Arhive pe etichete: dragoste

Cu tine viaţa mea se luminează

Ştii, o vorbă veche spune să nu dispreţuieşti niciodată plăpânda flacără a unei lumânări pentru că, aşa modestă şi neînsemnată cum este ea, luminează în întuneric. Iar eu ştiu ce-nseamnă să trăieşti în întuneric, îl pipăi ca o oarbă de o viaţă întreagă. Mi-s palmele însângerate de colţii lui hulpavi şi genunchii zdreliţi de atâtea stânci ascuţite pe care-a trebuit să urc, orbeşte.

M-am născut vultur şi-am crezut că pot întinde aripile să cuceresc crestele Carpaţilor. Undeva, pe drum, mi-am pierdut zborul şi de-atunci rătăcesc bezmetic prin lume căutând leacul care, pus pe rană, să-mi ajute aripile să crească la loc. Mă loveam de trunchiuri aspre de copaci, mă afundam în noroaie adânci, mă zbăteam în ape învolburate şi n-avem odihnă decât stânca rece şi umedă în roua dimineţii.

Nici nu mai ştiu de când n-am mai avut o zi de tihnă până să te întâlnesc. Şi nici cum m-ai oprit din alergarea-mi fără rost, nu ştiu. Habar nu am dacă chemarea-mi mută te-a adus, sau ai rătăcit la fel ca mine, sperând să mă-ntâlneşti. Căzusem şi-aş fi rămas acolo, cu faţa în ţărână şi genunchii înfrânţi, obosită de-atâta zbucium fără rost.

Te-ai aplecat şi-ai adăstat o clipă lângă mine  cât să-mi ştergi lacrima şi să-mi întinzi mâna, sprijin. Nu te-am crezut şi, totuşi,  ai rămas. Aduceai cu tine un colţ de stea lucitoare, o furaseşi din focul zeilor când i-ai iubit prea mult pe muritori şi ţi-ai dăruit ficatul vulturilor, pentru ei. Vezi tu, eu mă temeam, eram un vultur orb, fără aripi. Poate, cândva, strămoşii mei se înfruptaseră din tine, poate chiar eu gustasem hulpavă din sângele-ţi cald, în altă viaţă. Puteai să mă urăşti şi te-aş fi înţeles.

Tu ai ales să-mi rămâi sprijin luminat de-un colţ de stea pe-o piatră şi să întinzi spre mine o mână caldă. Mâna cu inima. Parcă vedeam lumina prima dată, uitasem cât de frumoasă-i lumea de când rătăceam fără sens, în întuneric. Ochii mei te priveau miraţi şi boabe mari de lacrimă adăpau ţărâna rând pe rând. Le-ai cules una câte una şi le-ai făcut mărgăritare. Îţi odihnesc acum sub coaste, în cutiuţa de cleştar din piept.

Cu răbdare le-ai strâns, de parcă aşteptasei o veşnicie să mă găseşti şi să-mi aduni lacrima oarbă din ţărâna drumului. Nu m-ai întrebat de unde vin şi unde rătăcesc. Doar ai rămas. Când mi-am făcut curaj, m-am ridicat şi m-ai aşezat de-a dreapta ta, pe piatra visului meu ucis pe care odihneai. Habar n-aveai că-mi îngropasem în ea toate speranţele. Doar o încălzeai firesc şi blând la flacăra fiinţei tale. Şi piatra a crăpat sub greutatea inimilor noastre. În ea am găsit ascunse aripile mele pereche. Iar rana sângerândă s-a închis.

Nu te întreb de unde vii şi când ai să pleci. Îţi spun că vreau să-mi rămâi. Îţi şoptesc blând că visul meu se întregeşte cu tine, îţi îmbrac tălpile obosite de drum în părul meu de smoală şi-aştept cuminte ca zbuciumul lor să se liniştească. Mi-am pus în palmele căuş, apa limpede a inimi cu bătaia ei rubinie. Adapă-te din ea şi potoleşte-ţi setea ce te arde. Îţi sunt izvor, îmi eşti liman. Cu tine viaţa mea se luminează. Ţi-am rămas răcoare dătătoare de viaţă, te rog să-mi rămâi bucurie.

20160214_095357

Scrie un comentariu

Din categoria Cu tine

Aş iubi

12189938_762207370572568_6750545100483645249_nŢi-aş iubi mâinile
de-ai şti să aduni
în căuşul lor
lacrima
ce mi-a spălat obrazul.
Ochii-ar rămâne fără nor,
pentru tine.

Ţi-aş iubi inima
de-ai putea adăposti
în bătaia ei
aripa-mi frântă.
Rana s-ar vindeca
şi-aş putea zbura
alături de tine.

Ţi-aş putea iubi ochii
de-ar şti să oglindească
cerul înalt.
Am da drumul
viselor mele
şi viselor tale
să zboare-mbrăţişate.

Ţi-aş putea iubi asprimea,
de-ai şti ascunde
sub platoşa ei
clocotul rubiniu
al inimii mele.
Tremurul
i s-ar domoli.

Şi rana adâncă
din frunte-aş putea
s-o iubesc,
de-aş şti
că lumina
mea
o poate vindeca.

Da,
te-aş putea iubi
aşa cum eşti,
de m-ai iubi.
Tu poţi?

Scrie un comentariu

Ianuarie 19, 2016 · 12:26 pm

Partaj

Pictură Edvard Munch- Adam şi Eva

Pictură Edvard Munch- Adam şi Eva

Hai să împărţim frăţeşte
mărul acesta amar
pe care l-ai uitat
pe masă când ai plecat.
Iau eu jumătatea verde
ca să mai pot spera,
ţi-o las ţie pe cea prea coaptă
ca să poţi zbura fără regret
pe alte petale.

Hai să împărţim la doi
dragostea ce-a mai rămas
să plângă trist în ploi reci de toamnă.
Ia tu lacrima albastră a cerului,
lasă-mi mie lacrima verde
să-mi îngrop faţa în ea
ca-n fân proaspăt cosit.

Hai să împărţim egal
păcatul acesta originar.
Ia tu copacul cu mere, fără-ntrebări,
lasă-mi mie şarpele, să pot amăgi cu el
durerea zilelor în care
soarele-şi va ascunde faţa
după nori cenuşii.

Hai să împărţim frăţeşte
prăpastia asta adâncă
ce s-a căscat peste noapte între noi.
Ia-ţi tu minciuna înapoi,
lasă-mi mie naivitatea
să pot să mai cred în iubirea de-o viaţă
ce poate suda cu flacăra ei
două stânci de granit:
una de-a stânga mea,
alta de-a stânga ta.

5 comentarii

Ianuarie 11, 2016 · 8:10 am

Tăcere

Ce-ar mai putea fi spus
acum
când puntea dintre noi
s-a rupt şi a căzut
cu zgomot surd
peste mormintele
uitate
ale visărilor
de ieri?
Noi am rămas înstrăinaţi,
eu pe un prag,
tu pe alt prag
şi-o lume-ntreagă
între noi
cu vise şi iluzii noi.

Ce vis ar mai putea
zbura
fără de piedică
la tine,
când astăzi doar regrete
ning
şi numai moartea
mai aşteaptă în
colţul stâncii sângerii
unde s-a sinucis iubirea
ce-odinioară
ne-a unit?

Şi cui i-aş mai putea
zâmbi
când ochii tăi
nu mă mai văd
de când hultani cu
negre aripi
au fâlfâit îndoliat
deasupra inimilor
calde
ce-au îngheţat
cu un oftat?

Azi doar tăcerea
ne şopteşte
şi ziduri grele
se aştern
ca un gheţar
fără de viaţă
peste-amintirile
ce dor.

Ce-ar mai putea fi spus
acum
când puntea dintre noi
s-a rupt
şi-mbrăţişările
de ieri
au dispărut în hău,
tăcut
iar tu şi eu
nu suntem doi?

5 comentarii

Decembrie 25, 2015 · 6:22 pm

Dor

12319751_10207040045432962_129203260_nCe faci la ora
când mi-e dor de tine?
Ora aceea-n care
luna-şi pune degetele
pe fereastră
şi copacii-şi
scaldă crengile negre
ca nişte mâini de morţi
întinse-a rugăciune,
în lumina ei?

Ce faci la ora
când mi-e frig de tine?
Târziu în noapte
când fiorii mă-ngheaţă
eu îmi pun mâna stângă
pe umărul drept
apoi mâna dreaptă
pe umărul stâng
şi îmbrăţişată aşa
închid ochii
şi-adorm
cu-mbrăţişarea ta
în gând.

Tu ce mai faci la ora
când dorul meu
te caută nebun,
temându-se că
de atâta drum
uitarea o să-mi şteargă
chipul
şi-o să mă uiţi
ca pe o frunză
prefăcută-n scrum?

2 comentarii

Decembrie 5, 2015 · 11:08 am

Dantelă cu iubire

Într-una din zile, când vacanţa de iarnă se apropia cu paşi mari, Vali aştepta zgribulit la poarta facultăţii. Vântul sufla subţire, rece şi pătrundea adânc pe sub haine înţepând cu mii de ace pielea sensibilă. Obrajii erau roşii de ger, urechile îi îngheţaseră şi sufla în pumnii strâşi să-şi încălzească un pic mâinile. Ana l-a sărutat grăbită, şi-a trecut mâna pe sub braţul lui şi au plecat aşa, lipiţi şi grăbiţi către casă. Răsuflau greu scoţând aburi pe nas, împiedicaţi de vântul ce le venea furios în faţă. Părea că în afară de ei şi vântul îngheţat nimeni nu mai era în jur. Oamenii stăteau la adăpostul cald al căminelor proprii, păsările amuţiseră, cerul cenuşiu coborâse până pe creştetele lor şi o linişte ireală se aşezase peste oraş. Dacă ar fi ridicat ochii şi ar fi întins mâinile ar fi putut prinde cerul de poale. Ei mergeau însă grăbiţi cu ochii în pământ, îmbrăţişaţi şi pierduţi în gândurile lor. Un fulg rătăcit a zburat ameţit o perioadă şi s-a topit imediat pe nasul roşu al Anei. Fata a tresărit şi a ridicat privirea. Din văzduhul cenuşiu, fulgii se alergau şi se urmăreau unul pe celălalt în goana lor ameţită către pământ.
– Uite, Vali, ninge!!!!!
Băiatul a tresărit. Avea gândul trimis adânc, în el, căutând să se lămurească şi să-şi potolească un imbold ce devenea din ce în ce mai sâcâitor. A ridicat ochii şi un fulg uriaş i-a picat pe pleoapa stângă împrăştiindu-se în cioburi de gheaţă albă pe genele negre. Ana a râs, i-a aplecat capul şi i l-a adunat cu buzele fierbinţi. El s-a înfiorat şi a întins mâinile să poată cuprinde în braţe întreg cerul acela posomorât ce le trimitea steluţe albe să-i acopere şi să le cureţe drumul. Ninsoarea se înteţea iar ei uitaseră şi de frig şi de vântul înţepător. Alergau pe trotuar încercând să prindă fulgii graşi în palmele întinse şi să-i soarbă înainte de a se topi. Râdeau. În oraşul încremenit redeveniseră într-o clipă copii.

