Arhive pe etichete: aniversare

Aniversare

WordPressul m-a anunţat că am devenit domnişorică. Tocmai ce-am împlinit cinci ani de când m-am născut în el. Hmm, rotund, nu?
Acum cinci ani habar n-aveam la ce foloseşte un blog. Dar ce vorbesc eu aici? Sincer, acum cinci ani habar nu mai ştiam să scriu. Nu mai ştiam aproape nimic din regulile gramaticale, făceam greşeli de neconceput pentru vârsta mea. Încă mai fac, încă mai învăţ, mă mai corectez, mă mai enervez când constat cât de proastă pot fi.  Atunci aveam doar mult prea multă durere adunată în mine şi trebuia să mai lepăd din ea, ca să pot merge mai departe şi să pot aduna alta. C-a tot venit în valuri durerea asta peste mine, fi-r-ar să fie.
La început nu eram decât eu cu mine şi nu prea conta, apoi au început să apară oameni şi am început să învăţ, să încerc să nu mă fac, chiar aşa de tot, de râs. Cu timpul, durerea revărsată pe aici a devenit apăsătoare şi pentru cei ce-mi călcau pragul. Şi-am învăţat încet-încet s-o acopăr, s-o îmbrac cumva, să-i dau altă formă, mai uşoară. Am pus-o pe bucăţi mici, să rămână abia simţită, precum gustul amar al cafelei după ce-o bei. Nu-l simţi chiar imediat, rămâi cu el pe limbă abia după ce-ai înghiţit.  Şi tot grea a rămas durerea mea. Tuturor grea. Am închis-o până la urmă în mine. Am tot îndesat-o şi chiar pot spune că am devenit specialistă în vidat saci întregi cu durere pentru a păstra spaţiu şi pentru alta. Sper doar să nu mă trezesc ca anul trecut cu una prea mare, care să mă sufoce. Hmmm
A trebuit să umplu spaţiul cu ceva şi m-am apucat de spus poveşti. Poveştile mele plac, habar n-am de ce. Poate pentru că le spun aşa, în felul meu, poate că-s pline de viaţă şi de ţărani, poate pentru că-s povestite de parcă ţi le-ar spune tot satul, cum frumos mi-a zis cineva de curând. M-a pus pe gânduri, mai ales că toţi mă împing de la spate să le adun şi să le public. Cum n-aş vrea să îngroş rândul scriitorilor de duzină ce-au invadat la propriu piaţa, m-am abţinut de la asemenea acţiuni. Şi totuşi, dacă… Şi uite aşa mi s-a înfipt în creier un gând. E înfipt bine, vă asigur, doar că, sunt conştientă că dacă ai un blog pe care scrii diverse prostioare care plac, nu eşti neapărat şi scriitor. Aşa că m-am hotărât să învăţ şi de când m-am hotărât mi-am dat seama cât de proastă sunt şi nu mai pot scrie nimic. Hmmm
Anul trecut eram aşa cum scriam anul trecut în prima marţi din martie. Anul ăsta sunt mai ocupată şi puţin mai obosită. Am mai albit (mă şi mir că se mai poate) am mai îmbătrânit, am mai adunat zile ce nu or să se mai întoarcă, lacrimi, lovituri, am mai încercat să acopăr răni, am mai pus câte un lacăt, am mai dat jos altele. A mai trecut o babă a mea, la fel de frumoasă. Şi vremea e tot prea caldă pentru luna martie, a înflorit magnolia şi tămâioara şi zambilele, narcisele. Toate-s pe repede înainte de parcă nici timpul nu mai are răbdare să ne lase să ne bucurăm de primăvară. Au mai plecat oameni din viaţa mea, au mai intrat alţii. Buni, calzi, blânzi, proaspeţi. Mi-s dragi. Mi-e dor de prieteni vechi ce-au dispărut inexplicabil, copleşiţi de zilele lor ce trec fără să se mai întoarcă şi de-o viaţă din ce în ce mai grea.

La mulţi ani, dragii mei! O primăvară frumoasă să aveţi şi soarele să nu vă părăsească viaţa (anotimpul poate să-l mai părăsească din când în când, că e nevoie şi de ploi).

IMG_1315

 

Anunțuri

18 comentarii

Din categoria Confesiuni, Uncategorized

O zi.

O ziIMG_2197

Am rupt din curgerea timpului o zi. Un strop micuţ din apa lui învolburată. L-am ocrotit cu palmele-adunate căuş şi l-am adăpat cu lacrimi.

