Arhive pe etichete: durere

Rugăciune

Doamne,
Tu, cel care poţi tot,
ia şi din inima mea
amintirea,
şi visul
şi durerea,
nu mă lăsa să mă topesc
tânjind mereu
după o mângâiere
ce niciodată n-a fost a mea.

N-am cum să te ajut
copilă,
tu ai ales să iubeşti
omul, nu Dumnezeul.

Doamne,
Tu, cel ce ştii tot,
ia cu puterea Ta
rana aceasta vie
adusă în vis de ochi de păcat
ce ard
până la lacrimă.
Ia Tu
mintea aceasta
bolnavă de neodihnă
şi dă-mi liniştea somnului
ce-ajută paşii
să calce-apăsat
pe drumul cel alb
ce merge-nainte,
niciodată înapoi.

Nu pot, copila mea!
Tu ai ales să vrei,
să ştii,
să poţi iubi
şi-ai arvunit pe rând
şi inimă şi gând.

Doamne,
Tu, cel ce m-ai lăsat
să merg
pe drumul meu plin
de spini ascuţiţi
de gând,
de dor,
de iubire
şi păcat,
ia inima aceasta bucăţi
şi-mparte-o echitabil
la câini.
Lasă-mi mie
nesomnul nopţilor
de gheaţă
în care ceaţa ce mă-nvăluie
nu mai doare.
scan10020gv8

Reclame

13 comentarii

Din categoria Frânturi de gând- poezie

Tăcere

Ce-ar mai putea fi spus
acum
când puntea dintre noi
s-a rupt şi a căzut
cu zgomot surd
peste mormintele
uitate
ale visărilor
de ieri?
Noi am rămas înstrăinaţi,
eu pe un prag,
tu pe alt prag
şi-o lume-ntreagă
între noi
cu vise şi iluzii noi.

Ce vis ar mai putea
zbura
fără de piedică
la tine,
când astăzi doar regrete
ning
şi numai moartea
mai aşteaptă în
colţul stâncii sângerii
unde s-a sinucis iubirea
ce-odinioară
ne-a unit?

Şi cui i-aş mai putea
zâmbi
când ochii tăi
nu mă mai văd
de când hultani cu
negre aripi
au fâlfâit îndoliat
deasupra inimilor
calde
ce-au îngheţat
cu un oftat?

Azi doar tăcerea
ne şopteşte
şi ziduri grele
se aştern
ca un gheţar
fără de viaţă
peste-amintirile
ce dor.

Ce-ar mai putea fi spus
acum
când puntea dintre noi
s-a rupt
şi-mbrăţişările
de ieri
au dispărut în hău,
tăcut
iar tu şi eu
nu suntem doi?

5 comentarii

decembrie 25, 2015 · 6:22 pm

Poveste casnică despre unii doctori şi preoţi

Mă trezesc acum câţiva ani cu un telefon de la tata. Trebuie să vă spun că atunci când sună tata e eveniment. Dacă vreţi să vă faceţi o idee, luaţi în calcul că nu m-a sunat nici la moartea bunicilor mei, de nu am putut să-i însoţesc pe ultimul drum. Ei, atunci când a sunat telefonul a fost o surpriză atât de mare că m-am gândit ceva dacă să răspund sau nu. I-am ratat apelul şi l-am sunat înapoi. Era întradevăr de rău. De foarte rău. Mă chema acasă ca s-o mai prind pe mama în viaţă. Vă daţi seama că o veste ca asta te cam zdruncină, după ce, de câte ori ai sunat ţi s-a spus că e totul bine.

Tot anul acela o plimbase de acasă la spital, de la spital acasă, până când nu a mai fost în stare să se ridice din pat. La spital primise un diagnostic necruţător: ciroză şi doctorul, după ce a experimentat pe ea toate medicamentele despre care citise în tratarea acestei cumplite boli, şi-a declinat competenţa şi i-a zis tatei s-o ia acasă, nu nu mai are şanse să supravieţuiască. Îi dăduse cel mult o lună, dar era sigur că nu rezistă mai mult de două săptămâni (probabil se săturase şi de miei, iezi, curcani şi alte bunătăţi pe care le tot cerea amărâtului meu de tată care se încăpăţânase să ne demonstreze că se descurcă singur).