Când au ajuns acasă era deja întuneric. Ziua se sfârşise la amiază, pe nesimţite, închizând pleoapele sub povara norilor încărcaţi de zăpadă. Au deschis uşa şi au dat să aprindă lumina. Nu era curent. Ana a râs şi-a aruncat geanta pe cuier, s-a descălţat şi a intrat în bucătărie să caute un chibrit şi o lumânare. S-a întors cu lumânarea aprinsă în mână. Lumina ei tremurătoare arunca umbre calde pe obrajii îmbujoraţi şi-i făcea ochii să sclipească. Vali apucase să-şi dea jos paltonul şi cizmele. A privit-o intens cu ochii lui de păcat şi a sărutat-o aşa cum nu o făcuse niciodată. Lung, tandru, delicat, infiorător. Îi ţinea obrajii încălziţi în palme şi-şi plimba lent vârful limbi peste buzele ei fierbinţi. Ana a tresărit. Băiatul s-a desprins şi a întins mâna după palton. Ea l-a prins de mânecă şi l-a oprit.
– Rămâi, te rog.
– Nu pot, Ana. Azi nu sunt stăpân pe mine.
– Rămâi. Vreau să rămâi!
L-a luat de mână şi l-a condus tăcută în dormitor. A aşezat lumânarea pe noptieră, s-a întors şi l-a sărutat la rândul ei, gustându-i buzele. El a prins-o de umeri, şi-a afundat privirea până în fundul sufletului ei, iar mâinile lui au început să-i exploreze corpul, dezbrăcând-o uşurel. Fata tresărea la fiecare atingere şi inima i se zbătea făcând-o să tremure ca frunza bătută de vânt. Pe măsură ce hainele cădeau, gura lui acoperea flămândă pielea rămasă liberă, dându-i fetei senzaţii greu de suportat.
– Ţi-e frig?
– Mmmmmm
– Vrei să mă opresc?
– Nu!! te rog.
Când s-au întins pe pat dorinţa era atât de mare că niciunul nu şi-a mai dat seama cum se întâmplă lucrurile. El ar fi vrut să nu se grăbească, să-i guste pe rând fiecare răsuflare, să-i descifreze fiecare şoaptă, să se îmbete de parfumul corpului fraged, ea l-ar fi atras şi l-ar fi respins în acelaşi timp. Flacăra ochilor lui negri nu s-a dezlipit o clipă de pe faţa fetei iubite sorbindu-i toate umbrele şi fulgerele, urmărindu-i fiecare gest, ghidându-i corpul după grimasele pe care i le citea în colţul gurii. O secundă şi-au pierdut capul amândoi şi un ţipăt scurt a pus capăt frământării trupurilor flămânde. Se întregiseră. Lumânarea se stinsese demult de la respiraţia lor şuierată, cearşaful se adunase grămadă sub corpurile transpirate de atâta frământare. Cu mâinile atârnând pe lângă corp, Ana privea în întuneric la zecile de steluţe colorate ce-i luminau privirea. Două boabe de lacrimă se prelingeau încet din colţul ochilor. Le-a lăsat să-şi urmeze drumul. Toată sperietura dispăruse. Rămâsese doar zbaterea stomacului şi o mare linişte. Nici nu-i venea să respire ca nu cumva să tulbure atâta pace. Vali a întins mâna şi a simţit lacrimile.
– Plângi! Ana, ţi-am făcut rău!?
– Nu mi-ai făcut nimic. Doar taci, te rog.
Bâjbâind pe întuneric băiatul s-a ridicat şi a aprins din nou lumânarea. Camera arăta ca după război cu hainele lor împrăştiate peste tot şi patul răvăşit. Ana zăcea în aceeaşi poziţie şi lacrimile curgeau în voie, udându-i părul şi perna. S-a întins înapoi lângă ea, a luat-o în braţe şi a început s-o legene şi să-i şoptească uşor printre sărutări.
– Iubita mea, fetiţa mea, mimoza mea, lacrima mea… Te rog să nu mai plângi! Uită-te la mine!
Cu mâinile amândouă i-a prins obrajii şi i-a privit adânc în ochi, până i-a simţit corpul vibrând. Ochii lui ardeau, ai ei îşi domoliseră focul în lacrimi purificatoare. Zâmbea.
– Eşti o mică scorpie, ştii?! Ce mi-ai făcut?
Zâmbind fără răspuns, Ana şi-a agăţat din nou privirea în tavan. Ţesea vise cu fulgi argintii. Sprijinit într-un cot Vali a privit-o un timp, printre gene. Părea o umbră luminoasă în semiobscuritatea camerei. S-a aplecat apoi umil, i-a luat mâna şi i-a sărutat-o. Fata şi-a strâns degetele peste palma lui şi-a ridicat capul şi i-a sărutat la rândul ei podul palmei. El a simţit arsura, ca şi cum un fulger l-ar fi străbătut de acolo până în tălpi.
– Mulţumesc.
– Tu?! Eu îţi mulţumesc, plângăcioasă mică! Mimoza o să te strig de acum!
– Numai să îndrăzneşti!
Lumânarea se terminase, afară strada îşi aprinsese felinarele şi lumina lor aurea blând zăpada de pe trotuar, făcând-o să strălucească. Inimile lor îşi şopteau uşurel vorbe doar de ele auzite, fruntea ei se odihnea cald lângă inima lui, sânul stâng se iţea obraznic în menghina îmbrăţişării, cel drept îşi cerşea leneş dreptul la mângâiere. Liniştea era spartă doar de şoaptele fulgilor ce-nfoiau plapuma zăpezii sub felinare.

Scrie un comentariu

Iulie 12, 2015 · 7:28 am

Jurnal de lună plină

Trebuie să mărturisesc spăşită, cu capul plecat şi genunchii-n ţărână, că nu-mi plac nopţile cu lună plină. Mea culpa, Regină a nopţii, îmi torn cenuşă în cap, îmi fac şi seppuku dacă vrei, dar tot îmi menţin declaraţia.

Nu mi-au plăcut niciodată. Să ne înţelegem – niciodată înseamnă de când am conştiinţa lor, adică de undeva din negura vremilor, din copilărie. Nu trebuie să vă miraţi, indiferent cât de bătrână aş părea acum, am fost cu siguranţă şi eu odată copil!

La început îmi plăcea. Visam frumos, cu ea deasupra capului. Ea lumina regeşte, aşternând peste sat argintul inconfundabil ce strălucea blând, eu zburam deasupra tuturor. Până aici, totul era minunat. Apoi se trezea să trimită în urmărirea mea o pată de întuneric, ca un duh rău cu răsuflarea îngheţată. Atunci mă speriam, zburam mai tare, îmi bătea inima să-mi spargă pieptul şi nu mă mai puteam bucura de lumina argintie, fiind preocupată să ocolesc turle, să mă ridic deasupra copacilor, să fac scheme şi să mă grăbesc ca nu cumva să mă atingă răsuflarea îngheţată a duhului rău. Mă trezeam la ziuă transpirată, cu părul lipit de frunte, bucuroasă că am scăpat şi în noaptea aceea. A doua noapte o luam de la capăt, zi după zi, lună după lună, an după an.

O perioadă visul mi-a fost acaparat în întregime de alt coşmar, pe care o să vi-l spun, poate, altădată. Cert e, că duhul cel negru a lăsat loc altcuiva să mă facă să plâng şi să-mi tremure inima. Îmi răpise deja două bucăţi din suflet, sângeram.

După aceea a trebuit să iau viaţa în piept şi luna plină m-a însoţit cu drag în timp ce trebăluiam prin curte, sau mi-a luminat calea printre grădini, strălucind în apa zglobie şi întunecată a izvorului cu care udam. Asta-i din nou altă poveste ce-şi aşteaptă rândul la rostit.  Atunci am făcut pace amândouă şi chiar ajunsesem s-o iubesc, era singura care-mi cicatriza răni şi-mi ştergea lacrimi.

După aceea, a revenit cu vise ciudate, de data asta mai blânde, mai omeneşti. În locul duhului negru de odinioară mi-a trimis tot felul de vedete, făt frumoşi, minunaţi cu şarm care au făcut brusc pasiune pentru frumuseţea-mi răpitoare şi farmecul fără egal pe care-l emanez prin toţi porii (ştiu că există, chiar dacă voi sunteţi orbi şi nu-l vedeţi). Vă daţi seama că de data asta ne-am înţeles minunat, ba chiar i-am mulţumit, că nu e de ici de colo să te trezeşti în pat cu Keanu Revees, sau cu Johnny Depp, sau că te priveşte admirativ Tudor Chirilă care preferă discuţiile cu tine, lăsând cu buza umflată nişte blonde dotate cu rotunjimi exagerate, înfierbântate şi dornice de… ştiţi voi ce.

Am stricat un pic prietenia în noaptea în care în locul vedetelor obişnuite mi l-a adus în vis pe Victor Viorel Ponta. Atunci ne-am certat urât, că m-am trezit cu o greaţă care nu m-a părăsit o săptămână! Frate, râdem, glumim, dar nici să exagerăm în halul ăsta, să dăm fierea oamenilor peste cap, da! M-am răzbunat şi n-am vrut să mai adorm, s-a răzbunat şi mi-a trimis peste insomnie coşmaruri din viaţa pe care încercam s-o las în urmă. Eu încercam să uit, ea ţinea morţiş să-mi aducă aminte şi să-mi răscolească răni ce nu s-au închis oricum niciodată.

Când n-am mai putut am rupt de tot legătura. Insomnii, tratamente pentru insomnii, chin, oboseală. Mi-a omorât pe rând neuroni şi vise, m-a lăsat epuizată cu amărâtul ăla de neuron pe care tot încerc să-l resuscitez şi căruia mă chinui să-i găsesc pereche. Între timp am realizat că e o hoaţă. Îmi trimite vise care nu se realizează oricum niciodată. E o Fata Morgana în deşertul vieţii, o Lorelei în mijlocul apelor existenţei mele. Şi mi-am luat ochii de la ea.luna-plina

Acum două zile, a întrecut totuşi măsura! Nici n-am ştiut că-i timpul ei, aşa ocupată cu viaţa de zi cu zi cum sunt. S-a ascuns ca hoaţa printre nori şi mi-a furat din nou somnul. M-a trimis în lumea visului în care totu-i perfect.

Se făcea că-i povesteam fiicei mele despre mama mea iubitoare şi cât râdeam cu ea şi dintr-o dată am ajuns din nou fetiţă mică, într-o lume ideală, în care mama mea frumoasă, zâmbitoare, drăgăstoasă  îmi spunea poveşti, se juca cu mine şi râdeam împreună până la leşin. O lume a copilăriei ideale, aşa cum mi-am dorit o viaţă şi cum n-am avut niciodată parte. Dispăruseră toate reproşurile, privirile dezaprobatoare, restricţiile , chinuitorul” tu eşti fată, nu ai voie să te joci, să râzi, să respiri!”, rămâsese doar dragoste şi o fericire pe care nu am simţit-o niciodată.

M-am trezit dimineaţă cu o durere mare în piept şi cu lacrimile zbătându-se învolburate sub pleoape. Atâta cruzime doar la unii oameni fără scrupule am întâlnit. Niciodată nu m-am gândit că va veni să-şi râdă pe faţă de dureri atât de vechi, ea, cea pe care am idolatrizat-o şi care mi-a şters lacrima cândva. M-a făcut să simt pentru câteva secunde să simt că am şi eu o MAMĂ şi sentimentul pierderii ei odată cu venirea zorilor a fost incredibil de dureros.

Să-ţi fie ruşine, mă, Lună, auzi! Să-ţi fie ruşine pentru răceala cu care-ţi baţi joc de sentimentele oamenilor! Nu te mai vreau de acum, nu te mai privesc, o să te ignor tot restul vieţii! Nici de cântat nu o să te mai cânt, oricât mi te-ai arăta tu de mare şi de frumoasă. Pentru că ştiu că dincolo de frumuseţea exterioară eşti întunecată, de gheaţă. Ce-ai crezut, că nu ştiu că dacă n-ar fi Soarele să-ţi împrumute din lumina lui, ai fi la fel de rece ca pământul întunecat?

Şi voi, oameni cu sânge cald şi creier lăsat pentru a gândi,  iubiţi-vă copiii indiferent cum sunt, chiar dacă au venit pe lume când nu vă aşteptaţi, sau nu sunt aşa cum aţi fi vrut voi să fie. Ei n-au altă opţiune, deschid ochii pe chipul vostru şi vă iubesc necondiţionat iar răceala cu care-i trataţi le ucide pe rând visele şi le taie aripile, îi lasă ciuntiţi pe viaţă.

Scrie un comentariu

Iulie 4, 2015 · 9:56 am

Sfârşitul unei zile pe dos

Ieri am avut o zi trăită pe dos.

Dis de dimineată am vărsat cafeaua pe parchet. o cană întreagă, să ştiu o treabă. Ea, fericită, s-a lăţit pe toate cablurile de la calculator. Aşa că în loc să-mi savurez cafeaua să mă trezesc, a trebuit să spăl pe jos şi să şterg la cabluri, aşa adormită. Asta a declanşat un întreg lant de nefăcute, că de, neuronul meu unic şi suferind de singurătate, a rămas adormit.

Drept urmare, mi-am spart şi  antiperspirantul după ce-am făcut duş (nu mă întrebaţi cum, că habar nu am), m-am împiedicat, mi-am rupt o unghie, am înjurat, m-am aşezat s-o tai, în consecinţă am plecat târziu.
Am ajuns în staţia de RATB şi am constatat că mi-am pierdut cardul reîncărcabil şi nu am cum să-mi reînnoiesc abonamentul.

A trebuit să merg în altă staţie, să-mi fac alt card, cu alţi bani, bineînţeles. Iar ca să ajung acolo a trebuit să iau un card reîncarcabil nenominal, pe care să pun nişte călătorii, că nu puteam circula clandestin. O distracţie totală şi 15 lei în plus daţi aiurea.

Peste zi totul mi s-a părut greu, până şi pleoapele care nu aveau nicio vină, săracele. Facturile erau scrise în chineză, ştatele greu de descifrat, autorii urâcioşi cu cotele lor de impozite cu totul. O clientă m-am rugat să-i scanez şi să-i trimit o factură, eu amabilă peste măsură, i-am trimis alta. Aseară eram epuizată.

