Eu, nufărul

M-am oprit cândva
în palma ta stângă,
acolo,
lângă bătaia ritmică
a vieţii.
Mi-a plăcut clocotul
rubiniu
cu care mă ademeneai,
mi se potrivea
albului viu
al petalelor.
Visam să prind rădăcini
şi-am aşteptat
cu răbdare
un strop de apă
binecuvântat.
N-ai observat
şi m-ai lăsat
să mă ofilesc
crezând că bobocii
mi-au fost amăgiri.
Acum degeaba vrei
să smulgi
minunea albă a florii
din lacul întunecat
în care-am înflorit.
Nuferii nu strălucesc
decât o clipă
de nu le-ai înfipt adânc
rădăcina
în lacul inimii tale.

wallpaper-04

2 comentarii

Din categoria Frânturi de gând- poezie

Rugăciune

Doamne,
Tu, cel care poţi tot,
ia şi din inima mea
amintirea,
şi visul
şi durerea,
nu mă lăsa să mă topesc
tânjind mereu
după o mângâiere
ce niciodată n-a fost a mea.

N-am cum să te ajut
copilă,
tu ai ales să iubeşti
omul, nu Dumnezeul.

Doamne,
Tu, cel ce ştii tot,
ia cu puterea Ta
rana aceasta vie
adusă în vis de ochi de păcat
ce ard
până la lacrimă.
Ia Tu
mintea aceasta
bolnavă de neodihnă
şi dă-mi liniştea somnului
ce-ajută paşii
să calce-apăsat
pe drumul cel alb
ce merge-nainte,
niciodată înapoi.

Nu pot, copila mea!
Tu ai ales să vrei,
să ştii,
să poţi iubi
şi-ai arvunit pe rând
şi inimă şi gând.

Doamne,
Tu, cel ce m-ai lăsat
să merg
pe drumul meu plin
de spini ascuţiţi
de gând,
de dor,
de iubire
şi păcat,
ia inima aceasta bucăţi
şi-mparte-o echitabil
la câini.
Lasă-mi mie
nesomnul nopţilor
de gheaţă
în care ceaţa ce mă-nvăluie
nu mai doare.
scan10020gv8

13 comentarii

Din categoria Frânturi de gând- poezie

Birtu

Tot cu Birtu facem istoria.

E o figură Birtu ăsta. Dacă o să mă apuc vreodată să scriu o carte, o să-l fac personaj principal. Brunet, slab ca un ţâr, adus de spate, cu o privire rea de dincolo de ochelarii cu rame groase, negre şi cu un rictus răutăcios în colţul gurii. Pare că omul ăsta e făcut tot din fibră de rău, aşa, în scârbă. Greaţa pentru gândacii de noi pe care trebuie să ne suporte atâtea ore pe zi îi respiră prin toţi porii. Pare că de asta a slăbit şi s-a adus de spate, de stau toate hainele pe el ca atârnate într-un cui, pe perete. Cureaua pantalonilor e veşnic largă şi datorită ei pantalonii o iau tot timpul la vale. Birtu se vede nevoit să-i ridice tot după 4-5 pasi, altfel ar ajunge instantaneu cu ei în jurul genunchilor şi s-ar împiedica. Ar fi umilitor pentru un om atât de serios ca el să se împiedice în pantaloni în mijlocul clasei noastre. Dar umilitor e şi să-şi ridice tot timpul pantalonii. Şi Birtu nu se umileşte. Birtu doar umileşte. Aşa că şi-a îmbogăţit ritualul ridicării pantalonilor în talia-i inexistentă. Dacă ar fi viespe, toate celelalte viespi l-ar invidia pentru talia lui. Nu pentru şolduri, însă. Noroc că e ţânţar şi ţânţarii sunt toţi mândri de un exemplar atât de reuşit. Se plimbă important printre băncile în care toţi stăm smirnă şi nu îndrăznim să ridicăm ochii să-l privim în faţă. Îl prindem câte puţin de un colţ de haină cu coada ochiului şi de cele mai multe ori de cureaua de la pantaloni. Cureaua se intimidează şi slăbeşte un pic strânsoarea. Nici nu are nevoie de prea mult, că vezi pantalonii începând să alunece. Şi, în timp ce ne vorbeşte de bătălii, războaie, ani de domnie, sclavie şi morţi, în liniştea mormântală a clasei, Birtu îşi ridică pantalonii. Culcă o mână peste pântec, de parcă tocmai ar fi simţit un junghi acolo, în maţe. Şi o pune şi pe cealaltă la spate, ca şi cum ar vrea să-şi protejeze coloana de tăietura sabiei care-i umblă prin măruntaie. Cu mâinile astfel încrucişase, strânge de turul pantalonilor ca într-un cleşte şi ridică repede de ei. Mişcarea durează cât o fracţiune de secundă. Suficient să-ţi aprindă un zâmbet în colţul gurii şi să-ţi dea un ghiont cât să pufneşti. Îţi înghiţi pufnitul şi întorci privirea, să nu-ţi vadă râsul din ochi. Pentru că dacă Birtu urăşte ceva foarte tare în lumea asta, atunci acel ceva este râsul. Şi copiii. Şi oamenii în general. El e deasupra tuturor gângăniilor de noi care ne învârtim în jurul lui şi pe care e chiar obligat de instanţa supremă a omenirii să ne suporte! Ce situaţie, domnule, ce situaţie! Un timp m-am întrebat de ce naiba nu-şi mai dă o gaură la cureaua aia. Acum îmi dau seama că de fapt din cauza noastră e veşnic largă! Noi, cu privirile noastre speriate şi ucigătoare i-o lărgim în fiecare zi câte puţin! Norocul lui că are curele solide, altfel ar fi tot schimbat câte una pe săptămână. Şi e lucru ştiut că nu găseşti curele bune pe toate drumurile.

Birtu e singurul profesor la care îmi place extemporalul. Indiferent ce notă aş lua, sunt mulţumită că scap de coşmarul ascultării. Şi toţuşi, extemporalele la el sunt rare ca perlele-n scoici. Iar nota din teză te poate face să-ţi doreşti cu disperare să îmghiţi manualul de istorie şi să-l reproduci punct cu punct şi virgulă cu virgulă când te ascultă data viitoare. Pentru că altfel nu treci la Birtu. Şi dacă înveţi istoria din scoarţă în scoarţă, tot prost rămâi şi el are grijă să-ţi arate asta. Nota 7 este ca o medalie de aur pentru tine, gânganie paricopitată ce eşti tu! Medalie de aur, auzi? Şi nici n-o meriţi, doar bunăvoinţa unui om atât de generos ca el te-a făcut s-o primeşti! Ia-o acasă, pune-o în ramă şi fii fericit că ai primit-o, că poate alta nu o să mai primeşti în vaţa ta insignifiantă! Nu ai ştiut unde să pui virgula la rândul 15 din pagina 58? Graaaav! Graaaav, mă idiotule de te-a făcut mă-ta idiot! Mai bine făcea un bine omenirii şi nu te scotea la lumină! Mai bine te ţinea acolo, în burta ei imensă de ţărancă, că oricum nu s-ar fi cunoscut. Prezenţa ta nu aduce niciun beneficiu lumii asteia! Eşti un ratat din faşă, unul care umbreşte pământul degeaba! În locul umbrei tale poate ar răsări vestigii ale altor lumi demult apuse şi vitejii care-au luptat în toate războaiele lumii între anii 1102 înaintea erei noastre până la sfântul Stalin ar ieşi la suprafaţă şi s-ar înmulţi dând societăţii tineri capabili să ducă omenirea mai departe. Tu, miriapodule, nu vei fi niciodată în stare să faci ceva pentru omenire. Aşa că ia-ţi şaptele nemeritat şi du-te de te laudă că azi l-ai prins pe Birtu în cele mai bune toane şi l-ai păcălit de o notă uriaşă. Pune semn în calendar, înroşeşte fierul în foc şi tatuează-ţi pe frunte data asta. Să poţi povesti tuturor celor ce-ţi vor urma cât de binevoitor a fost într-o zi însorită de toamnă Marele Birtu cu tine. Uriaşul Birtu. Magnificul şi generosul Birtu!

Brrr! Na că am avut la cine să mă gândesc! Ce naiba, de abia am început anul şcolar şi deja mă tem de Birtu? Dacă stau să mă gândesc bine, mulţi din colegii mei sunt deja mai mari şi mai puternici ca el. Titi are de două ori înălţimea lui! Dacă s-ar ridica şi l-ar lovi cu lopata aia de mână în care strânge pixul ca şi cum ar fi o surcică pe care nu ştie s-o mânuiască, l-am aduna bucăţi de pe jos. Dar Titi, băiat cuminte, se ridică cu toată înălţimea celor 1,85m ai lui, pleacă capul odată cu privirea şi tace.

  • Spune, Ionele, ce lecţie avem azi?
  • ….

  • Ce, mă? Ţi-a mâncat vaca limba? Te-a trimis tac-tu la păscut şi nu ai reuşit să iei cartea de istorie cu tine să înveţi?

  • ….

  • Hai că am răbdare cu tine şi aştept să-ţi aud glăsciorul. Cum te cheamă ştii?

  • Da, tovarăşe profesor!

  • I-auzi că ştie! Şi cum te cheamă, mă?

  • Ionele Constantin.

  • Ionele Constantin, tovarăşe profesor! Că nu ne-am tras de şireturi amândoi şi nu te-a făcut mă-ta cu mine!

Pumnul lui Titi se strânge. Capul rămâne plecat.

  • Ionele Constantin, tovarăşe profesor.
  • Aşa. Hai că am aflat ceva. Şi ce-ai învăţat tu la istorie azi, Ionele Constantin?

  • ….

  • „Războiul de independenţă” îi şoptesc malacului, sperând că-mi poate citi pe buze. Inima îmi bate nebuneşte. Dacă mă vede Birtu, aia sunt.

    • Războiul de independenţă, bâbuie şi el abia şoptit.
  • N-am înţeles. Nu mai ai glas? Vorbeşte să audă şi cei din jurul tău.

  • Războiul de independenţă.

  • Aşa. Spune.

  • Pauză. Pauză mare. Cea mai mare pauză. Cum dracu’ să-i şopteşti o lecţie întreagă? El se uită la mine disperat, eu tac. Birtu e lângă noi.

    • Băi, Ionele, uită-te la mine, nu la colega de bancă! Ce-i Dinu, e lecţia scrisă în frunte la tine? Lasă că te ascult şi pe tine acu’, să văd ce ştii! Ionele, ştii lecţia sau nu o ştii? Hai că pierdem timpul de pomană şi timpul e preţios. Nu pentru loaze ca tine, e adevărat!
  • ….

  • Înţeleg că nu ai învăţat nimic pentru ziua de azi! De ce, mă, nemernicule? De ce nu ai învăţat? Ce-ai avut mai bun de făcut decât să înveţi, ai?