Mi-am luat liber şi am alergat acasă într-un suflet. Din mama mea mai era o mână de om numai piele şi oase, cu o burtă mare, plină de lichid. Ochii ei albaştri şi mari erau afundaţi în orbite şi oasele craniului împungeau perna prin pielea străvezie. Mi s-a rupt sufletul s-o văd cum se chinuie să respire, să supravieţuiască. Nu putea să-şi ridice capul nici să bea apă şi nu mai era în stare nici să vorbească. Avea lungi perioade în care nici măcar nu era conştientă şi ne simţeam neputincioşi privind-o. Ne-am revoltat, normal, fiecare în felul nostru. Eu plângând, frate-meu certându-se cu tata şi înjurând. El se presupune că el era cel mai tare şi încerca să mă încurajeze pe mine, dar nu-şi ştia gestiona sentimentele.

Te simţi dezrădăcinat şi al nimănui în astfel de momente, simţi că lumea ta se prăbuşeşte. Tu te clatini şi încerci să te agăţi de orice ca să poţi rămâne în picioare. Am început s-o păzim pe rând. Eu, cumnată-mea, tata, o fină… Frate-meu nici nu îndrăznea să calce peste pragul încăperii în care zăcea.Eu ieşeam, mă duceam în fundul grădinii, mai trăgeam o porţie de plâns, urlam, îmi ştergeam lacrimile şi mă întorceam s-o iau de la capăt. Mă rugam la căpătâiul ei, o simţeam cum se roagă cu mine, cum se liniştea şi se agăţa de viaţă cu toate puterile şi asta mă termina.

Într-o după amiază, când i-a fost cel mai rău, l-am luat pe frate-meu şi ne-am dus după preot. A fost o surpriză să văd că nu mă respinge, el, care nu este deloc credincios. Ne-am urcat în maşină hotărâţi să-l aducem cu noi s-o împărtăşească. Cred că şi mama aştepta cu nerăbdare, deşi ea nu a călcat pragul bisericii decât la nunţi, botezuri şi înmormântări. O simţeam. Preotul cel bătrân şi veşnic abţiguit de care  nu mai era. În locul lui venise un preot tânăr ce transformase casa parohială şi curtea bisericii într-un rai cu flori. Preoteasa ne-a întâmpinat zâmbitoare, de parcă ne-ar fi cunoscut de o viaţă şi ne-a promis că-l va trimite cu siguranţă pe părinte după ce ajunge acasă. Era plecat cu treabă în alt sat. Ne-am întors mai trişti de cum am plecat şi nici n-am îndrăznit să intru să-i spun mamei că preotul n-a venit cu noi.

Timpul trecea, începea să se înnopteze şi popa nu mai ajungea. Îmi pierdusem speranţa că ar mai apărea la timp. L-aş fi rugat pe frate-meu să mai mergem o dată până la biserică, dar el deja începuse să înjure. Mi-am dat seama că în durerea noastră nici măcar nu-i spusesem preotesei cine suntem! Mă gândeam „ Ce fraieri suntem! Unde să vină omul, când noi nici nu i-am spus? De unde să ne cunoască el pe noi?” Şi totuşi, atunci când deja îmi murea şi utima speranţă, la poartă a oprit o maşină şi din ea a coborât preotul.