Plec de la birou pe la 9 jumate. Obosită, stresată, cu durere de cap, după o asemenea zi. De obicei îmi iau o mică marjă de timp şi merg o jumătate de oră pe jos, până la staţia lui 41 din faţă de la la agronomie. Mai privesc grădinile, imi mai umplu plămânii cu miros de tei, mâna Maicii Domnului, trandafiri, mă mai opresc de vorbă cu câte un căţel, mai mângâi o mâţă alintată, lucruri din astea banale, care-mi spală creierul şi mă ajută seara s-o iau de la capăt acasă. Aseară nu am mai avut chef şi am luat autobuzul până la cap de linie.
Urc acolo, mă aşez pe un scaun şi răsuflu uşurată, privind pe geam cu gândul aiurea şi neuronul tot adormit. La Romexpo era ceva concert rock şi muzica se auzea estompată în staţia de tramvai, visam la tinereţe şi la atmosfera de acolo înregistrând frânturi de imagini. O mare de utilaje cu luminile de avarie pornite, trase pe dreapta lângă pasaj, un 42 căruia i se urâse aşteptând să se schimbe semaforul şi pentru el, să ajungă la capătul drumului, un microbuz oprit la semafor, chiar lângă bordură, întuneric spart de câte un felinar şi-o coroană înaltă de plop ce se pierdea undeva în cerul încruntat.
Ajungem la agronomie şi mă felicit pentru alegere, staţia era full. S-a umplut tramvaiul instantaneu. Din faţă veneau alergând două doamne cu un copil. O mămică tânără, însărcinată şi frumoasă, cu o rochie scurtă-scurtă, care-ţi fura ochii şi te făcea să ignori burtica, puştiul cam de cinci ani, sănătos, cu pantaloni scurţi şi o bătrână bunică ce se împiedica în picioare. O dureau articulaţiile bătrâne.
Aud o voce de copil:
– Hai, mamaie, hai mamaie, hai! Stai, să nu pleci! Hai mamaieee!
Se oprise puştiul în dreptul uşii vatmanului şi se apucase zdravăn cu mânuţa de metalul murdar, ordonându-i acestuia să aştepte şi făcând galerie pentru mamaie. Vatmanul, amuzat, o aşteaptă pe bătrână, care ajunge într-un final gâfâind. Urcă întâi bătrâna râzând şi după ea puştiul mulţumit. Găsesc liber scaunul din faţă, cel în care stai cu spatele la drum şi-l aşează pe puşti pe scaun. Domnul din faţa lui se simte şi-i dă locul bătrânei. Mămica graviduţă rămâne în picioare, deocamdată. Sunt veseli, destinşi, frumoşi cu toţii. Vin din parc.
– Nu vrei să te ia mami în braţe?, întreabă mămica zâmbind pe sub mustaţă.
– Nu.
– De ce?
Puştiul nu mai răspunde, doar arată cu capul undeva în spate şi face cu ochiul. Mămica se abţine cu greu să nu izbucnească în râs.
– Hai mamaie, las-o şi pe mami să stea jos şi să te ţină în braţe.
– Lasă-l că nu vrea, îl văd fetele.
– Ce-ai, mă, de ce nu vrei?
Puştiul, cu o dezinvoltură de zile mari, nu bagă în seamă de nicio ironie, îşi vede în continuare de treaba lui, filând pe cineva, undeva în spate.
– Mamaie, cere-i mata numărul de telefon, s-o sun.
– Domnisoarăăă, dă-şi şi mie numărul de telefon să te sune băiatul, că-i place de matale!
Strigătul bătrânei răsună în tramvai şi un râs colectiv însoţeşte o mare de priviri complice ce îl învăluie pe băiat. Acesta nici că se sinchiseşte. Priveşte în continuare cu insistenţă, senin, către domnişoara sufletului său care preferă să rămână anonimă undeva în spate.
– Lasă că ştiu. 127 e numărul ei.
– De unde ştii?
– Ştiu, mi l-a dat, am mai făcut cunoştinţă o dată!
– Şi i-ai spus că te-ai îndrăgostit de ea?
– Da, ştie, n-auzi c-am vorbit!?
Între timp mămica s-a aşezat pe un scaun şi vorbeşte la telefon cu tatăl puştiului. Îi povesteşte faza şi acesta cere probabil să vorbească cu odrasla proprie.
– Ce să fac, tati, bine! Uite, cu gagicile!
A venit staţia mea, am coborât şi i-am lăsat acolo veseli, destinşi, o bunică deschisă la minte, o frumoasă mămică tânără şi un puşti îndrăgostit şi încrezător, pentru că toată lumea era a lui. Am spus că avea cinci ani?
Uite aşa se termină perfect o zi pe dos. Azinoapte am visat frumos.

8 comentarii

Iulie 2, 2015 · 8:41 am

Plouă

Plouă.

Mărunt, sâcâitor, abundent, de parcă cerul ar fi pierdut peste noapte pe cineva iubit. Din crengile încă negre ale castanului din grădină picurii se preling unul câte unul, arar, cu regret. Lovesc pământul şi se împrăştie în jur în mii de lacrimi mici. Mierlele au tăcut, doar vrăbiile gureşe îşi scutură penele înfoiate şi se ceartă pe câte o crenguţă mai adăpostită. Oameni grăbiţi şi gârboviţi aleargă către treburi cotidiene. Ploaia izbeşte furios în umbrele cenuşii şi se adună în stropi mari ce cad cu zgomot pe caldarâm.

Pe vremuri iubeam ploaia. Ieşeam cu zâmbet plin afară şi ridicam ochii spre cer. Îl lăsam să-mi spele obrajii. Mi-erau dragi bălţile drumului, le măsuram şi le împrăştiam pe rând pe toate. Apa se răzvrătea, se tulbura şi mă umplea până în creştet de pământ viu, adăpat. Eram fragedă, nu-mi păsa de dureri de cap, nas înfundat, dureri de spate. Acum privesc prin geam cum mugurii castanului se desfac de la un minut la celălalt, sub mângâierea binefăcătoare a stropilor. Mă uit la trecătorii grăbiţi şi-aş vrea să le spun că-n ploaie se cântă. În ploaie nu se apleacă privirea, se ridică spre cer. „Ieşi copile cu părul bălai afară şi râzi la soare!” De-aia-s pe lume copiii, să alunge norii şi să spele soarele în stropi repezi de ploaie de primăvară.

primavara

Mi-e dor de-o primăvară verde, cu lacrimi de rouă pe frunză nouă. Cu puişori zgribuliţi şi miei jucăuşi, cu floare amăruie de zarzăr sărutată pe rând de fiecare strop în parte.

Mi-e dor de noi, de sărutul tău cald pe buzele mele umede de ploaie. Mi-e dor s-ascult cum creşte iarba şi să-ţi simt mâinile plimbându-se uşor de sânii mei înfioraţi de-atingerea lor. Mi-e dor să-ţi simt răsuflarea cum îmi împrăştie părul pe ceafă şi sărutarea umedă pe lobul urechii în timp ce rândunelele-şi lipesc cuib solid sub streaşină.

Mi-e dor să te sărut pe gât în timp ce tu spargi cu buze fraged calde sfârcul obraznic al sânului stâng. Sub el inima să te aşteapte bătând nebuneşte şi să trimită un roi întreg de fluturi roşii prin tot corpul. Îi vezi? S-au adăpostit de ploaie sub verdele crud al irisului în ochii mei pe jumătate închişi. Toţi zboară spre tine şi încearcă să evadeze din colivia venelor transparente, să te acopere cu aripile lor larg deschise, cu puful încă neatins de mâini cu păcat.

Mi-e dor să mă săruţi cu ochii larg deschişi şi s-aştepţi să vezi cum chipul meu transfigurat ia forma florilor de zarzăr sărutat de stropii veseli ai ploii. Sub mâinile tale trupul să-mi prindă rădăcini şi să te cuprindă din ce în ce mai strâns cu degete de humă.

Mă transform în primăvară.

„Ploua infernal şi noi ne iubeam prin mansarde.” De aceea a lăsat Dumnezeu ploaia, să ascundă cu perdeaua ei dragostea oamenilor de ochii răi ai altor oameni.

Scrie un comentariu

Martie 27, 2015 · 9:44 am

Sunt iubire

Am trăit şi-am fost iubire. Am iubit copilăreşte lumina zilei cu tot ce mi-a dezvăluit. Parfumul florilor nu-mi e străin, l-am sorbit cu nesaţ în primăveri târzii şi-n veri fierbinţi scăldate-n soare.

Am iubit curat, adolescentin, când ochii mi-au ridicat perdeaua emoţiilor cu bătăi de inimă. M-am iubit mângâindu-mi cu ochii rotunjimi abia înmugurite şi-am iubit privirea limpede a unui băiat ce-mi zâmbea şi-mi zicea că se-nsoară cu mine când va veni timpul. Şi timpul n-a avut răbdare cu noi, l-a luat şi l-a dus pe drumul fără de-ntoarcere de unul singur. M-a chemat, o, da! Am plâns şi am rămas privind în urma lui. Mi-a fost teamă de întuneric, iubeam prea mult,  lumina zilei.

M-am îndrăgostit apoi de un bărbat căruia-i tremurau mâinile când mă vedea. L-am iubit cu ochii, cu mintea, cu inima, cu mâinile şi trupul. Mi-a intrat în suflet cu zâmbetul strâmb şi emoţiile primei întâlniri. I-am iubit mâinile şi pielea sidefie, parfumată, înainte de-ai gusta buzele. Cu buricele degetelor am iubit-o. Am închis ochii, l-am atins şi sângele mi-a dat în clocot. Atunci mi-a intrat în sânge şi l-am purtat cu mine pretutindeni, în cutia pieptului, la adăpostul pleoapelor, sub amprente.

esti-iubitul-mintii-inimii-si-trupului-meu-esti-pr_953064a8a63abbM-a iubit cu patimă. Mi-a iubit corpul cu mâinile amândouă şi ochii larg deschişi. L-a gustat pe îndelete cu buze flămânde şi şoapte fără şir. M-am încolăcit ca o liană în jurul lui şi l-am iubit cu toată fiinţa. L-am gustat pe îndelete cu buze flămânde şi şoapte fără şir. L-am privit adânc în ochi şi mi-am umplut privirea de sufletul lui. Mi-am pus apoi iubirea la el în piept,  la adăpost.  Mi l-am făcut idol şi-am îngenunchiat cu fruntea-n ţărână să-i sărut tălpile. Ne-am iubit rotund, complet, cu fiecare fibră. Am refăcut , doar noi doi, întregul primordial.

Are buze dulci, umede, parfumate cu ambră şi o tentă masculină de tutun. Miroase aţâţător a trup făcut pentru iubit şi are mâini de amant, făcute pentru mângâieri păgâne. Îi iubesc ochii, buzele şi zâmbetul,  fruntea cu picuri de rouă după ce facem dragoste, şi corpul întreg, celulă cu celulă.  Facem dragoste cu ochii larg deschişi, ca şi cum amprenta reţinută pe retină în clipele acelea ne-ar defini întreaga existenţă. Îmi odihnesc apoi ochii sub buzele lui, îşi odihneşte fruntea în palma mea.

Dragostea-i în doi. În bătăi de inimă şi-n suflet, în ochi cu patimă şi-n trupuri flămânde ce nu se pot hrăni decât unul din celălalt, în felul în care omul de lângă tine te completează, în felul în care tu-l întregeşti. Nu ține de vârstă, de mușchi, de diete, de bani. Nu se numără în cât sex ai făcut și câți parteneri ai avut. Nu are nevoie de popularitate, de infatuare, de vorbe umflate. Nu are nevoie de public și aplauze. Iubirea omenească e cu aripi şi înălţare şi în acelaşi timp e ardere cu păcat. Nu poate trăi dacă nu arde cu flacără mare, încinsă. Când flacăra topeşte două suflete le face să devină unul singur şi le lipeşte pe veşnicie. Atunci când se stinge rămâne întregul. Niciodată nu o regăseşti la fel cu altcineva. E unică. Poţi crede că iubeşti de mai multe ori în viaţă, niciodată nu mai e, însă, la fel pentru că întregul nu-l găseşti decât într-un singur om. Nu-mi e teamă de trecerea timpului. Am un întreg. Sunt iubire, sunt ardere, sunt păcat. Şi nu-mi pare rău.

4 comentarii

Martie 10, 2015 · 10:39 am

De dragobete

E încă întuneric şi pleoapele refuză să se deschidă. Aş mai dormi, odihna nu mi-a fost de ajuns. Am colindat prin lumi întunecate şi ciudate, coşmaruri mi s-au plimbat nestingherite prin faţa ochilor închişi, derulându-se precum filmele vechi proiectate în întunericul sălii de cinema printr-un aparat cu lumină orbitoare. Abia le-am alungat, dar am rămas epuizată. Afară se aude zvon de zi nouă. În baie curge apa, cineva a lăsat-o să se încălzească.  Urechea pândeşte trează toate zgomotele din jur, ochii refuză să se deschidă, mintea rătăceşte aiurea. E starea aceea dintre somn şi starea de veghe în care ai mai dormi, dar eşti obligat să te trezeşti şi te agăţi cu mintea de orice zgomot să o poţi face. Eu nu-s obligată, de ce trebuie să mă trezesc după doar câteva ore de somn? Strâng bine din pleoape, poate astfel voi reuşi să mai las puţin dimineaţa la uşă.

