Arhive pe etichete: bocitoare

Hai repede, că mor!

Văd că v-a plăcut povestea miresei ce-am fost eu mireasă cu izmenele aferente. Să vă mai povestesc atunci.

V-am zis că am apucat să mă întâlnesc cu socru-meu şi să negociez bazele viitoarei noastre colaborări. Dar restul familiei era curioasă să vadă cu cine au de-a face, că prea multe nu înţeleseseră din ce spusese omul. Soacră-mea, în special, ardea de nerăbdare să vadă pe cine o să chinuie de atunci înainte. Nu prea corespundeam standardelor ei de frumuseţe. Bătrânul se dusese acasă şi-i spusese:

  • Muiere, ce să-ţi spun? Parcă e nepoată-ta a mare. Tot aşa, micuţă, slabă şi cu ochii ăia mari, verzi.

Ce-a înţeles soacră-mea? Că-s cam urâţică, cu ochi de viţel, albi. Dar asta era acum, nu mai avea de unde alege, deşi ea-şi visa săraca o fată frumoasă ca ea, cu ochi mici, căprui, frunte lată şi burtă mare ca fie-sa. Una sănătoasă, aşa, nu albinoasă ca mine. Na, se pricopsise, se pricopsise, trebuia să mă înghită aşa cum eram. Şi tot neamul era curios să mă cunoască, aşa că mă îmbarcă cumnată-mea cu cumnată-meu într-o sâmbătă între mâţele alea mici în maşină şi hai la Izvoare, să ne cunoaştem. Eram veselă tare pe atunci, cam ca acum. Tot drumul am glumit, am râs, m-am hârjonit cu alea mici, am ajuns imediat. Mă dau jos din maşină, intru în bătătură, efuziune, pupături, mânca-o-ar mama, alea, alea! Ce să spun, o fericire continuă!

În bucătăria de vară se adunaseră deja neamurile. Fratele soacră-mii cu nevasta, un văr de-al socrului de stătea gard în gard cu noi, cu nevasta. Acum, eu m-am lipit ca marca de scrisoare de ultimii, mai ales că aveau o fată de vârsta mea şi ne-am potrivit noi tare-tare încă de la început. Şi ei erau oameni calzi, iubibili, fără ascunzişuri răutăcioase cum mi s-au părut ceilalţi. Măi, asta e situaţia, om eram şi eu şi aveam preferinţele mele.

Cumnata soacră-mii s-a fiert instantaneu! Cum să îndrăznesc eu, o mucoasă, să îi bag în seamă mai mult pe ăilalţi, care nu erau aşa de apropiaţi în grad ca ei! De parcă aş fi ştiut şi m-ar fi interesat prea tare care de ce grad e. Soacră-mea s-a fiert şi ea, că de, erau neamurile ei. Lena, cumnata cu pricina, a rămas cu ghimpele înfipt în inimă şi-n ochi. După ce-am născut şi m-a abandonat bărbatul din dotare la mă-sa şi la tac-su, fiindu-i total nefolositoare în momentul ăla, mai ales că mă făcusem şi mai urâtă şi mai slabă, vai mama mea, venea şi băga băţul printre gard.

  • Fa, Riie, cum vrei fa să se mai uite fiu-tău la asta? Nu nu vezi cum s-a făcut? E urâtă ca dracu’, fa! Ascuţită cu ochii ăia scoşi! Şi umblă pe drum de parcă-i beată. Normal că fiu-tău n-o suportă. Să-şi găsească băiatul alta şi s-o lase! Ce dacă au un copil, îl opriţi voi şi-l creşteţi, ce e singurul divorţat?

Soacră-mea se cam îndoia…încă. Mai că i-ar fi dat dreptate că mă vedea şi eu cum ajunsesem şi că nu eram bună de nimic, dar nici nu-i venea să se facă de râs în sat. Aşa că mă blagoslovea în fiecare zi, blestemând ziua în care am picat pe capul ei.

