Arhive pe categorii: Viaţa în rezervă

Birtu

Tot cu Birtu facem istoria.

E o figură Birtu ăsta. Dacă o să mă apuc vreodată să scriu o carte, o să-l fac personaj principal. Brunet, slab ca un ţâr, adus de spate, cu o privire rea de dincolo de ochelarii cu rame groase, negre şi cu un rictus răutăcios în colţul gurii. Pare că omul ăsta e făcut tot din fibră de rău, aşa, în scârbă. Greaţa pentru gândacii de noi pe care trebuie să ne suporte atâtea ore pe zi îi respiră prin toţi porii. Pare că de asta a slăbit şi s-a adus de spate, de stau toate hainele pe el ca atârnate într-un cui, pe perete. Cureaua pantalonilor e veşnic largă şi datorită ei pantalonii o iau tot timpul la vale. Birtu se vede nevoit să-i ridice tot după 4-5 pasi, altfel ar ajunge instantaneu cu ei în jurul genunchilor şi s-ar împiedica. Ar fi umilitor pentru un om atât de serios ca el să se împiedice în pantaloni în mijlocul clasei noastre. Dar umilitor e şi să-şi ridice tot timpul pantalonii. Şi Birtu nu se umileşte. Birtu doar umileşte. Aşa că şi-a îmbogăţit ritualul ridicării pantalonilor în talia-i inexistentă. Dacă ar fi viespe, toate celelalte viespi l-ar invidia pentru talia lui. Nu pentru şolduri, însă. Noroc că e ţânţar şi ţânţarii sunt toţi mândri de un exemplar atât de reuşit. Se plimbă important printre băncile în care toţi stăm smirnă şi nu îndrăznim să ridicăm ochii să-l privim în faţă. Îl prindem câte puţin de un colţ de haină cu coada ochiului şi de cele mai multe ori de cureaua de la pantaloni. Cureaua se intimidează şi slăbeşte un pic strânsoarea. Nici nu are nevoie de prea mult, că vezi pantalonii începând să alunece. Şi, în timp ce ne vorbeşte de bătălii, războaie, ani de domnie, sclavie şi morţi, în liniştea mormântală a clasei, Birtu îşi ridică pantalonii. Culcă o mână peste pântec, de parcă tocmai ar fi simţit un junghi acolo, în maţe. Şi o pune şi pe cealaltă la spate, ca şi cum ar vrea să-şi protejeze coloana de tăietura sabiei care-i umblă prin măruntaie. Cu mâinile astfel încrucişase, strânge de turul pantalonilor ca într-un cleşte şi ridică repede de ei. Mişcarea durează cât o fracţiune de secundă. Suficient să-ţi aprindă un zâmbet în colţul gurii şi să-ţi dea un ghiont cât să pufneşti. Îţi înghiţi pufnitul şi întorci privirea, să nu-ţi vadă râsul din ochi. Pentru că dacă Birtu urăşte ceva foarte tare în lumea asta, atunci acel ceva este râsul. Şi copiii. Şi oamenii în general. El e deasupra tuturor gângăniilor de noi care ne învârtim în jurul lui şi pe care e chiar obligat de instanţa supremă a omenirii să ne suporte! Ce situaţie, domnule, ce situaţie! Un timp m-am întrebat de ce naiba nu-şi mai dă o gaură la cureaua aia. Acum îmi dau seama că de fapt din cauza noastră e veşnic largă! Noi, cu privirile noastre speriate şi ucigătoare i-o lărgim în fiecare zi câte puţin! Norocul lui că are curele solide, altfel ar fi tot schimbat câte una pe săptămână. Şi e lucru ştiut că nu găseşti curele bune pe toate drumurile.