Ce bine că-i  iarnă! Dimineţile sunt întunecate, soarele nu-mi intră în casă neanunţat la 6 dimineaţa, gâdilându-mă cu razele lui strălucitoare şi râzând bezmetic de somnul meu. Deschid un ochi. Pe alee nu s-a stins felinarul. Ce bine! Înseamnă că mai am timp să dorm. Cerul e departe şi întunecat, nicio rază de lumină nu se vede. Îl închid la loc. Se aude un tril. Nu se poate, visez. Urechile se ciulesc amândouă. Poate… Da! Se aude un tril! Cântă mierla! Dar stai puţin, e iarnă, de unde tril de mierlă? Mi se pare, siguur visez! E dorul meu de primăvară.

Acum se aude mai bine, chiar sub fereastră. Deschid ochii de-a binelea, de parcă aşa ar trebui să aud mai bine. Îmi concentrez mintea şi ascult. Nu e vis. Mierla cântă a dragoste. S-au trezit şi vrăbiile, se ceartă deja ca la uşa cortului. E un vacarm de nedescris! Hei, ce v-a venit tuturor azi? Mai dormiţi şi voi cu ciocul sub aripă, nu vedeţi că e frig şi plouă? V-aţi trezit aşa, peste noapte, cu dor de primăvară? Guguştiucii  mai lipsesc din cor.

Chiar, ce-or fi păţit de nu se aud deloc? Cred că s-au supărat alaltăieri când au tăiat vecinii viţa uscată. Şi-au găsit alt culcuş. Se aude clar un fluierat, apoi un motor turat, un troncănit sâcâitor. Gunoierii  golesc tomberoanele. S-a dus naiba somnul şi liniştea. Păsările au tăcut. E tot întuneric, dar nu mai pot rămâne în pat. Merg să pun de cafea, să mă trezesc de-a binelea.

Lumina din bucătărie e chioară şi crudă. Felinarul s-a stins, cafeaua dă în undă. O torn în cană, îmi umplu nările de aromă şi sorb o primă gură dulce-amăruie. Mă uit în calendar. Ei, asta-i! E 24 februarie! Când naiba a trecut timpul? Şi de ce a trebuit să îmbătrânesc ca să-mi dau seama că bătrânii nu au glumit când au zis că azi începe primăvara şi păsările cerului încep să-şi facă cuib? Asta a apucat-o pe mierla mea! Sărăcuţa, şi-a găsit şi ea locşor tocmai aici, în mijlocul oraşului. Nu i-o fi dor de pădure, că eu mă topesc şi mor?! Vrăbiile sunt în vervă, maşina de gunoi a plecat (în sfârşit). Kara s-a întins cât e de lungă la picioarele mele, a pus capul pe ele şi sforăie, O invidiez. Ce-i pasă ei de muncă, termene, facturi, primăvară cu doruri grele, bătrâneţe? O să rămână copil până la adânci bătrâneţi. Cât de mult mi-aş dori să pot avea bucuria e de a trăi şi puterea incredibilă de a ierta orice şi a merge mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat! Vă daţi seama cât de înţelepţi sunt câinii? Ei deţin cheie fericirii, cea pe care noi o căutăm de atâta amar de vreme.te_iubesc_dragobete_86893400

Eram adolescenţi, abia deschideam ochii către viaţă. Cam ca mine în dimineaţa asta.  Aveam un coleg care nu făcuse cunoştinţă până atunci cu bunul simţ. Copil de cioban, educat la stână, cu biciul. Avea mâinile veşnic murdare, cu unghiile negre, de parcă ajungea la şcoală direct din ieslea oilor. Făcuse o pasiune bolnavă pentru mine. Pe vremea aceea eram zgâtie sălbatică şi încrezută. Mai puţin încrezută dar asta era percepţia, recunosc. În realitate eram timidă şi retrasă, socializam destul de greu şi încercam să-mi maschez lipsa asta de încredere sub o mină veşnic serioasă.

Pe băiatul ăsta chiar nu îl suportam. Mi se întorcea stomacul pe dos doar când îl priveam şi nu pregetam să-i arăt asta de fiecare dată când se apropia de mine. Îi făceam observaţie, îi spuneam că s-au inventat apa şi săpunul, îl trimiteam să se spele şi să înveţe să se poarte. Era ca şi cum aş fi vorbit cu pereţii. El nu ştia decât instinctele şi gesturile primare. Ca o maimuţă ruptă din habitatul natural şi adusă în oraş spre distracţia oamenilor. Îi treceau toate pe lângă urechi, râdea prosteşte şi încerca să tragă de tine, să te reducă la nivelul lui. Pentru el era imposibil să vadă viaţa prin ochii celorlalţi. Orizontul i se reducea la oi, miei, stână, ciubărul de lapte nespălat, căcăreze, brânză. Hainele-i miroseau a toate astea şi i se părea normal să vină cu ele aşa la şcoală.

Nu eram singura care trebuia să lupte cu instinctele lui ce începuseră să dea în clocot şi de care era nespus de mândru. Cred că toate colegele mele au avut la un moment dat de a face cu grobianismul lui, numai că ele erau mai zdravene, mai înfipte şi s-au putut descotorosi mai uşor de el. Eu eram o umbră de fată care, oricât de ascuţită ar fi avut limba, nu-l  putea îndepărta sub nicio formă! Îmi lăsasem unghiile lungi şi le acordam o atenţie sporită, tocmai pentru că le foloseam drept arme împotriva lui atunci când epuizam argumentele. Îl zgâriam pe amâdouă mâinile, de-i dădea sângele. Atunci înjura şi pleca. Uita totul până a doua zi, când se întorcea pentru o nouă porţie de zgârieturi. Mă învăţasem şi întâi scoteam unghiile direct, nu-mi mai răceam gura. Am impresia că aveam pe cineva acasă care-l sfătuia prost şi-i spunea că dacă îl respig cu atâta vehemenţă şi-l rănesc, înseamnă că trebuie să insiste, că sigur îmi place de el şi nu vreau să recunosc!

Ei, şi a venit ziua de Dragobete în anul acela. Se spunea că în ziua asta e bine să calci fetele pe picior şi să le furi o sărutare. Auzi, de parcă fetele erau de piatră şi trebuia să se lase neapărat călcate şi pupate! Erau fete mai mari cărora le plăcea jocul, eu îl consideram şi naiba ştie de ce încă îl mai consider înjositor. Cred că-s defectă din naştere. Era umezeală, nu îngheţ, soarele timid începea să-şi facă simţită prezenţa. Parcă simţeai viaţa altfel, sângele începuse să curgă mai repede prin vene, să pişte ca ardeiul iute din piele.

Şi ajung în dimineaţa fatidică la şcoală, nu apuc bine să intru pe poartă că mă trezesc cu grobianul în spatele meu, întinzând gâtul să mă pupe. Parcă am văzut roşu în faţa ochilor. Trecuse băiatul la un nou nivel. Şi atunci, aproape fără voia mea unghiile i s-au înfipt puternic în obraz şi au alunecat până pe gât, adunând sub ele un strat destul de gros de piele. Sângele a tâşnit instantaneu, el s-a enervat şi a ridicat mâna să dea, eu am ridicat fruntea, l-am privit în ochi şi privirea mea l-a sfidat. Palma nu a plecat, si-a strâns pumnul şi a plecat înjurând şi bombănind. Am intrat în clasă tremurând, conştientizând abia în momentul în care m-am aşezat cu genunchii moi în bancă ce am făcut. Eram revoltată, tristă şi speriată, dar oarecum mândră de reacţia mea. Mi se părea justificată. El nu a mai intrat la ore în ziua aceea, a venit a doua zi cu zgârieturi proaspete pe obraz. Pentru o bună perioadă de timp nici măcar nu a mai privit către mine. Dar nici alt băiat nu s-a mai apropiat, mi se dusese vestea că-s pisică sălbatică.

Au trecut anii. Azi e din nou Dragobetele. Nu e o sărbătoare comercială, dar nici una aşa idilică cum încearcă etnologii s-o prezinte acum. Depinde din ce unghi priveşti, normal. Marcaţi-o cum se cuvine cu omul drag, dacă ştiţi că sentimentele sunt împărtăşite, altfel ar semăna cu o siluire şi amintirea nu ar fi plăcută pentru niciunul. Şi încercaţi şi voi să veniţi cu o floare, o ciocolată, o vorbă frumoasă, un preludiu- ceva, nu mergeţi ca ciobanii să pupaţi fetele direct! Iubiţi-vă mult, oricând, fără restricţii şi prejudecăţi. Ziua dragostei să vă fie  în fiecare dimineaţă. Azi doar păsările cerului încep să-şi facă cuib, doar că ele sunt nevoite să-şi facă în fiecare an altul.

19 comentarii

Din categoria Confesiuni

You want to make a memory

E luni, e început , e februarie, e 2. Ce cifră!

Acum o viaţă pe data asta plecau de mână în lumea fără durere, chin şi necazuri doi oameni ce se iubeau. S-au iubit aşa tare că nu s-au putut desprinde nici în moarte şi şi-au lăsat în urmă viaţa, copiii, casa să umble suflet lângă suflet printre stele. Le poţi vedea şi acum zborul în nopţile cu lună plină şi cer înalt, brodat auriu.

Ceva mai târziu alţi doi îndrăgostiţi îşi uneau soarta şi-aveau să-mbătrânească împreună trăindu-şi dragostea zbuciumată până au stors-o de ultima picătură. Şi-au băut până la capăt paharul de vise şi dezamăgiri şi au influenţat cu zbuciumul lor soarta celor pe care i-au adus pe lume rod al trupurilor flămânde de tinereţe. Acum se privesc cu ochi reci de multe ori dar viaţa i-a lipit în aşa măsură, că nici moartea nu-i va despărţi cu adevărat. Dulce şi amar până la capăt. La mulţi ani mamă, la mulţi ani tată, azi, la cea de-a cinzeci-a aniversare a drumului vostru în doi. E ceas aniversar, de cumpănă şi îmi permit să vă spun acum că de multe ori mi-aş fi dorit să divorţaţi, să mă daţi spre adopţie, să mor. Ani întregi m-am întrebat dacă nu cumva m-aţi adoptat. Altfel nu îmi explicam de ce m-aţi urât şi de ce v-aţi chinuit atât de mult încât să faceţi din traiul în comun un supliciu zilnic pentru toţi.

Peste ani, ziua asta mi-a însemnat bucurie de-o clipă. Era ziua celei mai bune prietene a adolescenţei şi petrecerea de azi mă aducea pentru o clipă faţă în faţă cu cea mai mare bibliotecă pe care ochii mei flămânzi o văzuseră vreodată în casă de om. La mine, unicele cărţi erau manualele şcolare, cărţile pe care le luam împrumut de la biblioteca comunală şi Fraţii Jderi a lui Savodeanu pe care mi-o cumpărasem cu sacrificii mari într-o vară şi pe care o ştiam deja pe dinafară. Atunci, pentru câteva clipe, mă simţeam ca-n rai în camera îngheţaţă cu pereţii plini de rafturi cu cărţi noi, frumos aliniate, după autori, litere, ediţii. Închideam ochii, trăgeam aer adânc în piept şi-mi juram că o să am cândva o bibliotecă precum aceea, numai a mea. Nu aveam voie să le atingem, erau de colecţie, nu de citit. Mai târziu, cea mai bună prietenă avea să mă facă să mă ambiţionez să citesc şi să mă documentez cât mai mult înainte de a aşterne ceva pe hârtie. Mi-a demonstrat că ignoranţa e o mare slăbiciune când mi-a copiat o poezie de Topîrceanu şi mi-a prezentat-o ca fiind creaţie proprie. Am dat-o mai departe şi m-am făcut de râs. Nu auzisem până atunci niciodată de Topîrceanu.

Azi e târziu şi mie mi-e dor de vremuri mai calme. Aş vrea să dorm şi doar insomnia-mi dă târcoale, aş vrea să pot visa şi doar coşmaruri îmi vin sub pleoape. Mi-e dor de-un om ce-a părut o clipă a crede în mine şi mi-a croit aripi  cu care m-a îndemnat să zbor, ca apoi tot el să le le smulgă, să şi le îndese în bagaj şi să plece lăsându-mă ciuntă. Mi-a spus „Creşte-ţi propriile aripi, ale mele au fost doar de împrumut”. Numai că aripile au o vârstă a lor când înmuguresc, cresc, se desfac şi-ţi oferă incredibila senzaţie a zborului. Când cineva ţi le smulge te zbaţi neputincios în praful drumului şi fiecare pală de vânt te poartă în voie pe sub picioarele trecătorilor. Dacă ai noroc şi paşii grăbiţi nu te strivesc, ajungi la un moment dat pe un fir de iarbă de pe margine, te scuturi, îţi aduni puterile şi pleci de unul singur prin lume, de mai poţi învăţa mersul. Niciodată nu mai zbori pentru că zborul oamenilor nu e de unul singur, e doar în doi.