A intrat sobru pe poartă, a salutat blând şi a cerut să-l ducem la mama. Tata se învârtea ca un lup în cuşcă, că ar fi vrut să fie de faţă, să vadă el acolo, să audă, să supervizeze ce face preotul ăla prea tânăr în care nici măcar nu putea avea încredere din moment ce era mai mic şi decât copiii lui. Preotul l-a dat afară şi a închis uşa în urma lui. A stat acolo, lângă mama, au vorbit, a spovedit-o (şi credeţi-mă, a avut multe de iertat), s-a rugat pentru ea şi cu ea, a împărtăşit-o şi-a ieşit de acolo mai trist decât a intrat. Cumnată-mea a sărit să-l întrebe cât crede că mai rezistă. El, cu privirea pierdută a privit-o blând şi-a ridicat din umeri. „Doar bunul Dumnezeu ştie!”, a răspuns şi a refuzat orice plată. S-a urcat în maşină şi a plecat lăsându-ne să ne trăim durerea.

În noaptea aceea mama s-a odihnit. A dormit ca un prunc până dimineaţă. Din când în când ne duceam să vedem dacă mai respiră şi ni se părea ciudată respiraţia ei liniştită, abia simţită, după ce-şi trăsese sufletul atâtea zile la rând. Dimineaţă când s-a trezit a cerut să mănânce. Uşor-uşor s-a întremat şi după alte câteva zile a putut fi transportată la spital. De data asta la cu totul altul decât cel la care acel vraci cu diplomă făcuse experimente pe ea. Diagnosticul de ciroză nu s-a confirmat şi cu tratamentul adecvat şi-a revenit suficient cât să se poată întreţine singură. E bine şi azi şi încă au grijă unul de altul şi ţin gospodăria înfloritoare, mai bine ca alţii mai tineri şi mai în putere.

E un episod dureros din viaţa mea pe care l-am scris cu greu, dar am vrut să vi-l împărtăşesc tocmai pentru că toată lumea e pornită azi împotriva preoţilor. A tuturor preoţilor. Inclusiv copiii mei nu mai au nicio înţelegere pentru haina preoţească. Ori lucrurile nu sunt niciodată aşa cum par iar oamenii nu seamănă unul cu celălalt în nicio situaţie. Da, sunt preoţi lacomi care au îmbrăcat reverenda doar pentru a se îmbogăţi cu minim de efort. Sunt totuşi şi oameni care-şi iau în serios menirea şi fac minuni cu harul lor. Pentru că nu-i uşor să te încarci cu durerile tuturor şi să oferi alinare chiar şi celor a căror conştiinţă e prea încărcată de nici măcar ei înşişi nu se pot ierta. Şi nici să dai mâna cu moartea de câte ori conduci un suflet pe ultimul drum nu-i de ici, de colo. Noi ne trăim durerile noastre şi încercăm să ne liniştim conştiinţa respectând tot felul de ritualuri în astfel de momente. Fie că ni le spune baba Rada din capul satului, şefa radio-şanţ şi bocitoarea de serviciu, fie că ni le impune baba care se duce în fiecare dimineaţă să tămâie mormântul, fie că cine ştie ce neam se mai trezeşte să impună o regulă. Preotul vine să te sprijine şi pe tine, cel rămas şi să preia asupra lui şi uriaşa sarcină a petrecerii celui ce pleacă. Cine-şi închipuie că e uşor se înşeală. Nu toţi merită piatra. Unii chiar merită acel „săru’mâna, Părinte!”

