Arhive pe etichete: dor

Aştept

Te-am întâlnit la un capăt de lume. Şedeam cu genunchii îmbrăţişaţi pe-o stâncă de granit. Priveam golul fără să văd nemărginirea orizontului şi aşteptam, resemnată, un sfârşit.

Te-ai aşezat alături şi-ai tăcut. Tăcerea ta s-a-mprăştiat în liniştea zării şi m-a învăluit. Era caldă, mirosea a primăvară, a lacrimă şi-a crini iar inima mi-a tresărit a amintire. Te cunoştea. Veneai din altă viaţă, aşa cum promisesei cândva când mă lăsaseşi singură la marginea lumii, aşteptând nemărginirea.

Un vultur şi-a-ntis aripile-a zbor şi s-a lăsat purtat uşor pe-o pală de vânt. Albastrul înalt s-a pătat cu aripile lui pereche. Ne-a privit cu ochi oţeliţi şi s-a învârtit mult deasupra noastră. De acolo, de sus, nu-i mai păream doi oameni reci, ca atunci când plecase de lângă noi. Din cerul curat, doi oameni tăcuţi deveniseră unul, uniţi în liniştea gândului lor.

Tu te-ai ridicat uşor, te-ai scuturat, ţi-ai întins braţele şi-ai tras pe umeri un colţ de cer senin. Înfăşurat în el, m-ai îmbrăţişat cu mâinile, cu pieptul, cu picioarele amândouă şi te-ai prins aripi pe umeri-mi goi. Am închis ochii şi-am gustat căldura cu gust de cireaşă amară a buzelor tale. Cu gândul am gustat şi te-am iubit aşa, cu totul, cum mă ţineai învăluită-n colţul tău senin de cer.

De atunci, ochii mei, larg deschişi, au început să vadă. În jur sunt văi adânci şi-i vârf de brad, fluturi cu aripi de vis, flori în culori vii, râs de copii, tropote de cai cu coama-n vânt şi curcubeu. E pace şi-n pacea cu care m-ai învăluit mi-e bine.

Stau pe-o margine de zare şi-mi vine să deschid aripile să zbor deasupra lumii până acolo, în oaza ta de linişte şi dor. Să mă adap din apa vie a inimii tale, să-mi trag seva din clocotul cald al palmelor tale întinse-a iubire pe obrazul meu, să-mi şteargă lacrima.

Mi-ai dat aripi şi vise calde mi-ai dat. Le adun cuminte în braţe, le încălzesc la sân pe fiecare şi te aştept să împărţim fericirea la doi. Doi frumoşi nebuni, tu şi eu, pe-o margine de zare cu senin ceresc.

2 comentarii

Din categoria Cu tine

Aş iubi

12189938_762207370572568_6750545100483645249_nŢi-aş iubi mâinile
de-ai şti să aduni
în căuşul lor
lacrima
ce mi-a spălat obrazul.
Ochii-ar rămâne fără nor,
pentru tine.

Ţi-aş iubi inima
de-ai putea adăposti
în bătaia ei
aripa-mi frântă.
Rana s-ar vindeca
şi-aş putea zbura
alături de tine.

Ţi-aş putea iubi ochii
de-ar şti să oglindească
cerul înalt.
Am da drumul
viselor mele
şi viselor tale
să zboare-mbrăţişate.

Ţi-aş putea iubi asprimea,
de-ai şti ascunde
sub platoşa ei
clocotul rubiniu
al inimii mele.
Tremurul
i s-ar domoli.

Şi rana adâncă
din frunte-aş putea
s-o iubesc,
de-aş şti
că lumina
mea
o poate vindeca.

Da,
te-aş putea iubi
aşa cum eşti,
de m-ai iubi.
Tu poţi?

Scrie un comentariu

Ianuarie 19, 2016 · 12:26 pm

Fără răspuns

sursa imagine: femeia.ro

sursa imagine: femeia.ro

De ce ar mai conta
acum
cine-a greşit
şi cine a rănit,
cine a dat
şi cine a primit,
cine-a iubit
şi cine a murit
încetişor
în gând cu ultimul cuvânt
rămas de-a pururi
nerostit?