Birtu e singurul profesor la care îmi place extemporalul. Indiferent ce notă aş lua, sunt mulţumită că scap de coşmarul ascultării. Şi toţuşi, extemporalele la el sunt rare ca perlele-n scoici. Iar nota din teză te poate face să-ţi doreşti cu disperare să îmghiţi manualul de istorie şi să-l reproduci punct cu punct şi virgulă cu virgulă când te ascultă data viitoare. Pentru că altfel nu treci la Birtu. Şi dacă înveţi istoria din scoarţă în scoarţă, tot prost rămâi şi el are grijă să-ţi arate asta. Nota 7 este ca o medalie de aur pentru tine, gânganie paricopitată ce eşti tu! Medalie de aur, auzi? Şi nici n-o meriţi, doar bunăvoinţa unui om atât de generos ca el te-a făcut s-o primeşti! Ia-o acasă, pune-o în ramă şi fii fericit că ai primit-o, că poate alta nu o să mai primeşti în vaţa ta insignifiantă! Nu ai ştiut unde să pui virgula la rândul 15 din pagina 58? Graaaav! Graaaav, mă idiotule de te-a făcut mă-ta idiot! Mai bine făcea un bine omenirii şi nu te scotea la lumină! Mai bine te ţinea acolo, în burta ei imensă de ţărancă, că oricum nu s-ar fi cunoscut. Prezenţa ta nu aduce niciun beneficiu lumii asteia! Eşti un ratat din faşă, unul care umbreşte pământul degeaba! În locul umbrei tale poate ar răsări vestigii ale altor lumi demult apuse şi vitejii care-au luptat în toate războaiele lumii între anii 1102 înaintea erei noastre până la sfântul Stalin ar ieşi la suprafaţă şi s-ar înmulţi dând societăţii tineri capabili să ducă omenirea mai departe. Tu, miriapodule, nu vei fi niciodată în stare să faci ceva pentru omenire. Aşa că ia-ţi şaptele nemeritat şi du-te de te laudă că azi l-ai prins pe Birtu în cele mai bune toane şi l-ai păcălit de o notă uriaşă. Pune semn în calendar, înroşeşte fierul în foc şi tatuează-ţi pe frunte data asta. Să poţi povesti tuturor celor ce-ţi vor urma cât de binevoitor a fost într-o zi însorită de toamnă Marele Birtu cu tine. Uriaşul Birtu. Magnificul şi generosul Birtu!

Brrr! Na că am avut la cine să mă gândesc! Ce naiba, de abia am început anul şcolar şi deja mă tem de Birtu? Dacă stau să mă gândesc bine, mulţi din colegii mei sunt deja mai mari şi mai puternici ca el. Titi are de două ori înălţimea lui! Dacă s-ar ridica şi l-ar lovi cu lopata aia de mână în care strânge pixul ca şi cum ar fi o surcică pe care nu ştie s-o mânuiască, l-am aduna bucăţi de pe jos. Dar Titi, băiat cuminte, se ridică cu toată înălţimea celor 1,85m ai lui, pleacă capul odată cu privirea şi tace.

  • Spune, Ionele, ce lecţie avem azi?
  • ….

  • Ce, mă? Ţi-a mâncat vaca limba? Te-a trimis tac-tu la păscut şi nu ai reuşit să iei cartea de istorie cu tine să înveţi?

  • ….

  • Hai că am răbdare cu tine şi aştept să-ţi aud glăsciorul. Cum te cheamă ştii?

  • Da, tovarăşe profesor!

  • I-auzi că ştie! Şi cum te cheamă, mă?

  • Ionele Constantin.

  • Ionele Constantin, tovarăşe profesor! Că nu ne-am tras de şireturi amândoi şi nu te-a făcut mă-ta cu mine!

Pumnul lui Titi se strânge. Capul rămâne plecat.

  • Ionele Constantin, tovarăşe profesor.
  • Aşa. Hai că am aflat ceva. Şi ce-ai învăţat tu la istorie azi, Ionele Constantin?

  • ….

  • „Războiul de independenţă” îi şoptesc malacului, sperând că-mi poate citi pe buze. Inima îmi bate nebuneşte. Dacă mă vede Birtu, aia sunt.

