog pe care scrii diverse prostioare care plac, nu eşti neapărat şi scriitor. Aşa că m-am hotărât să învăţ şi de când m-am hotărât mi-am dat seama cât de proastă sunt şi nu mai pot scrie nimic. Hmmm
Anul trecut eram aşa cum scriam anul trecut în prima marţi din martie. Anul ăsta sunt mai ocupată şi puţin mai obosită. Am mai albit (mă şi mir că se mai poate) am mai îmbătrânit, am mai adunat zile ce nu or să se mai întoarcă, lacrimi, lovituri, am mai încercat să acopăr răni, am mai pus câte un lacăt, am mai dat jos altele. A mai trecut o babă a mea, la fel de frumoasă. Şi vremea e tot prea caldă pentru luna martie, a înflorit magnolia şi tămâioara şi zambilele, narcisele. Toate-s pe repede înainte de parcă nici timpul nu mai are răbdare să ne lase să ne bucurăm de primăvară. Au mai plecat oameni din viaţa mea, au mai intrat alţii. Buni, calzi, blânzi, proaspeţi. Mi-s dragi. Mi-e dor de prieteni vechi ce-au dispărut inexplicabil, copleşiţi de zilele lor ce trec fără să se mai întoarcă şi de-o viaţă din ce în ce mai grea.

La mulţi ani, dragii mei! O primăvară frumoasă să aveţi şi soarele să nu vă părăsească viaţa (anotimpul poate să-l mai părăsească din când în când, că e nevoie şi de ploi).

IMG_1315

 

18 comentarii

Din categoria Confesiuni, Uncategorized

De 1 Martie

E 1 Martie. Vă doresc tuturor o primăvară frumoasă, caldă şi însorită, cu bucurii şi fericire. Să vă dea Dumnezeu doar soare pe drumul vostru! Şi pentru că azi e ziua mărţişorului şi aici spaţiul e de aşa natură, că nu pot oferi mare lucru, vă ofer un mărţişor muzical inedit. Am pus în el tot sufletul meu, aşa peticit cum este el. Să vă fie cu căldură pe interior!

Sursă: De 1 Martie

5 comentarii

Din categoria Uncategorized

Ţi-am scris

Ţi-am scris pe-o frunză de stejar.
Am surprins-o aurită,
uitată în copac de astă-toamnă.
Ea, cu-n oftat
s-a sfărâmat
sub greutatea cuvintelor
ce-au năpădit-o amar.
Am căutat apoi un copac
cu flori albe şi-am scrijelit
pe ele cuvintele ce ard.
El, supărat,
şi-a lepădat petalele, fărâme,
în palma mea.
M-a apostrofat nervos
cu crengile-i albe bătute de vânt:
„hei, femeie cu ochi de păcat,
tu crezi că vorbele nu dor ?
ai între ele rubine cu muchii ascuţite,
smaralde cu picături sărate de mare,
perle rotunde de fildeş strălucitor.
Adună-le grămadă şi fă-ţi din ele colier!
Poartă-le la gât pe alei albe,
de lună,
de vrei să afle lumea de visele tale!”
Le-am adunat piatră cu piatră,
silabă cu silabă,
le-am împletit în colier
şi mi le-am agăţat la gât.
Sunt aşa grele că paşii mi se împleticesc.
Le-am desfăcut atunci
şi am pus  în fiecare câte un vis.
Ţi le-am trimis pe rând să-mi scrijeleşti cu ele
toate visele pe pereţii lumii,
spre luare aminte.
Din două perle-am făcut cercei.
Am închis în ei
două fărâme de gând şi i-am prins în urechi.
Îi port acum, cu mine, pretutindeni.
De-a dreapta gândul meu
tânjeşte după tine,
de-a stânga gândul tău
scrijeleşte pereţi rătăcind după mine.
Fotografie-0696

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Renaştere

Am de ceva timp un vis. La început a fost aşa, în ceaţă. Se făcea că umblu, că vreau să găsesc, că-mi doresc, că-mi trebuie un strop de viaţă. Îl căutam de ceva timp în nopţi întregi în care insomnia-mi bântuia viaţa şi mă ţinea cu ochii pe pereţi şi gândul plecat aiurea în trecutul în care mi-am împrăştiat cenuşa din care-am tot renăscut, de fiecare dată alta, uneori mai goală, alteori mai incompletă. Esenţă de mine de fiecare dată. Insomnia mă bântuie, încă.

La ultima ardere am crezut că totul s-a sfârşit şi nu o să mai reuşesc să mă adun niciodată din zarea în care mi-am aruncat cenuşa. Prea mă împrăştiasem cu tot crivăţul ce-mi pătrunsese adânc în fibră. Mi-am strâns în braţe rămăşiţele căzute pe pământ şi-am plâns aşa, făcută bucăţi, în dimineţi în care soarele nu-mi mai putea lumina în suflet, nici ploaia înveseli verdele din ochi. Pentru că vezi, nu mai eram în stare să mă ridic de-acolo, din noroi, nu mai ştiam cu ce lega resturile, nu mai aveam cu ce-mi pansa rănile şi sângele-a tot curs iar pământul l-a supt pe tot, lăsându-mă seacă.

Mi-am scos atunci la mezat restul de suflet rămas. Aveam nevoie de-o piatră, s-o pun în loc, s-o aşez temelie pentru cetatea ce va fi fost să devin. O piatră grea şi rece, să ţină zidurile în picioare în faţa oricărei furtuni. Am luat o pauză şi-am şezut de vorbă cu marea în primăvara aceea ce-o împodobise aşa frumos cu maci şi floare de salcâm. Ea m-a ascultat senină şi-a plâns cu mine, şi-a înjurat cu valul înspumat, s-a revoltat, m-a primit, mi-a pus sare pe răni şi le-a închis, a trimis stropi, mi-a şters lacrima de pe obraz şi-a luat-o cu ea, în adânc. Mi-a trimis în schimb strălucirea unui răsărit liniştit, ireal, promiţându-mi viaţă. Am oftat, mi-am luat cicatricea şi-am plecat să termin de ridicat ziduri. Îmi dăduse piatra ţărmului pe care-şi spăla, furioasă, valul.

O vreme am zidit şi-am învăţat să mă ridic singură, ca stânca ce iese din apă în serile liniştite de vară, când până şi valul oboseşte. Mă împietrisem şi credeam că-mi e bine. Nici n-am mai vrut să caut, să-mi adun cenuşa sufletului rămasă plutind nesigură pe aripi de vânt prin lume. Nu mai aveam nevoie, mă reîncarnasem aşa, fără bucăţile acelea care să mă facă să vibrez.

Până când, într-o zi cenuşie şi nervoasă, mi-a bătut la poartă şi-a spus simplu „Ecce homo!” iar eu am tresărit. Purta în palme cenuşa sufletului meu. Am trântit iute poarta, am încuiat şi-am aşteptat ghemuită cu genunchii la gură şi inima bătând nebuneşte, dincolo de ea. Aşteptam să plece. I-am strigat „du-te omule, habar n-ai ce vorbeşti şi unde ai ajuns! fugi, nefericitule!”. Lacrima, înviată, şoptea ”fugi, inconştientule, cât mai poţi, nu-ţi bate joc de viaţa ta, de viaţa mea, de destin, fugi şi lasă-mi piatra la locul ei, n-o clătina, eu nu vreau să mai visez!”.

