Arhive pe etichete: acasă

O oază în deşertul verii

Cum iubesc marea mai presus de orice, am profitat de două zile cu soare şi am fugit s-o văd. Am căutat înadins o perioadă liniştită, în afara sezonului estival, a aglomeraţiei, zgomotului, înghesuielii, berii şi porumbului fiert vândut la botul calului direct pe plajă. Nu că i-aş condamna pe cei care merg vara la mare, departe de mine gândul! Doar că eu sunt o persoană mai aşezată şi suficient de solitară să se simtă bine cu ea însăşi. Şi apoi eu merg la mare să o văd, să-i vorbesc, să ne povestim ca două vechi prietene ce nu s-au văzut de multă vreme.IMG_2103

Acum câţiva ani am ajuns cu fiică-mea pe seară în staţiune, mi-am luat o porţie de hamsie şi m-am aşezat  pe plajă suficient de aproape s-o simt cum îmi sărută picioarele. Era un pic agitată, doar ce trecuse o furtună, plaja era pustie, începuse să se întunece şi fiică-mea începuse să cam tremure.

  • Mamă! Mamăăăă, nu mai auzi.
  • Nu, scuze.
  • Hai odată, ce faci acolo? Mi-e frig şi s-a făcut întuneric!
  • Vorbesc cu marea.
  • Mamăă, marea nu vorbeşte, dăăă! E doar o apă sărată! Eşti dusă!

Are dreptate copila mea, sunt cam dusă, mea culpa. Dar îmi place aşa  cum sunt. Aşa cum îmi place mai mult faleza decât plaja. Chestie de gusturi, nu se discută.

IMG_2215Anul ăsta am poposit pentru prima dată la Costineşti, pe faleză. De fapt, mint. Prima dată am poposit în 2007 când Costineştiul nu era ce este acum, ci un sătuc însorit şi destul de pustiu. Nici faleza nu era ce este acum, ci o fâşie de teren verde, de la înălţimea căruia vedeai marea zbătându-se undeva la marginea plajei de la picioare. Pe atunci plaja era destul de lată, azi apa mării bate cu putere în pietrele răsturnate una peste alta la picioarele falezei. Sunt însă dimineţi în care răsăritul ţi-o arată liniştită şi strălucitoare, râzând cu mii de stropi argintii în soare. Atunci poţi coborî cu încredere şi te poţi întinde pe nisipul fierbinte, ferit de privirile indiscrete ale trecătorilor, de-a lungul întregii faleze. Locul este de vis.IMG_20150526_101232

De construit s-a construit mult şi cam fără cap şi coadă în Costineşti. Fiecare a încercat să-şi ridice acolo pe malul mării câte o viluţă, viloaie, pensiune, aşa cum s-a priceput şi a crezut el că e mai frumos. Printre buncăre de un gust îndoielnic scăldate în soare, case de piatră, de lemn, cu ferestre largi sau mai înguste, printre flori sau doar buruieni, case părăsite, afişe cu „de vânzare”, constructori, febra lucrărilor de renovare în speranţa valului de turişti ce va să vină odată cu soarele verii, am găsit o oază de frumuseţe, linişte şi umbră cum nu m-aş fi aşteptat.

Trecând pe străduţa îngustă pietruită şi mărginită de case fel de fel, nimic nu-mi dădea de înţeles că acolo poate fi o pensiune. Doar dacă priveşti atent, printre crengile bogate ale copacilor ornamentali poţi citi pe clădire scris cu litere de-o şchioapă „Pensiunea Trident” şi cele patru margarete aferente. Şi un bucătar de ipsos uitat la portiţă, umbrit şi el de vegetaţia luxuriantă.

IMG_20150524_121923_1Am deschis poarta şi am păşit cu sfială pe aleea umbrită ce duce la intrarea în pensiune. Ce-am găsit dincolo de poartă este deja o poveste frumoasă.

O asemenea mare de verdeaţă nu prea găseşti în mod obişnuit pe litoralul obişnuit cu razele fierbinţi ale soarelui şi la ora aceea pensiunea chiar părea pustie. Îi lipsea agitaţia din zilele fierbinţi de vară. Curtea micuţă, inundată de verdeaţă te întâmpină zâmbind. Şi dintr-o dată, ai senzaţia că în acest loc trebuie să mai fi fost cândva, prea ţi se pare „acasă”.

IMG_20150524_122124Pe pavaj mingi, biciclete, jucării îşi aşteaptă cuminţi copiii să le cheme la joacă, un leagăn se alintă în brija usoară, de parcă abia acum i-a coborât din braţe un puşti, mesele ascunse sub corturi umbroase te îmbie la linişte şi intimitate,  canapele joase, cu perne groase te îndeamnă să-şi aprinzi o ţigară şi să savurezi o limonadă cu mentă sau un pahar aburind de vin.IMG_20150524_121956

Te înarmezi cu încredere şi păşeşti cu dreptul peste prag, aşteptându-te să dai de recepţia rece şi impersonală, puternic luminată şi de plantele uriaşe ce o mărginesc la orice hotel căruia-i deschizi uşa. Aici trebuie să închizi ochii să te obişnuieşti cu lumina difuză ce te îndeamnă mai degrabă la odihnă, decât să te facă să aştepţi nerăbdător să primeşti cheia camerei.

Spoturi blânde îşi dezvăluie în răcoarea binecuvântată a încăperii masa de biliard ce te întâmpină şăgalnic şi te îndeamnă să loveşti o minge, aşa, de „bun venit”, canapele joase şi moi te cheamă să-ţi odihneşti spatele obosit de pe drum şi din spatele recepţiei intim luminate te priveşte zâmbind cald proprietarul, sau în lipsa lui administratorul pensiuni, un bătrân lup de mare pe care ţi-l închipui comandând propriul velier pe o mare înfuriată.IMG_2249

Dincolo de înfăţişarea dură ai să descoperi pe parcurs o inimă caldă şi un om corect şi blând, dispus să-ţi satisfacă toate poftele. Două uşi imense îţi deschid privirii drumul către sala de mese, mică, cochetă, de undeva din dreapta se aude zgomotul binecunoscut al vaselor de bucătărie şi se înalţă aroma plăcută a bucatelor. Aştepţi cuminte şi administratorul urcă să-ţi prezinte camera. Draperiile trase îţi lasă soarele şi căldura lui dincolo de ferestrele largi.

IMG_2223 Stai şi priveşti în jur, la mobila întunecată, tablourile alese cu gust înşirate pe pereţi, oglinda imensă ce-ţi reflectă întreaga cameră, lenjeria strălucitoare ce te cheamă s-o atingi şi-ţi ţii pentru un moment răsuflarea, în timp ce gazda, zâmbitoare, îi face cunoştinţă cu tehnologia de care te poţi bucura: televizor, aer condiţionat, frigider, internet, linie internă de telefonie.IMG_2227

Răsufli adânc. Mulţumeşti şi rămâi singur. Verifici baia. Prosoapele strălucind alb te aşteaptă la locul lor, cabina de duş nu are nici măcar un strop ca semn al trecerii altor oameni pe acolo, săpunul, gelul de dus, toaleta, toate trălucesc de curăţenie. Din loc în loc, feroneria bine frecată te lasă să ghiceşti lupta mării cumetalul pe perioada iernii, altfel ai avea senzaţia că totul este nou, pregătit special pentru venirea ta acolo.IMG_2224

Pensiunea are camere duble, apartamente elegante pentru familii sau grupuri mai numeroase, poţi cere pat suplimentar pentru copii, sau pentru prietenul venit pe neaşteptate. IMG_2226Ieşi pe balcon şi marea te întâmpină strălucind.

IMG_20150524_121941Camerele de la parter au balcoanele umbrite de gard viu de glicină, ce primăvara e un vis, mâna Maicii Domnului, trandafirii şi clematitele îţi bucură ochii, fotoliile de rafie şi mesele curate cu feţe translucide de sticlă de ademenesc. În fiecare obiect găseşti grija cu care a fost ales şi fiecare cameră păstrează o părticică din sufletul omului care şi-a văzut împlinit aici visul de o viaţă. De veţi avea ocazia să staţi de vorbă cu ei la un pahar de vin într-o seară, veţi afla despre munca depusă până locul s-a transformat în ceea ce este acum şi planuri de viitor frumoase.
IMG_2232Când coboară noaptea şi liniştea se lasă peste nisipul fierbinte, marea îţi şopteşte poveşti despre marinari pierduţi în larg, sau ceartă târmul cu glas de tunet, făcându-te să te înfiori de apropierea ei.

IMG_2234Totul îţi garantează încă de la început un sejur de vis, într-un loc în care te poţi odihni, poţi face plajă, te poţi distra, îţi poţi încărca bateriile pentru a face faţă încă o bună perioadă de timp cotidianului.IMG_2233

IMG_2236

Nu, nu este Mamaia cu cluburile ei şi distracţia înecată în alcool până la ziuă, este o minunată oază de frumos şi linişte pe care cu siguranţă îţi doreşti s-o revezi cât de curând.  Pentru că aici te simţi răsfăţat şi în acelaşi timp acasă, servirea este ireproşabilă, oamenii sunt calzi şi ţi-i doreşti prieteni, curăţenia este la ea acasă, nu lasă de dorit ca în multe alte locaţii cu pretenţii de pe litoral şi poveştile care se nasc în zilele cu zâmbet petrecute acolo rămân amintiri frumoase pentru tot restul vieţii. Dacă vreţi mai multe amănunte şi un tur al camerelor pensiunii, accesaţi cu încredere site-ul http://www.pensiuneatrident.ro/ .

6 comentarii

iunie 15, 2015 · 8:39 am

Acasă

sursa foto: freebird.roLocuiesc într-un colţ de suflet.

Sub streaşina casei mele

si-au clădit cuib rândunele

cu ochi vii şi frac strălucitor

pe care le-aşteaptă

cu nerăbdare

pui golaşi

cu ciocuri flămânde

tivite auriu.

Ne-acoperă un petec de cer curat.

Din când în când nori nimbus se-adună

şi plâng peste peste noi

cu lacrimi repezi,

purificatoare.

Teiu-şi înalţă atunci

crengile,

şterge lacrimile

şi pictează în zare

un curcubeu.

Nopţile-mi sunt violet,

o lună cât roata carului

îmi şopteşte poveşti cu zâne

şi Feţi Frumoşi din lacrimă.

În colţul meu de suflet

timpul curge pe vârfuri,

să nu ne tulbure liniştea

gândului.

Dimineţile vin cu zâmbet,

roşu răsărit le îmbujorează.

Locuiesc între două bătăi de inimă,

pe marginea însorită a visului tău.

4 comentarii

mai 2, 2015 · 10:49 am

Pretutindeni poate fi acasă

Există locuri în care te simţi acasă chiar dacă ajungi acolo extrem de rar. Şi nu sunt neaparat satul părintesc, casa părintească, sau locuri dragi copilăriei tale, ci locuri în care te simti bine fără un motiv bine definit. Pur şi simplu, de cand le vezi, simţi că acolo e locul tău. Eu am un astfel de loc. La o distanţă destul de bună de Bucuresti, pierdut printre păduri şi câmpie, există un sătuc drag, unde m-am simţit acasă de când am ajuns prima dată in el. Un sat ca-n câmpia copilăriei mele, cu copaci umbroşi pe marginea drumului şi case micuţe, pierdute printre coroanele copacilor, cochete şi plăcute.

Când am mers prima dată la nea Ion, am avut impresia ca m-am întors în timp, într-o altă viaţă. Parcă ştiam dintotdeauna şi casa şi curtea şi gradiniţa cu flori din faţa casei. Eram de acolo.

