Arhive pe etichete: circ

Hai repede, că mor!

Văd că v-a plăcut povestea miresei ce-am fost eu mireasă cu izmenele aferente. Să vă mai povestesc atunci.

V-am zis că am apucat să mă întâlnesc cu socru-meu şi să negociez bazele viitoarei noastre colaborări. Dar restul familiei era curioasă să vadă cu cine au de-a face, că prea multe nu înţeleseseră din ce spusese omul. Soacră-mea, în special, ardea de nerăbdare să vadă pe cine o să chinuie de atunci înainte. Nu prea corespundeam standardelor ei de frumuseţe. Bătrânul se dusese acasă şi-i spusese:

  • Muiere, ce să-ţi spun? Parcă e nepoată-ta a mare. Tot aşa, micuţă, slabă şi cu ochii ăia mari, verzi.

Ce-a înţeles soacră-mea? Că-s cam urâţică, cu ochi de viţel, albi. Dar asta era acum, nu mai avea de unde alege, deşi ea-şi visa săraca o fată frumoasă ca ea, cu ochi mici, căprui, frunte lată şi burtă mare ca fie-sa. Una sănătoasă, aşa, nu albinoasă ca mine. Na, se pricopsise, se pricopsise, trebuia să mă înghită aşa cum eram. Şi tot neamul era curios să mă cunoască, aşa că mă îmbarcă cumnată-mea cu cumnată-meu într-o sâmbătă între mâţele alea mici în maşină şi hai la Izvoare, să ne cunoaştem. Eram veselă tare pe atunci, cam ca acum. Tot drumul am glumit, am râs, m-am hârjonit cu alea mici, am ajuns imediat. Mă dau jos din maşină, intru în bătătură, efuziune, pupături, mânca-o-ar mama, alea, alea! Ce să spun, o fericire continuă!

În bucătăria de vară se adunaseră deja neamurile. Fratele soacră-mii cu nevasta, un văr de-al socrului de stătea gard în gard cu noi, cu nevasta. Acum, eu m-am lipit ca marca de scrisoare de ultimii, mai ales că aveau o fată de vârsta mea şi ne-am potrivit noi tare-tare încă de la început. Şi ei erau oameni calzi, iubibili, fără ascunzişuri răutăcioase cum mi s-au părut ceilalţi. Măi, asta e situaţia, om eram şi eu şi aveam preferinţele mele.

Cumnata soacră-mii s-a fiert instantaneu! Cum să îndrăznesc eu, o mucoasă, să îi bag în seamă mai mult pe ăilalţi, care nu erau aşa de apropiaţi în grad ca ei! De parcă aş fi ştiut şi m-ar fi interesat prea tare care de ce grad e. Soacră-mea s-a fiert şi ea, că de, erau neamurile ei. Lena, cumnata cu pricina, a rămas cu ghimpele înfipt în inimă şi-n ochi. După ce-am născut şi m-a abandonat bărbatul din dotare la mă-sa şi la tac-su, fiindu-i total nefolositoare în momentul ăla, mai ales că mă făcusem şi mai urâtă şi mai slabă, vai mama mea, venea şi băga băţul printre gard.

  • Fa, Riie, cum vrei fa să se mai uite fiu-tău la asta? Nu nu vezi cum s-a făcut? E urâtă ca dracu’, fa! Ascuţită cu ochii ăia scoşi! Şi umblă pe drum de parcă-i beată. Normal că fiu-tău n-o suportă. Să-şi găsească băiatul alta şi s-o lase! Ce dacă au un copil, îl opriţi voi şi-l creşteţi, ce e singurul divorţat?

Soacră-mea se cam îndoia…încă. Mai că i-ar fi dat dreptate că mă vedea şi eu cum ajunsesem şi că nu eram bună de nimic, dar nici nu-i venea să se facă de râs în sat. Aşa că mă blagoslovea în fiecare zi, blestemând ziua în care am picat pe capul ei.