3 comentarii

noiembrie 10, 2015 · 8:55 am

Costică, tovarăşul

  • Noroc, Costică! Ai ieşit la aer de dimineaţă?
  • Noroc, noroc! Ia, mă duc să iau pulsul pieţii!
  • Bravo, bravo! Am fost şi eu de dimineaţă. Scumpe toate, Costică, scumpe toate! Parcă s-au vorbit toţi să ne jecmănească!
  • Ce să facem? Aşa ne-a trebuit, dacă am dat jos comunismul! Nu era bine că aveam toţi unde munci şi ne dădea statul casă, nu ne-a fost bine când ţăranii nu aveau voie să depăşească preţul scris pe tabelă. Alte vremuri, tovarăşe, alte vremuri! Timpul nostru a trecut, ne-am învechit, aşa zic ăştia de azi! Asta e victoria capitalismului împotriva socialismului, tovarăşe!
    Spunea „tovarăşe” cu-n soi de mândrie, apăsat, ca şi cum simpla rostire a acestui cuvânt îl putea face să se simtă puternic şi temut, ca odinioară, când o întreagă fabrică tremura şi tăcea imediat dacă apărea el la discuţii. Ducea dorul securităţii de odinioară, îl ardeau degetele să mai scrie un raport în care să dea în gât când pe unul când pe altul, să scape de ei aşa cum scăpase pe vremuri de Gică al lui Mocanu, vecin cu el la ţară, care-l tot împungea şi-l făcea turnător de câte ori ieşeau în lume, de se ferea tot satul de el ca de foc.
    Daaa, l-a aranjat el, chiaburul dracului! Ce credea, că dacă are pământ şi casă mare şi multe vaci în bătătură nu-i vine de hac? Ca pe un pui de găină l-a gâtuit, ca pe un pui de găină! Când au venit securiştii într-o noapte şi l-au ridicat, a stat şi a privit printre ulucile gardului, salivând. Muierile plângeau şi-şi smulgeau părul din cap, rugându-i pe ăia să-l lase că n-a făcut nimic, Gică era plin de sânge, cu ochiul închis şi buza umflată, copiii plângeau speriaţi într-un colţ, strânşi unul în altul.
    Toţi anii de umilinţă se răzbunaseră atunci! Toţi. Cu nimic n-au rămas ai lui Mocanu! Au venit ăia cu camioanele după ei, au încărcat vacile, porcii, viţeii, de-a valma, l-au săltat şi pe el şi i-au lăsat pe-ai lui muritori de foame. Era aşa, prin postul Crăciunului şi îşi aducea aminte că în anul ăla ai lui Mocanu au fost singurii din sat care n-au avut nici măcar un cârnat la streaşină.
    După zece ani s-a întors acasă Gică. De la un moment dat, îşi luaseră gândul că ar mai putea fi în viaţă când nu au mai avut nicio veste despre el. Au aşteptat vreo trei ani, apoi muierea l-a întrebat pe popa dacă n-ar fi bine să-l pomenească la morţi şi să-i facă toate cele rânduite pentru cei duşi din astă lume. Popa îi făcuse o slujbă, citise o rugăciune de sufletul lui şi venise la pomană în fiecare an. Când a intrat Gică pe poartă toată bătătura era plină de oameni.
    Muierea îi făcea deja pomana de 7 ani. Era masă lungă întinsă în mijlocul bătăturii, se adunase lumea să mănânce şi să bea de sufletul mortului, popa cânta colacii şi coliva cu lumânare aprinsă când s-a deschis poarta şi a intrat un om străin. Aşa părea, străin, bătrân, cocoşat şi uscat ca o coajă uscată de plop. Părul îi albise tot, avea o barbă ţepoasă şi aspră şi o privire rea. Muierea lui s-a oprit atunci cu mâna la gură şi cu căţuiul cu tămâie în mână. Avea 33 de ani, era zdravănă, în floarea vârstei şi la nurii ei salivau jumătate din bărbaţii satului. Se zvonea că după ce-i face lui Gică de 7 ani o să se mărite cu-al lui Potcoavă din vârful coastei, că şi ăla rămâsese văduv cu doi copii mici. Odată i-a căzut căţuiul din mână şi cărbunii aprinşi s-au împrăştiat scântei peste picioarele mesenilor, făcându-i să înjure şi să se scuture, să nu ia dracu’ foc, Doamne fereşte!
    Şi cum înjurau ei aşa, de zor, odată a scos muierea un urlet lung şi a căzut în genunchi, de-au crezut toţi că a înnebunit săraca, că a apucat-o strechea de la atâta lipsă.
    Când au întors ochii şi l-au văzut pe Gică îmbătrânit şi albit în cadrul porţii odată au amuţit toţi şi au lăsat capul în pământ. Doar el, Costică turnătorul, rânjea din capul mesei privind cu satisfacţie la ridurile adânci ce brăzdau faţa rivalului său. La patruzeci de ani cât avea, Gică arăta trecut de şaizeci.
    A intrat omul, s-a aşezat tăcut la masă, muierea s-a ridicat şi l-a luat în braţe, popa a citit repede o rugăciune de mulţumire lui Dumnezeu că l-a adus viu înapoi acasă şi s-a aşezat la masă de-a dreapta lui, curios să afle pe unde umblase el Gică al lui Mocanu timp de zece ani, de ajunsese biata muiere să-i facă pomeni şapte ani şi copiii se ascundeau acum prin locuri dosnice, de frica acestui om bătrân şi posomorât pe care nu-l recunoşteau drept tată al lor.
    Pribeagul şedea acolo, în capul mesei şi nu zicea nimic. Doar privea la fiecare, pe rând, cu ochii lui apoşi şi bătrâni şi lacrimile îi curgeau în farfurie prin şanţurile obrajilor ţepoşi. Îşi luaseră bieţii oameni căciulile în mână şi plecaseră pe rând cu capul în pământ, aşa de tare îi ardea privirea aia apoasă care-i înţepa pe fiecare, îi sfredelea şi le pătrundea până în fundul sufletului, făcându-i să se simtă vinovaţi fără să ştie de ce. S-a ridicat şi Costică într-un târziu, din capătul celălalt al mesei, şi-a pus pălăria pe-o ureche şi a ieşit pe poartă fluierând.
    Gică s-a curăţat în nouă luni. Atât i-a trebuit morţii până l-a luat, nouă luni. Cât unei muieri borţoase să scoată din pântec un copil. A luat biata lui muiere pomenile de la capăt. Ăsta a fost el, Costică Jianu, pe vremuri, de aia tremurau toţi în faţa lui şi-l lingeau urmele pe unde trecea! Păi numai un pic să-l fi supărat unul, că nu-l lăsa până nu-l băga în pământ!