Am împrumutat de la câmp auriu şi verde crud şi le-am aşezat în ochi, ca lacrimile mele să poarte aroma fânului proaspăt cosit şi gust de pâine nouă proaspăt scoasă din cuptor.

Din cântecul greierilor mi-am hrănit visele şi nopţile mi le-am luminat cu pătura întunecată a cerului spuzit de stele.

Am visat. Visele mele purtau cireşe la urechi şi parfum proaspăt de tei în floare.

Am iubit. Dragostea mi-a sângerat inima şi a colorat cu sângele meu macii câmpului.

Am plâns. Lacrimile mele au adăpat nori şi-au adunat tunete. Ochii mi-au fulgerat albastru după fiecare.

Am ocrotit. Braţele mi-au fost făcute să strângă tandru şi delicat la piept sufletele rănite de moarte.

Am vindecat. Palmele-mi adună-n ele energii de nedescris ce vindecă răni adânci şi şterge cicatrici.

Am privit. Ochi-mi poartă răni adânci de la spinii ieşiţi în cale.

Am sperat. Am îngenunchiat şi-am ridicat ochii spre cer, mi-am prins mâinile de baierile lui şi m-am ridicat.

Am suferit. Oamenii m-au tot lovit, m-au făcut bucăţi şi m-au împrăştiat în patru zări. Am tălpile rănite de cât am umblat să le adun şi să le cos bucată cu bucată înapoi. Unele bucăţi sunt şi azi lipsă, în locul lor am prins câte o petală de crin, să acopăr rana deschisă.

Am plâns şi lacrimile limpezi au adăpat cerbi falnici însetaţi de viaţă.

Am rănit şi-am smuls cu mâinile amândouă bucăţi mari din inima mea ca să acopăr rănile sângerânde.

Am furat o zi, o lacrimă limpede din fluviul timpului învolburat şi mi-am făcut din ea început. Am adunat apoi lacrimă cu lacrimă un izvor rece din care-şi adapă căprioarele puii abia născuţi.

Am furat o zi şi-am numit-o Ziua mea. Am pus-o în ramă la loc de cinste, pe peretele de răsărit. Rama ei a adunat praful tuturor zilelor trecute, s-a întunecat de furtuni devastatoare, s-a spălat în lacrimi sărate ca marea ce-şi spală ţărmul. O şterg o dată pe an şi mă închin la ea rugându-mă de putere şi sănătate. De la un timp seamănă cu o cruce. Greutatea ei mi-apasă pe umeri şi-mi întoarce ochii spre pământ. Pământul, însetat, soarbe cu nesaţ fiecare lacrimă.

Am rupt din curgerea timpului o zi. Ziua mea.

 

13 comentarii

Iunie 1, 2015 · 9:39 pm

Prima marţi de martie

A venit şi martie şi a început deja să treacă precum un marfar lung, ce ţi se prelinge prin faţă, vagon cu vagon, în timp ce aştepţi, de-o veşnicie56, la barieră. Opreşti că-i bariera pusă şi ai impresia că ai fi putut trece de zece ori înainte de-a apărea locomotiva, apoi se perindă prin faţa ta, cu încetineala melcului, poc-poc, poc-poc, vagon cu vagon, care plin, care gol, parcă toate la fel, parcă diferite. Te uiţi în dreapta, nu-i vezi capătul, te uiţi în stânga, la fel şi ai senzaţia că nu vei mai pleca în veci de acolo, din faţa barierei aceleia ce-ţi opreşte mersul şi-ţi reduce orizontul la curgerea monotonă a vagoanelor vechi şi obosite. Da, mai sunt şi unele proaspăt vopsite, care-ţi iau ochii, dar dincolo de ele viaţa curge fără tine, se zbate de maluri ca o apă limpede de munte, te cheamă, zboară. Şi dintr-o dată a trecut şi ultimul vagon, bariera s-a ridicat şi tu răsufli uşurat în timp ce traversezi calea ferată şi descoperi trist că dincolo de ea lumea e la fel de cenuşie ca cea lăsată în urmă iar aşteptarea a fost totuşi prea scurtă. Nu ai avut timp să priveşti cu atenţie fiecare vagon, să vezi de unde vine şi unde se duce, al cui e, ce comoară duce în spate.