Ei, a trecut timpul, s-au certat pe-un cot de pământ, un viţel şi-o butelie. Ceartă din aia cu poale ridicate, blesteme, duşmănie mare, aşa cum frumos şi responsabil se face la ţăranii noştri. Nu şi-au mai vorbit o perioadă…până pe la paşti când îmi dă soacră-mea un coş cu colaci şi ce mai era de împărţit, să trec şi pe la cumnată-sa. Eu, copil cuminte, mă duc. Aia mă primeşte nesperat de bine. Mă pofteşte în casă, stăm de vorbă mă serveşte cu prăjituri, lapte şi miere, ce mai. Eu mai aveam drumuri de făcut, aşa că mi-am luat copiii de aripă şi am plecat mai departe, urmând să-mi iau coşul când mă întorc acasă. Buunn, mă şi întorc, doar că de data asta laptele se acrise deja şi mierea se făcuse fiere. Şi numai că nu m-a zvârlit peste gard, aşa de urâtă i-am devenit. Mi-a dat coşul cu colacii mei înapoi, ameninţându-mă că o să pună acatist şi-o să blesteme iar eu, păcătoasa, recunosc, mi s-a ridicat un fir de păr fix în creştetul capului. Mi-am luat copiii, m-am dus casă şi-am aruncat colacii la porci. Dacă or fi fost nişte încornoraţi pe acolo pe ei, au greşit direcţia.

Ei, du-te vreme, vino vreme, trecu timpul… Ăştia tot în duşmănie, dar aşa, mai moale. Pe mine mă durea la bască, oricum nu erau neamurile mele preferate. Până într-o vară când m-am trezit de dimineaţă că strigă cineva la poarta cea mare.

  • Riiieee, Riiiee, Riie! Era frate-său. Soacră-mea nu era acasă, cred că era pe la grădină. Eu cu copiii şi cu socru-meu pe bătătură.
  • Ce e mă, Tuică, ce strigi aşa?

  • Mă Lache, hai mă, că moare Lena!

  • Îu, ce vorbă e asta, cumnate?

  • Hai mă Lache, trage să moară de azinoapte, îi aprinserăm lumânarea, e gata!

Socru-meu se închina nehotărât. Îi zic:

  • Da du-te dacă te cheamă, c-o fi păcat. Dacă moare? Eu nu merg, că n-am ce căuta, dar mata trebuie să te duci.

A plecat omul, crucindu-se, pe coastă în sus. După zece minute a venit înapoi.

  • Mă tată, zice, hai şi tu, că pe tine te vrea.
  • Pe miiineee?

  • Da, cică neapărat să te duc pe tine, că altfel nu poate să moară!

  • Măi să fie, cât de importantă ajunsesem! Frăţică, mai era cineva ca mine? M-am curăţat un pic, am schimbat basmaua şi şorţul şi am ieşit pe poartă, aşa, mai ca Prissy în „Pe Aripile Vântului”. Parcă-mi venea a mă întoarce, că nu prea-mi plăcea să dau mâna cu moartea, nu mă încânta ideea. Mai ales că muierea asta alesese singură să mă gonească din viaţa ei, fără să-i fac nimic. Ajunsă acolo, surorile ei mă văd şi mă înconjoară imediat.

    • Îuu, mumă, bine că venişi! Hai, că de când te aşteaptă, fata mea! Se duce sora noastră, se duce, Luci!

    Eu am întrat în casă tremurând. Mirosea a lumânări aprinse, tămâie, oţet, tot felul de mirosuri grele. În camera bună, întinsă pe pat, pe cuvertura cu flori roşii, zăcea Lena. Trasă la faţă, galbenă, cu o cârpă albă legată peste basma, pe frunte. Respira greu cu ochii închişi. Una din surori îi ţinea bine mâna cu lumânarea aprinsă. M-am închinat. Doamne fereşte, am gândit cu păcat şi uite că biata muiere chiar moare.

    • Lenăă! Fa, Lenă! Scoal’, fa, sora mea, că uite, veni Luci! Scoal’ şi vorbeşte cu ea, că de azinoapte o strigi! Uite, veni la tine!

    Eu m-am aşezat uşurel pe marginea patului, ajutată puţin şi de brânciul pe care sora vorbăreaţă mi-l dăduse. Muribunda m-a simţit şi mi-a luat mâna în mâna ei. Hopa, mi-am zis în gând, acum m-a luat dracu de tot, dacă moare cu mine de mână. Măi, mă apucase aşa, un soi de leşin. Mi-am dres glasul şi am scos un scâncet.

    • Ce faci, Băbiţă, aşa te lauzi? Ce te doare, hai să vedem, cu ce te pot ajuta, să-ţi revii.

    Lena răsufla mai greu. Hop, îu, o omor! Mai bine tac. Tac şi-i masez uşurel mâna care mă ţinea strâns. Mai trece un timp şi o văd că deschide ochii.