Om gospodar bătrânul. Şi-a ridicat casa trainică şi frumoasă, bine îngrijită, alei pietruite, cum văzuse el în tinereţea lui la oraş, cu loc de parcat maşina, că de, o să mai vină şi copiii ăia pe acasă şi trebuie să se simtă bine. Un brad imens străjuieşte faţada casei şi sub el în fiecare primăvară înfloresc sute de lalele, bujori, trandafiri puse toate de mâna harnică a nevestei lui în tinereţe. Acum nu mai e niciunul… Bătrâna s-a dus de tânără şi l-a lăsat singur ani mulţi pe bătrânul ăsta blajin şi cu bunsimt. Şi-a găsit şi el refugiul în cârciuma din centrul satului. Singurătatea e greu de suportat, mai ales când unicul copil mai mult te judecă decât te îngrijeşte şi singura fiinţă pe care ai iubit-o şi cu care te-ai înteles pe lume te-a lăsat al nimănui.tulip-field-53096_640Când l-am cunoscut curtea era în paragină. În grădină buruienile depăşeau gardul şi tronau majestoase peste pomii din curtea păsărilor, printre flori creştea graşiţa şi ştirul şi casa părea mai degrabă părăsită. Puţin se mai vedea din fala de odinioară. După ce nu a mai fost toată ziua singur, moşul şi-a revenit şi a început să-şi aducă aminte cât de bine e să fii gospodar. În viaţă ce nu poate face cearta şi vorba rea, face totdeauna o vorbă bună, pornită din suflet. Uite aşa, cu zâmbetul pe buze si cu „Hai, bre nea Ioane, nu e păcat să laşi grădina aşa?” „N u e păcat să bei atât să nu mai ştii de mata?” „Hai că te ajut eu să punem grădina!”  , i-a revenit bietului moş pofta de viaţă. Şi în primăvara următoare grădina era toată săpată şi parcelată frumos, plină de plăntuţe care creşteau văzând cu ochii şi de care bătrânul era grozav de mândru. Parcă râdea casa cu ochi de sticlă şi uşa larg deschisă în soare. Se vedea pe faţa lui schimbarea. Devenise mai zâmbitor, mai deschis, îi plăcea să povestească întâmplări din viaţa lui trecută, despre băbuţă şi copii, despre vremurile în care ştia să se gospodărească, tânăr şi în putere fiind.

S-a cam ales praful de munca lui în toamnă că aşa sunt copiii plecaţi la oraş, uită să aprecieze munca părintilor lor şi preferă să cumpere din piaţă, de la necunoscuţi, decât să meargă să culeagă roadele muncii bătrânilor. Anul acela, însă, cu toate roadele şi bucuriile lui, l-a readus pe linia de plutire pe bietul om. Iarna i-a trecut usor. Se trezea devreme în fiecare dimineaţă -meteahnă veche, de- curăţa aleile toate de zăpadă, făcea focul peste tot, să găsească domnii căldură când vor ajunge înfriguraţi de pe drum. Abia dupa aceea dădea o raită pe la cârciumă, dar se întorcea repede înapoi acasă, să vorbească cu domnul, să-l întrebe de sănătate, să facă politică,  să-i mai ceară o ţigară, sau bani de o sută de votcă. „De ce bei, mata, nea Ioane?” ” Ce să fac taică… să-mi treacă şi mie timpul mai repede.” Tare grea singuratatea asta pentru oamenii bătrâni.

Ar fi îngrijit bietul de el grădina şi în primăvara următoare. Avea planuri mari şi cu lalelele pe care le vânduse binisor în primăvara trecută unui ţigan cu florărie, cu vişinii din curte care se înmulţiseră necontrolat şi nici măcar nu mai făceau rod, voia să-şi înmulţească găinile, să facă din timp rost de lemne suficiente, să…. Nu a mai apucat decât să pună grădina cu chiu cu vai. Un amărât de ger în sfârşitul iernii i-a pus un junghi în spate, aşa, ca o amorţeală care a plecat prin mână şi i-a umflat-o de nu o mai putea folosi şi o ciudată slăbiciune l-a ţintuit câteva zile la pat. A ţinut în el cât a putut. Când l-au descoperit ai lui, era deja târziu.

Se spune că moartea îţi spune din timp cât mai ai. Îţi trimite semne şi te anunţă că ar fi cazul să-ţi faci calculele finale. Cu o vară înainte s-a gândit că ar fi bine să treacă casă şi averea pe numele copiilor.A vrut  să fie el sigur că pot beneficia cu acte de munca de o viaţă a părinţilor lor şi că va avea cineva grijă de el la vreme de neputinţă.

S-a ţinut tare, deşi se vedea clar că suferă. Până când a trecut iarna aia cumplită ce nu se mai sfârşea, nu a vrut să-şi alarmeze copiii. „Ce mai faci, nea Ioane? Cum te mai simţi?” ” De, tată, eu stiu… parcă mai bine un pic, dar mă ţine rău în stânga. Şi mâna asta nu se mai desumflă deloc.” „Mergi la medic, nu mai sta aşa. Spune-i fetei să te ducă la un doctor bun.”

A cerut ajutor după ce s-a desprimăvărat. De parcă trebuia să treacă iarna să poată ajunge să se vindece bine. Medicii i-au descoperit o tumoră uriaşă pe plămân. A mai primit cu dărnicie şase luni. Nu a mai dus-o nici trei. S-a stins linistit, asteptând cu încredere ziua în care se va face bine şi se va putea întoarce la grădina şi la curtea lui dragă. A luat cu conştiinciozitate medicamente administrate de medici, a renunţat la băutură şi tutun prima dată în viaţa lui şi a urmat sfaturile tuturor pentru a se face bine. Ultima dată când l-am văzut în viaţă era o zi minunată şi caldă de primăvară, iar el ieşise să se încălzească la soare în faţa casei, pe un scaun, cu căţelul la picioare. Am stat de vorbă în ziua aceea, cu un om blând, conştient că e foarte bolnav dar încrezător în cei care îl tratează. În câteva zile s-a stins la spital.

Am fost de curând acolo. I se simte acut lipsa, parcă fiecare lucru neînsufleţit îl aşteaptă. Până şi soba rece din camera acum îngheţată se uită după el. In casă frigul era stăpân,  focul a trebuit să ni-l facem singuri şi să aşteptăm destul de mult până să se încălzească. Toate m-au primit însă la fel ca prima dată, cu drag. Ca şi cum le-aş aparţine. Şi casa, şi curtea, şi satul. Până şi vremea s-a încălzit mult peste previziunile meteorologilor în cinstea venirii mele.

Oamenii ajung totdeauna în viaţa noastră cu un scop. Stau ce stau şi pleacă pe drumul lor, către alte orizinturi în care sunt aşteptaţi. Rămâi cu amintirea şi cu sentimentul că eşti un norocos. Mulţumeşti cerului pentru ocazia primită şi te rogi să aibă grijă de sufletele lor simple, curate. Fiecare întâlnire, ocazională sau nu, e o lecţie de viaţă. Fiecare loc în care te simţi acasă e o icoană în suflet unde fiecaree venire e o sărbatoare şi fiecare plecare e cu dor şi cu speranţă de întoarcere. Mă voi întoarce totdeauna cu drag acolo şi sufletul meu va păstra veşnic o duioasă amintire unui bătrân sfrijit şi singur care prin cuminţenia lui mi-a dăruit la un moment dat sentimentul că nimeni nu-i al nimănui.

Scrie un comentariu

martie 29, 2015 · 9:05 am

Doar îi părea rău

  • Mamă, azi nu a venit baba!
  • Văd că nu a venit. Cine ştie ce s-a întâmplat, n-o fi putut să plece de la oamenii ăia. Ţi-e dor de ea?
  • Nuuuu, mai bine să nu vină! E scârboasă, tot timpul sare să mă pupe!
  • Ei, mamă, e şi ea bătrână, nu trebuie să te superi. Îi e drag de tine, de aia face aşa!
  • Da, dar mi-e greaţă! Nu-mi place să murdărească cu buzele ei. Şi pute!

Şi chiar nu-i plăcea. Fusese crescută la distanţă, fără dovezi de dragoste şi efuziuni sentimentale de prisos. Nu ştia ce înseamnă o îmbrăţişare, un pupat pe frunte -de drag, o mângâiere şi se ferea instinctiv de ele, ca de ceva mult prea ruşinos şi personal. Nu-şi dorea atingerea nimănui, cu atât mai puţin a babei aceleia cocârjate, ridate, cu ochi urduroşi veşnic plini de lacrimi, ce purta tot timpul în mână o batistă de culoare incertă cu care-şi ştergea pe rând colţul ochilor şi nasul. Avea mâini noduroase şi uscate şi când o pupa cu buze umede, îi lăsa tot timpul salivă pe obraz. Eaaah, scârbos tare!  Şi când se gândea la pecetea aceea umedă i se întorcea stomacul pe dos!

Dincolo de senzaţia asta, prezenţa babei în curtea lor în fiecare sâmbătă după amiază, sau duminică devenise o constantă care îi plăcea şi pe care ajunsese să o dorească, chiar dacă nu voia să recunoască asta. Se trezea dimineaţa, se spăla, se schimba, mătura bine, scutura aşternuturile, făcea paturile, aduna, ştergea de praf, făcea ordine şi se aşeza apoi cuminte, să-şi încălzească mâinile la sobă, cu privirea totdeauna la pândă. Când ochii începeau să-i lăcrimeze şi simţea că timpul trece prea greu, se ridica şi pleca spre bucătărie unde pe plită fierbea tot timpul oala cu bunătăţi. Mirosea bucătăria a festin domnesc şi i se făcea brusc foame.

  • Când mâncăm, mamă?
  • Mai e un pic.

Mama aşeza pe plită ceaunul de mămăligă, semn că ciorba era aproape gata, pieptul de gâscă se rumenise frumos pe varză în cuptor, iar laptele creştea spumă albă în oala trasă pe marginea plitei.

  • Să mai aşteptăm un pic cu masa?
  • De ce să mai aşteptăm? Ne e foame tuturor!
  • Ştii, poate apare şi baba aia amărâtă! Să mănânce şi ea o ciorbă caldă!
  • Păi, parcă ziseşi că nu vrei să vină, acum îţi te-ai răzgândit?
  • Da, dar… e bătrână şi sigur nu mai are cine-i da şi ei să mănânce o farfurie de mâncare bună. La ăia cred că face foamea, n-ai văzut că a slăbit de tot?
  • Mă, ţie îţi pare rău de babă şi o aştepţi, dar nu vrei să recunoşti! Lasă, mamă, că nu-i o crimă să-ţi pese de ea! Doar v-a crescut!
  • Ba nu vreau să vină, că pute! Da-mi pare rău.

Îi dădeau lacrimile deja. Nu voia să recunoscă nici dacă o picai cu ceară că aştepta să o audă pe bătrână strigând la poartă! Era aşa, ca un secret numai al sufletului ei, pe care nici măcar nu voia să-l conştientizeze. Ieşea din nou afară şi se ducea până la poartă să-şi arunce ochii aşa, într-o doară pe uliţă. Să vadă cine mai trece, nu de alta. Când o auzea strigând se roşea până în vârful urechilor şi începea să tremure de încântare.

  • Mamăă! Cred că strigă cineva la poartă!
  • Şi nu te duci să vezi cine e? Hai, că nu pot lăsa mămăliga acum!
  • Să se ducă frate-meu, că e baba.
  • Ba să te duci tu, că nu te mănâncă! Până acu’ întrebaşi de ea, uite că venii. Du-te şi deschide-i poarta, nu o lăsa să stea acolo în frig. O fi îngheţat săraca.

Fata îşi lua o mutră ofensată şi superioară şi se ducea să deschidă poarta.

  • Ce e babo? Iar venişi?
  • Venii, muică! Vino să te pupe baba, că nu mai pot de dorul tău!
  • Da mai stai şi nepupată, că nu vreau! Hai în casă! Ştiuşi că e gata masa?
  • Fa, Viorico, muică, ia uite-o fa, nu vrea să mai stea deloc s-o pup şi eu! A îmbătrânit baba, ce să-i faci.
  • Las-o babo, că a crescut şi ea, nu mai e copil mic s-o pupi toată ziua! Îi e şi ei ruşine!
  • A crescut, maică! Ca din apă a crescut, s-o mănânce mama de frumoasă! Parcă ieri era cât un nod şi arunca după mine cu lemne de la sobă! Acu e ditamai domnişoara, frumoasă ca o cadră!