Şi cui i-ar mai păsa
acum
cât sânge-a curs,
ce ochi au plâns
şi care inim-a tăcut
îngenunchind
însângerat
sub lovitura
nemiloasă
a ultimului dor
pierdut?

Pe cine-ar mai mişca
acum
cât te-am iubit,
cât m-ai lovit,
cât te-am iertat,
cât m-ai minţit,
câtă tristete
au adunat
ochii ce-au plâns
de-atunci,
neîncetat?

Ce pană mai notează-n
cer
tot ce-am fi vrut
şi n-am putut,
tot ce-am fi spus
şi am tăcut,
tot ce-am simţit
şi-am omorât?

De ce ar mai conta
acum
cine-a greşit,
cine-a rănit,
cine a dat,
cine-a primit,
cine-a iubit
şi cine a murit
încetişor
în gând cu ultimul cuvânt
rămas de-a pururi
nerostit?

11 comentarii

Ianuarie 2, 2016 · 10:26 am

De-o fi să-ţi fie

De-o fi să-ţi fie
cândva,
dor,
atât de dor
c-ai vrea
s-adormi în prag
de dimineţi
cu urma buzelor
moi
pe pleoapele-ţi
închise
învăluit
în abur cald
de iasomie,
să întinzi mâna
şi să laşi
să pice-n ea
din cer,
un fulg.

Mă voi topi
în palma ta
şi-oi săruta
cu lacrima-mi
de gheaţă
podul ei,
aşa,
ca-n zilele
în care
mâinile tale
luau forma
sânilor mei
şi palmele mele
îţi simţeau
inima.

De-o fi
să-ţi fie
cândva,
dor,
atât de dor.

4 comentarii

Decembrie 30, 2015 · 4:16 pm

Dor

12319751_10207040045432962_129203260_nCe faci la ora
când mi-e dor de tine?
Ora aceea-n care
luna-şi pune degetele
pe fereastră
şi copacii-şi
scaldă crengile negre
ca nişte mâini de morţi
întinse-a rugăciune,
în lumina ei?

Ce faci la ora
când mi-e frig de tine?
Târziu în noapte
când fiorii mă-ngheaţă
eu îmi pun mâna stângă
pe umărul drept
apoi mâna dreaptă
pe umărul stâng
şi îmbrăţişată aşa
închid ochii
şi-adorm
cu-mbrăţişarea ta
în gând.

Tu ce mai faci la ora
când dorul meu
te caută nebun,
temându-se că
de atâta drum
uitarea o să-mi şteargă
chipul
şi-o să mă uiţi
ca pe o frunză
prefăcută-n scrum?

2 comentarii

Decembrie 5, 2015 · 11:08 am

Bună dimineaţa!

Pe vremuri…. Wow, cum sună asta! Am vrut să spun „pe vremea mea”, mi s-a părut însă c-aş fi mai tânără decât expresia şi nu mi se potriveşte. Acum am dat-o direct cu oiştea-n gard, că vremurile alea pot fi imemoriale. Să revin, zic.

Am copilărit la ţară, într-un sat destul de mare din lunca Dunării. Era atât de mare că nu mai avea nevoie de alte sate ca să formeze o comună, aşa că era el şi sat şi comună la un loc. De la mine până la Dunăre sunt ceva mai mult de 4 km. De la bunicii mei la Dunăre era cât un Jieţ cu apă limpede. Nu-mi plăcea la noi, „în Deal”, era totul aliniat, bine măsurat, împărţit, parcelat, astfel încât noi să nu avem curtea mai mare ca vecinul Menghis şi nici ca vecina Dorina, din faţă.