    • Bine că venişi, mumă! Ce mai faci tu?
  • Da cum să nu vin eu ma mata? Eram prin curte cu copiii când strigă Tuica! Da’ mata de ce nu eşti cuminte şi vrei să ne laşi aşa repede? Hai să-ţi aduc un ceai, să te faci bine.

  • Nuuu, nu pleca! Lasă că-mi fac astea ceai.

  • Fa, Mărie, spune-i lui Georgeta să-mi facă un ceai. Tu stai aci, mumă! Stai aci, că nu pot muri fără tine!

  • Ia mai taci, că nu eşti matale de murit! Trebuie să te ridici să trăieşti, că mai ai multe de făcut!

  • Offf, mumă, nu mai pot, s-a terminat! Mi s-au terminat zilele! N-o mai duc, gata! Azi mor!

  • Eu nu, ea da, eu nu, ea da, surorile ei plângeau cu muci şi căutau să scoată trusoul de înmormântare.

    • Ai Lenă, ia fii atentă! Unde-s prosoapele de dat la popă? Ia deschide ochii şi spune-mi cum le împart pe astea de le scosei din şifonier. Sora îşi întreba sora muribundă. Aia deschide ochii şi începe să dea indicaţii: Fa, uite prosoapele astea le împarţi la ai noştri, pe ăla i-l dai lui Lache ăla e pentru bărbatu-tău, ăla pentru popa, basmalele alea albe cu boboci mari le împarţi la surorile lui bărbatu-emu şi vouă, lui Luci îi dai pe aia cu ciucuri, să nu uitaţi de batistele-ale bune, de colo de sus, vedeţi că statul e învelit în ştergar pe policioară. M-au trecut fiori de gheaţă! Brrr, în ce film oi fi eu aci? Kusturica, mic copil! Pe-o parte îmi venea să râd, pe alta îngheţase şi sufletul în mine.

    Măi lume şi în mijlocul acestei scene atât de calde şi domestice, unde nu se trânteşte uşa de perete şi apare în totă splendoarea ei strâmbă şi mută, Georgeta, fata Lenei. Că nu am apucat să vă spun, dar Georgeta era un pic defectă din naştere. Strâmbă, sucită, cu defect grav de vorbire, ajunsese la vârsta aia printr-o minune şi dragostea cu care o îngrijiseră ai ei, pentru că doctorii nu-i dăduseră nicio şansă. Ei, a venit ea Georgeta c-o falcă-n cer şi una-n pământ şi direct în basmaua mea albă s-a înfipt, bâguind pe limba ei:

    • Afarăăă! Ieşi afară! Ieşi afară!

    Toate babele au sărit ca arse, s-o tragă de pe mine. Asta nu se dădea dusă decât cu părul meu. M-au trecut lacrimile de durere. Alea trageau de mine ca nebunele. Georgeta înfiptă în părul meu, mă-sa de mâna mea, surorile ei trageau de Georgeta, eu la mijloc.

    • Băbiţă, dă-mi drumul la mână şi lasă-mă să plec, te rog.
  • Nu pleci niciunde, aici stai! Făăă, Georgeto, du-te dracu că mă ridic de-aici şi te târnui pe toată bătătura, nebuna dracului! Eu am chemat-o, rămâne cu mine!

  • Georgeta, nimic. Surdă ca toţi surzii şi înfiptă bine în părul meu, ca toţi nebunii.

    • Fa, Ioană, smulge-i fa mâna din din părul fetei asteia şi dă-o afară! Au, Georgetă fi-r-a dracu tu să fii azi şi mâine şi-n ziua morţii că tu nici să mor împăcată nu mă lasi, nebuna dracului! Ieşi afară de la mine, ieşi! Ieşi că te păruiesc eu acu de nu te vezi! Mă pun cu parul pe tine de nu te mai ridici în veci, sărăcio!