El s-a aşezat liniştit şi-a turnat viaţă pe piatra mea. Nici n-a luat în seamă strigătul mut, şoapta lacrimii i s-a părut o glumă. Şi-a rămas. În nopţile cu insomnie mi-a trimis o stea care să mă vegheze. Deschid ochii şi-o văd acolo, agăţată jucăuş de-un colţ de zid sau legănându-se pe-o creangă înaltă de tei. Îmi zâmbeşte şi-mi spune că visul nu-i totdeauna coşmar. Eu tresar şi mă tem. Ea-şi soarbe tacticos cafeaua şi râde de mine. „Fraiero!”, îmi spune. „Habar n-ai tu că oamenii nu-şi scriu singuri destinele! E nevoie de doi ca pana să lase urme, nu de unul singur! Ridică-te şi umblă!”

Se face ziuă, soarele înroşeşte zarea şi eu îmi fac curaj să mă ridic. Îmi tremură genunchii, sunt moi. Îmi tremură inima, doare. Îmi tremură mâinile, le privesc uimită. Mă uit la cheia veche din broască, îmi apropii degetele tremurânde şi-nvârt. Poarta plânge când o deschid. Dincolo de ea, pe piatra temeliei mele, şade un om. Zâmbeşte şi-mi spune poveşti despre oameni de aur cald ce se găsesc oriunde-ar fi, pentru c-au fost cândva modelaţi unul pentru celălalt. Două jumătăţi ale unui întreg perfect rotund. Uniţi, mână în mână, sunt cea mai strălucitoare sferă. Doi oameni. Încep s-adun cenuşă de pe aripi de vânt. Ea se aşează firesc şi simplu la locul ei şi locul străluceşte. O mână caldă îmi veghează, atent, renaşterea. Pe ţărmul sufletului meu înfloresc macii.

Dimineaţă albastră- lucista.wordpress.com

Dimineaţă albastră- lucista.wordpress.com

4 comentarii

Din categoria Confesiuni, Uncategorized

Crochiu

Un pas
lângă alt pas
fac drumul.
Un umăr
lângă alt umăr
fac putere.
Un gând
lângă alt gând
nasc bunătate.
O rază
cu o rază
fac un răsărit.
O lacrimă
cu o altă lacrimă
dau un curcubeu.
Un zâmbet
lângă alt zâmbet
luminează.
O bătaie de inimă
lângă altă bătaie de inimă
leagă o prietenie.
O privire
lângă altă privire
ating un orizont.
Un suflet
lângă alt suflet
se contopesc
şi nasc o iubire.

2 comentarii

Ianuarie 29, 2016 · 1:28 pm

Pact la miezul nopţii

A venit tiptil
lângă patul meu.
M-a întrebat „dormi?”
Am tăcut.
Nu dormeam,
mi-era groază de
eternitatea ei.

Te prefaci!
mi-a zis rânjind.
He, he!
Ai impresia
că nu ştiu citi
în suflete?
Ti-e teamă, te simt!
De viaţa ce te omoară
încet,
secundă cu secundă,
nu-ţi e teamă!
Biinee! Te las.

O să vin să te iau când
mă vei implora.
Până atunci o să mori
lent,
gând cu gând,
imagine cu imagine,
cuvânt cu cuvânt.
Când vei uita
să vorbeşti, o să vin
să te eliberez
de chin.

Am întins mâna
şi-am parafat
contractul.
Mâna mea stângă,
caldă,
a atins mâna ei stângă,
rigidă.
Mâna cu inima.

A venit lângă patul meu
şi am făcut un pact
cu Moartea.
Ea a plecat,
eu mor încet
secundă cu secundă,
gând cu gând,
cuvânt cu cuvânt.

Am deschis ochii
dis-de-dimineaţă,
am privit zorile
şi m-am bucurat.
Mi-am privit apoi
stânga
şi am oftat.
Mă doare pactul
încheiat
la ceas târziu
în noapte.
pinky-pact

3 comentarii

Din categoria Frânturi de gând- poezie, Uncategorized

Ninge

20160117_145934Ninge alb
peste visele mele.
Ele-şi ascund
aripile îngheţate-n
omăt.
Ninge pufos
peste nopţi vechi
de iubire.
Gurile noastre
se caută flămânde
printre fulgii
ce nu se mai topesc,
pe rând,
sub flacăra lor
de fragă.
Ninge amar
peste inima mea.
Ea tresare scurt
sub degete ude
de dor.
Ninge ca-n basm
peste viaţa mea.
Sub pleoapele reci
iarba
doarme-aşteptând
o iluzorie
primăvară
ce-ar putea,
într-o ilogică
secundă,
s-o înverzească
din nou,
surâzând.

11 comentarii

Ianuarie 17, 2016 · 9:42 pm

Bileţelul buclucaş

Azi din amintiri cu zâmbet, că e prea ploaie şi prea urât.

Aripi străvezii

De când mă ştiu am avut o slăbiciune pentru dulciuri. Când plecau ai mei la câte o nuntă, rămâneam acasă să am grijă de frate-meu şi să fiu cuminte, doar cu gândul la răsplata pe care mi-o promiteau la întoarcerea acasă: un pachet mare de prăjituri.

Golea biata mama două-trei farfurii cu cozonac, fursecuri şi tot felul de bunătăţi de pe masă şi nu îndrăznea să se întoarcă la mine cu mâna goală! La 3-4 dimineaţa, când ajungeau, trebuia să intre la noi în cameră şi să-mi aducă prăjiturile pe care le mâncam atunci, în crucea nopţii, să nu cumva să risc să rămân fără ele până dimineaţa.

Cum făceam rost de un leu, cum alergam la cofetărie să-mi iau eugenii, biscuiţi cu cremă, pufarine, bomboane trase în cacao, violetă, amandină sau cine ştie ce bunătăţi îmi făceau cu ochiul. Ajunsese tanti Jeni, cofetăreasa, să mă cunoască precum pe un…

Vezi articol original 1.193 de cuvinte mai mult

2 comentarii

Din categoria Uncategorized

Noi cei de acum

„- Aşa se va întâmpla? Vom ajunge ca părinţii noştri?
– Nu, eu nu vreau! Niciodată!
– Ba da. Asta se întâmplă pur şi simplu.
– Cum?
– Când creşti îţi moare sufletul!”