Baba începea să plângă, fata se roşea zâmbind mândră de atâtea complimente.

  • Babo, nu-i mai căta în coarne, că ajung de nu mă mai înţeleg cu ea! Hai mai bine stai jos, colea, lângă masă că acu’ pun să mâncăm!

Baba nu mai avea puterea să se îngrijească cum trebuie şi mirosea tot timpul a stătut, mâncare veche, urină, a om bătrân. Mâinile îi tremurau şi nu putea mânca fără să-şi verse jumătate din lingură pe haine, grăsimea i se scurgea pe colţul gurii şi şi-o ştergea arareori cu dosul palmei, sau cu mâneca. Sorbea ciorba zgomotos şi-şi trăgea mucii care nu o părăseau niciodată, pentru că nici izvorul lacrimilor nu-i seca nicicând. Mânca plângând, înghiţea cu noduri şi vorbea tot timpul mesei, neştiind ce să mai spună să-şi exprime recunoştinţa şi bucuria de a sta şi ea la o masă cu oameni. Crescuse mulţi copii şi niciuna din familiile la care slujise nu o primea la masă cu toţi. Nici nu le mai deschidea poarta. Doar la oamenii ăştia venea cu drag, că-i intraseră în suflet.

O viaţă întreagă a trăit singură. Soarta nu fusese blândă cu ea. Era prima din cele trei fete ale unor ţărani atât de săraci că nici măcar satul nu-şi găsise un loc pe uliţă pentru casa lor, îi aruncase pe o colină nisipoasă în spatele cimitirului şi le dăduse acolo loc de o căsuţă cât o cutie de chibrituri cu un geam cât două palme şi acoperiş ţuguiat de stuf şi trestie. Tare, tare amărâţi erau! Tălpile lor deformate de geruri şi bătătorite blană de cât umblaseră desculţe, nu cunoscuseră decât ghete de glod în zilele ploioase. Iarna mergeau desculţi pe zăpadă iar lumea se minuna şi-şi făcea cruce când îi vedea aşa peticiţi şi desculţi pe uliţă, întrebând din poartă în poartă dacă nu cumva gospodarii aveau nevoie de ajutor în schimbul unui ciur de mălai să facă şi ei mămăligă la copii. Câte o muiere mai miloasă le mai dădea o haină veche roasă de molii, o pereche de opinci, pe care ei le luau mulţumind cu lacrimi în ochi, le spălau în apa Jiului, le uscau pe sfoară afară şi le puneau bine în camera bună, să aibă fetele ce îmbrăca. Ei tot cu aceleaşi haine peticite umblau şi picioarele lor tot desculţe băteau uliţele.

  • Să ne ierţi, cucoană, nu mai ştim noi purta opinci. Tălpile noastre s-au tăbăcit aşa, singure.
  • Bine, măi, omule, dar nu vă îngheaţă picioarele goale prin zăpadă, pe gerul ăsta?
  • Ei, doar pişcă aşa, un pic, nu îngheaţă. Sunt călite, săru’mâna, să trăiţi! Hai să vă rânesc în grajd, mi-o da şi mie acolo o ceapă-două şi vreun ou, să potolesc foamea fetelor ălora, că ele-s mici, nu ştiu să rabde ca noi.

Cu puţin crescuse şi nu se plânsese niciodată. Când se ridicase măricică găsise de cuviinţă că trebuie să-i ajute pe ai ei şi pusese cu convingere mâna pe mătură şi sapă, învăţase să aibă grijă de surorile mai mici, spăla, scutura, avea grijă de cele câteva gâini din bătătură şi chiar mergea la sapă când era cazul. Surorile ei merseseră şi la şcoală, ea nu apucase. Era prea ocupată să muncească să le ţină şi pe ele. Nu-i părea rău, nu-şi dorise niciodată să înveţe. I se părea inutil să piardă timpul buchisind, mai bine lua acul în mână şi mai cosea o muscă pe o bucată de pânză ţesută de mă-sa în război, la lumina lămpii în lungile nopţi de iarnă când crivăţul şuiera pe la fereastră iar ele dormeau cuminţi întinse una lângă cealaltă pe laviţă. Stăteau toţi în cămăruţa aia mică şi înghesuită, în care, după ce bătrâna băga războiul, nu mai era loc nici să se învârtă. Abia reuşeau să se strângă la ora prânzului pe lângă măsuţa joasă, rotundă, cu trei picioare. Se înghesuiau una în alta şi ţineau coatele strâns lipite de corp ca să poată duce lingura la gură. Avea căsuţa lor două cămăruţe, dar pe cealaltă, încă neterminată, o ţineau de bună pentru când or creşte fetele mari.

Fetele s-au ridica tocmai când zorii comunismului se arătau la răsărit. Cele mici s-au măritat repede şi au plecat cu bărbaţii lor în ţară, să-şi facă un rost. Pe ea nu a mai vrut-o niciun flăcău, ajunsese deja fată bătrână.  A rămas cuminte lângă bătrâni, numărând zilele de la răsărit la asfinţit, una câte una, fără bucurii sau necazuri, fără patimă, doruri ascunse sau dorinţe de neîmplinit. Era mulţumită cu viaţa ei, aşa cum o aflase de cum deschisese ochii şi nu-şi dorea nimic mai mult. Între timp părinţii au îmbătrânit şi au închis ochii. S-au stins pe rând, tăcuţi şi liniştiţi aşa cum au trăit. Ea i-a îngrijit pe fiecare, le-a ţinut lumânarea şi i-a dus unul după celălalt în cimitirul de pe coastă, în spatele casei. I-a tămâiat şi i-a pomenit singură, după rânduială în fiecare duminică şi zi de sărbătoare. Bani de bocitoare nu avea. De atunci nu a mai lepădat hainele negre. Din vechea ei viaţă păstrase numai cămaşa din pânză ţesută în casă, ce-i era veşnic albă ca laptele.

O perioadă lungă de timp a stat singură. Mergea la CAP, lucra cot la cot cu femeile satului, dar seara când se întorcea acasă parcă o apăsau pereţii căsuţei ei curate, proaspăt văruită, cu pereţi albi şi icoană a Maicii Domnului deasupra căreia pusese ştergar înflorat şi sub care agăţase o candelă. Terminase şi camera bună cu ferestre spre uliţă, făcuse în ea pat solid, din pari de alun înfipţi în pământ şi blăni de salcâm peste care trântise o saltea ţuguiată în care îndesa în fiecare vară un car de paie. Mirosea salteaua ei a fân proaspăt cosit şi-a câmp înflorit în soarele verii, pentru că ea avea un secret. Din loc în loc, printre paie, îndesa şi câte o mână zdravănă de sânziene, mentă, muşeţel şi cimbrişor înflorit, să-i fie somnul lin şi parfumat noaptea.

Cu timpul începuse să i se facă urât. Aşa o găsise atunci tatăl acestei copile. Singură, la lumina lămpii agăţată în perete, stând pe scaun cu mâinile în poală şi privind în gol. Când i-a propus s-o ia doică la copil a acceptat imediat, chiar dacă trebuia să se mute din căsuţa ei. A stins lampa, a pus lacătul pe uşă, ivărul la poartă şi a plecat după tânărul acela necăjit. Doar candela a lăsat-o aprinsă şi pentru ea se întorcea o dată la două zile să-i pună ulei, ca nu cumva să se stingă să-i plece şi îngerii de pe lângă casă. Nu pleca decât la câteva uliţe depărtare în ceea ce avea să fie pentru ea aventura vieţii şi să-i schimbe pentru totdeauna soarta. Nu mai îngrijise copii de când, mică fiind, le crescuse pe cele două surori ale ei, doamne mari în oraşe îndepărtate acum. Dar ce putea fi greu să îngrijeşti o mână de om? Doar i-o mai trece şi ei de urât.

Nu ştia când a trecut timpul şi asta mică i-a intrat în suflet cu toate toanele ei. A chinuit-o, a bătut-o, a înjurat-o, a alergat-o de cădea seara în pat frântă, abia mai avea energie să se mai închine şi să-şi spună rugăciunea. Dar dacă ar fi să poată întoarce timpul acum, ar lua-o fără să clipească de la capăt. Când gâgâlicea a crescut nu a putut să se întoarcă la singurătatea ei, ci s-a angajat doică pentru alţi copii, doar să nu rămână cu dorul de ea. Acum mergea greu, o dureau toate oasele şi abia păşea sprijinindu-se în ciomag, dar venea în fiecare sfârşit de săptămână să-o vadă măcar un pic. Ce dacă copila fugea de ea? Ei îi era suficient s-o ştie aproape.

sursă imagine: www.graficante.ro

Mişu Teişanu, „Bătrână cu toaiag”,

Lua hârtie şi plic, le băga în sân şi se ducea să o pună să le scrie surorilor ei. De când a învăţat fetiţa să scrie, ţine şi ea legătura frecvent cu surorile şi nepoţii ei. Primeşte câte o scrisoare pe săptămână, când de la una, când de la cealaltă. Le pune bine, agăţate la icoană, până când vine vremea să meargă să i le citească comoara ei. În nimeni altcineva nu are încredere! Sâmbăta, când mai mergea la târg, sau duminica dimineaţa, când se pregătea de biserică, lua şi scrisoarea de la surori şi o vâra în sân, lângă plicul cel nou.

  • Ai, babo, nu mai vrei să-ţi scriu scrisoare azi?
  • Cum să nu, comoara mea! Am şi scrisoarea de la soru-mea să mi-o citeşti, să-i răspund.

Puştioaica abia aştepta momentul acesta. I se părea că astfel îşi spală toate păcatele faţă de babă şi pe deasupra îşi demonstrează şi talentele la compunere, pe care deocamdată nu le ştia decât ea şi baba. Era o complicitate nevinovată între ele, ea neîndrăznind să se laude, baba lăudând-o şi încurajând-o şi fără să primească vreun impuls. Lua scrisoarea din mâna bătrânei, o deschidea uşurel, să nu strice plicul şi începea să citească: „Scumpă soră…” Desluşea cu greu scrisul bătrân şi chinuit, iar acolo unde frazele i se păreau prea seci şi prea scurte, le înflorea ea, astfel încât bătrâna să fie fericită de atenţia şi dorul surorilor ei.

  • Frumos scrie sora mea, nu-i aşa, muică?
  • Aşa e babo! Vezi că o duce bine ea acolo, la oraşul ei. Zice că o să-ţi trimită pachet.
  • Ei, muică! Să trimită, că vede şi ea că nu mai pot să mă descurc singură… Să trimită.

Soru-sa nu avea de unde să vadă că ea nu mai poate, nu se văzuseră de 40 de ani, iar ea nu se plângea niciodată în scrisori, doar îi intuia bătrâneţea şi neputinţa şi încerca să o ajute cum poate, din puţinul ei. Avea şi nepoţi şi strănepoţi deja şi era ocupată până peste cap, dar când îşi aducea aminte de sora ei amărâtă şi singură lăcrima. Viaţa trecuse pe nesimţite. Cât au fost tinere au muncit să-şi crească pruncii, să-şi ridice case, să-şi îngrijească bărbaţii, acum nu le mai ţineau puterile pe niciuna să plece la drum să o mai vadă şi pe sărmana asta de soră rămasă singură.