    Ce să spun… se trezise moarta, stinsese lumânarea şi înjura ca la uşa cortului pe nebuna ce nu voia să-mi dea drumul deloc. Până la urmă au reuşit babele cumva s-o smulgă de pe mine şi cu smocul de păr aferent şi să-o scoată, pe sus, afară din cameră. Eu rămân cu mâna în mâna muribundei. Mă ţinea strâns şi gâfâia de efort, roşie ca racul. Mai roşie ca mine, care voiam să intru în pământ atunci, că afară oricum se adunase toată uliţa şi privea râzând, cu basmaua peste gură, la circul gratuit. S-au liniştit apele într-un final, Băbiţa a închis ochii la loc, epuizată, iar eu am reuşit s-o conving să-mi dea drumul la mână să mă duc la wc, că făceam naiba pe mine de la atâtea emoţii trăite. Cum am scăpat, ca din puşcă, direct pe poartă am zburat şi coasta până acasă mi s-a părut prea mică, aşa repede am ajuns. Nici că m-am întors, dar nici Lena c-a mai murit. S-a sculat din patul morţii, a pus prosoapele, basmalele şi batistele la loc şi trăieşte şi-n ziua de azi. Acu’, eu doar mă întreb… cum mă mai cheamă când o fi să moară cu adevărat?

    Reclame

    17 comentarii

    Din categoria Dezrădăcinare

    Să fericim poporul cu televizorul şi cu mâna întinsă!

    Cum mama mă-sii se întâmplă de toate aceste chemări la audieri, învinuiri, arestări se fac numai cu televiziunea pe urme? Cum de încă e victimizată cu bună ştiinţă toată cloaca asta de escroci ce-au prins rădăcini direct în sacul cu bani de la buget. Ce e acest buget? Sudoarea noastră pentru care plătim taxe grase să întreţinem un stat scheletic, supt până la ultima picătură de sânge de paraziţii de care nu reuşim să-l scăpăm de atâta timp. Dar ce spun eu „nu reuşim”? Nu vrem!

    E ca şi cum am plăti bilete la teatru doar pentru plăcerea de a arunca cu ouă la căderea cortinei , a fluiera, huidui şi a ne plânge că piesa e proastă. Păstrăm cu bună ştiinţă în rolurile principale cei mai proşti actori, ne entuziasmăm când îi auzim spunând prostii, când îi vedem dându-şi la gioale şi improvizând pe lângă temă pentru că nu au fost în stare niciodată să-şi înveţe replicile cum trebuie.

    În timp ce noi ne luptăm să facem cunoscut lumii întregi că de la femeia de serviciu ce spală wc-urile în palatul parlamentului până la primul om în stat, niciunul nu e curat, alţii pun umărul la ridicarea nivelului de trai în ţările lor. Ei tac şi fac, noi vorbim şi nu facem pentru că trebuie să existe o lege a compensaţiei, nu?

    La noi toţi sunt corupţi până în măduva oaselor, toţi fură, toţi se îmbogăţesc din contracte cu statul, tăindu-şi de fiecare dată câte o halcă generoasă din pulpa asta imensă pe care carnea tot creşte precum ficatul lui Prometeu ciugulit de vulturi. La noi de actualitate este care pe care a cumpărat, cu cât, care a dat mai mult, care a fost mai nesimţit în solicitări, care s-a încrezut prea tare în chiloţii steaua lui de hoţ norocos.

    Ne place, nu-i aşa? Salivăm când îi vedem aliniaţi ca peştii pe sfoară în faţa DNA. Ştiam, noi, am spus noi, v-am arătat cu degetul demult, vă aduceţi aminte? Na că vi s-a înfundat acum! Trimitem cârduri de vulturi deghizaţi în reporteri  după mame bătrâne, copii, soţii. Să fie hărţuite, să simtă ce înseamnă să trăieşti cu teamă, să le fie umilinţa deplină! Uite-o şi pe mama ăluia cum mai plânge! „Ce plângi, cucoană, acum? Ti-a fost bine înainte când nu duceai lipsă de nimic? Ce simţi acum că fiu-tău e la pârnaie?”

    Nu contează cine sunt, cine au fost, cum gândesc! Nuuu! Contează doar ca noi să ne mai alimentăm un pic ura şi frustrările stând comod în faţa televizoarelor. Alea cu care am înfăptuit şi revoluţia ce ne-a scăpat de comunism. Alea în faţa cărora suntem toţi super-mega-ultra deştepţi, politicieni perfecţi, legiutori fără pete şi dubii. Pentru că da, acolo, ţintuiţi pe canapea sau fotolii, cu berea alături şi telecomanda în mână ca o armă mortală, suntem cei mai buni în toate.

    Noi ştim sigur ce trebuia făcut, contabilizăm ce nu s-a făcut şi tragem concluzii ca nişte adevăraţi examinatori. Pentru a ne alimenta orgoliile avem nevoie de circul ăsta pe care televiziunile au înţeles şi ni-l aduc la botul calului în fiecare zi. Să ne putem simţi şi noi măcar pentru câteva ore buricul pământului în materie de analiză de orice fel.