Sunt replici dintr-un film. Uneori până şi scenariştii strecoară nişte adevăruri dure printre nimicurile puse în gura protagoniştilor.
Ce-am învăţat zilele astea?
– Că putem doborî munţi dacă suntem suficient de revoltaţi. Dar pentru asta trebuie să moară ai noştri. Mulţi.
– Că am ajuns unde suntem pentru că nu ne putem asuma răspunderi. Avem aşteptări. Totdeauna de la alţii.
– Că am crescut copii deştepţi. Sunt buni, în stare să înveţe orice îşi pun în cap, în stare să-şi clădească orice carieră vor şi să se unească din când în când, când drepturile le sunt încălcate. Dar nu i-am învăţat să fie un colectiv, o forţă. I-am învăţat să fie individualişti, exclusivişti, să-i privească pe cei ce nu-s ca ei cu suspiciune. I-am învăţat că-s unici, cei mai buni, cei mai dotaţi, cei mai frumoşi, i-am pus să-şi repete asta de câte ori au avut un eşec şi şi-au însuşit atât de bine lecţia, că nu sunt în stare să vadă că şi ăla mai ponosit, mai bădăran, mai din topor are părţile lui bune. Nu i-am învăţat să-i accepte pe ceilalţi cu toate ale lor, că o societate are nevoie şi de muncitori, zugravi, constructori, pălmaşi, ţărani, nu doar de ochelarişti ce stau în spatele unui monitor, la un birou într-o multinaţională.
– Că vrem schimbare, dar nu ştim foarte clar cum să fie acea schimbare.
– Că avem idei, dar aşteptăm să le pună alţii în practică.
– Că avem nevoie de lider tocmai pentru că au dispărut punţile dintre noi, nu mai ştim să comunicăm unul cu celălalt, să ne ascultăm unul pe altul.
– Că ne ghidăm după simpatii şi cunoştinţe. Încă nu ne-am debarasat de tare vechi printre care şi aceea de a considera că dacă noi suntem cei mai buni (doar ne spunem asta în oglindă în fiecare zi, nu?) şi cei care intră la un moment dat în cercul nostru exclusivist de prieteni se situează implicit deasupra întregii lumi şi judecăţi şi împreună trebuie să privim la alţii ca la nişte lăcuste rătăcite-n deşert.
– Că haina şi funcţia încă îl fac pe om.
– Că e mai uşor să cârcoteşti fără să te implici. Iar când o faci trebuie să ai neapărat sprijinul cuiva, să fii imaginea unui ONG sponsorizat, eventual. Trebuie să ai drept proptă tot felul de atribuţiuni din astea cu nume sofisticate, din care nimeni nu înţelege nimic.
– Că într-un fel se vede lumea din haine de lucru mânjite şi altfel din costume de firmă. Iar atunci când îmbraci costumul de firmă trebuie neapărat să priveşti de sus, că nu oricine poate ce poţi tu.
– Că ne pasă mai mult de diplome decât de ceea ce e în stare fiecare să facă. Judecăm după cartoane, nu după creier.
– Că Anton Pann n-a murit. Doar se reinventează în fiecare zi.
– Că ne pierdem interesul repede.
– Că nu putem suporta ca altcineva să ne spună ce să facem. Ştim noi cel mai bine, dar să facă ei, ceilalţi.
– Că toţi suntem vorbitori, niciunul ascultător.
– Putem empatiza cu un demnitar în cazul unei tragedii, nu cu cei care încearcă din răsputeri să elimine efectele tragediei cu pierderi minime.
– Că judecăm omul după aspect şi prestanţă, nu după faptele lui. Nu-i vedem neputinţa, nici autosuficienţa dincolo de frazele sforăitoare.
– Că avem nevoie de actori, deşi cerem tehnocraţi.
– Că nu avem viziune la nivel macro, ci doar la nivel personal.
– Că niciiunul din cei ce-ar putea face nu se implică, iar dacă se implică eşuează lamentabil pentru că nu-i sigur pe el şi pe ceea ce ştie. Ne lăsăm încălecaţi de toţi incompetenţii a căror unică armă e acea siguranţă mincinoasă.
– Că încă trebuie să moară capra vecinului, pentru a aveam noi siguranţa că a noastră-i cea mai grasă, frumoasă, cornută, lăptoasă.
-Că nu putem privi în ansamblu societatea, ci doar prin prisma interesului nostru mărunt şi meschin. E bun ăla că ne-a crescut salariu, că ne-a promis pensie mărită, că ne-a dat. Mie, ţie, nouă. Nu tuturor. Ceilalţi nu contează.
– Că încă nu am învăţat exerciţiul democraţiei. Ne e teamă să-l ducem la capăt, doar în încercăm aşa, cu vârful piciorului, ca pe o apă rece în prag de vară. Suntem în dubiu: să intrăm, să nu intrăm? Dacă răcim şi ne e rău după aceea?
– Că încă nu realizăm că o ţară care nu produce nu are cum sta în picioare, nu se poate susţine. Îi credităm pe cei care ne promit salarii şi facilităţi, fără să ne întrebăm de unde naiba vin banii ăia şi mâine şi poimâine şi peste un an, doi, trei. Suntem oamenii momentului, ai lui azi. Mâine om vedea. Nu ne dăm seama că acest „om vedea” e perdant.
– Că încă avem nevoie de oameni care să ne spună cum e bine să facem, chiar dacă nu punem în practică.
– Ne luăm ce cei ce au, cerându-le să-şi doneze veniturile pentru că noi nu avem. Nu avem spitale, nu avem şcoli, nu avem infrastructură. După 26 de ani nu mai avem nici ce-am avut. Dar nu vedem că în aceşti 26 de ani procente serioase din PIB s-au alocat tocmai acelor instituţii care azi nu ne mai pot oferi nimic. Că virăm lunar cotizaţii grase la sănătate, iar spitalele sunt focare de infecţie şi au dotări vechi de 40 de ani. În plus faţă de atunci au gândaci şi viruşi rezistenţi la antibiotice. În schimb sediile în care îşi desfăşoară activitatea administratorii banilor noştri se învârt după soare, că ei îşi schimbă maşinile ca pe şosete, că îşi angajează în posturi cheie amante, neamuri, prieteni pe cu totul alte criterii decât cele de competenţă, că o armată de funcţionari trebuie să ţină în spate o mână de şefi veşnic nesătui, iar cei care se ocupă cu adevărat de sănătatea noastră trebuie să se mulţumească cu un mediu de lucru infect, dotare puţină, să ne ceară să venim cu medicamentele în geantă, salariul în plic şi eventual patul de acasă.
– Vedem că avem şcoli care funcţionează ilegal pentru că-s atât de dărăpănate şi nesigure, dar nu vedem sediile inspectoratelor, ale Direcţiilor pentru protecţia copilului, ale tuturor direcţiilor din sistem. Nu vedem că în fiecare an cotizăm la fondul clasei şi fondul şcolii doar ca învăţătoarea să mai schimbe şi anul ăsta perdelele şi draperiile şi feţele de masă de pe băncile jerpelite. Închidem ochii la abuzurile la care sunt supuşi copiii noştri, dar nu suntem în stare să ne adunăm unul cu altul să luăm un sac de glet, o găleată de vopsea, o mână de cuie şi.un ciocan să facem ca spaţiul în care ne învaţă copiii să fie unul prietenos. Alegem să tăcem şi să nu vedem mizeria de la toalete, în loc să-l luăm de guler pe administratorul şcolii care bagă banii de materiale în buzunar, nu în curăţenia spaţiului pe care-l administrează pe banii noştri.
– Vrem ca ceilalţi să se schimbe, dar nu acceptăm că primii cu care trebuie să începem suntem noi.
Aş mai continua, dar mă întind mult prea mult şi mai am şi altceva de făcut. O zi bună să aveţi şi fiţi înţelepţi! Începeţi critica cu voi înşivă!

12 comentarii

Noiembrie 9, 2015 · 1:25 pm

Uuu Gheorghe

  • Hai, la masă, Uuuu, că după aia vreau să mergem să luăm iarbă pentru porci. Am văzut eu în porumbi o postaţă bună cu o graşiţă de mai mare dragul.
  • Mergem, taică, de ce să nu mergem!