    • Războiul de independenţă, bâbuie şi el abia şoptit.
  • N-am înţeles. Nu mai ai glas? Vorbeşte să audă şi cei din jurul tău.

  • Războiul de independenţă.

  • Aşa. Spune.

  • Pauză. Pauză mare. Cea mai mare pauză. Cum dracu’ să-i şopteşti o lecţie întreagă? El se uită la mine disperat, eu tac. Birtu e lângă noi.

    • Băi, Ionele, uită-te la mine, nu la colega de bancă! Ce-i Dinu, e lecţia scrisă în frunte la tine? Lasă că te ascult şi pe tine acu’, să văd ce ştii! Ionele, ştii lecţia sau nu o ştii? Hai că pierdem timpul de pomană şi timpul e preţios. Nu pentru loaze ca tine, e adevărat!
  • ….

  • Înţeleg că nu ai învăţat nimic pentru ziua de azi! De ce, mă, nemernicule? De ce nu ai învăţat? Ce-ai avut mai bun de făcut decât să înveţi, ai?

  • Se enervează Birtu şi când se enervează e de rău. De foarte rău. Unde până acum se auzea musca de linişte, acum până şi musca a amuţit de spaimă. S-a aşezat cuminte, sus pe tavan, un punct aproape invizibil şi tace. Liniştea asurzitoare e spartă doar de glasul din ce în ce mai mânios şi mai tunător al profesorului care-a uitat şi de pantaloni şi de curea şi de ironie. S-a roşit la faţă ca un rac fiert şi se agită pe lângă lunganul meu coleg ce stă încă cu fruntea plecată. Birtu îl apucă cu degetele lui subţiri şi nervoase de perciuni şi trage cu putere, încercând să-i smulgă, repetând obsesiv „De ce n-ai învăţat, mă? Ce-ai avut, mă, mai bun de făcut?” Pe Titi îl trec toate apele, i se roşesc ochii, îi dau lacrimile şi strânge pumnul încercând să le oprească. Mă uit pe furiş la palmele lui şi-mi dau seama că ar putea să-i spargă profesorului capul ca pe o nucă, dacă ar strânge bine. El stă şi suportă cu stoicism tortura şi loviturile repetate peste faţă şi ceafă pe care profesorul-brută i le administrează repetat. Pare că a adunat cu dinadinsul un întreg sac de lovituri pe care să le reverse în capul primului elev ascultat. Loveşte cu satisfacţie, mâniindu-se din ce în ce mai tare şi am senzaţia că aud tunând afară şi văd aievea fulgerele cerului lovind în fereastra clasei. Nimic nu mi se mare mai umilitor ca bătaia. Nici nu ştii ce să-i spui colegului care primeşte o astfel de corecţie. Sunt profesori care bat cu băţul sau cu rigla la palmă. „De ce nu ai învăţat, mă, azi? Întinde palma!” Jaaaap! Lovitura porneşte, pielea aproape crapă, lacrimile ţâşnesc. Tragi mâna instantaneu, din instinc de apărare. „ Ce tragi palma, mă? Întinde-o la loc! Întinde mâna, n-auzi! De ce nu înveţi? De ce nu ţi-ai făcut tema? Asta e temă? Ai greşit toate exerciţiile! De ce nu ştii să rezolvi problema? Nu ştii teorema? De ce, mă, lichea ce eşti? De ce?” Jaaap! Jap! Jap! Loviturile curg, una, două, trei, zece, palmele se umflă, degetele dor şi nu mai sunt în stare să ţină creionul între ele, iar literele şi cifrele printre lacrimi capătă forme supranaturale, de neînţeles. Nu ştii cum să-ţi ştergi mucii care curg în acelaşi ritm cu lacrimile, batista de bumbac nu face faţă şi-ţi vine să intri în pământ de ruşine. Îl urăşti pe profesor, dar nu îndrăzneşti să-l condamni. Cât eşti de mare, nu îndrăzneşti să te ridici şi să-l împingi să nu mai dea. Ştii că urmările ar fi catastrofale pentru tine. Ţi-e ruşine de colegi şi lor le e ruşine de ruşinea ta. În pauze se mai găseşte uneori câte unul care să-ţi rânjească în faţă, fericit că ai încasat-o, dar asta se întâmplă atât de rar, că nici nu mai bagi în seamă. Ţi-ar face bine să-l plezneşti la rândul tău pe nesimţitorul ce râde, el ştie asta şi râde în sinea lui, nu se mai exteriorizează. Pune capul în piept şi rânjeşte în el, îţi ocoleşte privirea. Restul se prefac în pauză că nu s-a întâmplat nimic. De fapt toţi se gândesc deja la ora următoare, la alt profesor dornic să refuleze şi să-şi afirme superioritatea lovind. Sunt câteva fete cuminţi în clasă care nu ştiu ce înseamnă o dungă de riglă pe palmă. Ele nu se tem, doar tac şi aşteaptă ora următoare. Îşi fac toate lecţiile la timp, au caietul de teme exemplar, fără pete şi ştersături, problemele toate făcute, comentariul învăţat. Mie mi-e teamă şi când mă ştiu. Tremur ca o frunză la fiecare oră, mai ales când sunt scoasă la tablă. Sunt momente în care podeaua clasei devine lichidă şi eu o simt cum se clatină sub parchetul dat cu petrosin şi-mi ţin cu greutate echilibrul. Niciodată nu ştiu cum reuşesc să răspund clar şi corect când sunt întrebată, nici resortul care mă face să-mi azvârl mâna cu degetele ridicate pe sus la fiecare întrebare. Relaţia mea cu şcoala e ca-n poezia lui Păunescu „iubesc, am curaj şi mă tem.”