 

La bunici satul se numea „în Vale”. Adică, satul vechi, cum ar veni. În Vale nu era neapărat mai jos decât în Deal, ci mai aproape de Dunăre cu vreo câţiva km. Aşa se împărţeau pe vremuri distanţele, iar străzile nu aveau denumiri pompoase ca acum când noi stăm pe strada Plevnei, ca-n războiul de independenţă. Atunci oamenii stăteau pe Nisip, pe Vârâţ, în Balta lui Pică. Nume mai apropiate de ei, de viaţa de zi cu zi. Uliţa era îngustă, casele mai apropiate una de alta, nisipul ei mai adânc. Şerpuia, urca şi cobora coasta către Jieţ, unde se lărgea brusc şi se oprea direct în apa limpede cu lăon pe fund şi lintiţă la suprafaţă, mormoloci, puiet de şalău şi oclei, boboci de gâscă şi copii desculţi. Aveam un sat de oameni mari şi un sat de copii ai oamenilor mari. Nu era casă în care să nu fie unul-doi de vârsta noastră.

Oamenii se cunoşteau, ştiau că Ion de pe Vârâţ era leat cu Stan din Deal şi frate cu Vasile de pe Nisip, cu Ioana de la Târg, copilul lui Tudorel şi-al Măriei din Vale. Şi dacă nu se ştiau se aflau. Trecea omul pe drum, se uita în stânga şi-n dreapta, peste gard şi dacă vedea om în bătătură saluta.

  • Bună dimineaţa, măi nene!
  • Bună dimineaţa, taică! Încotro aşa devreme?

  • Ia, cu treabă la comparativă. Mă duc să-l întreb pe Tudorel de cuie de potcoave, că mi-a promis că aduce.

Sau:

  • Bună ziua, daică! Ce lucrezi?
  • Bună să-ţi fie inima! Ia, mai luai şi io cusătura asta în mână, până se mai domoleşte soarele. Tu unde plecaşi?

  • Iote, până colea, la ţaţa Floarea, că vrea să năvădească nişte aşternuturi.

  • Aha, mi-a zis şi mie alaltăieri. Am văzut c-a vopsit şi lâna. I-a ieşit un albastru! Fac şi io săptămâna viitoare. Da cine-i aia de vine-ncoa, o cunoşti?

  • E Mariuţa a lui Juveac, nora Ilenei. N-o ştii? C-am fost la nunta lor în toamnă.

  • Iete, n-o cunosc. Frumoasă noră are Ileana.

  • Măriuţa se apropia cu ochii în pământ şi saluta când trecea pe lângă muieri.

    • Săru’mâna!
  • Să trăieşti, muică! A cui eşti tu?

  • Adică, vezi Doamne, să intre cu ea in vorbă, să se cunoască direct, că de ştiut ştia de-acu’ a cui e, că doar ce-i spusese megieşa. Aşa ajungea să se ştie satul om cu om şi să se respecte unul pe celălalt. La nunţi se aduna tot leatul, la înmormântări la fel. Şi cine nu venea după alai, ieşea la poartă, să participe cumva şi la bucuria şi la durerea celorlalţi. La nuntă mai dădeau un chiot, mai beau o gură de vin, la înmormântare mai vărsau o lacrimă şi-o picătură din vinul roşu pe care bărbaţii îl cărau în găleţi împodobite cu prosop în urma mortului. Să fie de sufletul lui. Că om bun a fost.

    Dacă nu salutai când treceai pe drum erai prost crescut şi nu meritai încrederea oamenilor, nu meritai să rămâi in satul lor. Te adoptau cu naturaleţe cu o singură bineţe şi te expulzau la fel de natural şi repede în lipsa ei. Mare ruşine era pe capul cui nu ştia să salute, nimeni nu-l băga în seamă.

    • Cine, bă, mutul ăla care nu ştie nici să deschidă gura să zică „bună ziua”? Ăla de-are prune acre în gură de câte ori vorbeşte? Du-te, bă, d-aci cu el cu tot, nici nu vreau s-aud de el. Nu-mi trebuie mie oameni de ăştia cu nasul pe sus. Nu vezi că nu-i ajungi cu prăjina la nas?

    De fapt, expresia nu era aşa. Zicea „ Ia dă-l dracu’, taică! Ăstuia nu-i dai cu curul de nas, nu vezi?” Adică un închipuit ca el nu are ce căuta în gaşca noastră, clar. Şi nu căuta. Cu greu găsea un sprijin la nevoie, chiar dacă era profesor, sau primar, sau miliţian, sau mai ştiu eu ce mare funcţionar prin comună.