  • Ce le scriem, babo?
  • Scrie, muică, aşa: „Dragi surori, aflaţi despre mine că-s sănătoasă şi bine, să nu vă faceţi griji de mine.”
  • Nu aşa, babo! Scriem frumos „să nu vă faceţi griji în privinţa mea.”
  • Cum spui tu, sufleţele, că tu eşti deşteaptă şi ştii mai bine! Ptiu, să nu-ţi fie de deochi, mândreţea mea! Fericit o fi cin’ te-o lua pe tine, comoara mea!
  • Taci babo, că-i cresc coarne, nu vezi! – striga mama de lângă plită.
  • Las’ să-i crească! De-aia a avut baba grijă de ea să crească şi să fie mândră!
  • Păi da, că stai matale cu ea în casă după aia, te duci matale la şcoală să vezi că uită să mai înveţe!
  • Taci fa, că fata mea e cea mai deşteaptă! Uite ce frumos scrie, mânca-i-aş mânuţa ei mică!

În ritmul ăsta, până terminau scrisoarea se lăsa seara. Plină de efuziune, baba se apleca să-i pupe mâna fetei, ea şi-o trăgea şi o ameninţa că nu mai scrie, înroşindu-se toată, se împăcau apoi şi o luau de la capăt. Când era gata scrisoarea, baba punea  la sfârşit degetul pe care fata turna o pată generoasă de cerneală- de semnătură. Fata scria adresa destinatarului şi pe cea a expeditorului pe plic, concentrată, cu limba scoasă printre dinţi, să nu cumva să greşească iar scrisoarea să nu mai ajungă la destinatar.

  • Să ai grijă, muică, să pui adresa cum trebuie, că s-o rătăci plicul în oraşul ăla mare şi-or zice astea că am murit.

Avea grijă. Trecea apoi limba peste lipici şi-l sigila bine, îi punea frumos timbrul în colţ şi i-l dădea babei să-l bage în sân alături de plicul desfăcut.

  • Să ai grijă, babo, să nu pui la poştă plicul de la sora mata, auzi!
  • Am grijă, muică! Îl pun pe poştaş să se uite el care trebuie trimis şi care nu.

Între timp mama făcuse o bocceluţă cu mâncare, să aibă baba şi acasă, că nu mai era în stare să-şi gătească singură. Îi punea şi o jumătate de ţuică, să-şi mai stâmpere singurătatea în ea şi să-şi încălzească oasele bătrâne.  I-a dat ciomagul în mână şi a dus-o până la colţ, să nu sară câinii vecinilor s-o muşte.

  • Ai grijă cum mergi, babo! Să nu cazi naibi îtr-un şanţ să te găsim moartă pe-acolo!
  • Ieee, mare pagubă, muică! Ce m-aş mai bucura io să mă ia Dumnezău, să mă întâlnesc pe lumea ailaltă cu maica şi tăicuţu, să nu mai trăiesc singură ca vai de mine!
  • Taci că vorbeşti prostii! Ai grijă de matale şi mai vino pe la noi!
  • Viu, muică, viu, că doar voi mi-aţi mai rămas.

În casă, fetiţa se aşeza acum liniştită în pat, cu cartea în mână. Mai are încă de învăţat. Uf, a venit şi de data asta! Chiar se temuse că nu o să mai apară. Cu fiecare săptămână ce trece începe să se teamă tot mai tare că se apropie ziua în care baba nu o să mai vină. Cartea se odihneşte pe genunchi iar gândul fetei sprijină pe drum o bătrână cocârjată şi şovăitoare. Tare-şi doreşte s-o vadă ajunsă cu bine acasă. Sub nici o formă nu-i place baba asta, e băloasă şi prea i se vâră cu forţa în suflet, degeaba râde mama când o aude! Doar i-ar părea rău s-o piardă, o ştie de mică, de când îi spunea poveşti cu Ilene Cosânzene şi câini cu puteri magice.

În camera cealaltă tatăl se odihneşte după o zi petrecută afară, în frig, fratele mai mic se jocă liniştit pe covor. Mama intră in casă cu braţul de lemne, aprinde lumina şi aţăţă focul.

  • Biata babă! Cât o mai duce-o aşa, vai de capul ei?! Ar trebui să se gândească şi alea că e bătrână şi nu mai poate, să vină s-o ia la ele, s-o îngrijească. O s-o găsească moartea cine ştie prin ce şant, să fie e pomina lumii!

Ziua scurtă de iarnă e la asfinţit, gerul se ascute şi pe cerul fără nici o pată încep să licărească stelele. Pe uliţele pustii, lătrată din dosul porţilor de câini de pază, trece sprijinindu-se greu în ciomag o bătrână aplecată de spate. Din când în când se opreşte şi oftează. De i s-ar face milă lui Dumnezeu de ea, s-o ia odată, să nu se mai chinuie atât! Nu i-ar părea rău decât de minunea asta de fată, ce-i intrase în suflet cu toată neastâmpărarea ei şi pentru care bătea acum satul jumătate. Prin case de gospodari luminile sclipeau complice, ascunzând în dosul zidurilor viaţa caldă cu bucuriile şi tristeţile ei, din hornuri fumul urca lin către cerul limpede. Ei îi îngheţase mâna pe ciomag şi picioarele parcă trăgeau a odihnă înapoi. Pe geamul mic al căsuţei cât o cutie de chibrituri, doar flacăra tremurătoare a candelei o aştepta îngrijorată.

12 comentarii

Din categoria Poveşti la gura sobei

Poveşti la gura sobei – Ultima zi

Studiu%3A+iarna+2010-2011+va+fi+cea+mai+grea+din+ultimul+mileniu_142910 (1)Ca să ajungi la căsuţa lui trebuie să urci cu greu pe o uliţă îngustă şi abruptă pavată cu nisipuri mişcătoare, apoi să faci o curbă strânsă până dai în răscrucea cu fântână largă şi să cobori dealul către Jiu. De-a lungul uliţei, casele înghesuite una în cealaltă te salută respectoase. În faţa bătrânei grădiniţe în care au învăţat de-a lungul timpului generaţii întregi de bunici şi nepoţi se aşterne privirii ruina unei biserici străvechi, ce stă de strajă crucilor de piatră înegrite de vreme, aplecate într-o rână şi îngropate pe jumătate în nisip, cu inscripţii într-o limbă necunoscută locuitorilor de acum ai satului. Atâta vreme au stat în calea timpului acolo, pe dealul nisipos, că nu se mai vedea sub stratul de muşchi decât câte o literă săpată mai adânc în piatră. Bătrânii spuneau că ruinele ar fi ale unei biserici de pe vremea romanilor.

În mica răscruce abia ai loc să întorci un car. Fântâna aşteaptă încă vite la adăpat cu jgheabul ei micuţ de piatră crăpată şi plină de muşchi. Odinioară, în această răscruce, la această fântână, îşi schimbau muierile copiii şi-i rebotezau, să păcălească moartea ce le dădea târcoale. Multe suflete fragede lua atunci nemiloasa moarte! Poate că de aceea şi făceau oamenii copii mulţi, sperând ca măcar unul din ei să apuce să scape de frigurile copilăriei şi să ajungă adult.

De aici până la căsuţa bătrână nu mai sunt decât câţiva paşi. În stânga, peste garduri privirea poate îmbrăţişa toată coasta dealului până departe  pe colina nisipoasă pe care stă adormit cimitirul satului cu crucile lui de lemn cu acoperiş de şindrilă vopsit albastru şi pictat cu flori naive de primăvară. Multe stau aplecate într-o rână, cu lemnul uscat crăpat de vânturi şi ploi, cu acoperişul înnegrit şi învechit pe care nu l-a mai îngrijit nimeni de prea mult timp. Poate că şi cei care le îngrijeau îşi dorm somnul de veci în acelaşi cimitir, în aripa nouă, unde crucile de ciment sau marmură cu înscrisuri frumos sculptate şi fotografie înrămată au luat locul vechilor cruci de lemn cu acoperiş albastru ca înaltul cerului. Vara, dacă te trezeai dimineaţa înainte de răsăritul soarelui auzeai valea răsunând de bocetele femeilor ieşite la tămâiat. Îşi plângeau bătrânele soarta, singurătatea, bărbaţii duşi, copii plecaţi prea devreme. Îşi plângeau mamele pruncii cu vieţi curmate timpuriu şi copiii mamele ce i-au lăsat orfani. Deasupra cimitirului se înălţa fum alb de tămâie ce plutea lin pe apele Jiului, peste grădinile şi curţile oamenilor din marginea satului. Odată cu zorile bocetul se stingea şi lăsa loc unei noi zile cu bune şi cu rele.

Casa era odinioară ascunsă de o boltă stufoasă de viţă de vie şi avea intrarea flancată de doi brazi falnici. Clipea din ferestrele albe ascunse pe jumătate în spatele gardului înalt de scândură nouă, ca un pisoi aşezat pe lăbuţe ce pândeşte cu ochii larg deschişi un şoarece, pitit după o piatră. Urmărea de la ferestrele ei tăcute toată viaţa ulicioarei.

Acum gardul a putrezit de vreme şi stă într-o rână împuţinat şi trist. Banca de la portiţă a dispărut, iar portiţa, odinioară solidă şi grea, flendure tristă şi abătură în ferecăturile rămase prea largi pentru lemnul ei subţiat de ploi şi viscol. În bătătura goală doar zăpada mai tronează albă, imaculată, neatinsă de niciun pas de om sau lighioană. Sub cuşma albă casa pare părăsită. Până şi brazii falnici şi-au luat rădăcinile la spinare, i-au spus la revedere şi au plecat pe drumul fără întoarcere. Dacă un fir subţire de fum nu ar ieşi pe coş, ai crede că nu mai locuieşte nimeni în căsuţa părăsită cu ochii închişi sub geamurile murdare acoperite cu ziare zdrenţuite îngălbenite de  vreme.

Portiţa scârţâie cu durere, împinsă greu de un băiat căruia abia-i mijea mustaţa. Venise pregătit cu lopată pe umăr, cojocuţă de miel în spinare, căciulă cu urechi pe cap, ghete îmblănite în picioare şi o traistă cu merinde atârnând într-un echilibru fragil pe coada lopeţii. Noianul din spatele porţii e mare şi cu greu poate fi clintit, să facă loc pentru o lopată. Totuşi, tânărul reuşeşte cumva să se strecoare şi să facă pârtie de un pas până la intrarea în casă, apoi până la stiva de lemne din bătătură, până la fântână, până la câinele bătrân care, aproape îngheţat, abia reuşeste să mişte din coadă. Ninge liniştit de două zile şi zăpada a avut timp să se pună din belşug, netulburată de nimeni. În podul casei se aud porumbeii. Nici ei nu îndrăznesc să zboare pe timpul ăsta hain.

Tânărul s-a încălzit. Ochii îi sclipesc şi obrajii s-au rumenit ca merele în prag de iarnă. Doar nasul îl simte îngheţat şi degetele de la picioare au început să-l doară în ghetele îmblănite prin carâmbul cărora zăpada şi-a făcut cu generozitate loc. Scoate o ciutură cu apă aburindă şi pune în vasul câinelui, peste gheaţa de pe fund. O lasă un pic, gheaţa se desprinde, o aruncă şi pune altă apă, proaspătă. Bătrânul Lăbuş bea însetat. Din traista cu care a venit scoate un colţ de mămăligă rece şi i-l aruncă în cuşcă. Câinele dă din coadă recunoscător. Prima masă după două zile.

Tropotind să se scuture de zăpadă băiatul se îndreaptă acum spre casă. În faţa uşii îşi scutură căciula, îşi bate bine pantalonii pe care zăpada s-a topit şi a îngheţat deja, ia sacoşa, deschide uşa şi intră. Îl întâmpină un miros greu de fum, aer stătut, praf şi bătrâneţe. În camera largă, pe un pat de spital cu gratii de fier şi saltea de paie, stă întins un bătrân. Pe chipul ridat şi obosit nu-i poţi citi vârsta. Pare să fi fost bătrân de-o veşnicie, atât de adânci îi sunt ridurile ce-i taie obrazii despărţindu-i în dealuri şi văi până la bărbie. Pe cap poartă un fes negru, murdar de atâta purtat şi plimbat în mâini în lungile ore de singurătate. Sub plapuma cu cearşaf rupt, de o culoare incertă se ghiceşte corpul osos, împuţinat, pe care pielea atârnă flască, lipsită de muşchii demult atrofiaţi. Din ochii albiţi de bătrâneţe, apoşi, curg boabe mari de lacrimi pe albiile săpate în obraji.