Doi. Interesantă cifră, nu-i aşa?

 

46 comentarii

Din categoria Confesiuni, jurnal

Tinereţe (5)

661029-bigthumbnailÎntr-una din zile, când vacanţa de iarnă se apropia cu paşi mari, Vali aştepta zgribulit la poarta şcolii. Vântul sufla subţire, rece şi pătrundea adânc pe sub haine înţepând cu mii de ace pielea sensibilă. Obrajii erau roşii de ger, urechile îi îngheţaseră şi sufla în pumnii strâşi să-şi încălzească un pic mâinile. Ana l-a sărutat grăbită, şi-a trecut mâna pe sub braţul lui şi au plecat aşa, lipiţi şi grăbiţi către casă. Răsuflau greu scoţând aburi pe nas, împiedicaţi de vântul ce le venea furios în faţă. Părea că în afară de ei şi vântul îngheţat nimeni nu mai era în jur. Oamenii stăteau la adăpostul cald al căminelor proprii, păsările amuţiseră, cerul cenuşiu coborâse până pe creştetele lor şi o linişte ireală se aşezase peste oraş. Dacă ar fi ridicat ochii şi ar fi întins mâinile ar fi putut prinde cerul de poale. Ei mergeau însă grăbiţi cu ochii în pământ, îmbrăţişaţi şi pierduţi în gândurile lor. Un fulg rătăcit a zburat ameţit o perioadă şi s-a topit imediat pe nasul roşu al Anei. Fata a tresărit şi a ridicat privirea. Din văzduhul cenuşiu, fulgii se alergau şi se urmăreau unul pe celălalt în goana lor ameţită către pământ.

  • Uite, Vali, ninge!!!!!

Băiatul a tresărit. Avea gândul trimis adânc, în el, căutând să se lămurească şi să-şi potolească un imbold ce devenea din ce în ce mai sâcâitor. A ridicat ochii şi un fulg uriaş i-a picat pe pleoapa stângă împrăştiindu-se în cioburi de gheaţă albă pe genele negre. Ana a râs, i-a aplecat capul şi i l-a adunat cu buzele fierbinţi. El s-a înfiorat şi a întins mâinile în lături, să poată cuprinde în braţe întreg cerul acela posomorât ce le trimitea steluţe albe să-i acopere şi să le cureţe drumul. Ninsoarea se înteţea iar ei uitaseră şi de frig şi de vântul înţepător. Alergau pe trotuar încercând să prindă fulgii graşi în palmele întinse şi să-i soarbă înainte de a se topi. Râdeau. În oraşul încremenit redeveniseră într-o clipă copii.

Când au ajuns acasă era deja întuneric. Ziua se sfârşise la amiază, pe nesimţite, închizând pleoapele sub povara norilor încărcaţi de zăpadă. Au intrat în casă şi au dat să aprindă lumina. Nu era curent. Ana a râs şi-a aruncat geanta pe cuier, s-a descălţat şi a intrat în bucătărie să caute un chibrit şi o lumânare. S-a întors cu lumânarea aprinsă în mână. Lumina ei tremurătoare arunca umbre calde pe obrajii îmbujoraţi şi-i făcea ochii să sclipească. Vali apucase să-şi dea jos paltonul şi cizmele. A privit-o intens cu ochii lui de păcat şi a sărutat-o aşa cum nu o făcuse niciodată. Lung, tandru, delicat, infiorător. Îi ţinea obrajii încălziţi în palme şi-şi plimba lent vârful limbi peste buzele ei fierbinţi. Ana a tresărit. Băiatul s-a desprins şi a întins mâna după palton. Ea l-a prins de  mânecă şi l-a oprit.

  • Rămâi, te rog.
  • Nu pot, Ana. Azi nu sunt stăpân pe mine.
  • Rămâi. Vreau.

L-a luat de mână şi l-a condus tăcută în dormitor. A aşezat lumânarea pe noptieră, s-a întors şi l-a sărutat la rândul ei, gustându-i buzele. El a prins-o de umeri, şi-a afundat privirea până în fundul sufletului ei, iar mâinile lui au început să-i exploreze corpul, dezbrăcând-o uşurel. Fata tresărea la fiecare atingere şi sufletul i se zbătea făcând-o să tremure ca frunza bătută de vânt. Pe măsură ce hainele cădeau, gura lui acoperea flămândă pielea rămasă liberă, dându-i fetei senzaţii greu de suportat.

  • Ţi-e frig?
  • Mmmnu.
  • Vrei să mă opresc?
  • Nu, te rog.

Când s-au întins pe pat dorinţa era atât de mare că niciunul nu şi-a mai dat seama cum se întâmplă lucrurile. El s-a străduit cât a putut să nu se grăbească în timp ce ea l-ar fi atras şi l-ar fi respins în acelaşi timp. Flacăra ochilor lui negri nu s-a dezlipit o clipă de pe faţa fetei iubite sorbindu-i fiecare gest, fiecare şoaptă, ghidându-i corpul după grimasele pe care i le citea în colţul gurii. O secundă şi-au pierdut capul amândoi şi un ţipăt scurt a pus capăt frământării trupurilor flămânde. Se întregiseră. Lumânarea se stinsese demult de la respiraţia lor şuierată, cearşaful se adunase grămadă sub corpurile transpirate şi fericite. Cu mâinile atârnând pe lângă corp, Ana privea în întuneric la zecile de steluţe colorate ce-i luminau privirea. Două boabe de lacrimă se prelingeau încet din colţul ochilor. Le-a lăsat să-şi urmeze drumul. Toată sperietura dispăruse. Rămâsese doar zbaterea stomacului şi o mare linişte. Nici nu-i venea să respire ca nu cumva să tulbure atâta pace.  Vali a întins mâna şi a simţit lacrimile.

  • Plângi! Ana, iubita mea, ţi-am făcut rău! Ce dobitoc am fost!
  • Nu mi-ai făcut nimic. Doar taci, te rog.

Bâjbâind pe întuneric băiatul s-a ridicat şi a aprins din nou lumânarea. Camera arăta ca după război cu hainele lor împrăştiate peste tot şi patul răvăşit. Ana zăcea în aceeaşi poziţie şi lacrimile curgeau în voie, udându-i părul şi perna. S-a întins înapoi lângă ea, a luat-o în braţe şi a început s-o legene şi să-i şoptească uşor printre sărutări.

  • Iubita mea frumoasă, nici nu ştii cât sunt de fericit. Iubita mea, dragostea sufletului meu, iartă-mă dacă te-am rănit. Te rog să nu mai plângi. Hai, te rog…

Sub mângâierile şi sărutările lui fata îşi revenea uşor în simţiri. El s-a ridicat în capul oaselor, i-a luat mâna şi i-a sărutat-o.

  • Sărut mâna, iubito. Îţi mulţumesc.

Fata şi-a strâns degetele peste palma lui şi-a ridicat capul şi i-a sărutat la rândul ei podul palmei. El a simţit arsura, ca şi cum un fulger l-ar fi străbătut de acolo până  în tălpi.

  • Mulţumesc.

Un timp au rămas îmbrăţişaţi. Lumânarea se terminase, afară se aprinsesere felinarele. Revenise energia electrică.

  • Ana, scumpa mea, trebuie să ne ridicăm, e târziu. Hai să facem ordine, o să vină mama ta.
  • Strâng eu, te rog să pleci. Nu vreau să-i spun acum, deocamdată e secretul nostru.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Tinereţe (4) -trăiri noi

  • Acum doi ani am vrut să mă răcoresc ceva mai jos, unde e apa ceva mai adâncă. Încă speram să pot învăţa şi eu să mă menţin la suprafaţă şi, cum acolo, la mal e o rădăcină de care mă puteam ţine, m-am agăţat de ea şi am încercat să fac singură câteva mişcări ca să mă obişnuiesc cu apa. La un moment dat, unul din băieţi s-a aruncat de pe mal direct lângă mine. M-am dezechilibrat, mâna s-a desprins de le rădăcină şi m-am dus la fund. Dacă nu era un puşti, acolo rămâneam. Ăla mic m-a văzut când m-am afundat şi a râs ca de o glumă bună. A văzut după aceea că nu mai ies şi s-a scufundat după mine. M-a apucat de păr şi m-a ridicat la suprafaţă, apoi, ajutat de ceilalţi, m-au scos pe mal. După aceea nu am mai îndrăznit să intru în apă când e altcineva prin preajmă, însă tot speram că voi reuşi să învăt cândva să înot. Am rugat-o pe mama să mă ducă la bazin, să iau lectii cu profesor. M-a dus. La a doua lecţie, profesorul a plecat pentru câteva minute. Băieţii au început să se hârjonească la trambulină, s-au îmbrâncit, iar unul din el s-a lovit rău la cap în cădere. Zăcea acolo pe fundul bazinului şi un firicel de sânge ce-i pleca din tâmplă colora în roşu apa de sub el. A venit profesorul l-a scos, a chemat salvarea. Mult timp după aceea noaptea nu puteam dormi, pentru că îmi apărea în vis corpul acela afundat în apă cu faţa în jos şi  sângele colorând lent apa din jur. Nu am mai mers nici la bazin şi nici nu am mai putut vreodată să intru în apă decât la mal, unde ajunge doar până la glezne.
  • Îmi pare rău… Sunt un prost, trebuia să-mi dau seama că e ceva serios.
  • Nu-i nimic, nu aveai de unde să ştii. Cred că ar fi cazul să mergem acasă, mă tem că Maica se întreabă deja pe unde sunt.
  • Bine, hai să te ajut să strângi.

S-au întors în sat, unul lângă celălalt, fără să mai îndrăznească să-mi mai atingă degetele. Soarele amiezii moleşise toată suflarea în jur, râul era liniştit, doar ici colo câte o gâscă  ţipa chemându-şi bobocii. Copiii plecaseră pe la casele lor ameţiţi şi leşinaţi de apă. Curţile erau pustii, nici câinii nu mai lătrau se trăseseră la umbră să-şi răcorească blana răsuflând greu cu limbile scoase. La portiţă s-au oprit stingheri amândoi. Anei nu-i venea să ridice ochii să-l privească în faţă pe băiatul care o făcuse să nu-şi mai poată controla trupul. El s-a aplecat, i-a luat mâna şi i-a sărutat-o.

  • Te rog să mă ierţi că mi-am pierdut capul mai devreme. Nu ştiu ce-a fost cu mine.
  • Şşşşt. Te rog, hai să nu mai vorbim de asta, vrei?
  • Dar nu vreau să rămâi supărată pe mine.
  • Nu sunt supărată pe tine. Nu ştiu ce-a fost şi nici nu vreau să vorbim, te rog. Nu sunt pregătită.
  • Promit să nu se mai întâmple. Îmi eşti tare dragă, Ana. Tare, tare dragă.
  • Şi tu mie…

*

Vara şi-a urmat cursul. Zilele s-au scurtat una după cealaltă, nopţile petrecute pe banca de la portiţă au devenit mai reci, mai înrourate şi i-au făcut să se apropie din ce în ce mai tare. Aşteptau cu nerăbdare acum să răsară luna şi vecinii să se adune fiecare pe la casa lui, ca ei  să poată ieşi împreuna sub clarul nopţilor cu lună. Doar câteva zile îi mai despărţeau de iminenta plecare. Ea boboc, în primul an de liceu, el veteran, în ultimul. Pentru amândoi urma un an greu, plin de necunoscute şi muncă multă.

  • O să-ţi mai aduci aminte de mine la oraş?
  • Ce prostii vorbeşti! Normal!

Degetele ei subţiri se plimbau nervoase prin părul lui sârmos, ondulat. Întins pe bancă, băiatul îşi ţinea capul în poala ei şi o privea de acolo, direct în ochi.

  • Vara asta o să rămână a noastră pe veci. Ce-o să se întâmple când vom pleca?
  • Trebuie să se întâmple neapărat ceva, Vali?
  • Nu ştiu. Poate o să găseşti un alt băiat să-ţi placă şi mă vei uita.

Degetele fetei s-au crispat şi-au strâns şuviţa de păr negru.

  • Poate că tu vei întâlni o altă fată mai frumoasă şi mă vei uita. Cine ştie? Eu… eu te iubesc pe tine.