  • Se enervează Birtu şi când se enervează e de rău. De foarte rău. Unde până acum se auzea musca de linişte, acum până şi musca a amuţit de spaimă. S-a aşezat cuminte, sus pe tavan, un punct aproape invizibil şi tace. Liniştea asurzitoare e spartă doar de glasul din ce în ce mai mânios şi mai tunător al profesorului care-a uitat şi de pantaloni şi de curea şi de ironie. S-a roşit la faţă ca un rac fiert şi se agită pe lângă lunganul meu coleg ce stă încă cu fruntea plecată. Birtu îl apucă cu degetele lui subţiri şi nervoase de perciuni şi trage cu putere, încercând să-i smulgă, repetând obsesiv „De ce n-ai învăţat, mă? Ce-ai avut, mă, mai bun de făcut?” Pe Titi îl trec toate apele, i se roşesc ochii, îi dau lacrimile şi strânge pumnul încercând să le oprească. Mă uit pe furiş la palmele lui şi-mi dau seama că ar putea să-i spargă profesorului capul ca pe o nucă, dacă ar strânge bine. El stă şi suportă cu stoicism tortura şi loviturile repetate peste faţă şi ceafă pe care profesorul-brută i le administrează repetat. Pare că a adunat cu dinadinsul un întreg sac de lovituri pe care să le reverse în capul primului elev ascultat. Loveşte cu satisfacţie, mâniindu-se din ce în ce mai tare şi am senzaţia că aud tunând afară şi văd aievea fulgerele cerului lovind în fereastra clasei. Nimic nu mi se mare mai umilitor ca bătaia. Nici nu ştii ce să-i spui colegului care primeşte o astfel de corecţie. Sunt profesori care bat cu băţul sau cu rigla la palmă. „De ce nu ai învăţat, mă, azi? Întinde palma!” Jaaaap! Lovitura porneşte, pielea aproape crapă, lacrimile ţâşnesc. Tragi mâna instantaneu, din instinc de apărare. „ Ce tragi palma, mă? Întinde-o la loc! Întinde mâna, n-auzi! De ce nu înveţi? De ce nu ţi-ai făcut tema? Asta e temă? Ai greşit toate exerciţiile! De ce nu ştii să rezolvi problema? Nu ştii teorema? De ce, mă, lichea ce eşti? De ce?” Jaaap! Jap! Jap! Loviturile curg, una, două, trei, zece, palmele se umflă, degetele dor şi nu mai sunt în stare să ţină creionul între ele, iar literele şi cifrele printre lacrimi capătă forme supranaturale, de neînţeles. Nu ştii cum să-ţi ştergi mucii care curg în acelaşi ritm cu lacrimile, batista de bumbac nu face faţă şi-ţi vine să intri în pământ de ruşine. Îl urăşti pe profesor, dar nu îndrăzneşti să-l condamni. Cât eşti de mare, nu îndrăzneşti să te ridici şi să-l împingi să nu mai dea. Ştii că urmările ar fi catastrofale pentru tine. Ţi-e ruşine de colegi şi lor le e ruşine de ruşinea ta. În pauze se mai găseşte uneori câte unul care să-ţi rânjească în faţă, fericit că ai încasat-o, dar asta se întâmplă atât de rar, că nici nu mai bagi în seamă. Ţi-ar face bine să-l plezneşti la rândul tău pe nesimţitorul ce râde, el ştie asta şi râde în sinea lui, nu se mai exteriorizează. Pune capul în piept şi rânjeşte în el, îţi ocoleşte privirea. Restul se prefac în pauză că nu s-a întâmplat nimic. De fapt toţi se gândesc deja la ora următoare, la alt profesor dornic să refuleze şi să-şi afirme superioritatea lovind. Sunt câteva fete cuminţi în clasă care nu ştiu ce înseamnă o dungă de riglă pe palmă. Ele nu se tem, doar tac şi aşteaptă ora următoare. Îşi fac toate lecţiile la timp, au caietul de teme exemplar, fără pete şi ştersături, problemele toate făcute, comentariul învăţat. Mie mi-e teamă şi când mă ştiu. Tremur ca o frunză la fiecare oră, mai ales când sunt scoasă la tablă. Sunt momente în care podeaua clasei devine lichidă şi eu o simt cum se clatină sub parchetul dat cu petrosin şi-mi ţin cu greutate echilibrul. Niciodată nu ştiu cum reuşesc să răspund clar şi corect când sunt întrebată, nici resortul care mă face să-mi azvârl mâna cu degetele ridicate pe sus la fiecare întrebare. Relaţia mea cu şcoala e ca-n poezia lui Păunescu „iubesc, am curaj şi mă tem.”

    8 comentarii

    Din categoria Viaţa în rezervă

    Hai repede, că mor!

    Văd că v-a plăcut povestea miresei ce-am fost eu mireasă cu izmenele aferente. Să vă mai povestesc atunci.

    V-am zis că am apucat să mă întâlnesc cu socru-meu şi să negociez bazele viitoarei noastre colaborări. Dar restul familiei era curioasă să vadă cu cine au de-a face, că prea multe nu înţeleseseră din ce spusese omul. Soacră-mea, în special, ardea de nerăbdare să vadă pe cine o să chinuie de atunci înainte. Nu prea corespundeam standardelor ei de frumuseţe. Bătrânul se dusese acasă şi-i spusese:

    • Muiere, ce să-ţi spun? Parcă e nepoată-ta a mare. Tot aşa, micuţă, slabă şi cu ochii ăia mari, verzi.

    Ce-a înţeles soacră-mea? Că-s cam urâţică, cu ochi de viţel, albi. Dar asta era acum, nu mai avea de unde alege, deşi ea-şi visa săraca o fată frumoasă ca ea, cu ochi mici, căprui, frunte lată şi burtă mare ca fie-sa. Una sănătoasă, aşa, nu albinoasă ca mine. Na, se pricopsise, se pricopsise, trebuia să mă înghită aşa cum eram. Şi tot neamul era curios să mă cunoască, aşa că mă îmbarcă cumnată-mea cu cumnată-meu într-o sâmbătă între mâţele alea mici în maşină şi hai la Izvoare, să ne cunoaştem. Eram veselă tare pe atunci, cam ca acum. Tot drumul am glumit, am râs, m-am hârjonit cu alea mici, am ajuns imediat. Mă dau jos din maşină, intru în bătătură, efuziune, pupături, mânca-o-ar mama, alea, alea! Ce să spun, o fericire continuă!

    În bucătăria de vară se adunaseră deja neamurile. Fratele soacră-mii cu nevasta, un văr de-al socrului de stătea gard în gard cu noi, cu nevasta. Acum, eu m-am lipit ca marca de scrisoare de ultimii, mai ales că aveau o fată de vârsta mea şi ne-am potrivit noi tare-tare încă de la început. Şi ei erau oameni calzi, iubibili, fără ascunzişuri răutăcioase cum mi s-au părut ceilalţi. Măi, asta e situaţia, om eram şi eu şi aveam preferinţele mele.

    Cumnata soacră-mii s-a fiert instantaneu! Cum să îndrăznesc eu, o mucoasă, să îi bag în seamă mai mult pe ăilalţi, care nu erau aşa de apropiaţi în grad ca ei! De parcă aş fi ştiut şi m-ar fi interesat prea tare care de ce grad e. Soacră-mea s-a fiert şi ea, că de, erau neamurile ei. Lena, cumnata cu pricina, a rămas cu ghimpele înfipt în inimă şi-n ochi. După ce-am născut şi m-a abandonat bărbatul din dotare la mă-sa şi la tac-su, fiindu-i total nefolositoare în momentul ăla, mai ales că mă făcusem şi mai urâtă şi mai slabă, vai mama mea, venea şi băga băţul printre gard.

    • Fa, Riie, cum vrei fa să se mai uite fiu-tău la asta? Nu nu vezi cum s-a făcut? E urâtă ca dracu’, fa! Ascuţită cu ochii ăia scoşi! Şi umblă pe drum de parcă-i beată. Normal că fiu-tău n-o suportă. Să-şi găsească băiatul alta şi s-o lase! Ce dacă au un copil, îl opriţi voi şi-l creşteţi, ce e singurul divorţat?

    Soacră-mea se cam îndoia…încă. Mai că i-ar fi dat dreptate că mă vedea şi eu cum ajunsesem şi că nu eram bună de nimic, dar nici nu-i venea să se facă de râs în sat. Aşa că mă blagoslovea în fiecare zi, blestemând ziua în care am picat pe capul ei.

    Ei, a trecut timpul, s-au certat pe-un cot de pământ, un viţel şi-o butelie. Ceartă din aia cu poale ridicate, blesteme, duşmănie mare, aşa cum frumos şi responsabil se face la ţăranii noştri. Nu şi-au mai vorbit o perioadă…până pe la paşti când îmi dă soacră-mea un coş cu colaci şi ce mai era de împărţit, să trec şi pe la cumnată-sa. Eu, copil cuminte, mă duc. Aia mă primeşte nesperat de bine. Mă pofteşte în casă, stăm de vorbă mă serveşte cu prăjituri, lapte şi miere, ce mai. Eu mai aveam drumuri de făcut, aşa că mi-am luat copiii de aripă şi am plecat mai departe, urmând să-mi iau coşul când mă întorc acasă. Buunn, mă şi întorc, doar că de data asta laptele se acrise deja şi mierea se făcuse fiere. Şi numai că nu m-a zvârlit peste gard, aşa de urâtă i-am devenit. Mi-a dat coşul cu colacii mei înapoi, ameninţându-mă că o să pună acatist şi-o să blesteme iar eu, păcătoasa, recunosc, mi s-a ridicat un fir de păr fix în creştetul capului. Mi-am luat copiii, m-am dus casă şi-am aruncat colacii la porci. Dacă or fi fost nişte încornoraţi pe acolo pe ei, au greşit direcţia.

    Ei, du-te vreme, vino vreme, trecu timpul… Ăştia tot în duşmănie, dar aşa, mai moale. Pe mine mă durea la bască, oricum nu erau neamurile mele preferate. Până într-o vară când m-am trezit de dimineaţă că strigă cineva la poarta cea mare.

    • Riiieee, Riiiee, Riie! Era frate-său. Soacră-mea nu era acasă, cred că era pe la grădină. Eu cu copiii şi cu socru-meu pe bătătură.
    • Ce e mă, Tuică, ce strigi aşa?

    • Mă Lache, hai mă, că moare Lena!

    • Îu, ce vorbă e asta, cumnate?

    • Hai mă Lache, trage să moară de azinoapte, îi aprinserăm lumânarea, e gata!

    Socru-meu se închina nehotărât. Îi zic:

    • Da du-te dacă te cheamă, c-o fi păcat. Dacă moare? Eu nu merg, că n-am ce căuta, dar mata trebuie să te duci.

    A plecat omul, crucindu-se, pe coastă în sus. După zece minute a venit înapoi.