  • Săru’mâna! Ce faci, bătrânule? Ce-ai de plângi, credeai că nu mai vin?
  • Ce să fac, taică… uite stau şi eu şi-mi aştept ceasul. M-a anunţat azinoapte că vine, nu mă mai lasă mult. Abia m-am dat jos din pat să fac focul.

  • Ce vorbă e asta, tataie? Ai mâncat ceva ieri? O zi nu am tecut pe-aici şi se cunoaşte! Aşa ne-a fost vorba?

–  Ei, am mâncat o ţâr’ de ciorbă… Nu intră, mă tăicuţule, nu mai intră. Parcă am un nod mare în gât care nu mă lasă să înghit. Iau o lingură, o duc la gură şi nu se duce. Abia înghit, copile.

  • Eu ştiu, tataie, dar trebuie să te străduieşti să înghiţi şi să mai iei o gură şi încă o gură! Cum vrei mata să prinzi puteri dacă nu mănânci?
  • Dă-le alimănitului de puteri, taică! Nu mai vine ele la mine, copilul meu. Viaţa mea s-a terminat, gata! Am trăit degeaba, tăicuţule. Am trăit degeaba iar acu’ la bătrâneţe toţi au uitat de mine. Doar tu mi-ai mai rămas, nimeni nu-şi mai aduce aminte să-mi calce pragul!

  • Ochii bătrânului dau în clocot de lacrimi şi glasul i se frânge sub greutatea lor. Mâinile descărnate, cu unghii mari şi riduri adânci mângâie în neştire plapuma cu care e acoperit. Tremură de parcă ar fi cuprins de friguri. Bătrâneţea îi adusese şi tremurul ăsta în mâini şi nu-l lăsa nici să ducă lingura cu mâncare la gură. De la castronul de aluminiu în care-şi încălzea mâncarea până la gură, trei sferturi din mâncare se pierdea pe drum. Când voia să bea apă se uda tot.

    • Hai, nu mai vorbi aşa că mă superi! Ridică-te să-ţi dau să mănânci că ţi-a trimis mama sarmale şi cozonac. Ţi-am adus şi-o sticlă de vin să mai prinzi şi mata putere. A desfăcut tata ieri damigeana, că a avut mama de împărţit, doar e Crăciunul. E frig aicea la matale, de ce nu pui ca lumea pe foc? Uite, nici nu ai terminat lemnele pe care ţi le-am lăsat alaltăieri! De ce mă superi mata pe mine? Nu ţi-am spus că vin şi-ţi aduc altele?
  • N-am putut, taicule… abia m-am ridicat cu greu să nu-l las să se stingă. Nu mai am deloc putere, mă copile! Mai bine m-ar lua Dumnezeu odată să mă scape de chin! Uită-te şi tu cum trăiesc, taicule!!! Uită-te şi tu ce s-a ales de munca mea de o viaţă! Ţie ţi se pare normal? Am ajuns să stau cu ziare în geam, ca ultimul cerşetor! Tot mi-a luat, taică, tot! Până şi perdelele şi asternutul şi hainele de îngropăciune! Dacă mor cu ce mă duceţi voi la groapă? O să mă lăsaţi cu tronul gol din toată munca mea! Să n-am io o pereche de izmene pe mine, mă taicule? Să n-am şi io o perdea la geam, să stau cu ziarele alea să râdă lumea de mine…

  • Ochii tânărului se tulbură de lacrimi. Tuseşte să-şi dreagă glasul şi să le alunge, nu-i place să se simtă slab în faţa bătrânului. De cinci ani, de când rămâsese singur şi se certase cu fiică-sa, aceleaşi dureri le avea. Aia se supărase şi-i luase bătrânului tot din casă. Îi luase şi carpetele de pe pereţi, mobila, covoarele de pe jos, aşternuturile de pe pat, cearşafuri, perne, până şi hainele bune pe care le păstra să fie îngropat cu ele le luase. Venise într-o dimineaţă cu bărbatu-său cu un tractor, încărcase remorca şi dusă a fost. Nu i-a mai călcat pragul nici cât să-i dea bună ziua de atunci! Acum aştepta să moară să-i vândă casa. Parcă intrase dracul în ea.

    • De mai taci că nu râde nimeni! Şi dacă râde râde de prostia lui, nu mata. Ce treabă ai cu lumea? Dă-o dracu’ de lume, că unul nu vine să-ţi aducă o coajă de pâine şi să te întrebe de mai trăieşti sau nu! Ce te interesează ce zic ei?
  • Nu de ei îmi e, taicule, de mine, de sufletul meu! Cu lacrimi şi durere le-am făcut pe toate, că am fost sărac şi oropsit de soartă, aveam pantalonii peticiţi în cur când m-am însurat. Şi acu’ ajunsăi mai rău ca atunci, când eram măcar tânăr şi-n putere. Nu mai pot, taicule, nu mai vreau nici să trăiesc! Să mor să nu mai văd nimic, c-am fost prost şi m-am lăsat pe mâna copiilor iar acu’ stau şi îngheţ aci singur, fără nimeni pe lângă mine. Mă rog toată noaptea şi nu închid ochii de frică, să nu cumva să mor şi să nu mă ştie nimeni. Să apuc să-mi aprind şi io un muc de lumânare măcar, să nu mă duc în întuneric aşa cum trăiesc. Că am fost şi io cineva în lumea asta şi n-am făcut rău la nimeni, tăicuţule!

  • Lumina din încăpere e tristă, cenuşie, ceţoasă, iar becul mic atârnat în tavan nu face decât să împrăştie umbre prin colţuri. Camera e goală. În afară de patul cu vopseaua sărită de pe cadrul metalic, două preşuri murdare şi găurite pe jos, un dulap străvechi de bucătărie cu două uşi ce se deschid cu greu  pe care este întinsă o muşama şi este folosit drept masă, doar o plită într-un colt mai ocupă puţin spaţiu. Nu e o sobă adevărată, e o plită ridicată pe nişte plăci desperecheate de teracotă, construită rudimentar cât să aibă unde-şi fierbe oala şi cu ce se încălzi în acelaşi timp. Mare diferenţă faţă de frigul de afară nu se simte. Pe sub uşa veche intra frigul ca-n grajd. S-a strâmbat şi ea săraca, de la atâţia ani ce-au trecut peste lemnul ei. Geamurile nu se închid bine, tocăria de lemn e coaptă de soare şi roasă de ploi. Pământul amestecat cu paie cu care fusese cândva pomostită şi făţuită încăperea se tocise şi căpătase gropi din loc în loc.

    Băiatul aţâţă focul şi pune crăticioara cu sarmale la încălzit şi câteva felii de mămăligă pe marginea plitei. Mămăliga începe să sfârâie şi să prindă crustă. Încăperea se umple de miros apetisant de varză acră, carne şi mămăligă coaptă. Îi spală castrolul vechi şi tocit de aluminiu, îi pune un pic de vin în cana de apă şi începe să-i dea să mănânce.

    • Lasă, taicule, că mănânc io. Lasă-le pe masă şi du-te, c-oi avea treabă, copilul meu.
  • Nu mă duc niciunde, stau cu mata! Lasă să-ţi dau eu, că mata dai jumătate pe haine şi pe jos. Şi nu mănânci nimic singur, te ştiu eu! Hai să te ridic un pic şi stai cuminte să mâncăm împreună. Ia de-aici o gură de vin, să meargă sarmalele. Hai mă, bunule, nu mă supăra!

  • Bătrânul îşi înmoaie buzele în vinul rece. Înghite. Un firicel roşu de vin îi curge din colţul gurii pe bărbie.

    • Hai mă tataie! Înghite tot, nu-l da pe mata! Ia şi o lingură de mâncare!

    Cu greu, reuşeşte să-i dea câteva linguri de tocătură din sarmale. Obosit, cu stomacul încălzit dintr-o dată, bătrânul se lasă moale pe spate.

    • Lasă-mă, taicule, nu mai pot. Du-te acasă şi spune-i lui tac-tu să vină că io mă duc până deseară. Să-l mai văd şi io odată până nu închid ochii. Să vină şi mă-ta, să-mi cer iertare. Şi tu să mă ierţi dacă ţi-am greşit, copilul meu. De-aş fi ştiut că doar tu vei rămâne cu mine, altfel ar fi stat lucrurile acu’. Du-te acasă, copile. Să-mi pui o lumânare lângă mine şi-un chibrit. Să nu mor ca un câine, fără lumânare, de n-o veni niciunul până atunci.

    Cu lacrimi arzând sub pleoape tânărul iese afară, în ger. Aleargă către casă şi parcă drumul se lungeşte prea mult şi-l împiedică să ajungă la timp. S-ar întoarce să rămână lângă bătrânul lui bunic, dar ştie că trebuie să-și anunţe părinţii, să-i îndeplinească ultima dorinţă. Ajunge lac de apă cu lacrimile îngheţate pe obraji.

    • Da’ ce-ai muică, ce-ai păţit? Ho că nu dau turcii!
  •  Unde e tata?

  • În bătătură la animale.

  • Lasaţi tot, îmbrăcaţi-vă şi plecaţi în vale, la ăl bătrân, că se duce. Mă ocup eu de animale, voi duceţi-vă.

  • Ei, se duce! Lasă că nu are nimic, aşa face el, să nu stea singur!

  • Mă, voi înţelegeţi că vă cheamă?? Se duce, ştiu eu, simt! Eu am fost la el în fiecare zi, nu voi, îl cunosc!

  • Ce-ai, tată, ce urli aşa?

  • Mă tată, ascultă-mă! Îmbrăcaţi-vă şi duceţi-vă în vale, la tataie, că se duce, mă. Se duce şi nu poate muri fără voi! Lasă animalele că le curăţ şi le dau eu de toate.

  • Au plecat oamenii. Cu sufletul îndoit au plecat. Nu fuseseră în relaţii prea bune cu bătrânul care-i sancţionase de câte ori avusese ocazia. Se supăraseră rău când bătrânul alesese să dea casa fiică-sii şi lor nu le lăsase nimic, apoi, după de el căzuse li se făcuse milă şi se-mpăcaseră, dar doar aşa, de suprafaţă. În inima lor nu-l iertaseră, încă. Şi parcă nici nu le venea să plece aşa, pe nepusă masă chiar în zi de sărbătoare de acasă. Bătrânul se răsfaţă, ştiau ei. I se urâse singur acolo.

    Tânărul şi-a făcut de lucru pe bătătură, a curăţat grajdul, a adăpat animalele, le-a pus fân proaspăt, a mai dat la zăpadă. A făcut orice să nu simtă cum trece ziua, să nu se mai gândească la bătrânul neputincios şi la vorbele lui dureroase. Începuse să se întunece, ai lui nu se mai întorceau.

    A intrat în casă, a făcut focul care se stinsese între timp şi s-a aşezat să se încălzească puţin. Nu a mai aprins lumina, a rămas aşa, să simtă cum se întunecă.  Nu se auzea decât ticăitul molcom al ceasului de pe masă şi căderea ninsorii afară. Şi deodată, în toată liniştea aceea, s-a auzit un bocănit, ca şi cum cineva voia să intre în casă prin pod şi bătea în uşiţa din tavan, să i se deschidă. Inima i-a tresărit o dată. Apoi, în cea mai deplină linişte s-a ridicat, a aprins lumina şi-a ieşit afară. La lumina puzderiei de stele ale cerului, pământul îşi aprinsese toate stelele de zăpadă. A simţit, ştia.

    „Mergi în pace, tataie! Dumnezeu să aibă grijă de sufletul mata, să-ţi găseşti liniştea!” 