Vocea-i devenise o şoaptă abia auzită. Ochii-i ardeau a lacrimi şi-o gâtuiau. Pe deasupra capetelor lor a trecut ca o umbră un nor ce-a ascuns pentru câteva minute faţa lunii.

  • Şi eu te iubesc, Ana, să nu uiţi.

Au tăcut. Tot ce trebuia spus se spusese. Acum stăteau amândoi mână în mână, privindu-se adânc în suflet. Ochii îşi spuneau singuri vorbe de dor. Ana s-a aplecat şi l-a sărutat cu delicateţe pe gură, el i-a ridicat mâna şi a sărutat-o uşor în palmă.

  • De câte ori îţi vei privi mâna să-ţi aduci aminte de buzele mele. O să te caut, Ana. Nu vreau ca povestea noastră să se sfârşească aici.

Scurta lor vară se sfârşea, totuşi, în acea seară. Toamna le păşea pe urme gonindu-i înainte pe drumul vieţii. Doar înainte, niciodată înapoi. Şi-au adunat cu grijă bagajul de amintiri, le-au închis în cutia de aur a sufletului, ferecându-le fiecare cu câte un lacăt la care celălalt purta cheia şi s-au despărţit promiţându-şi să se reîntâlnească după începerea şcolii în faţa teatrului. A doua zi fiecare pleca pe drumul lui având ca destinaţie finală marele oraş. Ce le va rezerva viitorul nu aveau cum să ştie. Ştiau doar că în acel moment dragostea lor era în stare să treacă peste orice bariere, să-i aştepte cuminte la locul stabilit şi să-i însoţească mână în mână către alt orizont.

988915_72716846

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal, Uncategorized

Tinereţe (3)- trăiri noi

S-au despărţit greu, în faţa portiţei vechi, promiţându-şi să se revadă cu siguranţă a doua zi. El a plecat apoi cu inima uşoară, aproape zburând, ea a rămas cu picioarele grele şi umerii împovăraţi de noua experienţă. Niciunul nu a putut adormi în noaptea aceea. Două paturi străine şi două ferestre luminate de aceleaşi raze au fost martore tăcute atingerilor noi pe care fiecare le-a retrăit iar şi iar până la ivirea zorilor.

Dimineaţa i-a descoperit obosiţi şi fericiţi  pe amândoi. El, vesel şi volubil ar fi îmbrăţişat pe oricine-i ieşea în cale, făcându-i pe toţi să se întrebe ce s-o fi întâmplat cu el de-i aşa drăgăstos. Ea, tăcută, cu privirea plecată, ruşinată de sentimentele pe care le simţea noi, proaspete şi necunoscute, părându-i-se că toţi o priveau cu reproş mut, ca şi cum ar fi fost martorii serii ei de păcat adolescentin. Avea buzele uscate şi palide şi se ascundea de întrebări şi răspunsuri pe care nu le putea da, invocând o durere de cap inexistentă.  Toată ziua a stat cu cartea deschisă pe genunchi, ochii pierduţi printre literele ce nu-i mai puteau spune nimic şi gândul aiurea, încercând să-şi închipuie ce face el. Făcea ce făcea şi ieşea la portiţă să privească de-a lungul drumului alb, să-l vadă venind.

Seara a trecut mută, noaptea din nou albă. Dimineaţa parcă nici soarele nu mai strălucea la fel.  Două zile la rând flăcăul nu a mai trecut prin faţa portiţei şi pe Ana o frământau tot felul de gânduri negre. Ar fi vrut ca pământul să se deschidă şi s-o înghită cu tot cu dorul care-i strângea inima ca într-o menghină. Nu înţelegea tăcerea asta şi nu-şi putea dezlipi gândul de la buzele lui moi şi parfumate. Îşi dorea acel sărut aşa cum îşi doreşte însetatul picătura de apă.

Întrebări fără răspuns se învârteau în creierul ei şi o lacrimă stingheră a însoţit prima bătaie dureroasă a inimii îndrăgostite. Încerca să găsească tăria să râdă şi să-şi poată spune „la naiba! Nu a fost decât o seară!! Vor mai fi multe, sunt prea crudă să-mi bat capul!”

Se gândea la ce-ar face şi ce-ar zice mama ei într-o asemenea situaţie. Îi era necaz că nu-s împreună acum, să-i sară în braţe şi să-i plângă pe umăr iar ea să-i netezească părul uşor spunându-i că totul va fi bine. De câteva ori chiar a pus mâna pe telefon s-o sune, apoi s-a răzgândit. Ce să-i fi spus? Pentru prima dată simţea că nu-şi putea găsi cuvintele şi calea de a-şi deschide curat inima în faţa mamei. Până atunci îi fusese cea mai bună confidentă.  Nu avea prietenă mai bună ca ea şi poate că legătura asta unică se păstrase aşa strânsă pentru că erau doar ele două de când se ştia. Hmmm…. mai bine să tacă. Doar ce se întorsese la bunici, de ce să-şi facă griji acum?

Trebuie să se scuture singură de starea asta. Bunicii nu-i putea spune, ar fi certat-o că-şi face iluzii degeaba, prietene atât de bune cu care să împartă un asemenea secret- nu avea. „ Proastă eşti fetiţă! Viaţa merge înainte, nu ştii? O să te caute el de-o vrea! Lasă că nu i s-a întâmplat nimic, ce te frămânţi aşa? Suntem într-un sătuc în care dacă latră un câine aici se aude în capătul celălalt! Ai fi aflat până acum. Imposibil să nu ştie ţaţa Leana tot ce mişcă în satul ăsta şi să nu fi venit până acum să-ţi spună.”

*

În amiaza caldă a sfârşitului de vară soarele strălucea pe cerul fără nici o pată de nor şi nisipul fierbinte ardea tălpile goale. Apa albastră a râului curgea nestingherită printre picioarele goale ale copiilor ce se bălăceau râzând şi se aruncau în apă împroşcând cu stropi în toate părţile. Ana stătea aplecată deasupra cărţii, absorbită de lectură şi doar din când în când mai ridica ochii să privească la agitaţia din râu. I-ar fi plăcut să se bălăcească şi ea puţin, dar nu se amesteca niciodată cu copiii satului, îi era teamă, nu ştia să înoate.

Odată se avântase într-un loc în care apa înşelătoare era mai adâncă şi, neatentă, s-a dus la fund. A scos-o un puşti fără dinţi şi toată gaşca a râs de ea o săptămână. De atunci intra în râu doar când nu mai era nimeni prin preajmă şi nu avea cine râde de ea. Îşi muia picioarele în apa călduţă de la mal şi urca repede înapoi pe iarbă, cu teamă, de parcă dacă ar mai fi întârziat, râul însuşi s-ar fi urcat după ea şi ar fi acoperit-o cu totul cu apele sale.

Obosită, s-a lăsat pe spate, privind soarele prin frunzele fremătătoare şi lucioase de un verde crud ale plopilor de pe marginea râului. Anii copilăriei îi treceau rând pe rând prin faţă: prima zi de şcoală cu emoţiile ei, prima literă greşită, foaia ruptă, lacrimile ce-au pătat şi pierdut şi a doua foaie cu buclucaşa literă… Mai e puţin şi începe şcoala. Un nou început, de data aceasta la liceu. Colegi noi, profesori noi, mai exigenţi, probabil, clase necunoscute, materii despre care nu ştia nimic şi dintrodată, cu bătaie speriată de aripă, inima îşi aduse aminte de o seară magică şi un sărut pe care-l mai purta încă pe buzele arse. Cum va decurge viaţa ei de acum când ochii minţii nu mai putea privi inocent drept în faţă? De ce-o fi tăcând de atâta timp? Oare, făcuse ea ceva care să-l fi supărat?

Stropi reci de apă împroşcaţi pe pielea fierbinte au trezit-o brusc din visare.

  • Ce faci, frumoasă visătoare, pe unde-ţi umblă gândul?
  • Heeei, Tu!!! Răule! Mă gândeam cum să fac să-ţi trag nişte palme pentru o tăcere prea mare. Până acum nu te-a interesat ce fac?

În faţa ei Vali râdea cu amândoi ochii sclipind.

  • M-am gândit c-ar fi păcat să te las să te ardă soarele până arăţi ca un rac fiert. Am venit să-ţi ţin companie. Cum să nu mă intereseze?
  • De unde ştiai unde sunt?
  • Păi… am trecut întâi pe acasă, normal. Mi-a zis daica Mărioara că pe aici îţi faci veacul. După aceea am luat malul la scrutat. Nu aveai cum să fii prea departe.
  • Ce s-a întâmplat de nu ai mai dat nici un semn până azi? Altfel ne fusese vorba… Tu nu ştii să te ţii de cuvânt?
  • Te rog să mă ierţi, a fost ceva neprevăzut. Dimineaţă am primit un telefon de la profesorul meu de fizică şi a trebuit să plec urgent. Am dat o testare pentru facultate. Dacă nu mă duceam acum, nu mai puteam da până în octombrie şi pierdeam prea mult timp. Te-aş fi sunat să-ţi spun, dar nu am avut cum! Nu mi-ai dat un număr de telefon!
  • .. nu am crezut că e cazul, nici tu nu ai zis nimic… În fine, te iert, dar să nu se mai repete. Habar nu ai câte procese de conştiinţă mi-am făcut!
  • Dar de ce? Nu sunt decât un băiat oarecare, nu merit atâta atenţie!
  • Uşor de zis. Hai s-o lăsăm aşa. Cum a fost la testare?
  • Ce să-ţi spun? A fost bine… adică omul mă primeşte la pregătire. Îmi e de mare ajutor. Îmi pare rău că te-am supărat chiar aşa de la început. Sincer, mi-era teamă că nici nu o să vrei să mai vorbeşti cu mine.
  • Nici nu aveam de gând, dar ţi-ai cerut scuze!
  • Îmi dai voie să mă aşez lângă tine?
  • Da, dar nu prea aproape, că nu vreau să ne vadă cineva şi apoi să ne povestească în sat.
  • Hei! Nu facem nimic rău, de ce te stresezi!?
  • Facem-nu facem, am decis să o luăm un pic mai uşor. Dacă mă trezesc din nou că dispari?
  • Biinee, văd că nu mă ierţi. Regret că s-a întâmplat aşa.

Posomorât, s-a aşezat pe iarbă, lângă cearsaful Anei şi a început să arunce cu bulgări de pământ în apă. Acum tăceau, din nou, amândoi. Se auzeau doar broaştele într-un concert de zile mari şi în depărtare copiii aflaţi la scăldat ce săreau ţipând în apă. Cu cartea deschisă în faţă, fata îl privea printre gene, prefăcându-se că citeşte. Pe chipul lui frumos se juca o rază de soare şi buzele-i erau ademenitor de roşii.

  • Hai în apă!
  • Nu merg. Nu ştiu să înot.
  • Hai măi, mă păcăleşti! Cum să nu ştii, doar toată ziua eşti pe malul apei!
  • Nu am putut învăţa niciodată. Du-te tu, rămân să citesc.
  • Te învăţ eu, hai!
  • Nu înţelegi că mi-e frică? Nu intru în apă, lasă-mă-n pace!
  • Hai, Ana! Te porţi copilăreşte! Cum să nu înveţi să înoţi? Dacă vine o inundaţie mare ce faci?
  • Mă înec. E simplu.
  • Taci, măi, nu vorbi prostii. Uite, intru eu şi ai să vezi că nu păţesc nimic. După aceea te iau şi pe tine.

Băiatul s-a aruncat în apă împrăştiind stropi cristalini în jur, până pe prosopul ei. Ea s-a scuturat uşor şi l-a privit serioasă.

  • Orice-ai face, nu mă convingi să intru în apă! Mi-e teamă, nu înţelegi?
  • Hai măi! Uite, stau în picioare, vezi? Abia-mi ajunge până la brâu!
  • Nu mă interesează! Eu mă înec şi-n lighean.
  • Nu se poate! Trebuie să te învăţ. Nu există oameni care să nu poată înota, Ana. E doar mintea ta.
  • Da, ştiu. Eu nu pot trece de un prag.
  • Ce prag? Nu există praguri decât dacă noi le punem acolo. Lucrurile sunt mult mai simple fără. Uite, dă-mi mâna şi te ţin eu.
  • Tu chiar nu înţelegi? Nu pot şi gata!Lasă-mă-n pace!
  • Hei, dar de ce te superi?

Vali ieşise din apă şi o privea contrariat. Pe trupul lui ud apa lucea şi din păr i se scurgeau stropi mari pe ochi, pe faţă. Nu i-a şters, doar clipea din când în când şi scutura din cap, stropind-o şi făcând-o să se înfioare când stropii reci se prelingeau uşor pe pielea fierbinte.

  • Ce s-a întâmplat?
  • Nimic, doar nu pot şi tu nu vrei să înţelegi!
  • De ce nu poţi? Cum să înţeleg când te comporţi ilogic? Nu ţi-am făcut nici un rău, doar vreau să te învăţ ceva ce-o să-ţi folosească!
  • Nu mă interesează, Înţelege odată!