    Erau nişte reguli nescrise şi o modestie aparte care-ţi asigura apartenenţa la acel grup exclusivist. Cei din afară erau ei, alţii, nu aveau ce căuta în satul nostru, nu se asemănau cu noi. Ăia erau dăbuleni, călărăşeni, lişteveni, sadoveni, orăşeni, altceva. Erau parte din grupurile lor, delimitate de graniţe imaginare de cele mai multe ori. Fiecare cu obiceiuri şi tradiţii proprii, cu particularităţile lor, câte ceva distinct doar al satului din care venea, ceva ce-i dădea acea unicitate în bine, sau în rău.

    De ce v-am povestit toate astea? Sinceră să fiu, habar n-am. Doar mi-e dor de oameni şi de vremuri de demult. De omenie, de naturaleţe, de grija faţă de celălalt, de bun-simţ şi atenţia cu care te porţi astfel încât să nu faci rău celui de lângă tine, să nu-l jigneşti cu ceva, că şi tu eşti ca el. Mi-e dor de responsabilitate şi asumare, de respect. Mi-e dor de oameni simpli care să te primească cu braţele deschise şi să nu încerce să profite de tine doar pentru că eşti om bun.

    Acum trecem unul pe lângă celălalt şi ne înjurăm în gând.Oamenii se privesc încruntaţi şi-şi invidiază zâmbetul. „Iote-al dracu’, ăsta are chef de rânjit fasolea la mine de parc-am fi crescut împreună.” Am vecini care aşteaptă să-i salut, mă privesc cruciş şi strâng buzele, ca nu cumva să le iasă acel „bună ziua” natural dintre ele. Să nu le scape vreo bineţe care să-i păgubească pe ei de binele pe care mi-l doresc mie.

    Oameni tineri, bărbaţi, care nu ştiu nici măcar să răspundă la salutul tău, oameni care te împing când trec pe lângă tine ca să-şi facă loc, care-ţi închid uşa în nas deşi te cunosc, treceţi zilnic unul pe lângă celălalt pe scări. Mda. Doar mi-e dor de oameni.

     

    11 comentarii

    Noiembrie 19, 2015 · 10:45 am

    Lacrima

    Plâng nori întunecaţi deasupra mea.

    Picuri mari de ploaie cad uşor, translucizi, se unesc, se contopesc şi lovesc pământul cu-ncrâncenare. Poc, poc, poc. Pământul îi suge însetat. De prea multă aşteptare are buzele crăpate.

    Ridic ochii spre cer. Îi văd. Sunt transparenţi, adună în ei frânturi de viaţă. Un colt de frunză, un colţ de cer, o crenguţă cât un vârf de ac, sfertul sfertului de petală de floare. Le strâng la piept şi-aşa, cu viaţa-n braţe se grăbesc să moară zdrobiţi pe caldarâm.

    În goana lor se lovesc de copaci, de case, de oameni, şi se sparg în sute de stropi mici cărora le împart frăţeşte viaţa adunată în cădere. Unuia un colţ de colţ de cer, altuia un sfert de sfert de sfert de petală. Fiecare are partea lui de viaţă furată.thumb-1400x733

    Unul mi-a picat în creştet. Îl simt cum se prelinge rece prin păr, pe frunte, pe gene. S-a încălzit, a furat din viaţa mea. Un gând dureros şi rebel s-a agăţat în alunecare de el. Îl ţine atârnat pe pleoapă, într-un echilibru precar. Mi-s ochii uscaţi, l-ar bea în loc de lacrimă. Gândul nu vrea, cheamă la suprafaţă lacrimile ce mi s-au încrustat demult în carne.

    Lacrimile vuies şi depăşesc clocotind bariera retinei. Glasul lor doare, carnea ţipă, inima se sparge. Mă ţin strâns în braţe, s-o domolesc. De-aş lăsa-o s-ar împrăştia cioburi rubinii în praful drumului şi drumul le-ar fura strălucirea.

    Hai, veniţi, ajutaţi-mă, desprindeţi-mă de aici!”, le strigă lacrima ploii agăţată-n gene iar ele dau năvală s-o îmbrăţişeze. Se-adună pe rând în picur greu cât lacrima de cleştar din poveste. Întind palma s-o prind, nu-mi vine s-o las să plece aşa. Cleştarul ei se-adună cald în palma întinsă. Îmi împrumută un colţ de retină şi gândul rebel.