    • Mă tată, zice, hai şi tu, că pe tine te vrea.
  • Pe miiineee?

  • Da, cică neapărat să te duc pe tine, că altfel nu poate să moară!

  • Măi să fie, cât de importantă ajunsesem! Frăţică, mai era cineva ca mine? M-am curăţat un pic, am schimbat basmaua şi şorţul şi am ieşit pe poartă, aşa, mai ca Prissy în „Pe Aripile Vântului”. Parcă-mi venea a mă întoarce, că nu prea-mi plăcea să dau mâna cu moartea, nu mă încânta ideea. Mai ales că muierea asta alesese singură să mă gonească din viaţa ei, fără să-i fac nimic. Ajunsă acolo, surorile ei mă văd şi mă înconjoară imediat.

    • Îuu, mumă, bine că venişi! Hai, că de când te aşteaptă, fata mea! Se duce sora noastră, se duce, Luci!

    Eu am întrat în casă tremurând. Mirosea a lumânări aprinse, tămâie, oţet, tot felul de mirosuri grele. În camera bună, întinsă pe pat, pe cuvertura cu flori roşii, zăcea Lena. Trasă la faţă, galbenă, cu o cârpă albă legată peste basma, pe frunte. Respira greu cu ochii închişi. Una din surori îi ţinea bine mâna cu lumânarea aprinsă. M-am închinat. Doamne fereşte, am gândit cu păcat şi uite că biata muiere chiar moare.

    • Lenăă! Fa, Lenă! Scoal’, fa, sora mea, că uite, veni Luci! Scoal’ şi vorbeşte cu ea, că de azinoapte o strigi! Uite, veni la tine!

    Eu m-am aşezat uşurel pe marginea patului, ajutată puţin şi de brânciul pe care sora vorbăreaţă mi-l dăduse. Muribunda m-a simţit şi mi-a luat mâna în mâna ei. Hopa, mi-am zis în gând, acum m-a luat dracu de tot, dacă moare cu mine de mână. Măi, mă apucase aşa, un soi de leşin. Mi-am dres glasul şi am scos un scâncet.

    • Ce faci, Băbiţă, aşa te lauzi? Ce te doare, hai să vedem, cu ce te pot ajuta, să-ţi revii.

    Lena răsufla mai greu. Hop, îu, o omor! Mai bine tac. Tac şi-i masez uşurel mâna care mă ţinea strâns. Mai trece un timp şi o văd că deschide ochii.

    • Bine că venişi, mumă! Ce mai faci tu?
  • Da cum să nu vin eu ma mata? Eram prin curte cu copiii când strigă Tuica! Da’ mata de ce nu eşti cuminte şi vrei să ne laşi aşa repede? Hai să-ţi aduc un ceai, să te faci bine.

  • Nuuu, nu pleca! Lasă că-mi fac astea ceai.

  • Fa, Mărie, spune-i lui Georgeta să-mi facă un ceai. Tu stai aci, mumă! Stai aci, că nu pot muri fără tine!

  • Ia mai taci, că nu eşti matale de murit! Trebuie să te ridici să trăieşti, că mai ai multe de făcut!

  • Offf, mumă, nu mai pot, s-a terminat! Mi s-au terminat zilele! N-o mai duc, gata! Azi mor!

  • Eu nu, ea da, eu nu, ea da, surorile ei plângeau cu muci şi căutau să scoată trusoul de înmormântare.

    • Ai Lenă, ia fii atentă! Unde-s prosoapele de dat la popă? Ia deschide ochii şi spune-mi cum le împart pe astea de le scosei din şifonier. Sora îşi întreba sora muribundă. Aia deschide ochii şi începe să dea indicaţii: Fa, uite prosoapele astea le împarţi la ai noştri, pe ăla i-l dai lui Lache ăla e pentru bărbatu-tău, ăla pentru popa, basmalele alea albe cu boboci mari le împarţi la surorile lui bărbatu-emu şi vouă, lui Luci îi dai pe aia cu ciucuri, să nu uitaţi de batistele-ale bune, de colo de sus, vedeţi că statul e învelit în ştergar pe policioară. M-au trecut fiori de gheaţă! Brrr, în ce film oi fi eu aci? Kusturica, mic copil! Pe-o parte îmi venea să râd, pe alta îngheţase şi sufletul în mine.

    Măi lume şi în mijlocul acestei scene atât de calde şi domestice, unde nu se trânteşte uşa de perete şi apare în totă splendoarea ei strâmbă şi mută, Georgeta, fata Lenei. Că nu am apucat să vă spun, dar Georgeta era un pic defectă din naştere. Strâmbă, sucită, cu defect grav de vorbire, ajunsese la vârsta aia printr-o minune şi dragostea cu care o îngrijiseră ai ei, pentru că doctorii nu-i dăduseră nicio şansă. Ei, a venit ea Georgeta c-o falcă-n cer şi una-n pământ şi direct în basmaua mea albă s-a înfipt, bâguind pe limba ei:

    • Afarăăă! Ieşi afară! Ieşi afară!

    Toate babele au sărit ca arse, s-o tragă de pe mine. Asta nu se dădea dusă decât cu părul meu. M-au trecut lacrimile de durere. Alea trageau de mine ca nebunele. Georgeta înfiptă în părul meu, mă-sa de mâna mea, surorile ei trageau de Georgeta, eu la mijloc.

    • Băbiţă, dă-mi drumul la mână şi lasă-mă să plec, te rog.
  • Nu pleci niciunde, aici stai! Făăă, Georgeto, du-te dracu că mă ridic de-aici şi te târnui pe toată bătătura, nebuna dracului! Eu am chemat-o, rămâne cu mine!

  • Georgeta, nimic. Surdă ca toţi surzii şi înfiptă bine în părul meu, ca toţi nebunii.

    • Fa, Ioană, smulge-i fa mâna din din părul fetei asteia şi dă-o afară! Au, Georgetă fi-r-a dracu tu să fii azi şi mâine şi-n ziua morţii că tu nici să mor împăcată nu mă lasi, nebuna dracului! Ieşi afară de la mine, ieşi! Ieşi că te păruiesc eu acu de nu te vezi! Mă pun cu parul pe tine de nu te mai ridici în veci, sărăcio!

    Ce să spun… se trezise moarta, stinsese lumânarea şi înjura ca la uşa cortului pe nebuna ce nu voia să-mi dea drumul deloc. Până la urmă au reuşit babele cumva s-o smulgă de pe mine şi cu smocul de păr aferent şi să-o scoată, pe sus, afară din cameră. Eu rămân cu mâna în mâna muribundei. Mă ţinea strâns şi gâfâia de efort, roşie ca racul. Mai roşie ca mine, care voiam să intru în pământ atunci, că afară oricum se adunase toată uliţa şi privea râzând, cu basmaua peste gură, la circul gratuit. S-au liniştit apele într-un final, Băbiţa a închis ochii la loc, epuizată, iar eu am reuşit s-o conving să-mi dea drumul la mână să mă duc la wc, că făceam naiba pe mine de la atâtea emoţii trăite. Cum am scăpat, ca din puşcă, direct pe poartă am zburat şi coasta până acasă mi s-a părut prea mică, aşa repede am ajuns. Nici că m-am întors, dar nici Lena c-a mai murit. S-a sculat din patul morţii, a pus prosoapele, basmalele şi batistele la loc şi trăieşte şi-n ziua de azi. Acu’, eu doar mă întreb… cum mă mai cheamă când o fi să moară cu adevărat?

    17 comentarii

    Din categoria Dezrădăcinare

    Îndemn

    Hei, tu,
    suflet de fum,
    ce-n pragul morţii
    lin păşeşti
    crezând,
    sperând
    să o amâni!
    În viaţă
    nu te arunca
    cu tot ce eşti
    şi vrei să ştii,
    de la-nceput!

    Mai lasă loc
    şi de-ntrebări,
    şi de trăiri,
    şi de visări,
    de sentimente
    şi-ncercări,
    de nou
    şi vechi,
    de alinări,
    de sânge cald
    şi vindecări,
    de tresăriri
    şi amintiri,
    de bucurii
    şi de iubiri.

    În viaţă
    nu te arunca
    de la-nceput
    cu tot ce eşti,
    ce vrei să ştii
    şi tot ce speri
    că va veni!
    Acordă-ţi şansa
    să visezi,
    să poţi,
    să simţi
    şi să trăieşti!

    11109712_691656687627637_9031570323602460833_o

    4 comentarii

    Ianuarie 23, 2016 · 8:33 am

    Momârlanul

    Am cunoscut odată un momârlan. Nu ştiţi ce e? Nici eu nu ştiam la vremea aceea. Se mutase în garsoniera vecină, în locul prietenei mele. Prietenei îi duceam dorul. Îi simţeam acut lipsa pe vremea aceea în care singura evadare din închisoarea casei mele o reprezenta ibricul de cafea băut împreună în timp ce tricotam, sau croşetam. De el îmi era teamă. N-aş ştii să spun de ce. Părea ursuz, tăcut, retras sub platoşa cu ţepi de arici.

    Şi tot nu v-am zis ce-s momârlanii. Nu, nu-s oameni neciopliţi, needucaţi, sau cum mai spune dex-ul şi cum, sinceră să fiu, credeam şi eu pe atunci. Sunt un popor. Unul mic şi select ce trăieşte, încă, după reguli ancestrale la marginea pădurii, undeva pe Valea Jiului. Viaţa lor curge în ritm propriu, ca în alte veacuri în care dacii şi-au pus piatră de temelie pe malul Jiului. Au împrumutat pentru firea lor ceva din sălbăticia şi frumuseţea locului.

    Cumva, soţul meu, destul de sălbatic de felul lui, se împrietenise cu acest vecin ursuz şi taciturn. Aveau lungi întrevederi în care unul vorbea, celălalt tăcea şi fuma, se completau oarecum. Al meu vorbea de nu lăsa loc nimănui să mai zică ceva, celălalt tăcea şi-l tolera printre nori de fum şi aburi de alcool. Îl saluta volubil când se întâlneau pe scară, îi scutura mâna cu putere, îl întreba tare, cu o oarecare infatuare:

    • Ce mai faci, momârlane!

    Mie îmi venea să intru în pământ de ruşine şi-l trăgeam de mânecă, să tacă. El, total insensibil la astfel de subtilităţi, continua:

    • De ce-mi faci semn să tac? Ce vecine, nu eşti momârlan? Greşesc cumva?

    Cu linişte netulburată şi-o voce caldă, moale, cu accent, momârlanul aproba.

    • Ba da, sunt. Lăsaţi-l, nu mă supăr.