    „Rămâi cu bine, copilul meu!”

    8 comentarii

    Din categoria Poveşti la gura sobei

    Dincolo de poartă IV

    Geta

    Geta era ruşinea familiei, motivul pentru care părinţii ei nu îndrăzneau să scoată capul în lume. Primul lor copil, un băiat frumos, cu ochi mari, albaştri,  murise la doar câteva luni, din cauze pe care nici până acum nu le puteau explica. L-au găsit mort în pat într-o după amiază de vară. La prânz maică-sa îl hrănise, îl schimbase, îl culcase şi ieşise afară, să mai facă câte ceva prin curte. Aveau gospodărie mare şi frumoasă, trebuia întreţinută. Când a văzut că trec ore şi nu se mai trezeşte, a intrat în casă să vadă ce face. L-a găsit la fel cum îl lăsase, cu ochişorii închişi. Când a pus mâna pe el era rece deja. A urlat, a încercat să-l resusciteze, să-i dea viaţă de la ea, l-a luat în braţe şi a fugit cu el la dispensar. Totul a fost în zadar. Era mort ca toţi morţii. L-au aşezat într-un sicriaş cât o cutie pentru păpuşi şi i-au săpat groapă proaspătă în cimitir.

    Geta a venit imediat după el. Maică-sa nici nu ştia că e gravidă când l-a îngropat pe primul. Abia când a mişcat, după două săptămâni de la înmormântare, a aflat. Avea deja patru luni de sarcină. A crezut că lui Dumnezeu i s-a făcut milă de suferinţa ei şi i-a trimis sufleţelul copilului mort înapoi. S-au bucurat şi s-au speriat când a născut-o. Parcă nu mai erau aşa siguri că sunt în stare să crească un copil. Fata plângea mult, ei nu ştiau cum s-o mai liniştească, îşi pierduseră încrederea în puterile lor. A fost un permanent chin până au văzut-o ridicată pe picioruţele ei. Orice ţipăt le dădea fiori, orice julitură li se părea fatală.

    Într-un fel, intuiţia lor funcţiona bine. Geta a crescut dar ceva nu era în regulă. Ţipa până leşina fără nici un motiv, era violentă, lovea pe oricine voia să se apropie de ea, era veşnic pusă pe harţă. Dacă nu avea pe nimeni prin preajmă se dădea cu capul de pereţi până rămânea sânge în urma ei. Când au dat-o la grădiniţă după două zile, educatoarea nu a vrut s-o mai primească. Bătuse atât de rău un băieţel, încât îl lăsase fără cunoştinţă. Nu avea motiv pentru a fi nervosă. Până şi liniştea o enerva.

    Primul tratament a părut că îi face bine. Au avut în sfârşit şi ei un copil normal câteva luni. Până a trebuit s-o ducă la şcoală. După un trimestru au retras-o şi au internat-o semipermanent în acest spital. Nimeni nu-şi putea da seama câtă durere le-a putut produce un copil atât de mic. Parcă se născuse special pentru a-i chinui, să-i facă să-şi plătească cine ştie ce păcate capitale. Ajunseseră să răsufle uşuraţi când o lăsau în salonul de spital şi ieşeau singuri pe poartă.

    Aşa mică şi năzdrăvană cum era, Geta îşi asumase firesc rolul de lider între copiii internaţi. Era cea mai veche locatară din secţia de copii. Nici ea nu-şi mai aducea aminte când ajunsese acolo. Medicamentele o linişteau, dar nu de tot. Mai avea uneori accese de furie ieşite din comun şi pe mâini purta urmele unor răni adânci ce lăsaseră cicatrici roşii şi umflate, ca nişte râme. Se rănea singură,zgâriindu-se,  lovindu-se de orice obiect dur întâlnit în cale. Lovea copiii care intrau în contact cu ea. Odată a prins de păr un băiat şi l-a târât aşa jumătate de uliţă, prin praf. Oamenii începuseră s-o alunge, să se teamă de ea şi să le ocolească familia.  Bieţii ei părinţi, izolaţi de comunitate, se tot străduiseră să o menţină pe linia de plutire. O luaseră acasă, o aduseseră înapoi, iar o luaseră, iar o aduseseră.

    Era un făcut, de câte ori pleca acasă, Geta considera că e cazul să nu-şi mai ia medicamentele pe care le asocia firesc cu spitalul şi cu asistentele în halat. Ieşea pe poartă, lăsa în urmă şi pastilele. Orice-ar fi încercat ai ei nu o puteau face să le înghită în continuare şi inevitabil, căderea venea mai devreme sau mai târziu şi se întorceau de unde au plecat.

    • Geta, de ce nu iei tu pastilele acasă?
    • Nu-mi plac.
    • Dar aici cum le iei?
    • Aici au gust de spital. Acasă să-mi dai pastile cu gust de acasă.

    Nu au reuşit să găsească pastilele cu gust de acasă pentru Geta şi uite aşa, devenise veterana întregului etaj cu copii. Avea o ţinere de minte extraordinară pentru vârsta ei, intra cu uşurinţă în vorbă cu oricine şi cunoştea poveştile majorităţii locatarilor spitalului cenuşiu de dincolo de poartă. Fără să-şi dea seama îşi făcuse din acest loc un cămin în care se simţea chiar bine şi chiar dacă pleca cu drag înapoi în satul ei, se întorcea cu aceeaşi vitalitate după câteva săptămâni. Părinţii obosiseră şi renunţaseră să se mai chinuie s-o înţeleagă. Singura cale prin care puteau să-i ţină în frâu firea năvalnică erau medicamentele şi cum pe astea nu le lua decât în spital, se obişnuiseră cu gândul că fata lor e a lor doar cu numele. Mai aveau încă trei copii, toţi sănătoşi, doar această fată ieşise cumva strâmb, cu mintea ei rătăcită.

    Getei nu-i păsa. Pentru ea acasă era pretutindeni, inclusiv în spitalul cu miros puternic de clor plin cu oameni ale căror minţi rătăceau prin cine ştie ce lumi paralele.

    *

    În parc

    Clădirea spitalului era înconjurată de o parcare pietruită ce-o despărţea de parcul imens, plin de copaci bătrâni şi tufişuri. Din loc în loc, pe aleile pietruite, ascunsă după frunziş, se afla câte o bancă. Era în el o agitaţie de parc orăşenesc. Aleile erau pline de tineri îmbrăcaţi în pijamale şi încălţaţi în papuci, fete cu capoate colorate îmbrăcate peste pijamale dungate, halate cărămizii şi cenuşii, cu veşnica ştampilă pe umăr.

    Unii se plimbau cu mâinile la spate, alţii, agitaţi, vorbeau de unii singuri, fete cu părul în dezordine şi cu privirea pierdută undeva, în ele, păşeau pe alei fără să ştie unde merg. În toată marea aceea de oameni agitaţi, în transă, sau ciudat de liniştiţi persista o singurătate de sfârşit de lume. Nu vedeai niciunde perechi, chiar şi acolo unde băncile gemeau sub povara celor pe care-i odihneau. Fiecare trăia în lumea lui, cu gândurile lui, cu propria conştiinţă. Fiecare se concentra asupra propriei persoane ca şi cum ar fi descoperit în interiorul lor un străin ce le inspira teamă şi neîncredere. Încercau să se accepte singuri şi aproape niciunul nu era interesat de ce fac cei de lângă el. Medicamentele primite îi linişteau, totuşi suferinţa şi derutarea se citea pe faţa tuturor.

    În mijlocul unei alei, o femeie cu părul alb şi ochi incredibil de negri. Număra frunzele unui copac. Alături, un bătrân cu cartea deschisă în mână, făcea planuri de viitor cu imaginara lui soţie. Nu citise o literă de când deschisese cartea. Pe una din aleile laterale, o fată tânără căuta greieri pe sub toate frunzele întâlnite. Îi auzea cântând de peste tot şi era extrem de agitată, pentru că nu reuşea să vadă niciunul. Într-o margine, o altă fată , cu păr de aur despletit, stătea în picioare şi-şi clătina capul de la dreapta la stânga atât de tare, că părul îi căzuse pe faţă şi-i flutura ameţit pe lângă ţeastă, ca şi cum nu ar fi fost al ei. Recita ceva ce numai ea înţelegea şi pe măsură ce părea că litania ei atingea un punct critic, mişcările capului deveneau din ce în ce mai violente. Aveai impresia că toată agitaţia asta o va dezechilibra şi o va face să cadă, să se tăvălească printre pietrele fine ale aleii. Era ciudat cum, deşi mişcarea capului trebuia s-o fi ameţit deja, fata subţirică rămânea încă pironită în acelaşi loc, în picioare.

    • O vezi pe asta? Adina o cheamă. Cică s-a bolnăvit când a lăsat-o gagicu’. De atunci face aşa!
    • De unde ştii tu?
    • Eu ştiu tot! Pe gagicu’său îl cheama Paul. Cică trebuia să se mărite cu el şi înainte de nuntă l-a prins cu alta în pat.
    • Ce făceau acolo?
    • Ha, ha, ha, ha!!Se pupau! Stai să vezi! Adiinaaa! Uite-l pe Paul!!

    Capul cu plete blonde s-a oprit ca la comandă şi litania fetei a încetat ca prin farmec. A ridicat doi ochi albaştri, spăluciţi, plânşi şi s-a uitat în jur. O umbră de zâmbet i-a apărut în colţul gurii. Privirea-i căuta înfrigurată pe alei, flămândă, plină de speranţă.

    • Vezi? Doar aşa se linişteşte! Pe urmă o ia de la cap, că-şi aduce aminte.
    • De ce-ai zis că vine dacă nu vine? O minţi!
    • Ha, ha, ha, ha!!

    Avea Geta o veselie molipsitoare şi agitată. Alerga de colo colo, de la un bolnav la altul, trăgea de mânecă o bătrână de la care primea râzând ocări, se hârjonea cu băieţii pe alei.  Ileana se simţea stingheră şi nu-i venea să se prindă în jocul ei. În haosul acesta aglomerat în care copii gălăgioşi  se strecurau printre picioarele adulţilor, era tristă şi speriată. Fiecare mişcare din jur îi dădea fiori şi voia înapoi acasă. Nu-i plăcea deloc locul ăsta.

    • Ileeaaanaaa! Uite, el e Radu! Cică îi place de tine! Cică vrea să fie gagiu’ tău! Ha, ha, ha, ha!!!

    Asta a speriat-o definitiv. Parcă i s-au muiat genunchii şi a simţit nevoia să fugă departe, să nu mai vadă şi să nu mai audă nimic din ce se întâmplă în jur. A luat-o la fugă printre tufişurile dese, încercând să scape din cosmarul acela pe care acum îl trăia, nu era doar vis, ca în nopţile de acasă.

    Geta şi Radu au luat fuga ei drept o invitaţie la joacă şi au început s-o urmărească alergând şi ţipând. Ea plângea încercând să scape şi să găsească un loc în care să se ascundă. Pretutindeni dădea de câte o figură rătăcită care o speria mai tare. Inimioara bătea să-i iasă din piept, obrajii ardeau, ochii luau foc şi gura nu mai putea scoate decât ţipete mute. Îşi pierduse glasul, ca în coşmarul care o adusese acolo. La un moment dat s-a prăbuşit. În jurul ei s-a adunat toată gaşca de copii gălăgioşi, care ţipau râzând ca de o glumă bună,  adulţi rătăciţi ce o priveau cu interes, neînţelegând de ce se zbate aşa, fără să spună nimic, iar ea încerca din răsputeri să deschidă gura şi să urle după ajutor, fără să poată scoate nici un sunet. Încurajat de râsetele isterice din jur, Radu s-a aplecat şi a pupat-o sfios pe obraz. Isteria a devenit generală, râsetele se auzeau de acum din spital şi o infirmieră a venit în fugă să vadă ce se întâmplă. După ea, păşea cu paşi mari, apăsaţi, portarul.