    O privesc cu jale şi alte şi alte lacrimi se adună-n căuş, iar inima-mi urlă, o doare locul rămas gol după desprinderea lor. Acoperiseră o rană, rana acum sângerează. În căuşul palmei adun amintiri adormite şi cuvinte omorâte în faşă de-atâta nerostire şi le încrustez adânc în sfera translucidă. Pământul îmi cheamă genunchii şi-mi frânge spatele, cleştarul din palmă atârnă greu, cât o viaţă de om.

    Îţi scriu pe-o lacrimă, iubire. Mi-e dor de noi, cei ce-am fost când nu uitasem să dezlegăm cuvintele. Întinde palma şi primeşte-o, e cea mai preţioasă lacrimă de cleştar. I-am dat un colţ de inimă şi-am învelit-o cu fiinţa mea. E vie, poartă cu ea întreaga mea viaţă.

    3 comentarii

    Iulie 3, 2015 · 8:42 am

    Floriile cu durere şi dor

    De aproape 40 de ani, Floriile vin pentru mine cu o umbra de lacrimă peste bucuria florilor de primăvară.

    Doda, verişoara care mă crescuse şi care-mi era ca o soră mai mare, se îmbolnăvise cu o vară înainte. Fusese aşa, ca o glumă proastă la început. Începuse s-o doară un picior când se întorcea de la brutărie. Şi a tot durut-o fără motiv aparent, până nu a mai putut să se sprijine deloc în el. Avea 17 ani şi era atât de fericită, că mai avea decât un an de şcoală şi avea să primească diploma de laborantă la cofetărie. Îi plăcea la nebunie să facă prăjituri, era îndrăgostită de meseria pe care şi-o alesese.

    Până în toamnă, când trebuia să meargă la şcoală, s-au tot plimbat cu ea din spital în spital, din medic în medic. Nimeni nu ştia ce cauză poate avea acea durere incredibilă de picior. Făcuse radiografii, analize peste analize, toate ieşeau bune. Nici o anomalie nu părea să-i tulbure sănătatea şi totuşi, fără baston nu se mai putea deplasa.

    Pe la sfârşitul lui august au reuşit să-i găsească un loc în sanatoriul de la Techirghiol. Făcea tratamente pentru reumatism şi băi de nămol împreună bătrânii internaţi pe bune acolo. Ea, singurul copil. Inutil să spun că tratamentul era ca o frecţie la un picior de lemn. Doda mea se simţea din ce în ce mai rău. După vreo lună, Doda i-a cerut imperios s-o ia acasă, că ea nu mai stă o zi acolo. Era supărată şi a certat-o că o lasă să moară prin străini.

    Pe mamă a picat tavanul. S-a albit la faţă, a închis ochii şi pentru câteva secunde a uitat să respire. Doda auzise fără să vrea cum o compătimeau două asistente. Rostiseră două cuvinte fără drept de apel; cancer şi moarte şi ea le arunca atunci cu furie în creierul mamei ei, care ar fi trebuit s-o facă sănătoasă, să aibă grijă să nu i se întâmple nimic rău. Până atunci nici măcar unul din doctorii la care se tot plimbaseră nu luase în calcul această ipoteză. Era imposibil pentru medicina în anii ’70.

    A doua zi s-au urcat în tren şi s-au dus de au luat-o şi au vorbit pentru prima dată cu un medic ce mai întâlnise astfel de cazuri. Din păcate, pentru Doda mea era târziu. Prea târziu.  Avea cancer la sân, cu metastaze generalizate. Când a apărut durerea de picior era deja în metastază. I s-au mai dat cel mult şase luni, luni ce-au fost cele mai chinuitoare şi triste din întreaga mea copilărie.
    Au urmat nopţi întregi de chin, multă morfină, multe cuvinte grele, rugăminţi, rugăciuni, lacrimi al căror izvor nu mai putea seca.