    La început, întrevederile astea în doi se ţineau exclusiv în casa vecinului. Îmi convenea. Câteva ore puteam fi singură şi liniştită. Apoi, prin nu ştiu ce concurs de împrejurări s-au mutat la noi. Şi eu m-am retras într-un colţ, tăcută, încercând să mă fac invizibilă de s-ar putea. Nici să respir nu-mi venea. Mă intimida omul acela aspru, cu privirea ca oţelul. Aşa credeam atunci, că-i dură ca oţelul. Apoi am mers pe valea Jiului şi i-am văzut ochii oglindiţi în apa lui învolburată.

    După ce s-au mutat la noi, a început să facă eforturi ca să se facă oarecum plăcut. Povestea cu privirea prinsă într-o amintire îndepărtată despre satul lui de pe deal, despre părinţi şi fraţi rămaşi acasă, despre lumea pe care o colindase ca şofer de tir, despre lume – aşa cum o vedea el. Niciodată nu te privea direct în faţă când vorbea. Doar când te asculta îşi înfigea ca un sfredel privirea în ochii tăi, de parcă s-ar fi temut ca ceea ce-i spuneai să nu cumva să fie minciună. L-am surprins de câteva ori privindu-mă în timp ce lucram tăcută în colţul meu şi m-am înfiorat. I-aş fi zis soţului să nu-l mai primească, dar nu ar fi avut niciun efect. El oricum nu făcea ce-i ziceam eu. Iar eu nu puteam părăsi unica încăpere în care locuiam.

    Avea vecinul meu o prietenă blondă şi un pic cam prostuţă. Venea din când în când, şedea câteva zile, apoi pleca pentru o perioadă nedefinită. După un timp se întorcea şi o luau de la capăt. Cu ea m-aş fi putut împrieteni, de-ar fi ştiut şi altceva decât să fumeze şi să vorbească admirativ despre ea şi dorinţele ei. Eu n-aveam dorinţe de spus şi nici de ascultat. N-a contat, ei oricum îi plăcea să impresioneze bărbaţi, nu femei. Când era la el, deveneam patru. Blonda lui cu soţul meu vorbeau, eu cu el tăceam, fiecare în colţul lui. Eram, într-un fel, un grup armonios.

    Într-o zi blonda a zis c-ar vrea să meargă să se roage la mânăstire. Nu călcasem în viaţa mea într-o mânăstire şi mi s-a părut ciudat ca o fată ca ea să-şi dorească asta. Nu eram nici eu prea dusă la biserică, recunosc, însă imaginea ei în uşa unei biserici mi se părea de-a dreptul din alt film. Aşa cum aproba tot ceea ce ea-i cerea, bărbatul a aprobat.

    • Hai! Îmbrăcaţi-vă şi hai să mergem la Orşova, la mânăstire.

    N-aş fi mers. Mi se făcuse gol în stomac. Ce căutam eu pe drumul ăsta cu oamenii aceia? Mi se părea evident că ea vrea să aibă o zi doar cu el, nu cu coadă după ei. Soţul, însă, n-a aşteptat invitaţia de două ori.

    • Suntem gata imediat.
    • Eu n-aş merge, am ceva treabă.

    Nici nu mai ştiu de pretext am băgat să mă eschivez. El m-a privit în felul lui direct, s-a încruntat puţin şi mi-a vorbit ochi în ochi, fără să-şi mai desprindă privirea din ochii mei.

    • Ba te rog frumos să mergi. Mi-ar face mare, mare plăcere.

    M-am roşit, am transpirat, am plecat ochii şi-am tăcut. Era prima dată când am vorbit aşa, direct unul cu celălalt. Şi atunci am înţeles că el nu-şi dorea de fapt să rămână doar cu ea în ziua aceea, pe drumul ăla. Habar n-aveam de ce. Ne-am pregătit, am urcat în maşină şi-am urcat. Domnii în faţă, noi două în spate. Stăteam fiecare lipită de uşa ei, să nu cumva să ne atingem şi să ne muşcăm. Eu mută, cu privirea pierdută pe geam, ea mânioasă, mocnind. Un timp s-a lăsat peste noi o tăcere apăsătoare. Până când am ieşit din oraş şi ne-am înscris pe şosea, spre Gura Văii. Atunci, cu aceeaşi linişte ca totdeauna, momârlanul a început să vorbească.

    • Eu nu cred în biserica voastră. O respect, dar nu cred. La noi în sat nu e biserică de zid. Biserica-i afară, sub cerul liber, în pădurea de brad. Te duci în pădure, alegi un brad, îţi faci cruce, îngenunchezi sub cetina lui şi te spovedeşti. Îi spui şi ce te doare, şi ce te frământă, şi cine şi-a furat o oaie şi ce-ai să-i faci, şi pe cine-ai omorât, pe cine iubeşti, pe cine urăşti, că ai copilul bolnav, că ai muierea rea. Bradul freamătă şi-ţi ia păcatele. Tu te ridici, pui căciula pe cap şi pleci uşurat pe drumul tău. De te îndrăgosteşti îţi aduci muierea s-o iubeşti sub cetina lui, dacă urăşti înfigi securea în pământ şi faci legământ de răzbunare. Bradul le ascultă, le ocroteşte şi le iartă pe toate. E pod între tine şi Dumnezeu. Când simte că s-a sfârşit timpul, momârlanul mai urcă o dată-n pădure, la bradul lui, să-şi ceară iertare şi să ia binecuvântarea pentru ultimul drum. Nimeni nu taie un brad până nu-i cere iertare, e lege. Din lemnul lui ne facem case, cu el ne hrănim şi ne încălzim în nopţile geroase în care lupii coboară de pe culmi. Suntem oameni simpli şi tăcuţi. Nu ne plac cei care vorbesc mult şi fără rost, nici nu punem preţ pe ceea ce voi aţi crede că e indispensabil.

    A fost un adevărat discurs. În dreapta mea se ridica stânca de granit, în stânga blondei se întindea, leneşă, Dunărea. Pe scaunul din faţă soţul meu îşi mânca buzele şi tăcea. Am ajuns sus, deasupra de Orşova, la mânăstirea Sfânta Ana, ne-am închinat şi am intrat. El a rămas în curte. Ne-am întors apăsaţi de aceeaşi tăcere ca la venire. Din ziua aceea grupul s-a destrămat. Blonda a plecat şi nu s-a mai întors, soţul meu a găsit motive să evite şuetele, doar stima mea pentru omul acela tăcut cu privirea oţelită a crescut. Relaţia noastră tăcută a evoluat. Cât timp am mai fost vecini ne-am salutat zâmbind de fiecare dată când ne-am întâlnit.

    Am mai pus pe blog, cândva povestea momârlanilor cu biserica lor pădure şi cu brazii preoţi. Nu mai ştiu pe unde, că pe vremea aia scriam mult şi cam dezlânat. Mi-am amintit-o în vară când în drumul meu am dat cu ochii de apele învolburate ale Jiului în defileu. Aş fi coborât şi-aş fi rămas să caut poporul ce încă ştie să-şi lase pe cetină de brad şi griji, şi nevoi, şi bucurii, şi tristeţi. Să evadez din viaţa mea şi să mă rup de lume.

     

    11 comentarii

    Ianuarie 22, 2016 · 8:49 am

    Nu mă iubi

    Nu mă iubi.
    Iubeşte
    dimineţile în care
    soarele răsare-n ochii mei.
    Iubeşte-mi
    buzele şi sânii
    în nopţi aprinse de păcat.
    Iubeşte
    liniştea caldă a serilor
    în care gândurile
    ni se contopesc.
    Iubeşte
    ziua-n care
    un scrib bătrân
    a dat cu zarul
    şi-a tras la loteria vieţii
    inima mea şi inima ta,
    spre întregire.
    Eu promit
    să-ţi iubesc
    doar mâinile
    când adună-n
    palme înfiorări
    de pe corpul meu
    cu chemări
    şi gura
    când îmi culege
    de pe buze dorinţe,
    în nopţi înstelate
    parfumate
    cu noi.
    Nu mă iubi.
    Iubeşte
    ce simţi
    lângă mine
    şi felul în care
    te ştiu iubi.8d8f18317874dc669330608cc241afbd

    Scrie un comentariu

    Ianuarie 22, 2016 · 7:09 am

    Să nu crezi

    6462340049_05e7dc321c_bSă nu te-ncrezi
    în ochii mei înstelaţi.
    Sunt fata morgana,
    plutesc
    ca o umbră-n deşert
    şi-ademenesc
    cu oazele mele-nverzite
    călători cu buzele fripte
    de arşiţă.

    Să nu te laşi ademenit
    de cântecul meu
    de sirenă.
    Pe-un mal de Rin
    sunt Lorelei,
    glasul meu minte
    marinari încercaţi,
    orbiţi de strălucirea de aur
    a părului meu.

    În gura-mi cu râuri de miere
    să nu crezi.
    Mii de poveşti
    izvorâte pe rând
    din buze de fragă
    frâng noapte de noapte
    voinţa regelui ce altfel
    ar fi ucis-o pe Seherezada
    după 1001 de nopţi.

    Să nu crezi
    în fiinţa mea
    de lumină şi fum.
    Eu nu exist,
    sunt doar o iluzie
    menită s-ademenească
    prin vise de dor
    călători rătăciţi
    prin viaţă.

    3 comentarii

    Ianuarie 20, 2016 · 7:40 am

    Aş iubi

    12189938_762207370572568_6750545100483645249_nŢi-aş iubi mâinile
    de-ai şti să aduni
    în căuşul lor
    lacrima
    ce mi-a spălat obrazul.
    Ochii-ar rămâne fără nor,
    pentru tine.

    Ţi-aş iubi inima
    de-ai putea adăposti
    în bătaia ei
    aripa-mi frântă.
    Rana s-ar vindeca
    şi-aş putea zbura
    alături de tine.

    Ţi-aş putea iubi ochii
    de-ar şti să oglindească
    cerul înalt.
    Am da drumul
    viselor mele
    şi viselor tale
    să zboare-mbrăţişate.

    Ţi-aş putea iubi asprimea,
    de-ai şti ascunde
    sub platoşa ei
    clocotul rubiniu
    al inimii mele.
    Tremurul
    i s-ar domoli.

    Şi rana adâncă
    din frunte-aş putea
    s-o iubesc,
    de-aş şti
    că lumina
    mea
    o poate vindeca.

    Da,
    te-aş putea iubi
    aşa cum eşti,
    de m-ai iubi.
    Tu poţi?

    Scrie un comentariu

    Ianuarie 19, 2016 · 12:26 pm

    Ninge

    20160117_145934Ninge alb
    peste visele mele.
    Ele-şi ascund
    aripile îngheţate-n
    omăt.
    Ninge pufos
    peste nopţi vechi
    de iubire.
    Gurile noastre
    se caută flămânde
    printre fulgii
    ce nu se mai topesc,
    pe rând,
    sub flacăra lor
    de fragă.
    Ninge amar
    peste inima mea.
    Ea tresare scurt
    sub degete ude
    de dor.
    Ninge ca-n basm
    peste viaţa mea.
    Sub pleoapele reci
    iarba
    doarme-aşteptând
    o iluzorie
    primăvară
    ce-ar putea,
    într-o ilogică
    secundă,
    s-o înverzească
    din nou,
    surâzând.