    De aia nici nu ne revoltăm şi fraternizăm cu golănaşii ăştia din conducere în continuare. De aia ne place în funcţia de premier un jmecheraş de cartier care dă cu bâta în baltă de câte ori are ocazia. Unul a înjurat ca la uşa cortului întreaga presă din tabăra adversă. „Păi ăia de mă luau pe mine la jumulit de-mi mergeau fulgii primeau bani de la opoziţie. Ştiam eu! Ia să le zic io s-o sugă din picioare, aşa, de-al dracu, folosind o remarcă a unui confrate de-al lor!

    Ăsta e premierul de ne place, el e speranţa noastră pentru viitor, garanţia noastră că nimeni nu ne va urni fundurile pe jumătate putrede din faţa televizoarelor, să ne oblige să punem umărul la muncă, să construim totuşi ceva în ţara asta.

    Ăsta e bun, că cere nemernicilor din diaspora să plătească contribuţii sociale în ţară. Păi, dacă au venit cu pretenţii la alegeri, să plătească frate! S-au băgat ei să ne strice nouă liniştea. De ajungea Ponta preşedinte nu am fi avut nevoie de suplimentarea contribuabilor, băi! Atunci toţi banii ar fi curs pe Dunăre şi fiecare am fi stat cu plasa în mână pe malul ei să-i adunăm.

    Acum nu avem cu ce susţine pensii şi şomaj şi spitalele ce stau să cadă pe părinţii şi copiii noştri bolnavi. Avem nevoie de mai mulţi contribuabili, iar dacă acei contribuabili doar plătesc fără să beneficieze de niciun avantaj cu atât mai bine! Ajutor să ceară şi ei de la ţările în care au plecat!

    Noi nu vrem locuri de muncă. Nu vrem un premier cu viziune economică, nu vrem să scadă numărul de asistaţi. Ne e bine aşa. Putem vorbi şi dacă mâncăm mai puţin. Trăim mai bine fără învăţătură prea multă, doar ştie oricine, din bătrâni, că învăţătura prosteşte. Şi noi nu vrem sub nici o formă să fim proşti. Vrem să rămânem deştepţii lumii, cu mintea odihnită, să putem clădi castele din cărţi de joc în continuare. Să le dăm denumiri pompoase, să ne prefacem că avem industrie, că luăm premii internaţionale, că avem infrastructură, chiar dacă ea e doar desenată cu markerul pe hârtie.

    Ne chinuim de un sfert de deceniu să patentăm prototipul omului complet fericit şi implinit fără să mişte un deget. Iar dacă asta presupune să mai cerşim ceva bani pentru buget, atunci s-o facem, ce mama mă-sii!

    Ce lăsăm copiilor noştri? Ideea, băi, ideea liberă! Mândria de a fi român deştept fără să fi studiat decât lecţiile oferite gratis la tv de câte un oarecare îmbrăcat la patru ace, ce vine să ne spună că el ne vrea doar binele, dar pentru asta trebuie să mai întindem şi noi mâna pe la alţii, să mai aducem nişte bani, să mai inventăm nişte taxe pentru cei care muncesc şi să le mai găsim celorlalţi nişte scuze. 

    12 comentarii

    Din categoria Cotidian

    SIDA, sau când inconştienţa poartă un nume

    Se mediatizează zilele astea cazul tânărului din Segarcea care a întreţinut relaţii sexuale cu mai multe fete, deşi ştia că este infectat cu SIDA.  Nu ştiu de ce, deşi sunt de-a dreptul oripilată de gestul tânărului, fapta lui nu mă miră foarte tare.

    Mulţi ani după revoluţie s-a vorbit despre copiii infectaţi cu HIV în spitalele insalubre din ţară. Se vorbea de mii de copii care au fost infectaţi datorită instrumentarului insuficient sterilizat, folosit de prea multe ori, inevitabil de la un bolnav la altul. Nu s-a transmis doar SIDA astfel, s-au transmis multe boli cumplite, greu de tratat. Cunosc personal zeci de cazuri de hepatită de mai multe tipuri transmisă în timpul unui tratament medical în spital. S-au transmis astfel tuberculoză, boli de piele, infecţii cu cine ştie ce bacterii rezistente la antibiotice. Spitalele din România, departe de a se curăţa de toate practicile şi tarele de odinioară, au devenit cu timpul adevărate focare de infecţie din care este de-a dreptul imposibil să nu ieşi mai bolnav decât ai intrat. Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, ci despre cazul miilor de copii infectaţi cu bună-ştiinţă sau nu atunci.