    Anunțuri

    8 comentarii

    Din categoria Viaţa în rezervă

    Sfârşit şi început

    de-ce-avem-cosmaruri-1280x800Stăteam acolo sub coroana învoaltă a părului din mijlocul curţii pe o margine de pat cu saltea de cârpe sub ploaia de săgeţi otrăvite şi nu mă puteam gândi la nimic. Capul îmi zvâcnea, urechile-mi erau pline de vârtejul sângelui ce-ar fi rupt barierele să iasă afară la aer şi în mintea mea se învârtea o singură întrebare: ce caut eu acolo, între oamenii aceia?

    Noaptea se lăsase calmă peste sat şi-şi trimisese stelele pe pătura cerului să acopere oboseala zilei. Toată suflarea dormea, doar ei trei stăteau ca nişte păsări de pradă deasupra mea, ciugulindu-mi ochii cu clonţurile lor de oţel şi înfingându-mi pumnal după pumnal în inimă cu vorbe grele, dureroase. Îmi simţeam obrazul fierbinte, dureros amorţit, urechea stângă pulsa încinsă şi ei întindeau mâinile, gesticulau amplu, se împingeau unul pe celălat, se întreceau care să apuce să-mi arunce mai multe zoaie, să mă murdărească mai tare, să mă rănească mai de moarte.

    Optsprezece ani. Îi aveam în palmele bătătorite şi mă uitam la ei ca la nişte străini care-mi vindeau minciuni. Optsprezece ani din viaţa mea, un mănunchi de zile chinuite adunate într-o tinereţe pierdută pentru totdeauna alături de acei oameni-ulii ce-mi ucideau acum sufletul şi-mi arătau poarta. Ce să fac eu acum cu tinereţea aia palidă şi epuizată de muncă şi prea multe griji? O priveam cu milă şi o vedeam cum moare în palmele-mi umflate de muncă. Nu eram în stare să îi aprind nici măcar o lumânare, nu puteam să vărs nici măcar o lacrimă pentru ea, chiar dacă ochii imi ardeau usturător sub clocotul lor.  Câtă risipă de zile şi nopţi, câte vise ucise în faşă pentru un trai iluzoriu! Ce căutam eu acolo, între şerpii aceia cu ochi injectaţi şi gurile negre larg deschise prin care-mi şuierau blesteme şi jigniri? Cine mai eram eu? Ce lanţuri mă ţineau ţintuită pe marginea aia de pat, sub ploaia de lovituri şi vorbe cu lama ascuţită?