    11 comentarii

    Ianuarie 17, 2016 · 9:42 pm

    Partaj

    Pictură Edvard Munch- Adam şi Eva

    Pictură Edvard Munch- Adam şi Eva

    Hai să împărţim frăţeşte
    mărul acesta amar
    pe care l-ai uitat
    pe masă când ai plecat.
    Iau eu jumătatea verde
    ca să mai pot spera,
    ţi-o las ţie pe cea prea coaptă
    ca să poţi zbura fără regret
    pe alte petale.

    Hai să împărţim la doi
    dragostea ce-a mai rămas
    să plângă trist în ploi reci de toamnă.
    Ia tu lacrima albastră a cerului,
    lasă-mi mie lacrima verde
    să-mi îngrop faţa în ea
    ca-n fân proaspăt cosit.

    Hai să împărţim egal
    păcatul acesta originar.
    Ia tu copacul cu mere, fără-ntrebări,
    lasă-mi mie şarpele, să pot amăgi cu el
    durerea zilelor în care
    soarele-şi va ascunde faţa
    după nori cenuşii.

    Hai să împărţim frăţeşte
    prăpastia asta adâncă
    ce s-a căscat peste noapte între noi.
    Ia-ţi tu minciuna înapoi,
    lasă-mi mie naivitatea
    să pot să mai cred în iubirea de-o viaţă
    ce poate suda cu flacăra ei
    două stânci de granit:
    una de-a stânga mea,
    alta de-a stânga ta.

    5 comentarii

    Ianuarie 11, 2016 · 8:10 am

    Alb

    zapada-680x365
    Ce albă-i lumea,
    mamă
    şi cât de mult îngheţ
    cuprinde!
    Atâta alb mă doare!
    Ceaţa mi-a coborât
    pe frunte,
    gheaţa pe pleoape
    şi-s grele,
    mamă,
    şi-am obosit!

    Ce albă-i lumea,
    mamă
    şi cât de întuneric
    s-a făcut
    în noi!
    M-a nins pe creştet
    ca pe vârf de brad
    şi nici un vânt nu bate
    s-o scuture
    şi ard
    sub albu-i îngheţat.

    Ce albă-i lumea,
    mamă
    şi cât de mult îngheţ
    cuprinde!
    În jurul meu se-nvârt
    oameni negri
    de zăpadă
    iar paşii lor mă-mping
    grăbiţi.
    Au căciuli
    şi paltoane
    şi ghete-mblănite.
    Ochi n-au,
    privesc la mine cu ghetele
    şi eu-mi feresc privirea
    de vârful lor încruntat.

    Ce albă-i lumea,
    mamă
    şi câţi paşi trec
    grăbiţi şi calzi
    prin ea!
    Doar paşii mei
    au îngheţat aşteptând
    şi-au plecat
    să colinde singuri
    pe câmpii
    cu fluturi
    şi flori!

    Ce albă-i lumea,
    mamă
    şi câte mâini
    înmănuşate se duc
    fără să se deschidă!
    Sunt mâini
    de oameni orbi
    cu paltoane
    şi căciuli
    şi ghete.

    Ce albă-i lumea,
    mamă
    şi ce întuneric
    e în noi!
    Şi sufletele-au îngheţat
    iar oamenii trec
    reci şi goi
    spre nicăieri
    cu paşii lor grăbiţi
    în ghete
    cu vârf încruntat.

    Mi-e frig,
    mi-e foame,
    mi-e somn
    şi-s obosit.
    În mine e lumină,
    şi soare cald.
    Uite măicuţă,
    Dumnezeu
    cu mâna m-a cuprins!
    Ce albă-i lumea,
    mamă
    şi-n mine cât de cald!

    5 comentarii

    Ianuarie 5, 2016 · 8:53 am

    Reguli

    De vrei să baţi
    la poarta sufletului
    ai grijă,
    să vii cu mâinile
    curate.
    Mai are încă în lemn
    rănile piroanelor
    cu care a fost răstignit.

    De vrei să baţi
    la poarta sufletului
    să te descalţi
    la uşă
    şi să păşeşti peste prag
    pe vârfuri,
    să nu-i striveşti cu pasul plin
    petalele de cristal.

    De vrei să baţi
    la poarta sufletului
    gându-ţi să aibă
    puritatea primei zăpezi,
    să-l cureţi de cenuşa
    celor pentru care-ai ars
    pân-ai ajuns
    la mine.

    De vrei să baţi
    la poarta sufletului
    să aduci pe palmele-ntinse
    inima goală,
    pulsând de viaţă
    cu toate cicatricile ei.
    O voi vindeca
    cu rănile inimii mele.

    De vrei să baţi
    la poarta sufletului meu
    să ai inima curată
    şi să păşeşti cu grijă,
    pe vârfuri,
    să nu întuneci
    zâmbetul copilului
    care se roagă-n el.

    Detaliu Poarta Maramureseana

    Detaliu Poarta Maramureseana

    2 comentarii

    Ianuarie 4, 2016 · 9:23 am

    Fără răspuns

    sursa imagine: femeia.ro

    sursa imagine: femeia.ro

    De ce ar mai conta
    acum
    cine-a greşit
    şi cine a rănit,
    cine a dat
    şi cine a primit,
    cine-a iubit
    şi cine a murit
    încetişor
    în gând cu ultimul cuvânt
    rămas de-a pururi
    nerostit?

    Şi cui i-ar mai păsa
    acum
    cât sânge-a curs,
    ce ochi au plâns
    şi care inim-a tăcut
    îngenunchind
    însângerat
    sub lovitura
    nemiloasă
    a ultimului dor
    pierdut?

    Pe cine-ar mai mişca
    acum
    cât te-am iubit,
    cât m-ai lovit,
    cât te-am iertat,
    cât m-ai minţit,
    câtă tristete
    au adunat
    ochii ce-au plâns
    de-atunci,
    neîncetat?

    Ce pană mai notează-n
    cer
    tot ce-am fi vrut
    şi n-am putut,
    tot ce-am fi spus
    şi am tăcut,
    tot ce-am simţit
    şi-am omorât?

    De ce ar mai conta
    acum
    cine-a greşit,
    cine-a rănit,
    cine a dat,
    cine-a primit,
    cine-a iubit
    şi cine a murit
    încetişor
    în gând cu ultimul cuvânt
    rămas de-a pururi
    nerostit?

    11 comentarii

    Ianuarie 2, 2016 · 10:26 am

    De an vechi, de an nou

    Se încheie un 2015 în care am murit şi-am înviat deşi n-aş fi crezut că mai sunt în stare s-o fac. Un am în care am dat rar pe la voi, am muncit mult, am plâns mult, m-am bucurat puţin şi m-am certat de multe ori. Eu pe mine.
    M-am certat şi pentru că n-am fost în stare să vă vizitez, să vă citesc, să vorbim cum făceam odinioară. A fost epuizant. Mi-a şi ajutat, totuşi. M-am împăcat cu mine şi chiar nu credeam ca asta să mai fie posibil.
    Trecerea dintre ani nu-i neapărat o bucurie. E un timp de reflecţie, pentru că, oricât ne-am bucura şi am alunga cu zgomot şi râsete anul care trece, el pleacă invariabil şi cu o parte din viaţa noastră iar anul care va veni, oricât de plin de bucurii va fi, ne va găsi mai bătrâni şi va lua cu el când va pleca încă o bucăţică din noi.
    Trecerea dintre ani trebuie să ne fie moment de meditaţie, de încărcare a bateriilor, de mulţumire pentru ce-a fost şi recunoştinţă pentru ce va veni. Un moment în care să realizăm că suntem trecători şi doar binele pe care-l facem şi gândul de recunoştinţă rămas sunt cele care contează în viitor.
    Vă urez tuturor să lăsaţi să plece cu anul ce trece toate supărările, nemulţumirile, neîmplinirile, tot ce-a fost rău şi urât.
    Păstraţi cu sfinţenie în cutiuţa sufletului vostru tot ce-a fost frumos, toate zâmbetele celor dragi şi ale necunoscuţilor, toate mulţumirile , săruturile, recunoştinţa.
    Să întâmpinaţi anul care vine cu speranţă şi dorinţa de a fi mai buni. Să nu uitaţi niciodată să le spuneţi celor dragi că-i iubiţi, că-i preţuiţi şi că-i vreţi în viaţa voastră. Pentru că viaţa fără iubire nu e viaţă. E deşert.
    Să vă feriţi de oameni nerecunoscători şi profitori, să lăsaţi pe preşul de la uşă toate nemulţumirile, necazurile, supărările de peste zi, să vă păstraţi casa sufletului curată şi luminată. Să fiţi sănătoşi! Să fie pace! Să fie înţelegere, armonie şi linişte în vieţile voastre şi în ale noastre ale tuturor! Vă doresc tot ceea ce-mi doresc pentru mine şi familia mea!
    La mulţi ani!

    15 comentarii

    Decembrie 31, 2015 · 3:51 pm

    De-o fi să-ţi fie

    De-o fi să-ţi fie
    cândva,
    dor,
    atât de dor
    c-ai vrea
    s-adormi în prag
    de dimineţi
    cu urma buzelor
    moi
    pe pleoapele-ţi
    închise
    învăluit
    în abur cald
    de iasomie,
    să întinzi mâna
    şi să laşi
    să pice-n ea
    din cer,
    un fulg.

    Mă voi topi
    în palma ta
    şi-oi săruta
    cu lacrima-mi
    de gheaţă
    podul ei,
    aşa,
    ca-n zilele
    în care
    mâinile tale
    luau forma
    sânilor mei
    şi palmele mele
    îţi simţeau
    inima.

    De-o fi
    să-ţi fie
    cândva,
    dor,
    atât de dor.

    4 comentarii

    Decembrie 30, 2015 · 4:16 pm

    Haine grele -5

    • Brrr, da frig al dracu e aici! Nu putură, fă, să bage şi ele ceva în priză, să facă un pic de căldură pentru lume? Cine dracu stă să-ngheţe aci o noapte întreagă dacă se zgârcesc aşa?
    • Taci, fa Ioană. Taci, că mă duc şi aduc ibricul de ţuică fiartă, să vezi ce te-ncălzeşti acu! Pân’ la ziuă tragem şi-o horă, că şi-aşa-i plăcea lu Mărin să joace! Tot timpul era cu hora înainte şi, Doamne, mândru era cum juca el aşa, cu mâna pe sus, cu cojocelul în umeri, căciula pe-o sprânceană şi spatele drept! Al dracu’, Mărine, că toate muierile oftau după tine şi-i înjurau printre dinţi pe-ai lor că nu-s aşa chipeşi şi abia-şi târăsc picioarele după ei!