    Luată de valul politicii murdare şi al manelismului în floare, presa românească i-a aruncat pe aceşti nefericiţi la groapa uitării. De multe ori m-am întrebat ce s-o fi întâmplat cu acei copii prezentaţi atunci, că doar nu era să fi murit chiar toţi, nu? Voi nu v-aţi pus niciodată întrebări? Nu v-aţi gândit nici măcar o dată câţi din ce cu care veniţi în contact zi de zi sunt cu adevărat sănătoşi?

    Lipsa unei minime educaţii sanitare îi face pe oameni să fugă de persoanele infestate cu HIV de parcă ar fi leproşi şi dacă s-ar atinge de ei, lepra aceea nenorocită s-ar întinde şi asupra lor.  Pentru bolnavii de SIDA nu s-au înfiinţat centre speciale în care să fie închişi, însă teama de izolare şi acuze i-au făcut să ascundă adânc în negura fiinţelor lor cumplitul adevăr.

    Faptul că aceşti copii ar fi fost marginalizaţi şi de restul copiilor, de părinţii acestora şi de cadrele didactice (pentru că, de ce să ne dăm după deget, şi ele tot oameni sunt) i-au făcut pe părinţi să-şi închidă în adâncul sufletului conştiinţa bolii. Şi să ajungă ei înşişi s-o ignore cu timpul. Acum sincer, dacă acel copil avea 3 ani când a fost infectat şi cu timpul simptomele bolii nu şi-au arătat cu adevărat colţii, nu credeţi că el chiar a ajuns să se creadă cu adevărat sănătos?

    Am văzut că până şi presa internaţională a preluat cazul făcând din acest inconştient un adevărat Lothario modern de pe nisipurile doljene.

    Lothario pe naiba! Poate doar un tânăr stăpânit de hormoni care s-a crezut invincibil şi nemuritor! Mă uit cu groază la poza lui şi văd pe un brat un ditamai tatuajul. Ştiţi ce înseamnă asta? Că alte zeci de inconştienţi ar putea fi infectaţi de la aparatul ăla cu care un alt cretin le-a făcut tatuaje. Că aşa e cool, e la modă! E la modă să te automutilezi, să faci sex cu cine apuci, doar ca să ai cu ce te lăuda în cercul tău de prieteni înguşti la minte.

    De ce abia acum panica a cuprins o întreagă comunitate? Pentru că diagnosticul morţii lui a ajuns direct în presă. Probabil că de la morgă un brancardier, asistent sau chiar medic a ridicat din sprâncene şi a anticipat că asta poate deveni o ştire de senzaţie. Şi a dat un telefon. Televiziunie s-au agitat ca un stol de corbi în preajma unui cadavru, mirosind un festin şi rotiţele au început să se învârtă. Credeţi voi că fetele alea inconştiente care au făcut pe rând sex cu ăsta realizeată prin ce trec? Punem pariu că o bună parte din ele sunt mai degrabă mândre că sunt vedete, decât îngrijorate că ar putea sfârşi la fel ca amorezul lor? Câţi or fi cei pe care ele i-or fi infestat?

    Problema e mult mai serioasă şi mai adâncă decât e dispusă media să scoată la lumină. Presa caută doar senzaţionalul, scandalul. Au reuşit să facă să se deschidă un dosar penal, au reuşit să găsească încă două persoane purtătoare ale virusului, un medic ce dă din colţ în colţ neştiind cum să-i facă să înţeleagă că deontologia profesională nu-l lăsa să facă publică suferinţa pacientului său, sau că era mai comod să nu se bage singur în gura lupului , o mamă revoltată şi la fel de inconştientă ca cel pe care l-a îngropat de curând. S-a îngropat, se duce şi ştirea de senzaţie, gata, alta la rând. Oamenii aceia vor rămâne să-şi macine gândurile şi temerile abia după ce apele se vor linişti.

    Tare mă tem însă că nimeni nu a învăţat nimic din lecţia asta. Acele fete care au făcut sex neprotejat cu băiatul ăsta, vor continua să facă sex neprotejat cu alţi tineri în călduri. Că nu mai eşti în trend dacă nu faci sex cu cât mai mulţi. Dacă a doua zi ies la suc cu amicele lor sclipicioase şi nu pot să spună că i-au mai tras-o măcar unuia, nu mai fac parte din gaşcă, ce dracu’! Păi nu trebuie încercaţi toţi înainte de măritiş (dacă o veni vreodată măritişul ăla)? Oricum, atâta lucru au învăţat şi ele, că pe calea spre succes, o „artistă” trebuie să aibă experienţă, nu glumă!