    • Ce faceţi aici, dracilor? Aţi înnebunit de tot? Ia uite!!! Hei, fetiţo, hai sus, ce-ai păţit!? Te-ai lovit? Hai sus, mamă, copăcel! Cine e fata asta?
    • E Ileana, tanti Ana! A venit ieri e la doctorul Burlacu! Auzi, tanti Ana? E gagica lui Radu… Râsetele isterice izbucniră din nou.
    • Tăceţi dracu’, împieliţaţilor! Ce ştii mă, tu, despre gagici? Auzi la ei, nebuni-nebuni, dar la prostii le merge mintea, ai dracu’! Ileanaa! Mă Ileana, mamă, hai cu mama sus, să mergem în cameră!
    • Tanti Ana, i s-a făcut rău când a pupat-o Radu! Ha, ha, ha, ha, ha!!!
    • Uşti’ de aci, că acum pun jordeaua pe voi! Treceţi în camerele voastre toţi că vin la voi cu o seringă din aia mare şi vă fac câte o injecţie în cap, nebunilor!! Unul nu mai aveţi voie afară! Hai, nea Nelule, să luăm fata asta de aici, că nu-şi revine deloc. Trebuie s-o ducem la dom’ doctor.

    În urma lor râsetele s-au auzit mult timp, însoţite obsesiv de un vers dintr-un cântec la modă pe atunci „Radu mamii, Radule!”

    Un comentariu

    Din categoria jurnal

    Bătrânul Billie

    Coboară scările încet, punând cu grijă pas după pas. Toate încheieturile îl dor şi fiecare pas îi este chin. Din loc în loc se opreşte şi oftează. Se aşează răbdător pe coadă şi-şi aşteaptă stăpânul care, sprijinit în baston, se mişcă mai greu decât el. Lui Billie i se pare normal. Stăpânul nu are decât două picioare şi bastonul suplineşte cu greu mobilitatea încheieturilor. El are măcar patru labe, când calcă cu greu pe una, se sprijină pe celelalte trei.

    Eheeeei! Pe vremuri alerga după fluturi şi vrăbiuţe până scotea limba de-un cot! Blana lungă şi lucitoare se unduia în mers şi vântul îi fluiera pe la urechi. Îi plăcea să-i simtă adierea, indiferent de vreme. Pe atunci nu simţea niciodată frigul. La fel iubea şi verile cu soare şi iernile cu zăpadă.

    Zăpadaaa…. Phuuuii, ce fericit era când se arunca unde era mormanul mai mare şi se afunda în el de nu i se mai vedea decât vârful cozii! Băga nasul, amuşina şi fulgii pufoşi i se topeau în nări! Strănuta, scutura capul şi pleca mai departe, căutând comori închipuite iar zăpada se topea la trecerea lui şi îngheţa la loc pe firele de păr, îngreunându-i blana. Ce-i păsa lui de iarna rece? Se încălzea alergând de trebuia să scoată limba să se răcorească! Pe vremea aia şi stăpânul era mai vioi, mai tânăr! Râdea şi-l fluiera, să nu se ducă prea departe, îl înjura uneori în glumă, aşa de drag şi de teamă să nu se depărteze prea tare.

    Hmmm…oamenii ăştia! Cred că pot controla totul şi doar ei sunt în stare să reţină lucrurile! El învăţase de copil să se întoarcă acasă de oriunde ar fi fost. Ştia sigur de unde a plecat şi unde să se întoarcă. Hahahahaa! Ce se mai distra când vedea că-l caută disperat când dispărea prin tufişuri! Îl striga „Billliiee, Billliiiieeee!!”, fluiera, înjura de mama focului şi bombănea.

    El doar ciulea un pic urechea şi îşi vedea de căutări mai departe. Miroseau frunzele alea ca naiba! Îşi ascuţea simţurile ghicind al cui a fost pasul de-a călcat înaintea lui pe ele. Pe aici a trecut un motan- era atent, urmărea un şoarece speriat, îi simtea mirosul. Pe dincolo era urma bocancului unui copil care alerga, pe aici a trecut amicul lui, Pongo, dincolo a găsit urma Prinţesei.

    Hm, Prinţesa e în călduri! Era cazul să-i arate că e interesat. Marca locul cu simţ de răspundere, apoi o lua la goană şi se oprea fix în spatele stăpânului. Îl lătra şi-l speria. Tare-i mai plăcea când îl vedea că tresare. „Billliiee, golanule, nu-ţi e ruşine! De când strig la tine, surdule!? Te faci că nu m-auzi, ai!!” Iar el îi sărea în braţe şi-l umplea de pupături. Ce vremuri, ce vremuri…

    Uffff, cât mai e până afară! Aproape că-i vine să-şi dea drumul pe scări, dar se ţine. Frumos i-ar sta lui, dulău bătrân să-şi facă nevoile în casă? Hai, Billie, uşurel, uşurel, mai coborâm câteva trepte!

    Unde sunt vremurile alea în care ţâşnea pe uşă ca din puşcă şi se oprea direct în uşa de la intrare? Nici nu simţea când cobora patru etaje! Acum fiecare treaptă îi dă dureri. Când le-or fi crescut pietroaie treptelor ăstora? Uite cum îl împung în pernuţe şi-i rănesc degetele!

    Şi stăpânul ăsta… când o fi îmbătrânit aşa? Se zice că oamenii îmbătrânesc mai greu decât câinii. Al lui l-a luat prin surprindere, însă. A îmbătrânit parcă mai repede ca el!  Şchioapătă amândoi pe alee, şi lumea i-a porechit „bătrânii”. Râd copiii când îi văd. „Uite, a ieşit bătrânul Nelu cu bătrânul Billie!!”

    Se apleacă toţi să-l mângâie şi să-l tragă de urechi. „Ce mai faci, bătrânule Billie? Te joci cu noi?” şi el se uită la ei cu ochii lăcrămoşi şi trişti. Ce s-ar mai juca… Ar alerga cu limba scoasă cu ei după minge şi s-ar distra de minune împreună. Acum i se pare greu şi să dea din coadă! „Taică, e bătrân rău Billie, nu se mai poate juca.” Hmmm, eşti bătrân şi tu, moşule, nu vezi că abia te ţii după el?

    Hai că a ajuns în sfârşit la uşă! Doi paşi mai are de suportat şi gata, poate să-şi dea drumul! Urâtă-i bătrâneţea asta! Te umileşte şi te face să nu mai ridici privirea din pământ. El nici măcar nu mai poate ridica piciorul să-şi facă nevoile, se aşează ca un pui- îndoaie puţin genunchii şi-şi dă drumul.

    Râd potăile de el. „Uite-l bă şi pe ăsta cum îi atârnă blana de parcă ar vrea să-l părăsească!Ham, hahahaham! Băi, bătrâne, vezi, băi, că-ţi zboară floacele!! Vezi că te-ai udat pe tălpi!! Ham, hamham ham!” „Lasă, mă, că ajungeţi şi voi în anii mei. Să vă văd atunci ce grozavi o să fiţi!” I-ar mârâi, dar colţii i-au căzut demult şi aşa, ştirb, nu are nici un farmec. Nici nu-i mai latră. La ce bun să consume energia? Bătrânul Nelu ridică bastonul şi-i împrăştie. El se enervează încă, nu a ajuns la fel de înţelept ca Billie.

    Ooooohhh, în sfârşit s-a uşurat! „Hai, bătrânule Billie, hai să facem câţiva paşi, să ne dezmorţim!”. „Mergem Nelule, frate, să ne purtăm anii în spate pe sub nasul tinerilor. Mai ştim să ne întoarcem acasă? Ai grijă tu, bătrâne, că eu mi-am pierdut demult mirosul…”

    Pe aleea plină cu frunze moarte, bătrânul Billie păşeşte greu, ţinându-şi echilibrul mişcând uşor din coadă. Blana lungă, încâlcită şi ternă, tremură la fiecare pas. În urma lui, cu bastonul în mână, pune uşurel pas după pas bătrânul Nelu. Trec încet, ca viaţa, fără ţintă şi fără grabă. De-acum unde să se mai grăbească amândoi?

    Scrie un comentariu

    Din categoria jurnal

    Dragă mamă, dragă tată

    Vă scriu să staţi linişiţi,  v-aţi atins scopul în viaţă.

    Voi ne-aţi crescut frumos. Ne-aţi învăţat să respectăm munca. Pentru asta nu vi s-a părut anormal să ne trezim la ora cinci dimineaţa în vacanţele de vară, ca să plecăm la muncă cu ziua, pe plantaţiile patriei. Ca patria să trăiască bine şi comunismul să înflorească. Voi nu v-aţi jenat să folosiţi bănuţii câştigaţi cu truda mânuţelor noastre în orele de program în care învăţam ce înseamnă responsabilitatea şi umilinţa. Munca nu a omorât pe nimeni niciodată şi ce greutate poate fi pentru un copil să culeagă fructe, sau frunze de dud pentru a hrăni viermi de mătase, sau să pască oile pe câmp? Ce greutate era să stăm în halele alea mari, în curent şi miros de larve moarte, ca să sortăm pupele cu firul de mătase intact, de cele afectate, sau să lipim cutii de carton la cooperativa meşteşugărească, sau să mergem cu vitele la păscut? Aia era muncă de copii,  chiar dacă aveam nouă- zece ani, mult sub vârsta legală la care au voie să muncească copiii azi.

    Ne-am învăţat lecţia. Ştim acum că nimic nu se poate obţine fără muncă. V-am ajutat să ne creşteţi chiar dacă nu aveaţi timp suficient de noi. Am învăţat să gătim singuri, să spălăm, să facem curat şi printre picături să ne facem şi temele, ca nu cumva să rămânem de căruţă. Am învăţat o meserie, să nu rămânem povară pe umerii voştri. Am plecat de acasă şi am avut grijă să nu vă facem de râs, să puteţi ţine capul sus faţă de oricine. Să nu vă arate vecinii cu degetul.

    Nu ne-am plâns de nimic. Nici măcar atunci când, după un decembrie însângerat, aţi ales să nu se schimbe nimic. Unii dintre noi au murit, unii dintre voi au suferit atunci, dar nu aţi ales schimbarea. Vă era frică de ea, aşa că ne-aţi lăsat pe mâna eşalonului doi, că poate ei erau mai blânzi. Şi v-au mulţumit. V-au scos la pensie înainte de vreme, dacă aţi avut norocul să fiţi născuţi în acelaşi an cu neamurile lor. Ne-au umplut magazinele, ne-au făcut hipermarketuri şi ne-au dat iluzia că putem şi noi trăi aşa cum vedeam la televizor în cele câteva zeci de minute petrecute cu JR Ewing la ferma lui luxoasă din Dallas, în fiecare duminică comunistă. Au dărâmat fabricile şi uzinele construite de voi, dar cine mai avea nevoie de ele? Erau nişte coloşi nerentabili, aşa ne-au spus. Cui îi mai trebuia industrie, turnătorii, de fier, oţel, inox? Oricum la noi se produceau prea scump. A fost mai rentabil să se vândă totul bucată cu bucată la fier vechi. Voi aţi tăcut şi aţi acceptat. Vă era bine.

    Acum vă stresaţi temându-vă că o să cădem pe capul vostru şi să vă mâncăm pensia, din lipsă de locuri de muncă. Ne îndemnaţi să răbdăm şi să muncim în orice condiţii, că aşa aţi făcut voi la viaţa voastră. De parcă am mai avea de ales. De parcă am mai avea unde munci. Am fi putut pleca şi noi pe alte meleaguri, să învăţăm ce înseamnă să trăieşti liber, dar nu aveam cum să vă lăsăm să vă stingeţi de dorul copiilor plecaţi în ţări străine. Pentru binele vostru am rămas. Să nu suferiţi. Să nu vă stresaţi. Să mutaţi acum televizorul de pe un post pe altul şi să înjuraţi oameni pe care nici nu-i cunoaşteţi, doar pentru că aşa vă spun nişte jurnalişti vânduţi. Să ne desconsideraţi şi să ne puneţi la punct, închizându-ne gura dacă vă contrazicem. Că voi aţi trăit mai mult, ştiţi mai bine.