    • Hai Matildă, du-te mai repede, lasă vorba, că-ngheţai de tot aci! Zico, ce faci, fă, mai trăieşti! Mă miram io unde te pierdui şi tu profitaşi de ocazie să rămâi singură cu Mărin! A dracu’ chelea pe tine, că toată viaţa ai alergat după el!

    • Uite cine vorbeşte! Ai, fă, da tu care legai fuga basmaua la spate, luai sapa pe spinare şi plecai ca din puşcă la grădină de câte ori îl vedeai că trece noaptea la udat? Te crezi deşteaptă, ai? Credeai că lumea nu-şi dă seama ce-i în capul tău?!

    • Şi ce, fă? V-am luat faţa? Dacă trecea omul pe drum şi se uita peste gard să mă cheme, să zic nu? Fluiera şi-mi făcea cu ochiul, iar io simţeam cum se zbate inima-n mine ca un porumbel! Ce vremuri, fa, ce vremuri!

    • Ioană, tu eşti nebună, fa! Ce vrei să spui acu’, că Mărin s-a dat la tine şi tu n-ai zâs nu!

    • Fă, dacă ar fi zâs hai, n-aş fi zâs nu în veci! Cât am aşteptat io să zâcă mai mult! N-a zâs, a fost a dracu’ chelea pe el! Da m-aş fi dus, să ştiţi! Cu toată inima m-aş fi dus!

    • Dă-te fă, dracu! Şi cu Măria ce-ai fi făcut? Cum să te duci, fă, cu bărbatul muierii?

    • Iote-aşa! Ce treabă avea Măria cu ce făceam noi, fă? Că doar nu i-l luam de tot! Îl încercam şi io de câteva ori acolo şi-i dădeam drumu’ să se ducă acasă la el! Ce treabă avea Măria? Scutura omul pălăria, o punea pe-o sprânceană şi pleca fluierând înapoi acasă! Io îmi aşezam şorţu şi mă duceam la al meu, mânca-l-ar viermii!

    • Ha, că de te-ar fi aflat Gheorghe, ar fi măturat uliţa cu tine! El ştia, fă, la cine visezi tu sub el?

    • Ietete, că el avea nevoie să ştie la cine mă gândesc io! El mă avea la dispoziţie când i se scula? Mă avea, fa?? Mă avea! Atunci ce să-i pese mai mult? El gâfâia deasupra mea şi io mă visam pe fân proaspăt costit cu Mărin!

    • Ha, hahahahaha, ha! Afurisită muiere-ai fost! Ai fă, dar lu’ popa la spovedit i-ai spus ce prostii îţi treceau prin cap?

    • Ete, na! Parcă trebuie să ştie popa tot! Dă-ncoa ceaşca aia să beau o gură, că voi vă încălzirăţi râzând, daţi-vă, dracu, da io îngheţai de tot aci! Îmi răci gura să vă spun snoave să râdeţi! Mărine, na mă, gustă şi tu dintr-o ceaşcă cu mine, acu’ când pleci, dacă cât ai fost verde şi-n putere, n-ai vrut nici de-al dracu! Te-ai ţânut mare şi m-ai lăsat cu inima friptă! Na, că ajunsăi să ţi le strig pe toate. Uite cum râd nebunele astea de leşină! Ce-aveţi, fă? Voi aţi fi fost uşă de biserică, n-aţi visat în viaţa voastră la altul? Ai, Zico, tu numai la Ion al tăi te-ai gândit, că te bătea prea bine când venea beat de la cârciumă!

    • Mai tăceţi dracu’, fă! Se aude râsul din drum, de ne trezim că vine nebuna de Sanda acu’ peste noi şi ne dă afară că nu-l respectăm pe tac-su!

    Râsetele amuţiră pentru o clipă. Toate babele tăcură şi sorbiră cu grijă din lichidul ardeiat şi fierbinte. Ioanei îi dădură lacrimile şi-ncepu să jelească.

    • Mă, Mărineeee, mă! unde pleci mă, tu în floarea vârstei? Cum te gândişi tu să ne laşi şi să pleci tocmai acu’, când să trăieşti şi tu bine? Te dusăşi după Mihai al meu, mă! Ne lăsaşi sângure pe lume, măăă!! Unde plecaşi tu, Mărinee! Cui ne laşi tu pe noi!??
  • Taci, fă, ce-ţi veni? Bea mai puţin, că-ncepuşi să vorbeşti în dodii! Iote şi mie-mi pare rău, că mai era doar un pic până trecea anu’ de când s-a dus Gheorghe, fie-i ţărâna ca piatra de moară! Puteam să las şî io doliul să trăiesc bine. Io să-l jelesc, nu tu, babo!

  • Ia, jăleşte-l tu că eşti mai cu moţ, dă-te dracu! Măriţă, jăleşte-l fă şi tu! Ce stai acolo ca muta-n păpuşoi?!

  • Paşi grei se aud pe aleea din faţa casei. Babele tac şi se privesc speriate. Uşa se deschide şi-l lasă să intre-l intre pe fratele mortului, Andrei. Bătrân, cocoşat, cu mers greu, poticnit, cu lacrimi şiroind pe obrajii cu riduri adânci, sprijinit într-un baston solid din lemn de corn, omul înaintează sfios şi-aprinde cu mâini tremurânde o lumânare la capul fratelui său.

    • Te duseşi, Mărine, neică! Plecaşi tânăr şi mă lăsaşi în urmă pe mine, să mă chinui ca Iisus pe cruce. De ce n-o lăsaşi, Mărine, să fi venit la mine, că io nu mai am pentru ce să trăiesc! Muierea mi-a murit, băiatul mi-a murit, i-am dat pământului tot ce-am avut mai drag! Stau ca huhurezul singur toată ziua şi-mi doresc să mor mai repede şi moartea veni să te ia pe tine, fratele meu frumos! De ce, mă, Mărine, n-o trimiseşi la mine??

    Muierile, amuţite, îl privesc pe sub sprâncene şi varsă câte o lacrimă stingheră pentru durerea bietului om. Tot satul ştie prin ce-a trecut omul ăsta şi cum şi-a-ngropat într-un an şi muiere şi copil şi noră şi nepot! Toată veselia li se stinse cu lacrimile lui.

    • Ia, neică Andrei, vino şi stai colea, pe scaun. Aşa-i viaţa, mă, nu te poţi pune curmeziş. Pleacă ăla de-i vine rândul, nu plecăm când vrem noi. Ia o gură de ţuică să te întremezi un pic.

    Mâna tremurândă a bătrânului împinge departe de el ceaşca aburindă. Apoi, rămâne aşa, proptit în bastonul ţeapăn, cu capul în pământ şi căciula tremurând în mână. Plânge în continuare încetişor şi lacrimile i se încurcă printre ţepii aspri ai bărbii albe. Lumânările ard cu flacără pâlpâitoare şi încăperea se umple de miros de ceară topită amestecat cu coajă de portocală fiartă-n ţuică, cu tămâie şi cu moarte. Afară cocoşii vestesc apropierea zorilor. „Zorilor, zorilor, voi surorilor! Să nu vă grăbiţi şi să răsăriţi, până s-o găti şi s-o pregăti dalbul de pribeag că pleacă din prag.”

    2 comentarii

    Decembrie 29, 2015 · 10:40 am

    Haine grele – 4

    Biata, Măria! Dacă ar fi lovit-o cineva cu leuca în cap, tot nu s-ar fi clătinat aşa! Pământul păru că se învârteşte mai repede şi preţ de o secundă cerul se întunecă cu totul iar ea se prăbuşi tremurând lângă pat. Fetele, speriate încep să ţipe mai tare. Cu lumânarea în mână, Sanda aleargă în casă la timp s-o vadă pe mă-sa prăbuşindu-se pe podea. Poarta de la drum se deschide grăbită şi vecinele încep să apară pe rând cu broboada pusă peste gură. Unul din vecini intră în curte cu furca în mână. Tocmai dusese mâncare animalelor. În curte lumea se agită deja fără logică, porţile sunt larg deschise, câinele urlă-a pustiu. În casă fetele ţipă speriate, Măria zace întinsă lângă piciorul patului, iar pe Sanda o apucă nervii.

    • Ce faci, fă? Te găsi leşinatul acu’! Tocmai acum te găsi şi pe tine să leşini! Scoal’ odată de-aci, nu mă face să-ţi trag vreo două! Şi voi ce-aveţi de ţipaţi aşa? Potoliţi-vă şi stropiţi-o pe asta cu nişte apă rece! Turnaţi pe ea până-şi revine şi urcaţi-o în pat. Hait, că n-am timp de voi, executarea! Să nu aud nici musca aci’ că cine ştie ce iese! Auzi dom’le, o apucă leşinul pe muma! N-a leşinat în viaţa ei şi leşină acu’!

    Afară oamenii se mobilizaseră singuri. Cineva adusese o oală pe care o umpluse cu nisip şi aprinsese o lumină de ceară la colţul casei. Dorel cu încă doi vecini ridicaseră corpul ţeapăn şi se îndreptau cu el către casă. Muierile se jeleau şi-şi frângeau mâinile, speriate de moartea care se abătuse aşa, pe nepusă masă, peste bătăturile lor, tocmai acu’ în prag de sărbătoare, când toată lumea era ocupată cu pregătirile pentru a doua zi. De sub coastă, de la izvor, urcau în grabă alţi săteni. În scurt timp bătătura gemea de lume, oala cu nisip se umplu de lumânări aprinse şi lumea comenta cu glas scăzut teribila întâmplare. În casă, întins pe pat, Mărin parcă dormea cu ochii deschişi.

    • Uită-te, fă, Mărie, soro, la el! Parcă doarme! Cum o fi căzut el acolo, să moară aşa, fără să simtă nimic, fă, soru-mea!?
    • Vai de viaţa mea, luuumeee!! Măăărineee! Mă, Mărine, omul meu, cui mă lăsaşi tu pe mine, acu’, mă!? Cum plecaşi, mă, fără să-mi spui un cuvânt? Aşa mă iubişi tu pe mine, Mărine, de te gândişi să mă laşi sângură pe lume? Pentru ce să mai trăiesc io acu’, lumeee?! Pentru ce să mai trăiesc io acu’?! Cui mă laşi, Mărine, cui mă laşi, tu, omul meu bun? Doamne, de ce nu mă luaşi pe mine, că tot mă-ncerci de-atâta timp? De ce nu mă luă pe mine Dumnezeu? Ce fac eu, fără omul meeuu?