    Parcă abia acum mă trezeam după un somn de moarte ce m-a cuprins cândva, demult, când nimic nu prevestea norii negri ce aveau să abată furtuni nimicitoare pe cerul visurilor mele. Trecuseră peste mine uragane ce le smulsese şi le înecase în lacrimi unul câte unul. Cum de-am găsit atâţia ani puterea să-mi şterg ochii şi să clădesc alte şi alte vise lângă un om care acum se uita la mine desfigurat, cu ură şi ridica mâna să lovească iar şi iar- a câta oară? Am ridicat ochii şi totul mi s-a părut străin. Tot ce clădisem în atâţia ani de muncă mi-era inutil.

    Într-un colţ de scară, pe treptele reci de ciment stăteau tăcuţi copiii, cu ochii în pământ. M-am uitat la mâinile lor firave, la fel de bătătorite ca ale mele, la umerii căzuţi ce purtau cruzi şi neputincioşi o povară mult prea grea şi m-am cutremurat. Cu ce-au greşit ei să suporte aşa ceva? De ce îi chinuiam şi ce viitor îi aştepta acolo? M-am agăţat de ochii lor larg deschişi ce priveau goi în întuneric încercând să înăbuşe lacrimi şi emoţii mi-am adunat puţinele puteri în pumnul încleştat. M-am ridicat, picioarele îmi tremurau şi m-am clătinat. I-am luat uşor de mână şi i-am trimis la culcare. Nu m-au privit. Erau supăraţi pe mine, pe lumea toată. Aveau dreptate, eu eram vinovată de tot ce li se întâmpla. Eu ar fi trebuit să deschid ochii şi să văd demult hăul deasupra căruia îi ţin suspendaţi şi paralizanta lor teamă.

    Am ridicat ochii şi le-am privit tatăl. Pentru prima dată în optsprezece ani am văzut un străin hidos pe care-l dispreţuiam. Şi am ştiut că trebuie să plec. Era atâta linişte în mine ca-n ochiul tornadei, când totul în jur se învârte ameţitor, doar tu ai senzaţia că trăieşti într-o altă dimensiune înconjurat de toate acele obiecte zburătoare. Am strâns pumnii şi mi-am promis atunci în prezenţa milioanelor de ochi ce ne priveau din cer că nimeni, niciodată, nu o să ne mai facă se ne simţim atât de mici şi neputincioşi ca atunci. În acel moment am luat buretele şi am început să şterg încet, meticulos, tot ce scrisesem în cartea vieţii alături de omul care-mi era duşman şi care ştiuse să mă mintă ca nimeni altul. M-am întors şi am intrat în casă după copii. Au mai trecut câţiva ani până am încuiat uşa de tot şi am lăsat trecutul în urmă, însă  sufletul, eliberat,  mi-a plecat de acolo în acea noapte înaltă de toamnă.

    9 comentarii

    Aprilie 17, 2015 · 8:29 am

    Viaţa în rezervă

    Aş bea o cafea. Acasă ar fi fost primul lucru pe care l-aş fi făcut. Aş fi coborât din pat pe partea stângă (totdeauna cobor pe stânga), aş fi încălţat papucii moi şi pufoşi, aş fi agăţat din mers halatul brodat cu flori de cireş şi păsări paradis cu pene lungi, verzi, l-aş fi înfăşurat strâns peste pijama şi aş fi pus ibricul pe foc. Între timp mi-aş fi aprins prima ţigară şi aş fi savurat cu nesaţ primul fum. L-aş fi păstrat o vreme în plămâni, l-aş fi plimbat prin nări cu încetineală şi i-aş fi dat drumul uşor printre buze, privind la jarul rotund ce muşcă lacom din foiţa subţire. Aş fi adulmecat cu nesaţ aroma fierbinte şi amară a cafelei proaspete, aş fi pus-o în ceaşcă de porţelan, m-aş fi aşezat în faţa ferestrei larg deschise, aş fi pus-o în faţa mea pe pervaz, mi-aş fi odihnit coatele lângă ea şi aş fi îmbrăţişat cu privirea fiecare copac al livezii. Totdeauna îmi beau cafeaua din ceaşcă de porţelan fin, ca ducesele ce se răsfăţau pe vremuri între dantelele patului, calde şi parfumate după o partidă de amor.