    Pentru voi Becali e un sfânt, pentru că a împărţit cu generozitate bani furaţi. Îl regretaţi pe Ceauşescu şi pe Iliescu şi consideraţi că Năstase e condamnat politic, pentru că v-aţi pricopsit cu pensii pe timpul lor. Ce contează că le primiţi acum doar pentru că noi încă mai murim la locurile de muncă şi pentru că încă se mai găsesc unii să ne împrumute cu dobânzi grase pe care nu le vor putea achita nici copiii copiilor nostri? Voi aţi cotizat, aveţi drepturi. Şi noi cotizăm din greu, ca să susţinem din ce în ce mai mulţi pensionari. O să muncim până la moarte, pentru că cei pe care i-aţi cocoţat în fruntea ţării şi-au dat seama că pe noi nu o să mai aibă cum să ne susţină plătindu-ne pensii. Aşa că ne tot măresc vârsta de pensionare. Până vom muri pe baricade, jertfindu-ne pe altarul ignoranţei voastre şi al lăcomiei lor.  Voi aveţi timp, faceţi politică, puneţi ţara la cale pe băncuţă în faţa porţii sau a blocului. Voi vă arogaţi dreptul de a ne decide soarta până veţi închide ochii. Voi ne-aţi făcut, e adevărat, tot voi ne-aţi îngropat.

    Ne întrebaţi dacă Badea nu e deştept. Ba da, este deştept! Şi el, şi Gâdea, şi Banciu, şi Turcescu şi toţi cei ce apără una sau cealaltă latură a diverselor partide cu aceeaşi rădăcină. Toţi sunt deştepţi, altfel nu ar fi plătiţi gras să vă intoxice cu vorbe meşteşugite şi să vă conducă ca pe nişte oi, aşa cum vor interesele celor care-i plătesc. Sunt deştepţi, dragi părinţi. Problema e doar că sunt infecţi.  Pentru o mână de bani şi-ar vinde până şi proprii părinţi. Şi-ar dezgropa morţii din cimitir şi le-ar expune oasele albite de vreme, spunându-vă că sunt sfinţi din ceruri care le vorbesc şi trebuie să faceţi ce vă spun ei. Sunt mai deştepţi ca noi, cei care din respect pentru voi, am tot tăcut şi v-am lăsat să ne distrugeţi. Ei ştiu să vă mintă, dar vă mint aşa frumos, încât îi plătiţi gras pentru asta, făcându-le audienţă. Din pensiile voastre pentru care cotizăm noi, copiii voştri proşti.

    Aveţi dreptate să ascultaţi ce vă spun cei care vă zâmbesc frumos, cu gura până la urechi, din spatele costumelor lor impecabile de firmă, păziţi de ambele părţi de ochi ascunşi sub ochelari fumurii. Trebuie să faceţi cum vă învaţă, doar ei au ştiut să se învârtă şi să ajungă mari, nu ca noi, ăştia care nu am fost în stare să ridicăm acolo, o viluţă. Tot ceea ce spun ei e literă de lege, să nu cumva să vă abateţi de la drumul deja trasat de securiştii din spatele lor. Noi, dacă avem noroc, murim înaintea voastră. Înainte să vedem cu nu mai rămâne nimic din ţara asta. Poate avem noroc să murim înainte de a vedea distrugerea totală, să nu ne mai doară inima când vedem că plătim din ce în ce mai mult pe mâncare, pe medicamente, pe servicii. Să nu ne mai numărăm creiţarii când veţi face infarct şi noi va trebui să plătim şpagă grasă medicului care vă poate salva viaţa.  Să nu ne mai doară sufletul pentru alţi părinţi inconştienţi ce stau cu mâna întinsă la colţ de stradă şi mor de foame în frig şi mizerie, sau pentru copilaşi murdari trimişi la cerşit. Fiţi liniştiţi, dragi părinţi, ne-am resemnat. Ne-aţi învins, v-aţi împlinit menirea. Voi pregătiţi-vă doar să mergeţi la vot. Se apropie alegerile.

    8 comentarii

    Din categoria jurnal

    Întunericul

    În dimineaţa aceea i-a fost mai rău ca altă dată. O vineri grea, în care durerea nu numai că voia să-şi facă simţită prezenţa, ci avea chef s-o tortureze. S-a ridicat cu greu, a pregătit micul dejun, a dus copilaşii peste stradă la grădiniţă şi s-a întors să pună o oală cu mâncare la foc şi să facă curat. El trebuia să apară de la serviciu şi totul trebuia să strălucească până atunci, dacă voia linişte în casă. Erau atât de multe de făcut şi ea se mişca atât de greu… A apucat să aleagă nişte fasole, să pună oala la foc. S-a aşezat apoi un pic, să-şi tragă sufletul şi să lase piafenul luat să-şi facă efectul. Nu ştia de ce, în dimineaţa aceea durerea nu voia s-o lase deloc. A mai luat un piafen. De-a lungul lungilor luni de când hernia de disc o chinuia, piafenul devenise prietenul ei fidel, un soi de bomboane cae nu-şi mai atingeau demult scopul decât luat în cantităţi duble. Stomacul o durea, de mâncat nu putea mânca nimic, durerea îi dădea stări de greaţă violentă, ce-i întorcea stomacul pe dos. Nu reuşise decât să facă paturile. În garsoniera micuţă în care erau obligaţi să-şi ducă existenţa, cele două canapele pe care îşi împărţeau somnul scârţâiau nemulţumite de fiecare dată când trebuia să se întindă seara sau să se strângă dimineaţa. Aproape că ducea dorul patului de acasă pe care nu era nevoită să-l ridice şi să-l coboare zilnic. A uitat cum trece timpul. S-a auzit cheia în broască şi soţul, nervos, privind-o urât, a intrat în casă. 

    • Păi da, dormi! Nu ai avut o noapte întreagă la dispoziţie! Putoarea dracului…

    Asta a fost în loc de bună dimineaţa.

    • Nu dorm, mă doare rău spatele. Iartă-mă, nu ştiu când a trecut timpul. Nu am reuşit decât să pun oala la foc. O să fac curat acum.

    • Acum, când trebuie să mă odihnesc eu! Te doare spatele, dumnezeii mă-tii cu spatele tău cu tot! Ai dormit ca mine pe scândură azinoapte!

    • ……

    Nu mai îndrăznea să spună nimic. El avea chef de ceartă şi orice i-ar fi spus, nu ar fi făcut decât să amplifice conflictul. Aşa că a tăcut şi cu greu, s-a ridicat  să-şi termine curăţenia. A adunat hainele, le-a aşezat  la locul lor şi a luat mătura. Nervos şi nesatisfăcut, el a intrat în bucătărie. „Ar fi trebuit să spăl vasele înainte”, s-a gândit ea. Acum nu mai îndrăznea să intre în bucătăria minusculă, să fie atât de aproape de el. Tăcerea apăsătoare era spartă din când în când de câte un oftat prelung şi un geamăt scurt, menite să-i uşureze suferinţa. În bucătărie, cu chef de scandal, el fierbea de nervi. Oftatul acela chinuit, de femeie bătrână şi neputincioasă îl scotea din minţi. Era cu 10 ani mai mică decât el, dar era deja o epavă. Simpla ei prezenţă îi dădea o stare de nervi greu de descris. Oala fierbea liniştit lângă el. Avea nevoie să-i adauge cineva apă, dar aia nu avea de gând să se arate prin bucătărie. Să vezi ce-i face dacă strică aşa mâncarea.

    Ea continua să-şi facă de lucru în cameră. Îi venea să urle de durere. Mătura o lăsase cocoşată şi nu reuşea să se mai îndrepte deloc. Stătea sprijinită de spătarul unui scaun, respirând greu, cu lacrimile curgând pe obraz, încercând să se îndrepte, să-şi mişte picioarele înfipte ca nişte cuţite ascuţite în şolduri. Rămâsese blocată şi nu îndrăznea să ceară ajutor. Stătea acolo plângând de durere, neîndrăznind nici să respire. La un moment dat a simţit cum îi zboară pe la ureche oala fierbinte. Toată casa s-a umplut de aburi şi de boabe de fasole umflate. Oala s-a izbit cu zgomot de perete şi i-a lăsat smalţul pe linoeumul ud şi fierbinte.

    • Tu-ţi morţii mă-tii de putoare împuţită! Nici să găteşti ceva nu eşti în stare!

    Pumnul a plecat nervos, descărcând în capul ei toţi nervii ce s-au adunat fără motiv în timp ce omul fuma stând degeaba în bucătărie. Ea nu a reuşit nici măcar să ridice mâna să se apere. Cu toată voinţa de care mai era în stare, a făcut doi paşi până la pat şi s-a lăsat să cadă acolo, cu faţa la perete, aşteptând cu resemnare deznodământul. Nu-i mai păsa de nimic. Nici de oala împrăştiată prin casă, nici de munca ei, nici de loviturile pe care ştia că le va primi în continuare. A închis ochii lăsându-se pradă durerii. La un moment dat totul în jur s-a întunecat şi a simţit cum se afundă într-o noapte binefăcătoare în care orice durere s-a pierdut. Nu mai exista nimic în jur, doar sufletul ei eliberat, se ridicase în întuneric, golit de gânduri şi de orice fel de grijă.

    S-a trezit târziu, cu perfuzii în mână, pe un pat de spital. În jur se auzeau femei vorbind, glasuri străine ce povesteau despre o femeie nesăbuită ce a luat un pumn de  pastile fără să-i pese că are doi copilaşi  mici de crescut. O poveste străină şi crudă, despre o femeie fără inimă, chinuită de cine ştie ce demoni. Când s-a dezmeticit şi-a dat seama că ea era acea femeie. Doctoriţa chemată de celelalte paciente, a venit s-o certe pentru gestul ei nesăbuit. Soţul le povestise cum luase ea un pumn de pastile din cauza durerilor de spate. Cum el încercase s-o împiedice, dar ea înnebunită de durere nu-l ascultase şi le luase una după alta, până intrase în comă.

    Minciuna o îngrozea. îi venea să vomite, dar nu îndrăznea să spună un cuvânt în apărarea ei. Situaţia era atât de umilitoare, încât abia aştepta să-şi smulgă acul perfuziei şi să fugă oriunde vedea cu ochii. Se gândea cu groază la ce-or fi făcând copilaşii ei singuri de ieri, de când ea îşi pierduse cunoştinţa. În spital i se făcuseră spălături stomacale fără motiv, doar pentru că el încercase să-şi acopere nemernicia aruncând asupra ei o vină imaginară. Colegele de salon s-au apucat să-i povestească cum în lunga ei noapte de agonie îşi strigase în mod repetat copiii şi rugase o fiinţă nevăzută să-i dea drumul, să nu o mai chinuie. Ea nu-şi amintea nimic, decât noaptea odihnitoare ce îi înconjura toată fiinţa.

    Într-un târziu a apărut şi el cu copilaşii speriaţi de mână şi cu o figură zâmbitoare şi îngrijorată de soţ iubitor. A început s-o mângâie şi s-o certe uşurel, cu blândeţe, sărutându-i mâna şi implorând-o să nu îi mai sperie niciodată aşa. Ea îl privea scârbită, cu lacrimi mari ce se prelingeau direct pe pernă. Voia să se ascundă de toată lumea aceea ipocrită care nici măcar nu se uitase la vânătăile ce se întindeau rânjind pe tot corpul, ci doar aplecase urechea la minciunile sfruntate ale unui om de nimic. Ar fi vrut să poată închide din nou ochii, să rămână acolo, în întunericul primitor ce o adăpostise o zi şi o noapte cu atâta blândeţe.

    4 comentarii

    Din categoria Dezrădăcinare