Ei, a trecut timpul, s-au certat pe-un cot de pământ, un viţel şi-o butelie. Ceartă din aia cu poale ridicate, blesteme, duşmănie mare, aşa cum frumos şi responsabil se face la ţăranii noştri. Nu şi-au mai vorbit o perioadă…până pe la paşti când îmi dă soacră-mea un coş cu colaci şi ce mai era de împărţit, să trec şi pe la cumnată-sa. Eu, copil cuminte, mă duc. Aia mă primeşte nesperat de bine. Mă pofteşte în casă, stăm de vorbă mă serveşte cu prăjituri, lapte şi miere, ce mai. Eu mai aveam drumuri de făcut, aşa că mi-am luat copiii de aripă şi am plecat mai departe, urmând să-mi iau coşul când mă întorc acasă. Buunn, mă şi întorc, doar că de data asta laptele se acrise deja şi mierea se făcuse fiere. Şi numai că nu m-a zvârlit peste gard, aşa de urâtă i-am devenit. Mi-a dat coşul cu colacii mei înapoi, ameninţându-mă că o să pună acatist şi-o să blesteme iar eu, păcătoasa, recunosc, mi s-a ridicat un fir de păr fix în creştetul capului. Mi-am luat copiii, m-am dus casă şi-am aruncat colacii la porci. Dacă or fi fost nişte încornoraţi pe acolo pe ei, au greşit direcţia.

Ei, du-te vreme, vino vreme, trecu timpul… Ăştia tot în duşmănie, dar aşa, mai moale. Pe mine mă durea la bască, oricum nu erau neamurile mele preferate. Până într-o vară când m-am trezit de dimineaţă că strigă cineva la poarta cea mare.

  • Riiieee, Riiiee, Riie! Era frate-său. Soacră-mea nu era acasă, cred că era pe la grădină. Eu cu copiii şi cu socru-meu pe bătătură.
  • Ce e mă, Tuică, ce strigi aşa?

  • Mă Lache, hai mă, că moare Lena!

  • Îu, ce vorbă e asta, cumnate?

  • Hai mă Lache, trage să moară de azinoapte, îi aprinserăm lumânarea, e gata!

Socru-meu se închina nehotărât. Îi zic:

  • Da du-te dacă te cheamă, c-o fi păcat. Dacă moare? Eu nu merg, că n-am ce căuta, dar mata trebuie să te duci.

A plecat omul, crucindu-se, pe coastă în sus. După zece minute a venit înapoi.

  • Mă tată, zice, hai şi tu, că pe tine te vrea.
  • Pe miiineee?

  • Da, cică neapărat să te duc pe tine, că altfel nu poate să moară!

  • Măi să fie, cât de importantă ajunsesem! Frăţică, mai era cineva ca mine? M-am curăţat un pic, am schimbat basmaua şi şorţul şi am ieşit pe poartă, aşa, mai ca Prissy în „Pe Aripile Vântului”. Parcă-mi venea a mă întoarce, că nu prea-mi plăcea să dau mâna cu moartea, nu mă încânta ideea. Mai ales că muierea asta alesese singură să mă gonească din viaţa ei, fără să-i fac nimic. Ajunsă acolo, surorile ei mă văd şi mă înconjoară imediat.

    • Îuu, mumă, bine că venişi! Hai, că de când te aşteaptă, fata mea! Se duce sora noastră, se duce, Luci!

    Eu am întrat în casă tremurând. Mirosea a lumânări aprinse, tămâie, oţet, tot felul de mirosuri grele. În camera bună, întinsă pe pat, pe cuvertura cu flori roşii, zăcea Lena. Trasă la faţă, galbenă, cu o cârpă albă legată peste basma, pe frunte. Respira greu cu ochii închişi. Una din surori îi ţinea bine mâna cu lumânarea aprinsă. M-am închinat. Doamne fereşte, am gândit cu păcat şi uite că biata muiere chiar moare.

    • Lenăă! Fa, Lenă! Scoal’, fa, sora mea, că uite, veni Luci! Scoal’ şi vorbeşte cu ea, că de azinoapte o strigi! Uite, veni la tine!

    Eu m-am aşezat uşurel pe marginea patului, ajutată puţin şi de brânciul pe care sora vorbăreaţă mi-l dăduse. Muribunda m-a simţit şi mi-a luat mâna în mâna ei. Hopa, mi-am zis în gând, acum m-a luat dracu de tot, dacă moare cu mine de mână. Măi, mă apucase aşa, un soi de leşin. Mi-am dres glasul şi am scos un scâncet.

    • Ce faci, Băbiţă, aşa te lauzi? Ce te doare, hai să vedem, cu ce te pot ajuta, să-ţi revii.

    Lena răsufla mai greu. Hop, îu, o omor! Mai bine tac. Tac şi-i masez uşurel mâna care mă ţinea strâns. Mai trece un timp şi o văd că deschide ochii.