  • Rău trăim, rău! Eu n-am mai reuşit să pun nimic deoparte de două luni! Se aude glasul bătrân, umil şi plângăios al lui Costandin. Costică se trezeşte brusc din visare şi se uită cu ochi răi la bătrânul căruia îi tremură mâinile şi capul în faţa sa.

  • Lasă, mă tovarăşe, că ai destul la CEC! Toată lumea vorbeşte că după ce mori o să moştenească Lenuţa o avere!
    O spusese aşa, cu răutate, rânjind, de parcă singura bucurie care i-a mai rămas în viaţă era să-l vadă pe nenorocitul ăla mort, cu banii rămaşi la CEC, să-i mănânce nevasta singură.
  • Ce avere, Costică? Ce avere?
    Bătrânul cu haine ponosite şi sacoşa pe jumătate goală se uită speriat în jur. Are o privire apoasă, bănuitoare, ascunsă bine sub basca cu moţ ce fusese cândva neagră şi acum avea o culoare cenuşie, ştearsă, pătată ici şi colo de pete mai întunecate de la praful muiat de transpitaţie de-a lungul timpului.
    Se întoarce dintr-o dată cu spatele şi măreşte pasul şovăitor. Mâinile îi tremură făcând să se ciocnească cele trei cepe şi cei şapte cartofi pe care îi căra ca pe o mare greutate. „Auzi la el, mişelul, auzi la el! Toţi hoţii ştiu că am banii, toţi hoţii! Auzi la el, mişelul! O să iau tot cu mine, asta o să fac! Foc le pun înainte, nu vă las vouă nimic, nenorociţilor! Comunst împuţit! Abia aşteaptă să nor io, s-o prostească pe idioata aia de Lenuţa, să-i ia banii! Munca mea de o viaţă, munculiţa mea! Lasă că-i aranjez io, pe toţi îi aranjez! Lasă că Lenuţa o să moară prima, ştiu eu. E căzută rău! Ce, eu nu o văd că abia se mai dă jos din pat, iar de îndreptat nu se mai îndreaptă deloc? Ăştia m-ar mânca cu totul, de-ar putea, da tot io o să le râd în nas, da, da! Cine râde la urmă râde mai bine!”