    Cred că asta am fost în cealaltă viaţă, o ducesă răsfăţată cu bonetă de dantelă fină peste buclele blonde, sau curtezană cu pielea translucidă şi sâni grei iţindu-se obraznici de sub corsetul prea strâns. Sigur nu am fost contesă, acestea aveau un fel trufaş de a privi în jur şi a judeca tot ce le înconjoară ce mie mi-a lipsit totdeauna. Erau frigide, până şi aerul îngheţa în jurul lor. În jurul meu trebuie să se fi făcut căldură, oamenii ar fi roşit şi ar fi avut tendinţa să-şi scoată măştile şi hainele de prisos, ar fi tânjit să se adape de la buzele mele, să muşte din fructul oprit al mărului din sân, ar fi tânjit să-mi ridic un pic poalele crinolinei, să-mi zărească măcar pentru o clipă glezna. Am glezne fine, abia conturate, din care pulpele urcă albe, cu rotunjimi ce-mbie la păcat. Nu, nu aveam cum să fiu contesă.

    Vreau acasă. Aici, dimineţile sunt toate la fel. Mă trezesc mult înaintea zilei şi-o aştept privind întunericul răbdătoare s-o văd deschizând ochii în zare. Sunt zile în care-i are albaştri, alteori cenuşii, sunt zile în care-i are de culoarea plumbului topit şi zile în care-i are umbriţi de nori albi, pufoşi. Dimineaţa nu se plictiseşte niciodată, ea are nemărginirea la picioare! Vine şi trece ca o boare, străbătând pământul, văzând aceleaşi peisaje în continuă schimbare în fiecare zi. Oameni vechi- obişnuiţi, oameni noi- proaspeţi, muguri noi- fragezi, frunze vechi- galbene,  morminte noi- reavăne. În închisoare sunt gratii la ferestre, spitalul are gratii la ferestre, casele au gratii la ferestre. Oamenii trăiesc îngrădiţi, cu teamă, cu sfială. Teamă de evadare, de sinucidere, de hoţi, de viaţă. Oameni-şi ridică ziduri şi-şi îndrădesc ferestrele. Le acoperă apoi cu perdele pline, înflorate, să-şi lase iluzia frumosului. Dimineaţa pătrunde prin ele filtrată, cu dungi verticale ca uniforma puşcăriaşilor, ca pijamaua bolnavilor. Privesc de după ele cu suspiciune la viaţa ce freamătă vie. Afară se trăieşte, păsările întind aripile şi zboară, explorează înaltul şi se lasă duse pe aripi de vânt acolo unde noi nici nu mai ştim visa. Aripile au pene colorate, mâinile noastre sunt golaşe, moi, neputincioase. Degeaba le întindem, nu putem zbura. Şi apoi, ne-am îngrădit viaţa, şi de ne-ar înălţa, s-ar opri între ziduri închise.