    • Bine că venişi, mumă! Ce mai faci tu?
  • Da cum să nu vin eu ma mata? Eram prin curte cu copiii când strigă Tuica! Da’ mata de ce nu eşti cuminte şi vrei să ne laşi aşa repede? Hai să-ţi aduc un ceai, să te faci bine.

  • Nuuu, nu pleca! Lasă că-mi fac astea ceai.

  • Fa, Mărie, spune-i lui Georgeta să-mi facă un ceai. Tu stai aci, mumă! Stai aci, că nu pot muri fără tine!

  • Ia mai taci, că nu eşti matale de murit! Trebuie să te ridici să trăieşti, că mai ai multe de făcut!

  • Offf, mumă, nu mai pot, s-a terminat! Mi s-au terminat zilele! N-o mai duc, gata! Azi mor!

  • Eu nu, ea da, eu nu, ea da, surorile ei plângeau cu muci şi căutau să scoată trusoul de înmormântare.

    • Ai Lenă, ia fii atentă! Unde-s prosoapele de dat la popă? Ia deschide ochii şi spune-mi cum le împart pe astea de le scosei din şifonier. Sora îşi întreba sora muribundă. Aia deschide ochii şi începe să dea indicaţii: Fa, uite prosoapele astea le împarţi la ai noştri, pe ăla i-l dai lui Lache ăla e pentru bărbatu-tău, ăla pentru popa, basmalele alea albe cu boboci mari le împarţi la surorile lui bărbatu-emu şi vouă, lui Luci îi dai pe aia cu ciucuri, să nu uitaţi de batistele-ale bune, de colo de sus, vedeţi că statul e învelit în ştergar pe policioară. M-au trecut fiori de gheaţă! Brrr, în ce film oi fi eu aci? Kusturica, mic copil! Pe-o parte îmi venea să râd, pe alta îngheţase şi sufletul în mine.

    Măi lume şi în mijlocul acestei scene atât de calde şi domestice, unde nu se trânteşte uşa de perete şi apare în totă splendoarea ei strâmbă şi mută, Georgeta, fata Lenei. Că nu am apucat să vă spun, dar Georgeta era un pic defectă din naştere. Strâmbă, sucită, cu defect grav de vorbire, ajunsese la vârsta aia printr-o minune şi dragostea cu care o îngrijiseră ai ei, pentru că doctorii nu-i dăduseră nicio şansă. Ei, a venit ea Georgeta c-o falcă-n cer şi una-n pământ şi direct în basmaua mea albă s-a înfipt, bâguind pe limba ei:

    • Afarăăă! Ieşi afară! Ieşi afară!

    Toate babele au sărit ca arse, s-o tragă de pe mine. Asta nu se dădea dusă decât cu părul meu. M-au trecut lacrimile de durere. Alea trageau de mine ca nebunele. Georgeta înfiptă în părul meu, mă-sa de mâna mea, surorile ei trageau de Georgeta, eu la mijloc.

    • Băbiţă, dă-mi drumul la mână şi lasă-mă să plec, te rog.
  • Nu pleci niciunde, aici stai! Făăă, Georgeto, du-te dracu că mă ridic de-aici şi te târnui pe toată bătătura, nebuna dracului! Eu am chemat-o, rămâne cu mine!

  • Georgeta, nimic. Surdă ca toţi surzii şi înfiptă bine în părul meu, ca toţi nebunii.

    • Fa, Ioană, smulge-i fa mâna din din părul fetei asteia şi dă-o afară! Au, Georgetă fi-r-a dracu tu să fii azi şi mâine şi-n ziua morţii că tu nici să mor împăcată nu mă lasi, nebuna dracului! Ieşi afară de la mine, ieşi! Ieşi că te păruiesc eu acu de nu te vezi! Mă pun cu parul pe tine de nu te mai ridici în veci, sărăcio!

    Ce să spun… se trezise moarta, stinsese lumânarea şi înjura ca la uşa cortului pe nebuna ce nu voia să-mi dea drumul deloc. Până la urmă au reuşit babele cumva s-o smulgă de pe mine şi cu smocul de păr aferent şi să-o scoată, pe sus, afară din cameră. Eu rămân cu mâna în mâna muribundei. Mă ţinea strâns şi gâfâia de efort, roşie ca racul. Mai roşie ca mine, care voiam să intru în pământ atunci, că afară oricum se adunase toată uliţa şi privea râzând, cu basmaua peste gură, la circul gratuit. S-au liniştit apele într-un final, Băbiţa a închis ochii la loc, epuizată, iar eu am reuşit s-o conving să-mi dea drumul la mână să mă duc la wc, că făceam naiba pe mine de la atâtea emoţii trăite. Cum am scăpat, ca din puşcă, direct pe poartă am zburat şi coasta până acasă mi s-a părut prea mică, aşa repede am ajuns. Nici că m-am întors, dar nici Lena c-a mai murit. S-a sculat din patul morţii, a pus prosoapele, basmalele şi batistele la loc şi trăieşte şi-n ziua de azi. Acu’, eu doar mă întreb… cum mă mai cheamă când o fi să moară cu adevărat?