Un comentariu

iulie 17, 2015 · 8:47 am

Jurnal de lună plină

Trebuie să mărturisesc spăşită, cu capul plecat şi genunchii-n ţărână, că nu-mi plac nopţile cu lună plină. Mea culpa, Regină a nopţii, îmi torn cenuşă în cap, îmi fac şi seppuku dacă vrei, dar tot îmi menţin declaraţia.

Nu mi-au plăcut niciodată. Să ne înţelegem – niciodată înseamnă de când am conştiinţa lor, adică de undeva din negura vremilor, din copilărie. Nu trebuie să vă miraţi, indiferent cât de bătrână aş părea acum, am fost cu siguranţă şi eu odată copil!

La început îmi plăcea. Visam frumos, cu ea deasupra capului. Ea lumina regeşte, aşternând peste sat argintul inconfundabil ce strălucea blând, eu zburam deasupra tuturor. Până aici, totul era minunat. Apoi se trezea să trimită în urmărirea mea o pată de întuneric, ca un duh rău cu răsuflarea îngheţată. Atunci mă speriam, zburam mai tare, îmi bătea inima să-mi spargă pieptul şi nu mă mai puteam bucura de lumina argintie, fiind preocupată să ocolesc turle, să mă ridic deasupra copacilor, să fac scheme şi să mă grăbesc ca nu cumva să mă atingă răsuflarea îngheţată a duhului rău. Mă trezeam la ziuă transpirată, cu părul lipit de frunte, bucuroasă că am scăpat şi în noaptea aceea. A doua noapte o luam de la capăt, zi după zi, lună după lună, an după an.

O perioadă visul mi-a fost acaparat în întregime de alt coşmar, pe care o să vi-l spun, poate, altădată. Cert e, că duhul cel negru a lăsat loc altcuiva să mă facă să plâng şi să-mi tremure inima. Îmi răpise deja două bucăţi din suflet, sângeram.

După aceea a trebuit să iau viaţa în piept şi luna plină m-a însoţit cu drag în timp ce trebăluiam prin curte, sau mi-a luminat calea printre grădini, strălucind în apa zglobie şi întunecată a izvorului cu care udam. Asta-i din nou altă poveste ce-şi aşteaptă rândul la rostit.  Atunci am făcut pace amândouă şi chiar ajunsesem s-o iubesc, era singura care-mi cicatriza răni şi-mi ştergea lacrimi.

După aceea, a revenit cu vise ciudate, de data asta mai blânde, mai omeneşti. În locul duhului negru de odinioară mi-a trimis tot felul de vedete, făt frumoşi, minunaţi cu şarm care au făcut brusc pasiune pentru frumuseţea-mi răpitoare şi farmecul fără egal pe care-l emanez prin toţi porii (ştiu că există, chiar dacă voi sunteţi orbi şi nu-l vedeţi). Vă daţi seama că de data asta ne-am înţeles minunat, ba chiar i-am mulţumit, că nu e de ici de colo să te trezeşti în pat cu Keanu Revees, sau cu Johnny Depp, sau că te priveşte admirativ Tudor Chirilă care preferă discuţiile cu tine, lăsând cu buza umflată nişte blonde dotate cu rotunjimi exagerate, înfierbântate şi dornice de… ştiţi voi ce.

Am stricat un pic prietenia în noaptea în care în locul vedetelor obişnuite mi l-a adus în vis pe Victor Viorel Ponta. Atunci ne-am certat urât, că m-am trezit cu o greaţă care nu m-a părăsit o săptămână! Frate, râdem, glumim, dar nici să exagerăm în halul ăsta, să dăm fierea oamenilor peste cap, da! M-am răzbunat şi n-am vrut să mai adorm, s-a răzbunat şi mi-a trimis peste insomnie coşmaruri din viaţa pe care încercam s-o las în urmă. Eu încercam să uit, ea ţinea morţiş să-mi aducă aminte şi să-mi răscolească răni ce nu s-au închis oricum niciodată.