  • Hai să mâncăm întâi, că am leşinat de foame.

S-au aşezat la masă oamenii. Erau flămânzi şi obosiţi de la curăţat curtea porcilor. Da, la ei, porcii nu creşteau închişi în coteţ, aveau propria lor curte, mare, încăpătoare, să nu cumva să se streseze. Asta când nu umblau de bezmetici prin toată bătătura, până ajungeau să-şi facă nevoile lângă gardul ce-i despărţea de bucătăria de vară. Când aveau purcei stăteau separaţi, să nu se bată şi să nu-şi calce scroafele una alteia purceluşii rozalii.

  • Ahaha! Vrei nişte ardei iute, Uuuu?
  • Nu mai vreau taică! Nu mai pun gura cât oi trăi!

  • Păi nu ziceai că mănânci iute, mă?

  • Mănânc şi eu ca omul, nu foc de-la de-a adus cuscru’ de la el! Eu l-am crezut când mi-a zis că e puţin iute şi era să mor. De-atunci nu mai pun gura pe ardei, orice-ar fi!

  • Ia mă de ăsta, de-al nostru, că nu e iute! Merge la ciorbă!

  • Bietul Gheorghe al lui Soare… Se înecase cu ardei iute la nunta noastră, de era să facă satul  şi-o înmormântare după nuntă.

    La nuntă, ca la nuntă. Lume multă, agitaţie, treabă pe măsură. A venit şi timpul mesei şi toată lumea s-a aşezat flămândă pe lângă oala cu ciorbă de potroace. Tata, oltean până-n măduva oaselor, venise cu ardeiul lui de acasă. Că la el iuţeala era a doua natură. Şi-n mâncare şi-n fire. Şi nu orice ardei îi satisfăcea nevoia de usturime. A pus şi pe masa asta o mână bună. Vreo zece ardei roşii, strălucitori, iuţi ca focul. Gheorghe se uita cu jind cum omul ăsta subţire ca un ţâr muşcă cu poftă din ardeiul parfumat. Şi i-a lăsat gura apă.

    • Dă-mi, mă, cuscrule şi mie un ardei. E iute?
  • Nu e cine ştie ce, aşa puţin! Io îţi dau, dacă vrei, da’ să nu mă înjuri după aia! Şi-i întinde un ardei subţire şi proaspăt ce abia aştepta muşcătura.

  • Gheorghe, de bună credinţă, îl ia şi muşcă cu sete. Măăă, săracul Gheorghe! Odată s-a roşit, ochii i-au ieşit din orbite, a deschis larg gura, să poată trage aer, că nu-i mai ajungea deloc în plămâni şi lacrimile au început să-i picure grăbite în farfurie.

    • Îîîuuuu! Ce făcuşi, Viţule, fi-ţ-ar chelea a naiba să-ţi fie ţie! Îl omorâşi! a strigat speriată mama, sărind să-i dea omului repede ulciorul cu apă rece, să-şi ostoiască focul. Ia, nea Gheorghe, ia repede o gură de apă şi-nghite! Şi respiră odată că mori! Olele, moare omul la masă, mă! Deschideţi uşa, faceţi-i vânt!
  • Mă, Gheorghe, fi-ţar făcutu’ al dracu’ de om prost, ce făcuşi, mă?, a sărit revoltat şi socru-meu! Cin’ te pusă mă, dobitocule să iei ardei, tu eşti de mâncat iuţeală. mă? Ai, mă Gheorghe, toată ziua te vaiţi de stomac şi te găsiţi acu’ să faci pe viteazu’, să-mi strici nunta copilului! Dă-te mă, dracu’ de prost! Ieşi afară la aer odată şi să nu te prind că mori că te strâng de gât, auzi?!

  • Sărmanul Gheorghe, lăcrima în continuare, pământiu la faţă, că roşul devenise vânăt şi acum căpătase deja o tentă cenuşie.

    • Săriţi, mă, că moare omul aci!, s-a trezit şi soacră-mea de lângă plită. A luat un pahar cu apă şi fleosc, i l-a deşertat direct în ochi omului. Fii’alimănitului tu Gheorghe, că prost mai eşti, mă! De trei zile ne auzi că vorbim cât de iute mănâncă cuscru, vezi bine că nimeni nu a îndrăznit să se atingă de ardeii lui şi te găsişi tocmai tu să de dai mare acu’! Bă, da cine poate fi mai prost ca tine?

    S-a dus naiba liniştea mesei. Doar tata, zâmbind tacticos, în colţul gurii, din buzele-i subţiri, repeta cu prefăcută supărare:

    • Na, el m-a întrebat, eu i-am răspus. I-am spus că e puţin iute, da’ eu ştiu cât de iute mănâncă el? Pentru mine e puţin iute, na! şi mai muşca încă o dată ostentativ din ardeiul căruia i se vedeau deja seminţele. Cu tot cu seminţe-l mânca şi nu se clintea nici măcar un muşchi pe faţa lui. Iote! Abia acu’ îl simt un pic iute. Ce să-i fac? Io i-am spus! Dacă ştia că nu poate, să nu fi cerut! A cerut, io i-am dat. Doar nu era să-l las să mă creadă vreun zgârcit care nu vrea să împartă cu el o bucătură. I-am dat. Ce vină am io? Nu ceruşi tu, mă Gheorghe? Nu ceruşi tu? Nu-ţi spusăi io că e iute? Tu de ce ceri dacă ştii că nu mănânci iute?
  • Oleo, fi-r-aş al dracului, cuscre! Da’ cine crezu că e aşa iute de-ţi ia răsuflarea? Crezui şi io că e puţin iute, cum zâseşi matale şi mi se lăsă, că prea muşcai cu poftă din el! Muşcai şi io, ce să fac, reuşeşte Gheorghe să articuleze într-un final, printre lacrimi.

  • Să-ţi fie învăţătură de minte, fi-ţ-ar capu’ al dracu’ de prost! Păi tu te pui cu cuscru, mă? Nu mă pui io şi te găsişi tu! Ia dracu şi mănâncă aclolo, că se răcii ciorba din cauza ta! Când să ne simţim şi noi bine, te găsişi tu să ne strici masa! Să nu te mai prind că mai pui gura, că te spui lu’ Lenuţa şi nu mai mănânci cald o lună, auzi!

  • Nu-mi mai trebuie cât oi trăi, fi-r-aş al dracu’! Cât oi trăi, nu-mi mai trebuie! Cuscru ăsta nu e om, e drac! Altfel n-ar putea mânca iuţeala aia!

  • Tata rânjea în barbă, Gheorghe lăcrima, socru-meu râdea de prostia lui şi în final am reuşit să terminăm şi de mâncat. S-a şi ţinut de cuvânt Gheorghe. Nu a mai pus niciodată iute pe limbă, se speriase rău, săracul, când a fost cât pe ce să dea mâna cu moartea.

    Gras, cu-n cap mare şi blond, cam molâu, Gheorghe era un om bun până în măduva oaselor. Pe el nu-l scoteai niciodată din ritmul lui, nu îl vedeai nervos iar când se supăra era sărbătoare pentru Aghiuţă. Noroc că nu-l ţinea mult supărarea aia, care-l posomora şi-l făcea din tăcut, mai tăcut decât pământul. Dacă se simţea jignit până în fundul sufletului lui de copil mare şi bun îl durea şi pleca capul precum un câine credincios lovit pe nedrept.