Ana s-a întors să plece, mâna lui a oprit-o brusc, strângându-i încheietura ca-ntr-o menghină. Încerca să se smulgă fără să reuşească, încheietura o durea şi ochii îi ardeau de lacrimi, de nervi şi neputinţă. S-a întors să-l lovească şi el i-a prins cu uşurinţă şi cealaltă mână. Stăteau acum faţă în faţă, periculos de aproape, ea privindu-l furioasă cu luciri de oţel în ochi, el afundându-şi ochii de păcat până în fundul sufletului ei. S-a aplecat deodată brusc şi a sărutat-o sălbatic pe buze. Mâinile au slăbit strânsoarea şi au eliberat încheieturile prizoniere. Doi pumni mici s-au abătut cu furie în pieptul lui, dar mâinile băiatului îi strângeau deja mijlocul, lipind-o mai tare de el. Surprinsă şi imobilizată, Ana s-a abandonat buzelor fierbinţi ce-i sorbeau flămânde şi ultimele resurse de împotrivire. Se simţea ciudat strâns lipită de corpul lui ud cu muşchi tineri, tari, ce se încordau nervos sub piele. Inima îi bătea nebuneşte, sângele i-a urcat rapid până în  urechi şi s-a speriat de propiile-i simţuri. Era ceva de neînţeles în sângele ce-i înnebunise şi încerca să iasă din închisoarea propriului trup  să se amestece cu sângele tânăr al băiatului ce-o strângea cu putere în braţe. S-a smuls dintr-o dată speriată. El s-a întors cu spatele, cu ochii în pământ şi a sărit din nou în apă, tulburat.  Ea s-a aşezat uşurel înapoi pe prosop. Ar fi plecat, dar nu putea, îi tremurau genunchii. Încerca să-i liniştească strângându-i la bărbie cu mâinile amândouă. Capul îi vâjâia şi nimic din ce se întâmpla în jur nu mai ajungea până la ea, ca şi cum un vârtej o ridicase deasupra tuturor şi ă lăsase aşa, suspendată undeva între cer şi pământ.

  • Iartă-mă, te rog.

Vali se întorsese răcorit şi spăşit şi încerca să-şi dea seama acum dacă ea e bine.

  • Nu ştiu ce m-a apucat, iartă-mă. Promit să nu mai fac. Sunt un dobitoc!

Fata tăcea în continuare cu ochii în pământ, strângându-şi inconştientă genunchii. Nu ştia de ce îi venea să plângă. Un râu de lacrimi se zbătea dincolo de digul pleoapelor şi-şi cerea dreptul de-a uda pământul. Ochii o ardeau şi bărbia se zbătea încercând să le ţină în frâu.

Alături, Vali se îmbrăcase deja şi se aşezase alături, pe iarbă. Tăcerea se aşternuse cu totul între ei şi-i făcea pe amândoi să se simtă stingheri. Nu ştiau ce se rupsese şi cum să înnoade firul siguranţei distrus aşa, pe neaşteptate. Amândoi erau uimiţi şi speriaţi.

  • Ana, uită-te la mine, te rog. Vrei să plec?
  • Fata doar a scuturat din cap. Nu, nu voia să-l lase să plece, se temea să rămână singură cu ea. Au tăcut un timp,  încercând să-şi înţeleagă simţurile noi. Într-un târziu ea a rupt tăcerea, dregându-şi glasul.poveste-de-dragoste

2 comentarii

Din categoria jurnal

Tinereţe (2)

Vali îşi urma drumul cu capul sus, umerii drepţi şi privirea înainte, dar gândul îi rămâsese agăţat de privirea verde a fetei cu obraji înfloraţi ca macul, de rămâsese cu cartea deschisă sub nuc. Câţi ani să fi avut fata asta? Cel mult cincisprezece, deşi la cât era de firavă ca o trestie subţire, nu puteai să-i dai mai mult de treisprezece. Corpul ei încă adormit sub pielea de satin perfect întinsă pe oasele lungi, abia căpăta rotunjimi feminine. Sânii mai mult se ghiceau sub bluză, nu împingeau obraznici aerul cu sfârcurile, aşa cum făceau la alte fete un pic mai dezvoltate ca ea. Şoldurile lungi păstrau mai degrabă nervozitatea copilăriei, decât lenea păcatului viitor, palmele cu degete subţiri tremurau şi transpirau la orice atingere, semn că încă nu erau obişnuite cu mângâiatul. Sprâncenele negre şi lungi se îmbinau deasupra ochilor mari, umbriţi de gene dese, negru arcuite direct de mama natură. În apele lor nisipul fierbinte al luncii se îmbina cu albastrul cerului şi verdele-gri al apei Jieţului, nelăsând nici o umbră ascunsă în spatele privirii drepte. Doar genele se aplecau ruşinate şi-i acopereau atunci când ochi indiscreţi poposeau prea mult să se adape în izvorul lor.

 „Frumoasă fată! A cui o fi? N-ar strica s-o cunosc mai bine!”  îşi zise în gând şi începând cu seara aceea, paşii lui începură să se rătăcească zilnic pe aceeaşi uliţă prăfuită unde vecinele puneau ţara la cale sub nuc. Nu mai trecea cu fruntea sus, salutând doar din vârful buzelor, începuse să se oprească şi să întrebe zâmbind de tot felul de nimicuri, doar ca să mai poposească câteva secunde în plus cu ochii pe gropiţele ce-i furaseră somnul. Mustăcind, femeile îi răspundeau cu generozitate şi-l mai reţineau şi ele, aruncând priviri furişe, cu subînţeles spre fata ce roşea până în vârful urechilor şi nu putea ridica ochi din pământ decât când îl simţea plecând. Degeaba încerca el să-i prindă privirea, ea nu îndrăznea s-o ridice.

Ana  nu zicea nimic, dar începuse să fie un pic mai atentă la înfăţişarea ei, să se îmbrace mai îngrijit, să-şi prindă câte o floare în păr. Cochetării mărunte de fetiţă naivă căreia îi bate inima mai tare pentru prima dată. Zi după zi povestea se repeta şi drumurile lui de seară, pe uliţa cu fată frumoasă deveniseră o obişnuinţă. Îi intrase în sânge şi de multe ori nici nu mai poposea în sat, se întorcea în scurt timp acasă, doar s-o mai poată prinde la poartă pe fata ce-i stăpânea visurile.

*

Un timp n-a mai văzut-o. O săptămână întreagă a trecut la ora obişnuită şi ea nu era între bătrâne. Inima i-a tresărit speriată când a văzut că trece deja a doua seară şi ea nu mai apare. Ce-o fi păţit? Cum să afle unde a plecat? Noroc cu ţaţa Leana care, simţindu-i întrebarea mută nu a mai avut răbdare s-o audă rostită, i-a spus direct „Anuţa noastră a plecat o săptămână la mă-sa, la oraş. Se întoarce abia sâmbătă!”

Până sâmbătă era o veşnicie! A început să-şi piardă timpul mai mult pe acasă, pretextând cî învaţă, în realitate stând cu ochii în tavan şi visând. Drumurile de seară s-au rărit. Nimic din ceea ceîn făcea plăcere înainte nu i se mai părea atrăgător. Atunci s-a hotărât el să meargă mai departe şi într-o seară s-a oprit la poarta bătrânilor.

  • Săru’mâna nea Costică!
  • Să trăieşti, taică! Ce vânt te aduce pe la noi, copile? Ai nevoie de ceva?
  • Nu am nevoie decât de o vorbă bună! Aş vrea să-mi dai voie s-o scot pe Ana într-o seară în sat, la film. Am văzut că stă la ale’ matale şi m-am gândit că are şi ea nevoie să iasă, să cunoască tinerii.
  • De, taică, eu ştiu?! M-ai pus în încurcătură! Ea stă la noi decât în vacanţă, nu vreau să-i iasă vorbe şi să zică mă-sa pe urmă că nu am avut grijă de ea!
  • Hai, nea Costică, matale mă ştii de o viaţă, aici am crescut! O să am grijă de ea ca de ochii mei! Nimic nu o să i se întâmple, o să vezi! Promit! Mergem la film şi de acolo o aduc direct acasă.
  • Bine, ce să mai zic… dacă îmi promiţi tu, îi dau voie. Dar să ai grijă, taicule, că eu sunt om bătrân, e păcat să mă faci de râs în sat. Sâmbătă se întoarce, dacă vrei, vino duminică şi vorbeşte cu ea, vezi dacă vrea să iasă cu tine.

Până duminică zilele s-au târât ca şerpii pe nisipul fierbinte. Aproape nu-şi găsea locul şi liniştea. Număra secundele. Cum reuşise o zgâtie de fată pe jumătate copil să-l prindă atât de tare? Tocmai pe el, care era atât de mândru de răceala cu care privea fiecare fată ce-l admira!

  • Ce i-o fi venit şi băiatului ăstuia acum, Mărioară? Anuţa noastră e abia cum copil, el nu vede?
  • Vede el mai bine ca tine, Costică! iar Anuţa nu mai e copil, e domnişoară deja. Nu te uita că umblă tot desculţă pe uliţă şi că vine după tine pe câmp ca odinioară. Poate că nici ea nu-şi dă seama, dar a crescut, omule. Fata noastră mai are un pic şi zboară.
  • Zboară pe dracu’! Vorbeşti şi tu…. de parcă eu nu o văd, trebuie să-mi spui tu!

Se necăjea bătrânul. Ar fi vrut s-o ţină pe lângă el, ca odinioară când o purta de mânuţă peste tot. Timpul a trecut, copila a crescut, el s-a cocoşat. Mâine-poimâine o să le mai deschidă poarta doar la Paşti şi la Crăciun. O să piardă până şi vacanţele astea în care se trezeşte dimineaţa cu râsul ei zglobiu în urechi. Mai e un pic şi vor rămâne singuri, doi bătrâni greoi şi acri, să-şi tragă de bătrâneţe şi să-şi numere zilele de la răsărit la asfinţit, una câte una.

  • Am îmbătrânit, Mărioară!Când a trecut timpul?
  • De, Costică! Trece, săracul, dăar n-o să ne aştepte pe noi!?

În căsuţa mică, ascunsă după bolta joasă de viţă de vie, doi bătrâni stau faţă în faţă şi privesc unul la celălalt de parcă acum se văd după o lungă absenţă.

Bunicul, slab şi cocoşat, cu faţa lui mică şi ridată împărţită în două de un nas drept, cu personalitate, îşi pipăia degetele noduroase şi-şi trecea din când în când limba peste buzele ce i se uscaseră parcă dintr-odată.

În baţa lui, bunica, cu părul alb prins sub o basma cu flori mărunte legată sub bărbie, frământa în mânăm, fără să-şi dea seama, o bucată de pâine pe care atât o purtase dintr-o mână în cealaltă încât ajunsese din nou cocă, întorcându-se la origini. Privea pierdută la coocoloşul de cocă pe care-l tot frământa între degete şi obrajul ei rotund, alb, cu riduri fine ca o reţea de mătase ţesută de un păianjen, abia reuşea să-i ascundă neliniştea.

*

Duminică dimineaţa abia au apucat să-şi pună casa la punct că tânărul era deja la poartă.

  • Anuţă, ia vezi taicule, că pe tine te caută! Ieşi până la poartă!
  • Pe mine??

Cine s-o caute? Abia dacă cunoştea câteva fete de pe uliţă şi niciuna din ele nu venea pe la ea duminică dimineaţa, aveau treabă acasă! Când a dat cu ochii de chipeşul tânăr ce-i făcuse stomacul să tresară, a început să tremure. Ce vrea de la ea? Ar fi fugit, dar cum să fugă când genunchii n-o mai ascultau? Mâinile îi tremurau şi căuta cu disperare un punct de sprijin, să nu se prăbuşească.

Nu a deschis portiţa, s-a rezemat aşa, într-o doară, de ea şi a ridicat pentru prima dată ochii să privească de aproape faţa noului venit.

  • Sărut mâna, Ană! Am venit să te rog să ieşi cu mine în sat deseară. Mergem la film? Nu doar noi doi, suntem mai mulţi prieteni şi mi-ar plăcea să te prezint lor.
  • Dar eu… nu am ieşit deloc, ce-o să zică taicu’?
  • E de acord, am vorbit eu cu el. Doar tu să vrei. Vino, te rog…

Peste portiţa scundă şi veche băiatul a întins mâna şi a atins în treacăt părul Anei. Un fior a străbătut-o din cap până în tălpi.

  • Vino, te rog… te aduc eu înapoi acasă, nu-ţi face griji!
  • … Bbine, vin…

Într-o clipă ochii flăcăului s-au luminat. Îi venea să zboare, atât de uşor se simţea.