Când n-am mai putut am rupt de tot legătura. Insomnii, tratamente pentru insomnii, chin, oboseală. Mi-a omorât pe rând neuroni şi vise, m-a lăsat epuizată cu amărâtul ăla de neuron pe care tot încerc să-l resuscitez şi căruia mă chinui să-i găsesc pereche. Între timp am realizat că e o hoaţă. Îmi trimite vise care nu se realizează oricum niciodată. E o Fata Morgana în deşertul vieţii, o Lorelei în mijlocul apelor existenţei mele. Şi mi-am luat ochii de la ea.luna-plina

Acum două zile, a întrecut totuşi măsura! Nici n-am ştiut că-i timpul ei, aşa ocupată cu viaţa de zi cu zi cum sunt. S-a ascuns ca hoaţa printre nori şi mi-a furat din nou somnul. M-a trimis în lumea visului în care totu-i perfect.

Se făcea că-i povesteam fiicei mele despre mama mea iubitoare şi cât râdeam cu ea şi dintr-o dată am ajuns din nou fetiţă mică, într-o lume ideală, în care mama mea frumoasă, zâmbitoare, drăgăstoasă  îmi spunea poveşti, se juca cu mine şi râdeam împreună până la leşin. O lume a copilăriei ideale, aşa cum mi-am dorit o viaţă şi cum n-am avut niciodată parte. Dispăruseră toate reproşurile, privirile dezaprobatoare, restricţiile , chinuitorul” tu eşti fată, nu ai voie să te joci, să râzi, să respiri!”, rămâsese doar dragoste şi o fericire pe care nu am simţit-o niciodată.

M-am trezit dimineaţă cu o durere mare în piept şi cu lacrimile zbătându-se învolburate sub pleoape. Atâta cruzime doar la unii oameni fără scrupule am întâlnit. Niciodată nu m-am gândit că va veni să-şi râdă pe faţă de dureri atât de vechi, ea, cea pe care am idolatrizat-o şi care mi-a şters lacrima cândva. M-a făcut să simt pentru câteva secunde să simt că am şi eu o MAMĂ şi sentimentul pierderii ei odată cu venirea zorilor a fost incredibil de dureros.

Să-ţi fie ruşine, mă, Lună, auzi! Să-ţi fie ruşine pentru răceala cu care-ţi baţi joc de sentimentele oamenilor! Nu te mai vreau de acum, nu te mai privesc, o să te ignor tot restul vieţii! Nici de cântat nu o să te mai cânt, oricât mi te-ai arăta tu de mare şi de frumoasă. Pentru că ştiu că dincolo de frumuseţea exterioară eşti întunecată, de gheaţă. Ce-ai crezut, că nu ştiu că dacă n-ar fi Soarele să-ţi împrumute din lumina lui, ai fi la fel de rece ca pământul întunecat?

Şi voi, oameni cu sânge cald şi creier lăsat pentru a gândi,  iubiţi-vă copiii indiferent cum sunt, chiar dacă au venit pe lume când nu vă aşteptaţi, sau nu sunt aşa cum aţi fi vrut voi să fie. Ei n-au altă opţiune, deschid ochii pe chipul vostru şi vă iubesc necondiţionat iar răceala cu care-i trataţi le ucide pe rând visele şi le taie aripile, îi lasă ciuntiţi pe viaţă.

Scrie un comentariu

iulie 4, 2015 · 9:56 am

Defect

IMG_2266Car în piept o inimă grea

ca piatra de moară.

Mă clatin, genunchii îmi tremură,

pasu-mi e şovăitor.

Broboane mari de sudoare se adună

pe frunte

şi cad grele ca picurii ploii în ţărâna.

Aceasta îi soarbe însetată şi buzele-i crapă

de dor.

