Arhive pe etichete: amar

Radiografie

Ştiu că n-am dat pe la voi cam demult timp şi ştiu că cele câteva poeme aruncate-n goană, între două declaraţii şi câteva TVA-uri de calculat nu sunt suficiente. Uneori mă mir şi eu că-mi mai călcaţi pragul. Poate şi de aceea îmi sunteţi atât de dragi. Voi ştiţi că-mi sunteţi dragi chiar de nu mai trec pe la fiecare de ceva timp. Sper însă… eu tot mai sper să vină şi timpuri mai bune. Să vă citesc, să discutăm, să fim familia de odinioară. Mi-e dor de voi, sinceră să fiu.
Am avut un an 2015 cum nu credeam că pot trece. Şi l-am trecut. Habar n-am cum, dar am reuşit cumva să păşesc în 2016 cu mintea cât de cât întreagă. Întreagă de tot n-am avut-o niciodată, recunosc. Are tot felul de găuri negre, de lacune, dar are şi-un cer cu stele şi asta compensează lipsurile, zic eu.
Acum, ce zic eu cu ce credeţi voi poate să nu coincidă, accept. Nu suntem turnaţi în matrice de fontă să avem toţi aceleaşi păreri, defecte, dungi, încheieturi. Tocmai asta mă face să cred că-mi veţi ierta în continuare scăpările. Că nu-s cu voie, sunt de nevoie.
Azi mi-a plecat o colegă. Şi-a depus demisia acum o lună şi azi a lăsat cheile pe masă. A fost ciudat. Nu că nu mi-ar mai fi plecat colegi, nu că n-aş fi plecat eu însămi la rândul meu dintre alţi oameni ci pentru că toată perioada asta a fost o imensă părere de rău, un imens regret că gestul a fost făcut. Sau poate că aşa am perceput doar eu.
Mi-a fost greu biroul azi, cu toată liniştea lui şi cheile ei lăsate pe-un bilanţ. Pustiu. Am ajuns şi n-am mai găsit pe nimeni. M-au apăsat pereţii. Apoi am aflat nişte mizerii şi tristeţea s-a amărât de tot. Unii oameni nu învaţă nimic din propriile greşeli nici măcar atunci când cucuiul din frunte e cât oul de struţ. În fine, fiecare cu tarele lui. Eu am rămas cu migrena ce-a tot crescut şi acum ameninţă să-mi acapareze cu totul ochii şi tâmplele.
Ştiu, sunt o proastă sentimentală. Dacă e să luaţi orice gâscă plângăcioasă şi mucoasă de pe planetă, cu siguranţă nu aţi găsi alta ca mine. Un drum se închide totdeauna cu altul, nu cu un perete înalt de granit. Iar dacă-ţi apare stânca în faţă, reconfigurezi, cauţi un drum mai uşor, mai drept, mai fără obstacole. Cine poate spune cu precizie ce-i pierdere şi ce-i câştig? Eu nu.
Am un început de an ciudat. Încărcat. Cu stări diferite, diametral opuse, cu bucurii mari şi tristeţi adânci. Şi e doar începutul. Ce-o veni, oi vedea. Sper să vină bine.
Ce voiam să spun? Aveţi grijă de oamenii de lângă voi, mai ales când vă iartă şi vă tot iartă… Azi am simţit ca un cuţit înfipt în piept durerea unei femei necunoscute şi felul în care am simţit-o nu mă lasă să adorm. Şi tot azi, una din fetele pe care le-am crezut, le-am ajutat şi m-au înjunghiat pe la spate a venit să mă implore s-o iert. Nu-i imprevizibilă viaţa asta?
Gata, vă las. Vrusesem  doar să vă salut, să vă spun că respir, încă şi că mă gândesc la voi. Atât. Şi să vă las în dar o primă floare. Puţin mov pe mov, pentru voi.  A ieşit un soi de spovedanie. Las’ că nu-i rău nici aşa. 🙂
20160226_125830

Anunțuri

3 comentarii

Din categoria Confesiuni