Trec zilele una câte una, triste, anoste, cenuşii şi noi batem nerăbdători din picior, privind peste ele, la următoarea zi, următoarea lună, la viaţa de dincolo de ele, care ne aşteaptă şi ne cheamă. În nerăbdarea noastră nu reuşim să reţinem mai nimic din ziua de azi, cea în care aşteptăm la barieră ca încă o noapte să ne despartă de următoarea care va veni cu încărcătura ei şi va trece pe lângă noi fără să ne atragă atenţia, pentru că noi nu avem ochi decât pentru cealaltă, de după asta. Mereu următoarea. Zi, săptămână, lună, viaţă. Într-o zi va trece ultimul vagon şi va duce cu el ultima zi, ultima oră, ultima secundă. Vom rămâne în faţa infinitului, cu un bagaj atât de sărac încât ne vom uita miraţi, cu milă la el şi ne vom dori să ne putem întoarce să luăm de la capăt viaţa.

Am trecut peste weekend, a fost 1 Martie cu mărţişoare, ghiocei şi zambile parfumate fete frumoase, zâmbete, guguştiuci. La rubrica meteo prezentatori cu zâmbete largi, smălţuite ne repetă obsesiv că-i prea cald pentru luna martie, ireal de cald, mult peste mediile multianuale. WordPress m-a anunţat că aniversăm 4 ani de când suntem împreună. Pe atunci primăvara era rece şi timidă, o vesteau doar guguştiucii pe la colţuri.

S-au dus deja patru primăveri aici. Unde s-or fi dus? Mi-a mai albit părul (mă şi mir că a mai avut cum). Mi-au mai obosit ochii, mi-a mai dispărut zâmbetul, am adunat un ciubăr în plus de lacrimi, am mai lăsat în urmă o parte de viaţă, am pierdut oameni, am cunoscut oameni. Oameni buni de pus la rană, oameni cu tristeţi şi dureri surori gemene cu ale mele. I-am primit în viaţa mea cu uimire şi căldură, au adus cu ei lumină. Oameni răi, ascunşi, cu priviri piezişe, ce stăteau în umbra unor vorbe meşteşugite şi dulci, ca nişte păienjeni cu picioare lungi şi păroase, ce-şi întind plasa într-un colţ şi aşteaptă nemişcaţi, răbdători ca nefericita muscă să se apropie prea mult, atrasă de dulceaţa firelor lipicioase. Pentru ei am mai pus câte o piatră în zid, câte un lacăt pe uşa sufletului.  Am mai vindecat nişte răni de suflet, am căpătat altele noi, trandafirii, pulsând de viaţă. Încerc să le acopăr, sângele aburind dă încă pe afară. Mă amăgesc şi-mi spun că-i bine, că asta e dovada că trăiesc.

Ieri a fost baba mea. M-am alintat şi m-am minţit spunându-mi că e frumoasă ca mine. Ea a fost frumoasă, însorită şi caldă, eu am rămas doar babă. A trecut cum trece tot ce-i frumos în viaţa asta, mult prea repede şi mult prea uşor. Azi plouă din nou. Furios, repezit, trist. Ne-am întors (a câta oară?) la ploaie. Umezeala îm pătrunde în oase, se insinuează şerpeşte în suflet şi-mi apasă pieptul. Mi-e grea, nu mă lasă să respir.

Ascult Vama Veche. Mi-e dor de mare. Vreau o pauză. Una lungă, să mă aşez turceşte pe un mal de viaţă, să cercetez cu atenţie încărcătura fiecărui vagon ce-mi trece prin faţă. Să-mi spun: ăsta e plin de grâu, ăsta duce resturi, uite câte maşini, ăsta e plin cu oameni. L-aş opri pe cel cu oameni. I-aş pune să-mi povestească, să-mi încrustez pe creier povestea fiecăruia apoi să-i las să plece. Aş păstra din fiecare câte o bucăţică de suflet lipită de povestea încrustrată în mine. Le-aş desena pe rând câte un zâmbet larg şi-o lumină jucăuşă în ochi, să nu mai umble prin viaţă trişti şi încruntaţi. Să vadă frumosul şi să fie frumoşi, să nu umplă de bale tot ce ating.

Am terminat cafeaua. Mă duc să-mi fac alta. S-a oprit şi ploaia, soarele încearcă să străpungă norii cu suliţa unei raze. Poate că ziua-i totuşi frumoasă. În grădiniţă, mierla-şi adună veselă beţe pentru cuib. Hai să vă dau o cafea aromată şi fierbinte. Vouă v-o las amară, eu o beau dulce, că viaţa-i oricum prea amară. Să ne fie ziua perfectă.

13 comentarii

Martie 3, 2015 · 8:47 am