    Reclame

    17 comentarii

    Din categoria Dezrădăcinare

    Haine grele -5

    • Brrr, da frig al dracu e aici! Nu putură, fă, să bage şi ele ceva în priză, să facă un pic de căldură pentru lume? Cine dracu stă să-ngheţe aci o noapte întreagă dacă se zgârcesc aşa?
    • Taci, fa Ioană. Taci, că mă duc şi aduc ibricul de ţuică fiartă, să vezi ce te-ncălzeşti acu! Pân’ la ziuă tragem şi-o horă, că şi-aşa-i plăcea lu Mărin să joace! Tot timpul era cu hora înainte şi, Doamne, mândru era cum juca el aşa, cu mâna pe sus, cu cojocelul în umeri, căciula pe-o sprânceană şi spatele drept! Al dracu’, Mărine, că toate muierile oftau după tine şi-i înjurau printre dinţi pe-ai lor că nu-s aşa chipeşi şi abia-şi târăsc picioarele după ei!

    • Hai Matildă, du-te mai repede, lasă vorba, că-ngheţai de tot aci! Zico, ce faci, fă, mai trăieşti! Mă miram io unde te pierdui şi tu profitaşi de ocazie să rămâi singură cu Mărin! A dracu’ chelea pe tine, că toată viaţa ai alergat după el!

    • Uite cine vorbeşte! Ai, fă, da tu care legai fuga basmaua la spate, luai sapa pe spinare şi plecai ca din puşcă la grădină de câte ori îl vedeai că trece noaptea la udat? Te crezi deşteaptă, ai? Credeai că lumea nu-şi dă seama ce-i în capul tău?!

    • Şi ce, fă? V-am luat faţa? Dacă trecea omul pe drum şi se uita peste gard să mă cheme, să zic nu? Fluiera şi-mi făcea cu ochiul, iar io simţeam cum se zbate inima-n mine ca un porumbel! Ce vremuri, fa, ce vremuri!

    • Ioană, tu eşti nebună, fa! Ce vrei să spui acu’, că Mărin s-a dat la tine şi tu n-ai zâs nu!

    • Fă, dacă ar fi zâs hai, n-aş fi zâs nu în veci! Cât am aşteptat io să zâcă mai mult! N-a zâs, a fost a dracu’ chelea pe el! Da m-aş fi dus, să ştiţi! Cu toată inima m-aş fi dus!

    • Dă-te fă, dracu! Şi cu Măria ce-ai fi făcut? Cum să te duci, fă, cu bărbatul muierii?

    • Iote-aşa! Ce treabă avea Măria cu ce făceam noi, fă? Că doar nu i-l luam de tot! Îl încercam şi io de câteva ori acolo şi-i dădeam drumu’ să se ducă acasă la el! Ce treabă avea Măria? Scutura omul pălăria, o punea pe-o sprânceană şi pleca fluierând înapoi acasă! Io îmi aşezam şorţu şi mă duceam la al meu, mânca-l-ar viermii!

    • Ha, că de te-ar fi aflat Gheorghe, ar fi măturat uliţa cu tine! El ştia, fă, la cine visezi tu sub el?

    • Ietete, că el avea nevoie să ştie la cine mă gândesc io! El mă avea la dispoziţie când i se scula? Mă avea, fa?? Mă avea! Atunci ce să-i pese mai mult? El gâfâia deasupra mea şi io mă visam pe fân proaspăt costit cu Mărin!

    • Ha, hahahahaha, ha! Afurisită muiere-ai fost! Ai fă, dar lu’ popa la spovedit i-ai spus ce prostii îţi treceau prin cap?