    La uşă muierile plângeau de sărea cămaşa pe ele. Fetele se agăţaseră de poala Măriei şi strângeau tare, cu amândouă mânuţele, rugând-o printre lacrimi să nu mai plângă. La căpătâiul mortului apăru o lumânare mare. O babă se chinuia să-i acopere ochii cu două monede de metal. Pleoapele nu voiau deloc să stea închise şi monedele tot zburau de pe ochii larg deschişi. Încăpăţânată, baba insista iar şi iar, fără odihnă, de parcă-şi făcuse un crez de viaţă din a ţine ochii mortului închişi. Mâinile, ţepene, pocniseră când se chinuiseră să i le îndoaie şi să i le pună pe piept. Picioarele rămâseseră crăcănate, unul din ele întors de la genunchi, aşa cum omul se chircise de durere în bătătură. Înţepenise aşa în poziţia aia ciudată şi acum oamenii se certau încercând să găsească soluţia cea mai bună de a-l îndrepta ca să aibă loc în sicriu şi să poată fi înmormântat creştineşte.

    • Fă, o chemă cineva pe Măriţa să-l tămâie?
  • Pe popa îl chemă cineva?

  • Trimite mă, Dorele, muică, un copil să-i bată clopotul la biserică!

  • Toată lumea avea câte un sfat de dat, câte o sugestie de făcut. În timpul ăsta fetele stăteau îmbrăţişate într-un colţ, uitate de toată lumea, Măria urla pe bătătură şi Mărin, plin de balegă şi noroi, zăcea pe pat, în timp ce baba de la capul lui, căpoasă, încă se chinuia să-l facă să ţină ochii închişi. În toată nebunia asta, Sanda se scutură dintr-o dată şi începe să strige.

    • Fă babelor, voi toate sunteţi nebune? Ce-aveţi cu tăticu de-l chinuiţi în halul ăsta! Să-i facă cineva baie!
  • Da’ cine, muică?

  • Voi, cum cine? Că doar n-aţi vrea să-l spăl io! Hait, care ştiţi c-aţi mai spălat morţi, spuneţi ce vă trebuie că vă aduc. Pe urmă mă duc să aduc hainele să-l îmbrăcaţi şi să aşez masa să-l mutăm pe masă până vine Dorel cu coşciugul.

  • Da de unde vine Dorel cu coşciugul? Nu-l faceţi şi voi ca toată lumea în vale, la Stan al popii?

  • De la oraş, cum de unde!? Fii, fă, serioasă! Io-i iau lu taica tron de-al bun, nu placaj de la Stan al popii!

  • Într-un final, undeva în crucea nopţii, Mărin, sau mai bine zis ce mai rămâsese din el stătea întins pe masa mare, în sala din casa bună, îmbrăcat în costumul lui de zile bune, cu cojocul de oaie pe umeri, să nu cumva să-i fie frig şi căciula de miel astrahan pe cap, cu mâinile pe piept şi ochii, în sfârşit închişi! Pe sub bărbie avea trecută o batistă care era legată cu nod în creştetul capului, să-i ţină gura închisă şi pe ochi stăteau acum cuminţi monezile de 5 lei. Două şiruri de scaune, puse de-a stânga şi de-a dreapta, îşi aşteptau păzitorii. O singură babă ştirbă moţăia uşor pe un scaun, visând probabil la vremuri mai bune din tinereţea ei pierdută. La bucătărie muierile se călcau în picioare să termine pregătirile. Mai degrabă păzeau ibricul de ţuică fiartă care nu se mai golea de cu seară, cu toate ceştile date de-a valma peste cap şi stăteau la căldurică. Niciuneia nu-i venea să se ducă să privegheze în casa rece ca gheaţa. Sanda cocea gogoşi să aibă pentru cei ce vor veni la priveghi, Dorel renunţase cu regret la ţuica fiartă, se urcase în maşină şi făcuse drumul înapoi la oraş după coşciug şi ultimele pregătiri iar Măria şedea pierdută pe un scaun, cu coatele sprijinite de un colţ de masă şi ofta adânc din când în când. Părea că nu ştie pe ce lume se mai află şi că prin creierul ei e pustiu. Dacă n-ar fi oftat nici nu i s-ar fi simţit prezenţa.

    • Muumăă! Fă mumă, tu eşti surdă? Ieşi, fă, afar’ de-aci şi du-te de scoate ce trebuie pentru mâine, că acu’ se face ziuă!

    Măria nu reacţionează nicicum. Pare că nu aude nimic din ce se vorbeşte în jurul ei şi vocea fiică-sii o lasă rece. Sanda pleacă de lângă plită, o ia de mână, o smuceşte şi-o împinge către uşă.

    • Adormişi, fi-ţ-ar somnu’al dracu să-ţi fie!

    Biata bătrână, smulsă brusc din starea de prostaţie în care căzuse, se împiedică şi se prăbuşeşte în braţele cumnată-sii care şedea liniştită lângă uşă. Femeia se apleacă şi-o prinde înainte de-a se lovi cu capul de uşă.

    • Fă, Săndică, tu eşti nebună? Ce-ai, fă, cu ea? Ce-ţi făcu?
  • Ia dă-o dracu’! Din cauza ei muri taica! De ani întregi nu ştie decât să se vaite! Au, mă doare capul, au mă dor picioarele, au mă doare curu’! Toate o dureau! Acu’ nu te mai doare, fă, nimic cât stai aci, pe scaun? Nu te mai doare nimic, ai! Doar cât să-l înnebuneşti şi să-l munceşti pe bietu’ taica te dureau toate! Na, că rămâseşi singură acu’! Eşti fericită?

  • Îîuu, Săndică, mumă, nu te credeam aşa! E mă-ta, fă! Te-a făcut şi te-a crescut, dă-te dracu! Te-a făcut huiduma de eşti acu! N-a dormit nopţile să-ţi facă ţie zestre şi să te ţină la şcoală, ţi-a crescut fetele pe rând, ţi-a cărat şi pe uşă şi pe coş, nenorocito şi tu ce faci acu’? Nu-ţi e, fă, frică de Dumnezeu, să vorbeşti aşa, cu păcat?

  • Să se ducă să pună mâna să pregătească toate cele iar tu, daică, să taci, că habar n-ai! Mai bine murea ea decât taica!

  • Ptiu, să-ţi fie de cap, nebuna dracului! N-am crezut că eşti aşa, fără suflet în tine! Du-te dracu’, cu mine nu mai ai ce discuta! Nu te gândeşti, fă, că pe masă colo e frate-meu şi poate că mă doare sufletul mai mult ca pe tine că muri tânăr, negrijit şi fără lumânare? Cu ce ţi-au greşit ţie, fă, oamenii ăştia, de le spurci până şi moartea? Io nu ştiu cu cine-ai semăna tu, da-n neamul nostru nu te-arunci deloc! Hai, Mărie, hai cumnată să scoatem din ladă ştergarele şi să le punem lumânări. Las-o pe nebuna asta că i-au plecat minţile cu sorcova!

  • Boabe mari de lacrimă se rostogolesc pe obrajii palizi ai Măriei. Se ridică uşurel, cu capul plecat şi iese din bucătărie sprijinită de cumnata ei. În urma lor, muierile îşi fac cruce şi se ridică pe rând să iasă afară. Îşi scuipă în sân, ca de ucigă-l crucea şi se strecoară pe rând în urma lor. Le apasă purtarea atât de urâtă şi nerecunoscătoare a acestei fete.

    Şi Măria asta, s-a gândit să adune avere să aibă fie-sa, să nu sufere ca ei! Nici copii n-a mai făcut, să nu fie nevoiţi să-mprăştie adunătura. Iar asta, după ce că-i urâta ca dracu, are şi sufletul la fel de negru! Vezi, de-aia e bine să facă omul copii câţi îi dă Domnul! Laşi unul să-i dai tot şi crezi că la bătrâneţe o să aibă grijă de tine şi-o să-ţi fie recunoscător, iar el dă cu tine-n şanţ. Unul, măcar, să mai fi avut şi Măria, n-ar mai fi îndrăznit fie-sa să se poarte aşa cu ea! Eheee!

    • Hai, fă, să stăm cu Mărin, că e ultima dată când mai avem ocazia şi straşnic flăcău a fost!

    Scaunele ce-l păzeau singure pe Mărin se umplură dintr-o dată.

    4 comentarii

    Decembrie 28, 2015 · 11:50 am

    Haine grele -3

    O maşină opreşte într-un târziu la poartă. Din ea coboară vesele două fete blonde, cu ochi mari şi zâmbete luminoase. Deschid poarta cu zgomot şi aleargă fericite pe alee. Câinele latră vesel în lanţ. Când ajung la uşă scutură încălţările cu zgomot şi strigă:
    – Maamaaiiieee! Taataaiiieee! Pe unde umblaţi?
    Bătrâna aude şi se trezeşte speriată. „Au venit copiii şi eu n-am terminat nimic!” De emoţie o apucă tremuratul. Se ridică cu greu de pe pernă şi iese să-şi întâmpine odoarele.
    – Da, maie, scumpele mele! E aici măiţa voastră!
    _ Săru’mâna, mamă! Gata pregătirile?
    – Aproape, muică! Aproape! Ajunserăţi şi voi! Hai să vă-ncălziţi un pic c-oţi fi osteniţi de pe drum!
    – Acuşica, să descărcăm şi noi bagajele. Da tata unde e?
    – Era pe bătătură pe la oi, făcea un pic de curăţenie.
    – Nu se vede.
    – O fi plecat cu gunoiul. E căruţa în bătătură?
    – Da, nu e plecat. Lasă că-l găsim noi! Hai Dorele să descărcăm porbagajul.
    Dorel se conformează. Nu înainte de a-i da un îndemn soacrei.
    – Mămică, vezi de pune şi mata să fiarbă nişte ţuică de-aia de-a bună, de-a pus tataie deoparte astă-vară. Mi-e sete!
    Adevărul e că i se cam uscase gâtul de când nu băuse nicio înghiţitură de alcool. Până nu şi-au luat maşină abia îl aduna nevasta de prin şanţuri. Când s-au văzut cu ea în faţa blocului, muierea i-a spus scurt:
    – Din momentul ăsta, dacă mai bei, te-ai lins pe bot de tot ce-am adunat în viaţă. Ori te cuminţeşti şi ai grijă de noi, ori te las în şanţ. Acu’ te pui cu burta pe carte şi  înveţi să-ţi iei carnet. Eu nu voi pune în veci mâna pe volan să te aduc acasă, aşa să ştii!
    Normal că nu s-a lăsat de băut, doar nu era prost! A aprobat-o şi a doua zi a aterizat într-o margine de dâmb, undeva în drum spre casă. Acolo şi-a petrecut noaptea. Dimineaţă, când s-a trezit, nu mai avea nici pantalonii, nici pantofii, nici paltonul. Era însă plin de noroi din cap până în tălpi şi îngheţat bocnă. O săptămână întreagă a zăcut cu febră.