    Orele mici au început să crească. Întunericul s-a înmuiat, lasă ochiului posibilitatea de a zări lumea prin cenuşiul din ce în ce mai pal. Felinarul de la colţul clădirii încă mai clipeşte palid. Deasupra lui un corocoduş costeliv îşi îndoaie crengile firave sub vântul furios. E primăvară nouă şi iarna dă semne că nu se vrea dusă. Cerul e întunecat şi rece ca ochii unui om ce-a pierdut orice nădejde şi umblă prin lume gol, fără nicio bucurie. Mă mişc puţin, doar cât să simt că mă dor toate ligamentele,  toţi muşchii, toate oasele. Mă doare fiecare gând. Mâna stângă mi-a înţepenit pe lângă corp. Stă prinsă cu un ac şi un tub lung de un stativ pentru perfuzii. Din punga cu lichid picură ritmic un ser incolor ce-mi coboară în vene şi se amestecă cu sângele fierbinte, ca să mi se plimbe arar prin tot corpul. Închid ochii şi mă gândesc la câtă viaţă clocotea în mine acum o săptămână. Atât a trecut de când viaţa mea a luat curba asta periculoasă şi m-a aruncat în prăpastie. Şapte zile şi şase nopţi de când am aflat că inima mea nu-i atât de puternică pe cât credeam. O săptămână de când m-a trădat, s-a făcut bucăţi şi m-a condamnat la patul ăsta incomod de spital. Întorc capul cu greu şi privesc pe fereastră până mi se umezesc ochii şi-mi înţepeneşte gâtul. Apoi îmi prind privirea de tavan. Am găsit acolo două puncte negre, două urme murdare lăsate probabil de muştele din vara trecută. Mă agăţ cu toată forţa de ele şi mă legăn ore în şir ca o maimuţă tristă pe o liană din junglă. Nu pot citi, liniştea din rezervă e spartă doar de paşii grăbiţi ai asistentelor de pe hol, de râsul infirmierelor atunci când fac zgomotos curăţenie, de sirena salvării de străbate sinistru prin tocurile ferestrelor. Îmi aud sângele curgându-mi în valuri prin urechi şi parcă simt cum creierul mi se lichefiază şi-ncepe să curgă, să umezească perna cu pasta lui gălbuie de neuroni morţi. Dacă o să mai stau mult aşa o să pot căuta chiriaşi pentru spaţiul rămas liber sub ţeastă.Simt fizic cum dura mater se întinde şi se netezeşte, strângându-se încet până devine un punct. Un punct negru pe un tavan alb. Clar, trebuie să scap de aici cât mai repede posibil, altfel o să fiu nevoită să-nu deschid patinoar pe creier, că ar fi păcat să nu-l folosesc având în vedere cât de neted şi lucios ar deveni. M-aş alege cu ceva bani, nu? Sigur aş face mai mult ca din scris!

    Doamne, greu se prelinge timpul! Ca picurii din perfuzia care-mi ţine mâna imobilizată de am şi uitat c-o am! Dacă nu mi-aş simţi-o atât de rece, chiar aş renega-o. Ce-aş mai bea o cafea!  Nu am voie. Nici ţigară nu am voie deşi-mi ard buzele după una. De m-aş putea ridica din pat, aş găsi eu prilejul să trag măcar un fum. Un ultim fum, cât să-mi pot lua adio de la o iubire. Cum să pleci aşa, fără să ai ocazia să-ţi iei adio?  Cică inima mea obosită nu le mai suportă. Prostii de-ale doctorilor! Doar nu beau cafeaua cu inima! Mi-au interzis tot ce-i plăcut în viaţă. Nu am voie nici măcar emoţii, gata. Cică s-a terminat cu bătăi din inimă vesele, cu fiori şi înfiorare. Acum inima trebuie să bată doar egal, liniar, astfel încât aparatul de care mă ţin legată să nu înregistreze nicio abatere de la normal.