    Iarna a trecut pe nesimţite în timp ce dozele de morfină se îndeseau. În primăvară nici măcar o jumătate de oră nu reuşeau s-o mai liniştească.  În anul acela Paştele a picat tot ca acum, la început de aprilie. Înfloriseră pomii, mirosea dumnezeieşte a muguri amari, floare de corcoduş, frunză proaspătă şi micşunele. În seara de sâmbătă, în ajun de Florii, am avut şi eu voie s-o văd, după ce am promis solemn că nu voi plânge şi nu o voi agita.cheiranthus-cheiri

    Era mai cald decât acum. O primăvară bândă şi însorită pusese stăpânire peste sat. Prima dată după multe luni, Doda a vrut afară. Nu se mai putea mişca deloc, a trebuit dusă pe braţe până în tindă. Acolo, s-a rezemat cu capul de unul din stâlpi şi a cerut să rămână doar cu mine. Undeva, în depărtare cântau brotăceii. În caisul din fundul curţii se auzea un tril de privighetoare. Cum de cânta la ora aceea întunecată, nu pot spune. Era lună plină şi cerul, fără pată de nor era spuzit de stele. Tăceam şi încercam să-mi ţin spatele drept sub povara mâinii ce se sprijinea de umărul meu. Lacrimile-mi stăteau în gât şi mă sufocau, ochii îmi ardeau şi eu încercam din răsputeri să nu le dau drumul pe obraz. Promisesem. Aproape că nu respiram.

    Doda a făcut ochii roată, a privit la corcoduşul din prag, la lalelele înmugurite lângă tindă, la micşunelele de catifea vişinie pe care le iubea atât de mult. A oftat odată din tot sufletul şi a început să plângă. „Ce frumos miroase, Luci! Şi eu nu mai apuc să văd atâta frumuseţe, mă duc. Aş da orice să mai apuc măcar încă o primăvară!” Lacrimile mele au rupt zăgazul când am deschis gura. „Nu-i adevărat! O să te faci bine, o să vezi! Să nu vorbeşti aşa!” „Mor, Luci, ştiu, o simt.” „Nu-i adevărat! Nu te las! Eu cui rămân? Cine o să-mi facă prăjituri la terminarea şcolii?”

    Biet copil prostuţ ce eram! Aş fi putut jura că gândul meu o va face bine. Eu nu voiam să moară, cum să poată pleca fără voia mea? După o jumătate de oră, părinţii noştri ne-au găsit plângând una în braţele celeilalte. Eu o strângeam cu toată puterea în braţe, nu voiam să-i dau drumul, mi-era teamă să nu cumva să mi-o smulgă moartea. Eram convinsă că mâinile mele mici o vor vindeca, îi vor lua durerea. De ce nu mă lăsau să stau cu ea, aş fi făcut-o bine cu siguranţă?!

    Au dus-o în casă, au aşezat-o în pat şi, epuizată, a vrut să adoarmă. Cu mine. Nu mi-a dat drumul până somnul i-a deschis pumnul. Aşa, cu o mânuţă în palma ei strânsă, cu cealaltă mângâindu-i părul, am stat până când a adormit. În camera ei nu se mai stingea becul şi oamenii din jur nu adormeau niciodată. Îi vegheau cu rândul somnul chinuit. Târziu, după miezul nopţii, am plecat cu ai mei acasă. A fost ultima dată când am mai văzut-o în viaţă.

    În joia mare, la 10,23 seara, o stea s-a desprins de pe boltă şi a căzut pe pământ sub ochii mei. Sufletul Dodei i-a luat locul. A fost modul ei de a-mi spune adio. De atunci, Floriile se repetă pentru mine an de an, cu aceeaşi durere în fiecare primăvară. Cu toate florile ce-au însoţit-o pe ultimul drum şi cu parfumul cald-tămâios de micşunele.

    2 comentarii

    Aprilie 4, 2015 · 9:17 pm

    Azi

    Azi am o mie de gânduri
    ce se vor plânse,
    o mie de doruri
    ce se vor spuse,
    o mie de lacrimi
    ce se vor şterse, 
    o mie de vorbe
    ce rămân mute.