    Avea părul aspru, mâini mari, muncite, ochi albaştri , luminoşi pe care îi transmisese şi unicului lui copil, Mădălina. Era mândria vieţii lui. Frumoasă de pus în cadră şi cumiiinteee, de nu ridica ochii din pământ când vorbeai cu ea. Se simţea împlinit, avea şi el o familie şi era mândru de fata lui, ca de-o comoară. N-o fi fost el bogat, dar comoara cea mai de preţ o avea.

    Lenuţa, nevastă-sa, femeie măruntă şi veşnic nemulţumită, avea buzele subţiri ca o aţă şi o permanentă cută între sprâncenele-i înfoiate. Se certa cu soacră-sa ca la uşa cortului, ocăra pe toată lumea care o înfrunta, avea o guurăă de-o ştiau trei sate împrejur când se mânia, dar era iute şi îndemânatică la treabă. Ea ţinea toată casă şi considera că asta îi dă dreptul să se urce în capul tuturor.

    Baba era şchioapă şi neputincioasă, dar lasă că nici când era în putere nu putuse intra în voia aprigei ei nurori. La ei în casă cânta găina din revărsat de zi până în miez de noapte. Doar când venea la noi să ajute se simţea şi el mai liniştit. Nu lua plată – doar dacă voiau ei să-i dea aşa, câte ceva din prea plinul lor, primea. El nici măcar nu cerea, spre nemulţumirea muierii care nu mai contenea cicălindu-l. De asta era şi uşor de înşelat.

    Cu porecla lui ciudată se alesese de când îl strigase prima dată găgălicea mea de fată. Era mică, mică şi plângea tot timpul. Lui îi părea rău când o auzea plângând acolo în casă toată ziua… Ar fi împăcat-o el, dar nu ştia cum… Se frământa legănându-se de pe un picior pe altul şi venea la uşă, să privească în încăpere, poate, poate…

    • Hai în casă, mă nea Gheorghe! Intră şi mata un pic la ea!
  • Ba, taică… sunt murdar de la animale. Stau aci’, la uşă.

  • Păi de acolo nici nu o vezi bine! Şi nici ea nu te vede.

  • Lasă că ştie ea…

  • Avea el convingerea că pruncul ăla urlător trebuie să ştie că el e la uşă acolo şi trebuie să se liniştească. Bătea uşurel cu degetul în geam şi făcea „uuu, uuu” ca un porumbel răguşit. Auzindu-l, bebeluşul tăcea şi se concentra asupra zgomotului.  Fericit, Gheorghe continua până îl striga socru-meu în bătătură la treabă. Atunci pleca râzând cu gura până la urechi, fericit nevoie mare că a reuşit şi el să ajute fata să se liniştească. Ştia el ce ştia… ăştia nu aveau răbdare cu fata, nu erau în stare să-i facă jucării ca el. Când fetiţa se ridicase şi începuse să rupă cuvintele, lui i-a zis simplu „Uuuu” şi Uuu i-a rămas numele. Nu se supăra, îi era drag aşa cum dragă îi era şi gămălia aceea numai ochişori care râdea ori de câte ori se apropia el de geamul camerei.

    • Hai Uuu, ce facem? Ne odihnim un pic, sau plecăm de-acu’? E mult de mers până la loc.
  • Hai taică să mergem. Ne-om odihni la noapte.

  • Bine, hai să punem iapa la căruţă. Du-te şi adu-mi hamul.

  • S-au tot învârtit pe lângă căruţă. Iapa, nărăvaşă, nu prea voia să facă pe voia lor. Abia trecuse de crucea zilei şi n-avea nici un chef să tragă de căruţa aia grea pe câmp. Iar bărbatu-meu nu-i plăcea deloc, era tot timpul nervos şi se încurca în comenzi, de nu mai ştia nici ea cum să meargă. Lângă ea, un mânz de vreun an cenuşiu, cu bănuţi albi pe el, se apăra nepăsător de muşte.

    • Îl luăm şi pe ăsta cu noi, Petre?
  • Sigur că-l luăm! E mare, nană, trebuie să se înveţe şi el de-acu’ cu munca!

  • Mă, da’ tu nu vezi că îi e lene şi să respire?

  • Lasă că scapă de lene! Leagă-l colea, lângă mă-sa. Dacă fuge asta, musai să se mişte şi el!

  • Bine taică, dacă spui tu. Io n-am mai văzut aşa cal puturos de când sunt, să ştii!

  • Ei, lasă că i-o trece lui. Dacă nu-i trece îl vinde ăl bătrân, că nu l-o ţine degeaba în bătătură!

  • Adevărul e că mânzul ăsta era undeva în lumea lui de când s-a făcut. L-a fătat mă-sa pe câmp şi i-a găsit un sătean dimineaţa, nici nu apucase să-l lingă bine. L-a urcat în căruţă şi i l-a adus lui socru-meu la poartă.

    • Bă, nea Lache, vino bă la poartă! Hai că-ţi adusă-i copilul acasă!

    S-a dus Lache într-un suflet, nu înţelesese bine despre ce copil era vorba. La poartă Doina lui îl privea cu ochii ăia lăcrimoşi, din spatele căruţei şi necheza peste poartă. În căruţă, mânzul ei abia fătat încerca să se ridice şovăitor în picioare. Îi pusese numele Costică, după omul ăla de-l adusese la poartă. Îi era naş, carecum ar veni. Se întremase mânzul, crescuse frumos, dar era atât de puturos, că-i era greu până să se şi încure şi el ca un mânz obişnuit. Se născuse bătrân, se pare.

    Au înhămat ăştia iapa şi au plecat. Pe Costică l-au luat cu ei, legat lângă gâtul mă-sii să se înveţe să meargă. Cu el în dreapta însă, iapa nu voia să tragă mai deloc. Abia păşea. Să nu se streseze mânzul prea tare. Nervos, Petre o tot pleznea cu biciul, până când Gheorghe, milos, a coborât din căruţă şi i-a zis că el nu mai merge mai departe dacă mai bate iapa. Ăsta nu a mai bătut-o, vezi bine, că altfel rămânea singur la adunat buruieni de  porci.

    Târâş-grăpis au ajuns şi în lanul de porumb. Au tras căruţa în marginea locului, au desfăcut hamul iepei şi au împiedicat-o ca să nu plece, i-au tăiat câţiva coceni verzi şi i-au pus în faţă să aibă ce roade şi să fie mulţumită, iar ei au intrat prin porumb. Pe Costică  l–au lăsat liber, că oricum nu pleca el de lângă mă-sa.

    Când munceşti timpul trece repede. Au tăiat graşiţa, au cărat-o la căruţă, au mai cosit ceva şi pentru ieslea cailor de acasă, să aibă ce roade peste noapte şi s-au pregătit de plecare. Până au ieşit din câmp, Gheorghe nu s-a mai urcat pe capră, să nu-i fie iepei greu. Mergea aşa, alene după căruţă şi-l mai împungea din când în când pe Costică cu un băţ. Mânzul dădea din coadă plictisit, apărându-se ca de muşte.