    • Ete, na! Parcă trebuie să ştie popa tot! Dă-ncoa ceaşca aia să beau o gură, că voi vă încălzirăţi râzând, daţi-vă, dracu, da io îngheţai de tot aci! Îmi răci gura să vă spun snoave să râdeţi! Mărine, na mă, gustă şi tu dintr-o ceaşcă cu mine, acu’ când pleci, dacă cât ai fost verde şi-n putere, n-ai vrut nici de-al dracu! Te-ai ţânut mare şi m-ai lăsat cu inima friptă! Na, că ajunsăi să ţi le strig pe toate. Uite cum râd nebunele astea de leşină! Ce-aveţi, fă? Voi aţi fi fost uşă de biserică, n-aţi visat în viaţa voastră la altul? Ai, Zico, tu numai la Ion al tăi te-ai gândit, că te bătea prea bine când venea beat de la cârciumă!

    • Mai tăceţi dracu’, fă! Se aude râsul din drum, de ne trezim că vine nebuna de Sanda acu’ peste noi şi ne dă afară că nu-l respectăm pe tac-su!

    Râsetele amuţiră pentru o clipă. Toate babele tăcură şi sorbiră cu grijă din lichidul ardeiat şi fierbinte. Ioanei îi dădură lacrimile şi-ncepu să jelească.

    • Mă, Mărineeee, mă! unde pleci mă, tu în floarea vârstei? Cum te gândişi tu să ne laşi şi să pleci tocmai acu’, când să trăieşti şi tu bine? Te dusăşi după Mihai al meu, mă! Ne lăsaşi sângure pe lume, măăă!! Unde plecaşi tu, Mărinee! Cui ne laşi tu pe noi!??
  • Taci, fă, ce-ţi veni? Bea mai puţin, că-ncepuşi să vorbeşti în dodii! Iote şi mie-mi pare rău, că mai era doar un pic până trecea anu’ de când s-a dus Gheorghe, fie-i ţărâna ca piatra de moară! Puteam să las şî io doliul să trăiesc bine. Io să-l jelesc, nu tu, babo!

  • Ia, jăleşte-l tu că eşti mai cu moţ, dă-te dracu! Măriţă, jăleşte-l fă şi tu! Ce stai acolo ca muta-n păpuşoi?!

  • Paşi grei se aud pe aleea din faţa casei. Babele tac şi se privesc speriate. Uşa se deschide şi-l lasă să intre-l intre pe fratele mortului, Andrei. Bătrân, cocoşat, cu mers greu, poticnit, cu lacrimi şiroind pe obrajii cu riduri adânci, sprijinit într-un baston solid din lemn de corn, omul înaintează sfios şi-aprinde cu mâini tremurânde o lumânare la capul fratelui său.

    • Te duseşi, Mărine, neică! Plecaşi tânăr şi mă lăsaşi în urmă pe mine, să mă chinui ca Iisus pe cruce. De ce n-o lăsaşi, Mărine, să fi venit la mine, că io nu mai am pentru ce să trăiesc! Muierea mi-a murit, băiatul mi-a murit, i-am dat pământului tot ce-am avut mai drag! Stau ca huhurezul singur toată ziua şi-mi doresc să mor mai repede şi moartea veni să te ia pe tine, fratele meu frumos! De ce, mă, Mărine, n-o trimiseşi la mine??

    Muierile, amuţite, îl privesc pe sub sprâncene şi varsă câte o lacrimă stingheră pentru durerea bietului om. Tot satul ştie prin ce-a trecut omul ăsta şi cum şi-a-ngropat într-un an şi muiere şi copil şi noră şi nepot! Toată veselia li se stinse cu lacrimile lui.

    • Ia, neică Andrei, vino şi stai colea, pe scaun. Aşa-i viaţa, mă, nu te poţi pune curmeziş. Pleacă ăla de-i vine rândul, nu plecăm când vrem noi. Ia o gură de ţuică să te întremezi un pic.

    Mâna tremurândă a bătrânului împinge departe de el ceaşca aburindă. Apoi, rămâne aşa, proptit în bastonul ţeapăn, cu capul în pământ şi căciula tremurând în mână. Plânge în continuare încetişor şi lacrimile i se încurcă printre ţepii aspri ai bărbii albe. Lumânările ard cu flacără pâlpâitoare şi încăperea se umple de miros de ceară topită amestecat cu coajă de portocală fiartă-n ţuică, cu tămâie şi cu moarte. Afară cocoşii vestesc apropierea zorilor. „Zorilor, zorilor, voi surorilor! Să nu vă grăbiţi şi să răsăriţi, până s-o găti şi s-o pregăti dalbul de pribeag că pleacă din prag.”

    2 comentarii

    decembrie 29, 2015 · 10:40 am