    Uite aşa, boala se va răspândi, se vor naşte copiii care s-o poarte şi s-o ducă mai departe şi ceea ce a fost cândva o regretabilă greşeală a personalului medical insuficient pregătit, va ajunge să fie un flagel. Dacă nu a ajuns deja. Cine ştie câţi astfel de Lothario nu or mai fi în România, care îşi fac de cap neştiuţi de nimeni doar pentru că încă nu şi-au dat obştescul şfârşit, sau pentru că la morga respectivă nu a existat nici un brancardier cu telefon mobil  căruia să-i pice fisa suficient de repede?

    2 comentarii

    Din categoria Cotidian

    Alegerile la români

    Campania electorală se apropie de sfârşit şi trebuie să recunosc sincer că abia aştept să se termine toată mizeria în care această campanie ne-a târât o lună întreagă. A fost  urâtă, cu atacuri clare la persoană, cu scoaterea la lumină a gunoiului bine ascuns sub preş ani de zile, cu lovituri sub centură şi noroi aruncat din toate părţile. Fiecare candidat a încercat să tragă şi cu dinţii de alegători, doar-doar o avea ocazia să ajungă el de data asta în fotoliul atât de râvnit din palatul Cotroceni.

    După revoluţia din ’89 când noi eram în culmea extazului făcând planuri de viitor şi, bucuroşi că am scăpat de atâţia ani de umilinţe şi întuneric, păşeam cu entuziasm către mirajul capitalismului poleit atât de frumos de „Europa Liberă”, bunicul meu, Dumnezeu să-l ierte, ne-a spus o vorbă pe care abia mulţi ani după am înţeles-o cu adevărat. ” Taică, schimbarea guvernelor, bucuria proştilor! Voi credeţi că alţii care vin o să vă facă cărare pietruită către tărâmul fermecat în care umblă câinii cu covrigi în coadă şi curg râuri de lapte şi miere? Eheeei, mai creşteţi, taicule şi ascultaţi de noi, ăi bătrâni, că noi am mai trecut  prin ce treceţi voi acum!”

    Anii au trecut de atunci şi entuziasmul nostru a sucombat acoperit de molozul viselor sfărâmate. Din ’90 până azi tot mai sperăm să reuşim să ţinem pe linia de plutire amărâta asta de ţară. Vedem cum nivelul de trai scade de la o zi la alta, că suntem împovăraţi cu biruri din ce în ce mai multe şi mai mari, că de bună voie am ajuns sclavi în propria noastră curte, doar pentru a putea supravieţui, în timp ce politicenii ni se îngraşă şi îmbogăţesc peste noapte. Uite aşa, în câţiva ani am ajuns să fim învinşi de un sistem ticăloşit, care nu are nimic de a face cu democraţia.

    Văzând toată lupta asta surdă, cu dat la gioale, tras de păr, pumni în faţă şi bombeuri sub centură, mi-am adus aminte de vorba bătrânului meu bunic. Credeţi că în ţara asta clasa politică a fost vreodată altfel? Vă înşelaţi. Totdeauna s-a profitat la maxim de toleranţa acestui popor şi de buna lui credinţă.

    Totdeauna românii au avut de ales între două rele şi de fiecare dată alegătorii au fost convinşi că din momentul acela le va fi mai bine. Nu erau atâtea partide şi candidaţi crescuţi ca ciupercile după ploaie, se succedau rând pe rând aceiaşi mari politicieni sprijiniţi cu „mândrie patriotică” de bogaţii vremii. Interesaţi, bineînţeles.

    Luptă murdară era şi pe atunci. Aceleaşi acuze şi arătări cu degetul, aceeaşi capră a vecinului care totdeauna era mai grasă privită din cealaltă parte de gard. Şi aceleaşi patimi demne de cauze mai bune cu care românii îşi susţin candidaţii preferaţi. În judeţele în care ţărăniştii erau la putere liberalii nici nu puteau intra prin sate să-şi facă campanie, că erau luaţi la bătaie cu bâte şi pietre de la intrarea în sat, în judeţele în care ceilalţi deţineau majoritatea la fel. Jandarmeria era împărţită şi făcea legea pe care o dicta prefectul, biserica era implicată activ în politică, mai-marii ei având locuri de drept în senat, oamenii votau cu cine le dicta cârciumarul, moaşa comunală, preotul, învăţătorul. Şi alegătorul era veşnicul cetăţean turmentat care întreabă în dreapta şi-n stânga, nedumerit, cu cine să voteze.