    • Mă Uuu, dă-te de la coada calului că nu ştii ce-i vine, mă!
  • Cui tată, ăstuia? N-am eu grijă! Nu-l vezi cum târâie picioarele de parcă i-ar fi frică să nu se rupă ceva în el dacă păşeşte cum trebuie? Uită-te şi tu la el!

  • Mă, nană Gheorghe, lasă-l mă că nu ştii ce gândeşte animalul!

  • Gheorghe se distra nevoie mare încercând să facă mânzul să aibă altă reacţie decât datul din coadă şi nici că-i păsa cât de aproape e de copitele lui.

    • Uite mă, îi iau şi de coadă şi nu face nimic!

    Când s-a întors tânărul să se uite, Gheorghe se ţinea de coada mânzului c-o mână şi cu cealaltă îl împungea cu nuiaua.

    • Mă, nană Gheorghe….

    Şi cu atât a rămas, că nu a mai apucat să-şi termine fraza. Într-o fracţiune de secundă copitele mânzului au zburat pe lângă urechea lui Gheorghe. Ăsta avusese prezenţa de spirit să-şi tragă capul îndărăt, altfel le primea în plină figură. Aşa, doar l-au şters pe piept şi l-au trântit în praf.

    • Mă, Uuu, f***-i ceara mă-sii de treabă, eşti copil mic, mă? Nu mă rog eu de mata de atâta timp să-l laşi în pace, mă? De ce nu mă asculţi? Văzuşi acu’ de ce e în stare, văzuşi? Eşti mulţumit?

    Atât de speriat era Petre că sărise fără să ştie cum din căruţă şi gesticula fără sens, îndreptându-se îngrijorat către omul trântit la pământ. În praful drumului, Gheorghe râdea spasmodic, nevenindu-i să creadă că a scăpat ca prin urechile acului. Nici că-i păsa de nervii celuilalt.

    • Bă, tată, al dracu’ mânz! Să vezi cum ridică copita şi zvârlii cu ea pe lângă urechea mea, de parcă era ghiulea! Nici vorbă de lene, auzi? Straşnic armăsar se face, să vezi!

    3 comentarii

    Octombrie 5, 2015 · 7:29 am

    Viaţa în rezervă

    Mă întreb cum pot trăi oamenii cu inima altcuiva. Adică trăieşti ani întregi cu teama că o să mori, că o să-ţi crape inima prea mare, prea slabă sau prea înecată în grăsime şi dintrodată moare altul cu inima bună şi tocmai moartea lui îţi redă ţie şansa la o nouă viaţă! Nu te simţi ciudat după aia?

    Nu de alta, dar na, tu simţeai cumva cu inima ta bună, aia cu care venisei în dotare, acum va trebui să resetezi întreg caruselul de sentimente. S-o iei cumva de la capăt, să simţi ce-ar fi trebuit să simtă şi cel care ţi-a dat propria lui inimă spre vieţuire. Nu aşa ar fi corect? Adică, el a făcut un sacrificiu pentru tine. A plecat pe ultimul drum încredinţându-ţi ţie ce-a avut el mai de preţ, propria inimă! Poate că ar mai fi avut vise de înplinit, poate că iubea pe cineva, poate avea copii, un animal de companie, o mamă. Fiecare cu locul lui bine definit în cămăruţele alea strâmte din inimă. Cum împaci tu vechii locuitori cu ceea ce aduci cu tine? Că şi tu ai vise, şi iubiri, şi copii, şi părinţi, şi o pisică, poate şi un câine.

    Poate în inima ta încăpeau mult mai multe suflete, că de aia era aşa mare, imensă, uriaşă, de nu mai avea loc în piept şi a trebuit înlocuită! Doar nu era să ţii goală o inimă cât un palat, nu? Cu ceva trebuia s-o umpli, ce naiba! Ce faci? Cum triezi amintirile tale, să le faci loc lângă amintirile lui, cum împarţi sufletele tale ca să nu se certe cu sufletele lui?

    Ce faci? Iei o mătură şi dai afară toată mizeria care nu-i a ta? Ştergi cu buretele ca pe praf şi pui pe rafturile golite numai ce-i al tău? Ai putea face asta cu conştiinţa împăcată? Dacă mortul se supără şi-ţi bate obrazul în fiecare noapte când adormi? Ce faci? Nu mai închizi ochii, ca să nu-l mai primeşti nici pe el în visul tău? Ar putea să-ţi apară în faţă aievea! Ce, crezi că-i lucru uşor să te joci cu ce-a adunat un om în inima lui o viaţă? El te-a născut a doua oară! Îţi e a doua mamă! Ai obligaţia morală să duci cu tine şi bagajul lui, nu mai ai de ales.

    Puteai alege să mori şi tu odată cu inima ta, nu s-o lepezi ca pe o valiză defectă pe care o înlocuieşti cu alta mai solidă când se rupe. Puteai să fii puternic până la capăt şi să te mulţumeşti cu ce ţi s-a dat, că tu ai muncit pentru tot! Te-ai consumat, te-ai bucurat, ai plâns, ai făcut excese, ai mâncat, ai obosit, ai băut, te-a durut. Toate le-ai făcut singur, nu le-a făcut altcineva în locul tău! Tu i-ai dat de toate până când a ajuns bătrână şi neputincioasă. Atunci când o abandonezi dai dovadă de laşitate şi ăsta e un păcat ce trebuie mântuit. Ori, ca să te mântuieşti accepţi compromisul, nu?

    Ce fac oamenii ăştia, născuţi cu adevărat a doua oară, cu altă identitate, cu alt soft, cu alt mecanism de funcţionare? Cum se ridică ei să meargă mai departe pe drumul deja cunoscut. Când ajung acasă, între pereţii lor, nu se simt străini? Nu sunt stingheri în pielea lor atunci când păşesc prin lume pretinzând că sunt aceiaşi? Că ceilalţi asta aşteaptă, să vadă în ei pe cei pe care îi ştiau de o viaţă, sau de un an, sau de o lună. Îi ştiau cumva! Şi ei nu-i pot dezamăgi tocmai acum când au primit şansa asta imensă la o nouă existenţă! Cum reuşesc să pună pas după pas şi să înainteze pe acelaşi drum, să asculte aceleaşi voci, aceeaşi muzică, să le placă aceleaşi lucruri, să doarmă la fel, să se roage la fel, să iubească la fel, să se bucure la fel?  Pot? Sau e totul o continuă luptă cu ei înşişi?

    5 comentarii

    Septembrie 3, 2015 · 10:00 am

    Lună plină

    E târziu şi ziua nu şi-a consumat încă toată arşiţa. Atât de dor i-a fost pământului de soare că acum, când în sfârşit a pus mâna pe el, nu vrea să-i mai dea drumul. Se coace uniform, ca azma rotundă în ţest când o aşeza maica pe frunze de nuc în vatra încinsă. Zdrobea deasupra o roşie coaptă, o acoperea cu ţestul din lut ars şi o lăsa acolo pradă arşiţei până se rumenea ca o fată mare în pragul măritişului.