Dincolo de poartă, pe umerii firavi ai fetei parcă picase din cer o mare greutate care ameninţa s-o sufoce şi aproape că-i frânsese genunchii. El a plecat fredonând încet către casă, ea a rămas pe loc cu privirea pierdută, fără să se poată mişca. Părea că o forţă uriaşă o ţintuise acolo şi nu voia s-o mai lase să se desprindă de parii înnegriţi de vreme ai portiţei. Deasupra capului ei, sub bolta joasă clădită pe trunchiuri tinere de salcâm,  strugurii îşi făceau cu ochiul din boabele împestriţate ce-şi adunau dulceaţa. Se apropia cu paşi timizi, toamna.

*

Timpul parcă se oprise în loc pentru Anuţa. Rămâsese ţintuită în poartă şi nu se putea gândi decât la acel „sărut mâna” pe care nu-l înţelegea. Îşi privea cu uimire mâinile firave şi îşi imagina buzele lui calde lipite de piele. Fiori fierbinţi o treceau pe şira spinării. Îşi mângâie pe rând palmele şi se întoarse uşor către casă. O aştepta maica cu un vraf de preşuri de scuturat.

  • Ce faci, Ană muică, adormişi? E gata prânzul şi tu nu mai termini de scuturat. Când vrei să termini, deseară? Ce-a vrut băiatul ăla?
  • …. M-a zis „sărut mâna”….
  • Ce-ţi zisee?? Olele, muică, ciudaţi mai sunteţi şi voi, copiii din ziua de azi! A vrut să fie politicos, de-aia! „Copil prostuţ, parcă n-a trăit şi ea în lume. Ce-or învăţa la oraşul ăla al lor, de e aşa pierdută? Să vezi ce-o să mă iau de fie-mea! Nu e în stare să pregătească fata asta pentru viaţă şi cine ştie ce-o aşteaptă!” Eu te-ntrebai ce-a vrut de la tine!
  • Să ies cu el în sat deseară. Cică ies mai mulţi copii şi taicu a zis ca e de acord.

Cuvintele îi veneau nechemate pe limbă şi era obligată să le rostească, su nu cumva să o sufoce. Avea senzaţia că dacă nu le spune, bunica va găsi un pretext oarecare să o împiedice să iasă cu acest băiat frumos la prima ei întâlnire de fată mare.

  • Bine, mai vedem. Termină-ţi treaba şi lasă visatul că nu e timp să stai cu capul în nori!

Încet-încet, fata a reuşit să-şi revină şi să se ocupe de treburile obişnuite. Din când în când se mai oprea şi-şi privea uimită mâinile. Îi spusese „sărut-mâna”.

*

Vremea trece ca vântul când inima îţi bate mai repede  şi nu înţelegi ce se întâmplă cu tine. Flăcăul se învârtea nerăbdător de la uşă până la poartă, aşteptând să se facă ora şase să poată ajunge la poarta ei. Ar pleca să aştepte pe băncuţă acolo, în faţa portiţei, dar e uliţa plină de femei şi nu vrea să dea motiv de bârfă. De o jumătate de oră timpul parcă se târa cu viteza melcului. S-a uitat la ceas de două ori pe minut. Era ridicol cu nerăbdarea lui agitată şi de după perdea, din casă, maică-sa îl privea uşor amuzată. Ce-o fi aşteptând băiatul ăsta şi nu mai primeşte? Parcă i-a pus cineva foc la tălpi.

  • Vali, ce faci, mamă? Mai ai un pic şi scoţi fum din tălpile pantofilor. Mai stai locului o ţâră, că toceşti frumuseţe de pantofi de pomană! Cine te-a aprins aşa?

Băiatul tresare ca trezit din vis.

  • Plec în sat, mamă. Nu mă aştepta, nu ştiu când mă întorc.
  • .. mergi sănătos! „Trebuie să aflu ce-i cu băiatul ăsta. De câteva zile parcă nu mai e el.”

*

Gătită în rochia ei de mătase cu bucheţele de nu mă uita pe cloşul amplu al fustei, cu cordonul strâns în talie cu o fundă lungă la spate, cu săndăluţe albe în picioare, Ana aşteaptă cuminte, cu mâinile în poală. Părul îi stă şi el liniştit, strâns la spate într-o coadă simplă. Se străduise să se aranjeze şi reuşise să arate a domnişoară cochetă, demnă de băiatul cu care avea să iasă prima dată în lume. Genunchii îi tremurau încă şi se străduia să-şi ţină în frâu inima, care-i bătea nebuneşte cu ciocanele în urechi.  Nu-i venea nici să respire, să nu cumva să se audă bătăile inimii până la poartă.

  • Ai grijă, maică, cum te porţi! Să nu râzi ca proasta-n târg, să nu vorbeşti tare, să dai bună seara oamenilor pe care-i întâlneşti. Să nu-l laşi pe băiatul ăsta să te strângă în braţe, că e ruşine, muică şi o să zică lumea că nu ai minte nici cât un pui de găină. Să nu mă faci de râs, că eu sunt muiere bătrână şi nu am intrat niciodată în gura lumii, auzi?
  • Taci fa, Mărioară, lasă fata în pace! Atât te pusăşi cu gura pe ea, că nu se mai dezlipeşte de pe scaun. Nu ştii că e cuminte? Las-o să poată şi ea respira un pic. Du-te, taicule şi fii aşa cum ştii tu că te-am învăţat şi o să fie bine. Şi vorbeşte frumos cu băiatul, să nu te creadă vreo sălbatică.

Auzea sfaturile  şi tremura mai tare. Cu atâţia „să nu” nu-i mai venea să plece. Dacă o să greşească ceva?

*

Când a văzut-o ieşind de portiţă, păşind cuminte cu ochii plecaţi, Vali a simţit că toată fiinţa i se umple de o bucurie cum nu mai simţise până atunci. A luat-o delicat de mână şi a pornit pe uliţă cu fruntea sus, privind mândru la oamenii strânşi pe la porţi, de parcă trăsese lozul câştigător. Ea încerca să-şi potrivească pasul cu al lui, privind doar în jos, îmbujorată şi emoţionată. Şoptea uşor când dădea bineţe şi-şi simţea mâna rece ca o turturică speriată în palma lui mare. Când au trecut de uliţa ei, băiatul s-a oprit, i-a luat bărbia în mână uşurel şi i-a ridicat faţa cât s-o oblige să-l privească în ochi.

  • Ai ochi minunaţi, ştii? E păcat să-i ascunzi privind în pământ. Nu muşc, vreau doar să te cunosc mai bine. Ce zici, facem o înţelegere? Eu îţi spun cine sunt şi ce fac, tu îmi spui despre tine şi poate chiar o să-ţi placă să mai ieşi cu mine. Eşti de acord?
  • Da, sunt. –a şoptit ea şi a plecat ochii.
  • Bine, dar nu te mai uita în jos, te rog. Promit să nu te las să cazi dacă te împiedici de vreo piatră. Sunt aici, te sprijin eu, ai încredere!

Ana a râs cristalin şi gheaţa dintre ei s-a spart.

  • O luăm de la început. Sărut mâna, domnişoară! Eu sunt Vali.
  • Ana, încântată.
  • Eşti o fată frumoasă, Ana! Vrei să fii iubita mea?

Fata a înghiţit în sec şi a plecat imediat privirea. Îşi simţea gâtul uscat şi nu putea articula nici un cuvânt.

  • Te-ai supărat? Ana, te rog, uită-te la mine şi ascultă-mă puţin! De când te-am văzut toată viaţa mi s-a dat peste cap. Nu mai dorm, nu mai mănânc, nu mai pot învăţa şi nu am mai ieşit în sat de cânt ai plecat la oraş. Nici eu nu înţeleg ce e cu mine. Nu te oblig să spui „da” dacă nu vrei, dar să ştii că nu glumesc şi nu râd deloc de tine. Chiar mi-ar plăcea să mă accepţi.

Ochii lui negri o priveau direct, iar ea simţea că se topeşte încet şi se prelinge pe nisip ca apa Jieţului.

  • ..
  • „Da”… înseamnă „da, vreau să fiu iubita ta”, sau „da, aud”?
  • Da, vreau.

Bucuros, băiatul s-a aplecat, i-a sărutat mâna şi a păstrat-o în palma lui caldă.

  • M-ai făcut fericit în seara asta, să ştii.

Au mers apoi aiurea pe uliţe din ce în ce mai pustii şi au vorbit despre o mie de nimicuri ce le-au venit în minte. Nu au simţit când soarele a apus de tot, nu şi-au dat seama că filmul începuse demult şi ei nici măcar nu s-au apropiat de cinematograf. Şi-au găsit pasiuni comune, locuri preferate, cărţi cu personaje de poveste ce-i apropiau. El era dezinvolt şi vesel, ea-şi pierduse tremurul din genunchi şi bătăile inimii i se potoliseră.

*

Se simţea bine lângă băiatul acesta vesel şi deschis, de parcă l-ar fi cunoscut de o viaţă. Au râs, au glumit, au povestit anecdote copilăreşti şi nici nu şi-au dat seama că deasupra lor cerul s-a spuzit de stele şi luna plină li s-a înălţat deasupra capetelor punându-le aură cu lumina ei rece şi făcându-le ochii să strălucească. S-a făcut răcoare şi fata s-a înfiorat. Vali şi-a trecut mâna peste umerii ei şi a strâns-o uşurel, lipind-o de corpul lui cald. Mergeau acum tăcuţi, coapsă lângă coapsă, păşind îmbrăţişaţi unul lângă celălalt.

  • Ţi-e frig?
  • Doar m-am înfiorat un pic.
  • Dacă vrei, te duc acasă. Trebuia să-mi dau seama că se va răcori. Data viitoare o să iau o haină.
  • Şşşşt, făcu ea şi-i acoperi gura cu degetele. Mai stăm, nu-mi e aşa frig, a fost doar un fior.

El a privit-o intens şi şi-a lipit buzele de degetele ei. Apoi a tras-o mai aproape şi şi-a trecut mâna peste umerii ei firavi.

  • Vino încoace să te iau în braţe. Te vei încălzi!

Au pornit mai departe tăcuţi şi îmbrăţişaţi sub lumina palidă a lunii.

  • Uite ce stea tremurătoare!
  • Ştii, Ana? Aşa se nasc stelele, tremurând. Hai s-o adoptăm, vrei? Să fie steaua noastră!
  • Daaaa! Ar fi frumos!
  • Să-i dăm şi un nume… S-o cheme Ana, ca pe tine!
  • Nu, s-o cheme ca pe noi.
  • Cum, Ana-Vali?
  • Valiana. E un nume frumos, cu personalitate.
  • Dacă spui tu… aşa să fie! Va fi steaua augustului nostru.

Ochii le colindau acum printre stele. S-au mutat de pe o constelaţie pe alta, şi-au agăţat privirea de luceafăr şi s-au lăsat legănaţi de vise în lumina crudă a lunii.

  • Uite o stea căzătoare! Închide ochii şi pune-ţi repede o dorinţă!

Ana a închis ochii şi şi-a dorit ca aceste clipe minunate să nu se mai sfârşească. Privind-o cum se oferea lunii cu toată fiinţa, băiatul s-a aplecat uşor şi a sărutat-o cald pe gură. Trezită brusc inima fetei a zburat rătăcică şi ea s-a tras speriată, deschizând larg ochii. Mâna lui o ţinea aproape şi privirea i se pierdea cu nesaţ în ochii ei.

  • Să ţi se îndeplinească dorinţa!

Vocea îi suna guturală, mai mult o şoaptă abia spărgând tăcerea din jur.

O şuviţă rebelă s-a desprins din părul ei şi el a îndepărtat-o uşor, mângâindu-i faţa. Senzaţii noi, neştiute şi nebănuite o străbăteau prin tot corpul, sângele i-a năvălit grămadă în obraji, picioarele au început să tremure periculos, mâinile i-au îngheţat din nou, instantaneu şi gâtul uscat îi paralizase corzile vocale. Buzele lui s-au apropiat uşor, mâna ce-i încolăcea acum mijlocul a strâns-o tare la piept şi ea s-a abandonat  sărutului. Delicat, fără grabă, buzele lui moi i-au explorat pe rând ochii, obrajii fierbinţi, gâtul şi s-au oprit pe gură, sorbind cu nesat toate noile trăiri pe care le trezea în fiinţa firavă şi fragedă ce i se încredinţa.

Drumul spre casă, poleit de astrul nopţii ce-i privea străin şi rece, se aşternea argintat la picioarele lor. Păşeau încet, unul lângă celălalt, plutind pe aripi noi, dorindu-şi să nu se termine noaptea. Din când în când, el se apleca şi se adăpa scurt din gura ei generoasă. Magia ce-i învăluia le pătrundea în suflete, făcându-le inimile să bată la unison.

(Va urma)

5 comentarii

Din categoria Uncategorized