    Zarurile se făceau şi atunci tot la nivel înalt. Se promiteau locuri de muncă bine plătite, investiţii în agricultură, credite pentru ţărani, pământ, utilaje de muncă, şcoli. Promisiuni pe care le uitau cu toţii după alegeri, iar mujicii rămâneau pentru încă o perioadă bună cu buza umflată, să plătească biruri din ce în ce mai mari. Credite neperformante s-au făcut şi înainte de anii ’30, ca şi acum. Şi la fel ca acum, singura soluţie găsită de autorităţi pentru a acoperi ratele uriaşe, a fost creşterea taxelor şi impozitelor. O singură diferenţă este. Pe vremea aceea oamenii se mai revoltau, aveau conştiinţa propriei valori şi chiar dacă nu aveau cine ştie ce succes, la 2-3 ani reuşeau să schimbe întregul parlament. Astfel trăiau măcar cu iluzia că glasul lor se poate face auzit şi alegerea lor contează.

    Nouă ne-au luat comuniştii exact această conştiinţă a propriei valori. Ne-a uniformizat şi nu pe verticală, pe orizontală. Ne-au făcut să credem că nu merităm mai mult de atât, că nu avem cum să fim mai buni decât ei, care până şi la furat au fost şi sunt experţi. Ei furau cu camioanele, când cap-istii abia duceau câte o traistă de drugi la animale acasă când se întorceau după o zi de sapă şi pe aia o ascundeau cum puteau mai bine. Totuşi, de ce-i votează românii în continuare?

    Pentru că, indiferent ce s-ar spune, satele româneşti din sudul şi estul ţării au înflorit abia după ce comuniştii au luat puterea. Că în anii 60-70 toţi au putut să-şi ridice o casă şi să-şi încropească câte o gospodărie îndestulată. Pentru că pe vremea lor au putut pleca la oraş să înveţe o meserie şi să ajungă în funcţii de conducere, chiar dacă nu aveau mai mult de patru clase. Erau adunaţi de pe stradă şi li se punea o unealtă în mână şi bani în buzunar. Pentru că s-au construit pentru ei cuşti numite apartamente care le-au dat senzaţia că au ajuns domni.

    Pentru că atunci copiii lor au avut cu adevărat ocazia să înveţe fără ca ei să facă eforturi supraomeneşti să-i ţină în şcoală. Oamenii de rând leagă pe urmaşii comuniştilor de ieri de tinereţea lor, cea în care s-au simţit cu adevărat puternici doar ascuţindu-şi auzul şi scriind anonime. Pentru că erau lipsiţi de grija zilei de mâine, nu aveau cine ştie ce responsabilităţi, dacă mergeau la spital erau trataţi indiferent de unde veneau şi ce probleme aveau, erau toate noi şi bune pe vremea aceea. Şi accesibile, cu toate restricţiile la lumină, informaţie, mâncare, căldură. Ce folos că acum au de toate, dar nu mai ştiu de unde să scoată bani să-şi plătească facturile?  Şi nu în ultimul rând, pe vremea aceea ei erau tineri.

    Acum îşi îneacă amarul în alcool şi visează la ce-a fost.  Cam asta e mentalitatea românului şi politicienii, indiferent de ce parte a eşicherului politic s-ar declara, au înţeles cât de uşor poţi manipula un popor nostalgic şi letargic. De asta nici nu poate fi vorba în campania electorală de programe concrete de scos ţara din criză, de conducere, de promisiuni care pot fi onorate. Şi de ce ar vorbi despre lucruri constructive când astea presupun multă muncă şi oricum nimănui nu-i place munca?

    Românul va vota cu ăla de dă cel mai tare la gioale – că dă bine, cu ală de înjură mai tare- că uite-al dracu’ ce bine le zice, cu ăla de ia măsuri populiste înainte de campanie. Pentru că ştie că doar cu atât va rămâne. Dacă nu acum, atunci când? Când va veni scadenţa şi toate poliţele vor trebui plătite iar taxele vor creşte din nou?

    4 comentarii

    Din categoria Cotidian