    Mi-e dor de pâinea aia sub care frunza nucului se usca şi se impregna în coajă odată cu cenuşa de pe vatră. Mirosea a nucă verde şi-a grâu nou, a lan şoptitor în bătaia vântului. Ghiceai în faţa-i rumenă macii aprinşi de soarele verii şi câmpul parcă îţi era mai drag. Parcă şi viaţa era mai frumoasă, curgea altfel, mai lin, fără atâtea gropi adânci şi pietre ce-i învolburează acum apa. Când rumeneala era gata, o scotea pe ştergar curat, îi făcea cruce şi o aşeza pe masă. „Las-o să se întoarcă de la moară, muică! E păcat s-o rupi acum!” – iar noi ne învârteam pe lângă masă cu nările în vânt, adulmecând şi salivând cu gândul la bucata aburindă în care înfigeam câte un cocoloş de brânză albă de capră, să-i dea savoare.

    Acum trec zilele în zbor şi abia apuc să-mi aduc aminte de gustul pâinii de odinioară. Sunt veşnic grăbită, dimineaţa mă prinde muncind şi noaptea îşi varsă faldurile întunecate peste ochii-mi obosiţi ce abia se mai pot deschide sub ochelari. Perseidele nu au plâns nici o stea pentru mine anul ăsta, le-au ascuns luminile oraşului. Doar luna plină şi-a arătat faţa strălucitoare, să-mi aducă aminte de roata azmei din ţestul de acasă. A fost aproape-aproape iar omul din lună mi-a făcut cu ochiul intuindu-mi preaplinul inimii.

    Aripi străvezii

    E târziu şi ziua nu şi-a consumat încă toată arşiţa. Atât de dor i-a fost pământului de soare că acum, când în sfârşit a pus mâna pe el, nu vrea să-i mai dea drumul. Se coace uniform, ca azma rotundă în ţest când o aşeza maica pe frunze de nuc în vatra încinsă. Zdrobea deasupra o roşie coaptă,  o acoperea cu ţestul  din lut ars şi o lăsa acolo pradă arşiţei până se rumenea ca o fată mare în pragul măritişului.

    Mi-e dor de pâinea aia sub care frunza nucului se usca şi se impregna în coajă odată cu cenuşa de pe vatră. Mirosea a nucă verde şi-a grâu nou, a lan şoptitor în bătaia vântului. Ghiceai în faţa-i rumenă macii aprinşi de soarele verii şi câmpul parcă îţi era mai drag. Parcă şi viaţa era mai frumoasă, curgea altfel, mai lin, fără atâtea gropi adânci şi pietre ce-i învolburează…

    Vezi articol original 556 de cuvinte mai mult

    Scrie un comentariu

    Din categoria Uncategorized

    Gela rudăriţa

    © „De peste gard se aude gâlceava rudarilor în bătătură. Puradeii ţipă, Gela blestemă şi şi se bate cu palmele peste cap, drăcuind pe Dumnezeu pentru soarta-i grea şi nedreaptă. E scundă, mai mult tată decât înaltă, îmbrăcată veşnic cu o fustă mare, creaţă, decolorată de vreme, cu cămaşă de pânză ţesută în casă pe ea, căpătată de pomană de cine mai ştie de unde, puţind a fum de sub ceaunul veşnic dat în undă şi a mahoarcă proastă. Bătătura-i pustie, netedă ca-n palma tuciurie a rudăriţei. Nici măcar un fir de iarbă nu a îndrăznit să spargă crusta tare şi bătătorită a obrazului pământului prea frământat de tăîlpile goale ale puradeilor, Când ploua apa pătrundea şi ea cu greu şi lăsa în urmă un noroi cleios pe care tălpile goale ale locatarilor se imprimau lăsând răni adânci ce se uscau aşa, încât pentru câteva săptămâni faţa bătăturii căpăta aspect de câmp minat peste care au jucat dracii tontoroiul. De nu erai atent când păşeai, puteai să cazi liniştit să-ţi rupi picioarele.”

    Aripi străvezii

    De peste gard se aude gâlceava rudarilor în bătătură. Puradeii ţipă, Gela blestemă şi şi se bate cu palmele peste cap, drăcuind pe Dumnezeu pentru soarta-i grea şi nedreaptă. E scundă, mai mult tată decât înaltă, îmbrăcată veşnic cu o fustă mare, creaţă, decolorată de vreme, cu cămaşă de pânză ţesută în casă pe ea, căpătată de pomană de cine mai ştie de unde, puţind a fum de sub ceaunul veşnic dat în undă şi a mahoarcă proastă. Bătătura-i pustie, netedă ca-n palma tuciurie a rudăriţei. Nici măcar un fir de iarbă nu a îndrăznit să spargă crusta tare şi bătătorită a obrazului pământului prea frământat de tăîlpile goale ale puradeilor, Când ploua apa pătrundea şi ea cu greu şi lăsa în urmă un noroi cleios pe care tălpile goale ale locatarilor se imprimau lăsând răni adânci ce se uscau aşa, încât pentru câteva săptămâni faţa bătăturii căpăta aspect de…

    Vezi articol original 2.104 cuvinte mai mult

    Un comentariu

    Din categoria Uncategorized

    Crochiu

    Un pas lângă alt pas fac drumul.
    Un umăr lângă alt umăr fac putere.
    Un gând lângă alt gând dau bunătate.
    O rază cu o rază fac un răsărit.
    O lacrimă cu o altă lacrimă fac un curcubeu.
    Un zâmbet lângă alt zâmbet fac lumină.
    O bătaie de inimă lângă altă bătaie de inimă înseamnă
    o prietenie.
    O privire lângă altă privire ating un orizont.
    Un suflet lângă alt suflet se contopesc şi
    nasc o iubire curgătoare.

    Viaţă

    Viaţă

    8 comentarii

    Iulie 20, 2015 · 8:53 am

    Jurnal de lună plină

    Trebuie să mărturisesc spăşită, cu capul plecat şi genunchii-n ţărână, că nu-mi plac nopţile cu lună plină. Mea culpa, Regină a nopţii, îmi torn cenuşă în cap, îmi fac şi seppuku dacă vrei, dar tot îmi menţin declaraţia.

    Nu mi-au plăcut niciodată. Să ne înţelegem – niciodată înseamnă de când am conştiinţa lor, adică de undeva din negura vremilor, din copilărie. Nu trebuie să vă miraţi, indiferent cât de bătrână aş părea acum, am fost cu siguranţă şi eu odată copil!

    La început îmi plăcea. Visam frumos, cu ea deasupra capului. Ea lumina regeşte, aşternând peste sat argintul inconfundabil ce strălucea blând, eu zburam deasupra tuturor. Până aici, totul era minunat. Apoi se trezea să trimită în urmărirea mea o pată de întuneric, ca un duh rău cu răsuflarea îngheţată. Atunci mă speriam, zburam mai tare, îmi bătea inima să-mi spargă pieptul şi nu mă mai puteam bucura de lumina argintie, fiind preocupată să ocolesc turle, să mă ridic deasupra copacilor, să fac scheme şi să mă grăbesc ca nu cumva să mă atingă răsuflarea îngheţată a duhului rău. Mă trezeam la ziuă transpirată, cu părul lipit de frunte, bucuroasă că am scăpat şi în noaptea aceea. A doua noapte o luam de la capăt, zi după zi, lună după lună, an după an.