    Vine doctorul la vizită, îi aud paşii pe culoar. Sunt mulţi paşi, vine cu studenţii după el să mă studieze ca pe o minune. „Doctore, nu-mi place mă să mă expui aşa, ca pe o gânganie prinsă cu boldul în insectar la muzeul Antipa! Dă-i afară şi stai doar dumneata de vorbă cu mine!”  Aşa i-am zis ieri şi el a râs zbomotos, privindu-mă pieziş. „Da ce-am zis, frate, de eşti aşa amuzat? Nu am dreptul la intimitate dacă stau cu pieptul deschis şi inima la vedere?”  „Haideţi, doamna Dinu, că nu fac niciun rău, învaţă şi ei!” Auzi, învaţă pe mine! „Da ce-s eu omule, cobai? Dacă-s bolnavă nu mai am dreptul la intimitate, trebuie să mă dezbrace din priviri şi să mă disece orice puşti cu caş la gură?” Uşa se trânteşte de perete şi-l văd cum se apropie ca o vijelie de pat. „ Bună dimineaţa, doamnă! Cum ne simţim azi?” „Habar n-am cum te simţi dumneata! Eu, ca dracu’! Aş omorî pentru o ţigară şi-o cafea!” Râde. Al naiba ipocrit! De parcă eu nu ştiu că el a terminat deja jumătate de pachet de când a început tura! „Ce râzi doctore, te pomeneşti că dumneata nu fumezi, nu bei cafea, nu faci sex! Eşti călugăr!” „Eu am voie, dumneata nu mai ai, gata! Dacă vrei să trăieşti s-a terminat cu cafeaua şi ţigara. Îţi mai dau voie sex din când în când, dar doar aşa, bătrâneşte, fără efort!” „Îmi dai voie pe dracu’! De parcă trebuie să-mi dai dumneata voie! Faci pe lupul moralist, te cunosc eu. Ai impresia că acum trăiesc? De ce vreţi voi, doctorii,  să ne îngropaţi înainte de vreme?”  Îi aud pe ăia mici chicotind înfundat. „Voi ce râdeţi, mânjilor? Ca mâine vă văd la fel de sadici!” Unul din ei scapă un hohot. „Râzi tu, râzi, Harape! Da pe madam Dinu nu o s-o mai prinzi de cobai pe la uşa ta! Râzi cât mai poţi!” Stau înşiraţi unul lângă altul pe lângă perete, ca la reprezentaţie. Nu îndrăznesc să se apropie prea tare. Muşc. „ Hai că e bine, madam Dinu. Încă vreo trei zile şi eşti ca nouă!” „Ca nouă, doctore… nu nouă. Eu aş fi vrut să mă dau mare, să mă scot direct din cutie, să zică lumea : ia uite la madam’ Dinu ce s-a schimbat! A întinerit de tot, poate lua viaţa de la capăt!” „Păi trebuie să iei viaţa de la capăt, madam! Că începi o viaţă cu totul nouă!” „Da, una în care nu-mi mai dai dumneata voie să mă bucur de nimic. Păstrează-ţi viaţa nouă, n-am nevoie de ea. E mai bună a mea, veche, cu toate tabieturile şi asperităţile ei!” „Aia o să te omoare, cucoană şi eu nu o să te mai pot salva!” „Mare pagubă-n ciuperci!”

    Gata vizita pe ziua de azi. Doctorul şi-a atârnat stetoscopul de gât, şi-a adunat cârdul de studenţi şi a ieşit. Au plecat spre alt cobai uman. În rezervă s-a făcut linişte. Acum o să vină infirmiera cu o cană de ceai mirosind a spălătură de vase şi cu o supă strecurată. Apă chioară. Mă uit pe geam. S-a luminat de tot afară. E trist, vântul nervos scutură un nor. Ninge. Iarna nu se vrea dusă. Închid ochii. Aş vrea o carte, mi-ar plăcea să pot citi. Nu pot, mi-am spart ochelarii când am căzut. Atunci când inima mea s-a oprit câteva minute şi sufletul s-a înălţat să dea mâna cu Sfântul Petru. He, he! Ce farsă le-am făcut! Se agitau în jurul meu ca titirezul. Mie-mi era bine. Nu mă mai durea nimic, tot ce era suferinţă încetase. Era doar lumină şi zbor.  Acum mă dor până şi gândurile. Gem uşor încercând să mă mişc. O să prind rădăcini în patul ăsta. Uşa se trânteşte din nou. „Neaţa, madam Dinu! S-a întors iarna, ai văzut? Hai, ia de aici un ceai fierbinte, să-ţi încălzeşti sufletul!”

    4 comentarii

    Martie 5, 2015 · 10:17 am