    Azi sunt un abur
    rătăcind pribeag 
    peste muguri noi
    sub soare rece
    pe cer înalt. 
    Sunt copac bătrân
    bătut de ploi.
    Crengile-mi au dor
    de lăstari ce-au uitat
    să-nmugurească.

    Azi,
    o mie de stele oarbe
    plâng pitite
    sub un cer de cenuşă
    ce-a lăsat hoinară
    o răsuflare de gheaţă
    să mângâie
    şi să ardă
    îndrăzneala timpurie
    a florii nou-născute.

    Azi am gânduri,
    doruri,
    lacrimi,
    tăceri.
    Cuvintele
    nu se mai vor spuse.

    IMG_1348 - Copy IMG_1325 IMG_1340 Fotografie-0412

     

    2 comentarii

    Martie 4, 2015 · 8:04 am

    Când mamele pleacă

    Ai grijă, Doamne, de sufletele lor!

    mama-874x492Au fost lăsate pe pământ să dea viaţă. Pântecul lor ne e cel mai cald şi sigur adăpost. Cu sânge din sângele lor ne modelează, ne cresc celulă cu celulă chiar dacă uneori nu le lăsăm nici să respire liniştite. Ne nasc în durere şi cu sâni calzi şi plini ne leagă prin fire invizibile de lume. Ne sunt icoană câţiva ani, le suntem icoane vii o viaţă.

    Creştem şi rupem punţile subţiri care ne apropie iar ele ne lasă să ne luăm zborul, chiar dacă zborul nostru le frânge lor aripile. Întinerim-îmbătrânesc, ne ridicăm-ele albesc aşteptând cu braţele goale, ne îndrăgostim, le uităm şi ele suferă ca de-o trădare. Nu vine dimineaţă fără ca ele să nu-şi trimită gândul către noi. Unul cald, curat, cu rugăciune de bine. Iar noi le lăsăm acolo, într-un colţ de suflet, prea ocupaţi să ne trăim propria viaţă, să ne luăm la trântă cu provocări din ce în ce mai multe şi mai mari.

    Nu ne oprim o clipă să ne întrebăm ce se va întâmpla când ea, rădăcina noastră nu va mai fi. Nu avem timp. Timpul… parşiv cuvânt! Cum nu ne dăm niciunul seama de efemerul din el până nu e prea târziu! Abia când ajungem la rândul nostru bătrâni începem să înţelegem. Numai că între timp ne-am depărtat prea mult. Am pus între noi şi ele prea mulţi kilometri, prea multe zile, prea mulţi oameni. Suntem ocupaţi să ne împlinim vise. Să ne facem o casă mai mare, să schimbăm maşina, să vedem lumea, să clădim o carieră, să ne simţim împliniţi. Ce falsă împlinire!

    Le căutăm din când în când şi ele se bucură ştergând cu lacrimi şiroind pe obraz toată durerea aşteptării. Au plâns atât, că vederea le-a slăbit şi s-a înceţoşat, dar nu ne reproşează nimic. Ridică ochii şi mulţumesc cerului că le-a ascultat rugăciunile şi uite, acum copiii lor sunt lângă ele. Pentru o jumătate de oră, o oră, o zi sunt cu adevărat fericite. Ce contează că mâine plecăm să trăim şi le lăsăm la fel de singure acolo, în colţul lor prăfuit de lume, să ne aştepte cu dor până ne vom îndura să le călcăm iar pragul?

    Plecarea noastră le lasă casa pustie. Se iau de mână cu singurătatea şi o învaţă să vorbească. Aşa cum ne-au învăţat pe noi cândva, apoi pe copiii noştri. Un timp continuă să ne facă tot felul de bunătăţi, sperând că printr-o minune, poarta se va deschide şi peste pragul ei vom călca veseli noi, cu toţi ai noştri după noi.  Ne mai lucrează câte o şosetă, sau o vestă de lână. Poate-o avea copilul nevoie, să nu răcească. Le pică lacrima pe-o poză din care le zâmbim fericiţi de pe cine ştie ce meleaguri exotice şi aprind candela închinându-se. „Ţine-mi-i Doamne sănătoşi!”