    O perioadă visul mi-a fost acaparat în întregime de alt coşmar, pe care o să vi-l spun, poate, altădată. Cert e, că duhul cel negru a lăsat loc altcuiva să mă facă să plâng şi să-mi tremure inima. Îmi răpise deja două bucăţi din suflet, sângeram.

    După aceea a trebuit să iau viaţa în piept şi luna plină m-a însoţit cu drag în timp ce trebăluiam prin curte, sau mi-a luminat calea printre grădini, strălucind în apa zglobie şi întunecată a izvorului cu care udam. Asta-i din nou altă poveste ce-şi aşteaptă rândul la rostit.  Atunci am făcut pace amândouă şi chiar ajunsesem s-o iubesc, era singura care-mi cicatriza răni şi-mi ştergea lacrimi.

    După aceea, a revenit cu vise ciudate, de data asta mai blânde, mai omeneşti. În locul duhului negru de odinioară mi-a trimis tot felul de vedete, făt frumoşi, minunaţi cu şarm care au făcut brusc pasiune pentru frumuseţea-mi răpitoare şi farmecul fără egal pe care-l emanez prin toţi porii (ştiu că există, chiar dacă voi sunteţi orbi şi nu-l vedeţi). Vă daţi seama că de data asta ne-am înţeles minunat, ba chiar i-am mulţumit, că nu e de ici de colo să te trezeşti în pat cu Keanu Revees, sau cu Johnny Depp, sau că te priveşte admirativ Tudor Chirilă care preferă discuţiile cu tine, lăsând cu buza umflată nişte blonde dotate cu rotunjimi exagerate, înfierbântate şi dornice de… ştiţi voi ce.

    Am stricat un pic prietenia în noaptea în care în locul vedetelor obişnuite mi l-a adus în vis pe Victor Viorel Ponta. Atunci ne-am certat urât, că m-am trezit cu o greaţă care nu m-a părăsit o săptămână! Frate, râdem, glumim, dar nici să exagerăm în halul ăsta, să dăm fierea oamenilor peste cap, da! M-am răzbunat şi n-am vrut să mai adorm, s-a răzbunat şi mi-a trimis peste insomnie coşmaruri din viaţa pe care încercam s-o las în urmă. Eu încercam să uit, ea ţinea morţiş să-mi aducă aminte şi să-mi răscolească răni ce nu s-au închis oricum niciodată.

    Când n-am mai putut am rupt de tot legătura. Insomnii, tratamente pentru insomnii, chin, oboseală. Mi-a omorât pe rând neuroni şi vise, m-a lăsat epuizată cu amărâtul ăla de neuron pe care tot încerc să-l resuscitez şi căruia mă chinui să-i găsesc pereche. Între timp am realizat că e o hoaţă. Îmi trimite vise care nu se realizează oricum niciodată. E o Fata Morgana în deşertul vieţii, o Lorelei în mijlocul apelor existenţei mele. Şi mi-am luat ochii de la ea.luna-plina

    Acum două zile, a întrecut totuşi măsura! Nici n-am ştiut că-i timpul ei, aşa ocupată cu viaţa de zi cu zi cum sunt. S-a ascuns ca hoaţa printre nori şi mi-a furat din nou somnul. M-a trimis în lumea visului în care totu-i perfect.

    Se făcea că-i povesteam fiicei mele despre mama mea iubitoare şi cât râdeam cu ea şi dintr-o dată am ajuns din nou fetiţă mică, într-o lume ideală, în care mama mea frumoasă, zâmbitoare, drăgăstoasă  îmi spunea poveşti, se juca cu mine şi râdeam împreună până la leşin. O lume a copilăriei ideale, aşa cum mi-am dorit o viaţă şi cum n-am avut niciodată parte. Dispăruseră toate reproşurile, privirile dezaprobatoare, restricţiile , chinuitorul” tu eşti fată, nu ai voie să te joci, să râzi, să respiri!”, rămâsese doar dragoste şi o fericire pe care nu am simţit-o niciodată.

    M-am trezit dimineaţă cu o durere mare în piept şi cu lacrimile zbătându-se învolburate sub pleoape. Atâta cruzime doar la unii oameni fără scrupule am întâlnit. Niciodată nu m-am gândit că va veni să-şi râdă pe faţă de dureri atât de vechi, ea, cea pe care am idolatrizat-o şi care mi-a şters lacrima cândva. M-a făcut să simt pentru câteva secunde să simt că am şi eu o MAMĂ şi sentimentul pierderii ei odată cu venirea zorilor a fost incredibil de dureros.

    Să-ţi fie ruşine, mă, Lună, auzi! Să-ţi fie ruşine pentru răceala cu care-ţi baţi joc de sentimentele oamenilor! Nu te mai vreau de acum, nu te mai privesc, o să te ignor tot restul vieţii! Nici de cântat nu o să te mai cânt, oricât mi te-ai arăta tu de mare şi de frumoasă. Pentru că ştiu că dincolo de frumuseţea exterioară eşti întunecată, de gheaţă. Ce-ai crezut, că nu ştiu că dacă n-ar fi Soarele să-ţi împrumute din lumina lui, ai fi la fel de rece ca pământul întunecat?

    Şi voi, oameni cu sânge cald şi creier lăsat pentru a gândi,  iubiţi-vă copiii indiferent cum sunt, chiar dacă au venit pe lume când nu vă aşteptaţi, sau nu sunt aşa cum aţi fi vrut voi să fie. Ei n-au altă opţiune, deschid ochii pe chipul vostru şi vă iubesc necondiţionat iar răceala cu care-i trataţi le ucide pe rând visele şi le taie aripile, îi lasă ciuntiţi pe viaţă.

    Scrie un comentariu

    Iulie 4, 2015 · 9:56 am

    Bancul de vineri

    „În portul Constanţa soseşte un vas englezesc. Docherul strigă către căpitanul vasului.
    – Hei căpitane!
    – Yes…
    – Aruncă parâma, să leg vasul.
    – I don’t understand, face foarte calm căpitanul, care nu ştia româneşte.
    – Aruncă bă parâma, frânghia aia cu care se leagă vaporul de chei.
    – I can’t understand you!
    – Parâma, boule, pa-râ-ma, arunca parâma!
    – Sorry, I don’t understand.
    – Aruncă parâma, idiotule, cu ce vrei să te leg, cu şiretul de la pantof?
    – I don’t understand!
    Exasperat, docherul îşi cheamă colegul:
    – Băi, Gigi, tu mai ştii ceva engleză, vino încoa’ că nu mă înţeleg cu tâmpitul ăsta.
    Gigi vine şi zice:
    – Lasă-l în seama mea. Hey sir!
    – Yes…
    – Aruncă bă parâma, hai repede.
    – I don’t understand.
    – Parâma, aruncă parâma încoace!
    – I don’t understand.
    – Ce face? Can you speak english?
    – Yes, face căpitanul răsuflând uşurat.
    – Atunci de ce paştele mă-ti nu arunci parâma?”

    Cu dedicaţie specială pentru prietenul meu Dan. Cu urări de vreme bună şi mare liniştită. Să te ocolească norul de la Cernobîl.

    (Dane, aici nu ştiu să scot limba, poţi să-ţi închipui singur că am făcut-o!)

    17 comentarii

    Iulie 3, 2015 · 11:29 am