    Când a ajuns acasă, în halul în care era, nevastă-sa nici n-a vrut să-i deschidă uşa. A aşteptat pe scară până a plecat ea la serviciu şi le-a mituit pe fete să-l primească în casă. A făcut o baie şi s-a băgat în pat, apoi s-a rupt filmul. S-a mai trezit la spital după o săptămână. Singur. Făcuse aprindere la plămâni de la noaptea aia de pomină. Muierea şi copiii nu l-au vizitat nici măcar o dată. Nici un telefon să vadă cum se simte n-a dat, ingrata! Când s-a întors acasă era mai slab cu zece kg şi palid de ziceai că acu’ stă să moară. Sanda i-a deschis uşa, s-a pus în faţa lui cu toate cele 120 de kg ale ei şi mâinile în şold şi l-a întrebat:
    – Mai bei?
    – Mă. muiere, tu ce vrei să spui io acu? Că nu mai beau în viaţa mea nimic? Ştii bine c-ar fi minciună.
    – Bine. Ai voie să bei doar acasă, câte un pahar pe seară şi doar dacă beau şi eu cu tine. În cârciumă nu mai ai ce căuta. Dacă mergem la o nuntă sau petrecere, trebuie să fii în stare să mă aduci înapoi. Dacă se mai întâmplă o singură dată ce s-a întâmplat acum, să uiţi unde e uşa asta. Ne-am înţeles?
    Dorel era prea slăbit în momentul ăla să se certe cu ea. Nici n-ar fi avut câştig de cauză. A dat din cap, resemnat şi ea l-a lăsat să intre în casă. Fetele, mititele pe atunci, n-au vorbit cu el o săptămână. Ce le-o fi spus afurisita de muiere, ce le-o fi băgat în cap, n-o să ştie niciodată. Ştie doar că până nu le-a dat ea aprobare, nici măcar o cană de apă nu a văzut de la ele. A mai zăcut o săptămână în patul din dormitor, străin în propria casă. De câte ori striga la fete se făceau că nu-l aud, de voia s-o ia în braţe pe aia mică, începea să urle ca muşcată de şarpe.

    Îi venea să dea cu toate de pereţi, dar era suficient să se uite în ochii mici şi porcini ai nevestei lui care-l săgetau de sub sprâncenele încruntate, ca să-şi dea seama ce soartă îl aşteaptă de-ndrăzneşte să-şi dea drumul nervilor. Înghiţea în sec şi se ducea înapoi în camera de izolare. După ce şi-a revenit şi-a început din nou lucrul a încercat să mai vină acasă cu câte o sticlă de vin sau bere. În cârciumă n-a îndrăznit să mai calce, îşi ocolea vechii prieteni de pahar de departe. Ajunseseră toţi şantieriştii să râdă de el că e sub papucul nevestei! Să vină ei să stea cu ea dacă sunt aşa bărbaţi cum se dau!

    Dar acasă şi-ar mai fi pus şi el un păhărel. Mai venea frate-său de pe la ţară cu câte o damigeană de vin, o sticlă de ţuică de la ăi bătrâni. Dacă le lăsa în cămară şi bea doar la masă cum a promis, toate erau bune. Dacă îndrăznea să bea un pahar în plus înainte de-a ajunge ea acasă, ieşea un scandal de băteau vecinii în ţevile de la calorifer. Avea saşia lui de muiere un nas de copoi! Îl mirosea imediat! Se ducea, vedea că lipseşte din băutură, lua sticlele rămase şi vărsa tot în chiuvetă. Îi venea s-o strângă de gât la propriu!

    O dată chiar a încercat să-i sară în spate pe la spate s-o ia de păr şi să-i tragă câteva scatoalce, să-l ştie de bărbat! A şi reuşit să-i dea vreo doi pumni cât a luat-o prin surprindere. Dar şi când şi-a revenit ea şi s-a smucit o dată, a dat cu el de perete. Apoi i-a înfipt mâna aia bărbătească în gât şi l-a ţintuit acolo până a început să se zbată ca un pui de găină. Era să facă pe el atunci, a crezut că nu mai are scăpare! Zdrahoana nu zicea nimic, doar îl fixa cu privirea. Nu schiţa niciun alt gest, nu îi se mişcau nici măcar nările ca să se simtă că respiră. Doar strângea degetele ca pe o menghină în jurul gâtului lui şi-l fixa cu ochii ăia pe jumătate închişi în timp ce din colţul gurii curgea un firicel de sânge şi locul unde el o lovise cu pumnul începea să se umfle şi să se învineţească. Parcă nici n-o atinsese, nu simţea nimic!

    El dădea din mâini, din picioare, încerca să-i desfacă mâna cu toată puterea rămasă, iar ea parcă era un robot de metal cu picioarele sudate de mozaicul bucătăriei, decisă să-l bage cu totul în zidul de beton şi să-l uite acolo, să nu mai ştie nimeni de el. I-a dat drumul abia când ochii îi ieşiseră din orbite ca la melc. Brusc. El s-a prăbuşit pe podea şi ea i-a mai tras un picior în boaşe.
    – Data viitoare te omor. Atât i-a spus, iar pe el l-au trecut fiori reci pe şira spinării. A fost singura dată când a ridicat mâna să dea în ea. Şi-a învăţat lecţia şi de atunci nu i-a mai ieşit niciodată din cuvânt. Şi-a luat carnetul, plecau împreuna prin ţară, în mici vacanţe, în concedii, la câte un sfârşit de săptămână, râdeau, glumeau, se completau unul pe altul când erau în public, practic erau cuplul perfect. Nici s-o înşele n-a îndrăznit vreodată deşi ochii îi fugiseră de câteva ori la nurii unor colege mai feminine şi mai bine dotate ca zdrahoana lui pe jumătate bărbat. Se uita însă seara în ochii ei mici şi îngropaţi în grăsime şi avea senzaţia că deja ştie tot şi că, dincolo de rânjetul ce se voia zâmbet ochii îi şoptesc „Data viitoare te omor”.

    Se scutura Dorel ca de vise rele şi îi trecea îndrăgosteala pe loc. Cu timpul au început să bea cot la cot când prindeau ocazia. Niciodată însă nu mai uita de el şi nu mai ajungea să doarmă prin şanţuri. Se abţiguia, râdea, făcea glume porcoase şi mergea la culcare imediat ce ochii nevestei îl fixau. Atunci ştia că distracţia s-a terminat şi e cazul să bage cornu-n pernă şi să se trezească. A doua zi nici nu îndrăznea să se plângă de durere de cap! Lua pe furiş o pastilă şi un pic de cărbune medicinal, să-şi potolească stomacul, zâmbea şi părea că nimic nu s-a întâmplat.

    Doar la socru-său îşi mai permitea şi el să sară calul, uneori. Ştia că de faţă cu bătrânul jandarmul lui nu va scoate un cuvânt nici picată cu ceară. De-asta îşi şi permitea să comande de băut mai bine ca la el acasă.
    – Să vină tac-tu să scoată, mumă! Tu ştii că eu nu pot să umblu la damigeana de ţuică!
    – Mă duc să-l caut. L-am strigat şi nu-mi răspunde.
    – Du-te. O fi pe drum, cu vreun vecin, vezi şi tu. Eu la oi îl ştiam.
    – Tăticuleee! Ce faci, bre? Ştiai că vin şi te-ai ascuns? Hai de scoate colo un ibric de ţuică să fierbem, să bem şi noi, că-mi e sete şi frig de pe drum!
    În bătătura, prin ceaţa ce se tot aşeza valuri-valuri, doar tăcerea îi răspunde. În grajd calul fornăia pe nas, în cocină porcii se înghionteau unul pe altul încercând fiecare să intre la mijlocul grămezii să se încălzească, curcile îl priveau când cu un ochi când cu celălalt, curcanii se înfoiaseră şi gâfâiau ţanţoşi, încercând să-l impresioneze. Grivei dădea din coadă şi sărea bucuros în lanţ, dar nicio mişcare de om nu se simţea. Hm… ce ciudăţenie.
    – Bă, tăticule, bă! Pe unde eşti de nu răspunzi? Te ascuzi de musafiri, ai?
    Tot strigând intră în curtea animalelor. Aprinse becul în grajd şi-l întâmpinară doar vaca mugind şi calul bătând din copite, la poartea din vale uliţa era pustie. Nicio mişcare de drum. În dreapta porcii veniseră curioşi lângă gard, poate-poate or primi ceva de mâncare, iar oile rumegau liniştite, cu capul în pământ, fără să le pese că trece un om pe lângă ele.

    Doar undeva, aproape de iesle, berbecul împinge cu coarnele în ceva întins pe jos. De curiozitate, Dorel deschise poarta şi se apropie cu sfială de berbec. Când îşi dădu seama în ce loveşte berbecul, înlemni.
    – Săndicăăăă!! Fa, Sandă! Mămiiiccăăăăă! Ieşiţi fă afară, acu’! Ce dracu faceţi acolo?!
    – Ce-ai, Dorele, eşti nebun? Ce strigi în halul ăsta, să te audă satul?
    _ Hai, fă, afară, că tăticu e mort în bătătură!
    – Îuuuu! Ce zici tu acolo, Dorele? Ce zici?
    – N-auzi , fă, eşti surdă? Hai dracu’ncoa, că tac-tu e ţapăn în bătătură! Adu o lumânare să-i aprindem la căpătâi şi hai să-l luăm de-aci că îl face praf berbecul ăsta!
    _ Vai de capul meu, lumeeee! La ce venii io acas’ să-l găsesc pe taica mort! La ce nu ajunsăi mai devreme, să-l fi scăpat! Muuuumăăăă!! Făă, mumă! Fă, tu stai liniştită în casă şi taicuţul e mort pe bătătură?! Săriţi, lume, că muri taica!! Săăăăriiţii!!

    Un comentariu

    Decembrie 27, 2015 · 12:18 pm

    Tăcere

    Ce-ar mai putea fi spus
    acum
    când puntea dintre noi
    s-a rupt şi a căzut
    cu zgomot surd
    peste mormintele
    uitate
    ale visărilor
    de ieri?
    Noi am rămas înstrăinaţi,
    eu pe un prag,
    tu pe alt prag
    şi-o lume-ntreagă
    între noi
    cu vise şi iluzii noi.

    Ce vis ar mai putea
    zbura
    fără de piedică
    la tine,
    când astăzi doar regrete
    ning
    şi numai moartea
    mai aşteaptă în
    colţul stâncii sângerii
    unde s-a sinucis iubirea
    ce-odinioară
    ne-a unit?

    Şi cui i-aş mai putea
    zâmbi
    când ochii tăi
    nu mă mai văd
    de când hultani cu
    negre aripi
    au fâlfâit îndoliat
    deasupra inimilor
    calde
    ce-au îngheţat
    cu un oftat?

    Azi doar tăcerea
    ne şopteşte
    şi ziduri grele
    se aştern
    ca un gheţar
    fără de viaţă
    peste-amintirile
    ce dor.

    Ce-ar mai putea fi spus
    acum
    când puntea dintre noi
    s-a rupt
    şi-mbrăţişările
    de ieri
    au dispărut în hău,
    tăcut
    iar tu şi eu
    nu suntem doi?

    5 comentarii

    Decembrie 25, 2015 · 6:22 pm