    Cu timpul mâinile lor uită să se mai mişte în voie. Încep să tremure şi să scape lucruri. Încheieturile dor, în piept parcă o gheară-şi face de cap. Se ascund de parcă s-ar simţi vinovate de neputinţa ce le-a găsit nepregătite, aşteptând. Nu se plâng. „Au ei destule greutăţi şi griji, maică, de ce să le mai fac şi eu?” Tac, Tăcerea le-a devenit tovarăşă de un timp. Le simţim suferinţa ascunsă când trecem grăbiţi să punctăm vizita periodică, dar refuzăm să conştientizăm că şi-au pierdut puterea. Doar ne-au spus că sunt bine, sănătoase, nu?

    Şi vine o zi când nu mai pot ascunde nimic. „Când s-a împuţinat aşa? Unde a ascuns bătrâna asta neputincioasă şi măruntă pe mama noastră zâmbitoare şi veşnic dispusă să ne ajute?” În ochii care ne privesc vinovaţi de parcă şi-ar cere scuze că ne fac probleme? Fior îngheţat ne trece pe şira spinării şi colindăm spitalele sperând ca unul din medici să fi găsit între timp un leac miraculos care să le redea puterea, lor,  mamelor noastre. Constatăm cu stupoare că niciunul nu face minuni şi ne enervăm. Îi înjurăm pe primii şi mergem la alţii, poate… Nu avem timp să stăm cu ele, trebuie să ne mişcăm repede, să stăm la cozi interminabile la consultaţii, la analize, la farmacii, să mergem la serviciu, să ne risipim. Ele aşteaptă resemnate şi cuminţi să ne recăpătăm răbdarea şi suflul.

    Prea cuminţi, cu mâinile în poală şi ochii în lacrimi- aşa le găseşte şi sfârşitul. Ar fi vrut să ne spună atâtea!! Au tot adunat de-a lungul anilor cuvinte pentru noi. În lungile zile de aşteptare şi-n nopţile şi mai lungi de nesomn le ştiau pe toate.  Le-au tot repetat în gând, până le-au învăţat pe de rost. Acum le-ar rosti, dar nu mai au putere nici să-şi aducă aminte. Şi ce rost ar mai avea, când nu a mai rămas timp nici de rămas bun? Tăcerea l-a înghiţit de tot şi îngerul bate la uşă şă le cheme sufletul la judecată.  Cu lacrimi amare ne rugăm de el să aibă milă de noi. „Sunt prea tinere, Doamne! Am avut prea puţin timp de stat cu ele, am fi putut să le spunem măcar cât le iubim! Mai lasă-ni-le un pic, un an, măcar!” Din preaînaltul cerului, Dumnezeu nu mai are răbdare. „Le-aţi avut lângă voi o viaţă. Aţi avut timp, aţi preferat să-l risipiţi pe lucruri lumeşti, mărunte şi insignifiante! Acum timpul vostru a expirat.”

    Iar mamele îşi adună sufletul în basma şi pleacă pe drumul cel fără de întoarcere, liniştite şi tăcute, aşa cum au trăit. Ce n-am da acum să putem întoarce timpul! Să redevenim copii neputincioşi şi să punem capul în poala lor să plângem până ne liniştim, iar mâna lor bună să ne mângâie creştetul. Într-o secundă pierdem tot ce-am clădit o viaţă. Destinul ne smulge rădăcina şi ne lasă orfani, să rătăcim, ciulini purtaţi de vânt, prin lumea largă. Ce drag ne-a fost odată să plecăm, ce mult ne-am dori acum să ne întoarcem! Nimic nu mai e însă cum a fost. Ograda e pustie, gardul mâncat de timp s-a micşorat, căsuţa s-a aplecat uşor  într-o rână şi sărută pământul tăcută, aşteptând să plece după sufletul mamei pe ultimul drum.

    Vine totdeauna o ultimă zi. O zi în care mamele pleacă şi noi rămânem orfani, zi de sfârşit fără nou început. Şi-am vrea să fi putut opri timpul în loc, să apucăm să le putem spune cât de mult le iubim. Se le mai spunem măcar o dată „sărut mâna, Mamă!”

    12 comentarii

    Din categoria jurnal