Sunt sărate ca lacrimile.

Oamenii trec pe lângă mine grăbiţi

şi mă rănesc nepăsători.

Le încurc paşii cu inima mea

mare.

Hei, doamnă, nu vezi pe unde calci!?

Ce dacă e aşa, uriaşă, crezi că nu-o doare

pasul tău

plin de ură?

Pardon, domnule, fie-ţi milă, n-o lovi,

că nu ştii cât suferă!

Ce-ai, cucoană?

Treci printre noi cu inima ta uriaşă

şi-ai vrea ca noi să avem grijă de ea?

Du-o la ospiciu, nu are ce căuta

printre noi,

oamenii normali!

E un monstru,

un defect genetic,

vrei să ne molipsim de

boala ei?

Noi suntem ocupaţi, nu avem

timp şi nici chef

să menajăm ciudaţi ca tine.

Fugi din calea noastră!

Pun privirea în pământ

şi-mi strâng

lacrimile-n palmă.

Mă strecor încet

pe lângă ziduri,

pe alei întunecate.

Cândva îmi agăţam privirea de cer

şi-ntindeam aripile a zbor.

Aveam un vis

ce-mi uşura povara.

Acum, visul meu a murit.

Îmi adun lacrimile-n căuşul palmei şi

pun privirea în pământ.

Oamenilor nu le plac defectele.

Eu nu mai văd cerul iar el

se-ntunecă de lipsa mea.

9 comentarii

iunie 28, 2015 · 7:41 am

Din nevoie de iubire

Nu ştiu de ce natura m-a trimis pe lume în vara anului în care conducătorul de atunci al ţării tocmai alesese să dea un decret prin care să interzică avortul şi orice formă de protecţie anticoncepţională. A fost probabil o lovitură direct în plex pentru toate femeile care nu erau pregătite să-şi asume responsabilitatea naşterii, creşterii şi educării de prunci. Mă gândesc acum că era un paradox al vremii: o conducere profund atee impunea o măsură profund creştină -habotnică, chiar.

Ştiu că ai mei au fost foarte dezamăgiţi de naşterea mea. Sau poate a fost doar momentul nepotrivit, ironia sorţii făcând să prind rădăcini în uternul matern fix în anul acela de graţie, când nu mai putea scăpa de mine. Nu erau luaţi cu acte, hălăduiau din poartă în poartă, cu un geamantan de carton în care-şi duceau o mână de bulendre, două căni de ceai şi două linguri de ciorbă. Aşteptau un băiat, şi-l doreau cu disperare, erau siguri de naşterea lui, a moştenitorului cu dotarea necesară ducerii mai departe a minunatului şi unicului nume pe care-l purta, oricum, jumătate de sat.  Şi atât de dezamăgiţi au fost, încât au tot încercat să mă paseze când unuia, când altuia din fraţii personali, doar-doar s-o lipi vreunul cu totul de mine, să le dea şansa unui nou început.  Nu s-a lipit nimeni şi de fiecare dată am ajuns înapoi dezamăgită, desculţă, îngheţată şi din ce în ce mai stingheră.

Peste câţiva ani le-a venit şi mult aşteptatul băiat, siguranţa bătrâneţii lor, cel care avea să le asigure nemurirea şi perpetuarea numelui. Mi-am dorit cu disperare să simt şi eu măcar puţin un strop din dragostea aia părintească pe care o intuiam dincolo de privirile celorlalţi atunci când vorbeau de copiii lor, dincolo de glasul lor când îi vorbeau lui, fratelui meu. Nu l-am simţit. Am simţit însă cu deasupra vorba aspră, respingătoare, privirile ucigaşe pe care mi le aruncau pe rând când râdeam mai tare, când voiam să mă fac văzută, când încercam să intru pe sub pielea lor. Încă mă dor dimineţie de duminică în care se mutau împreună în patul lui, îl luau între ei şi se jucau toţi trei până când ăla mic leşina de râs. Încercam să intru în jocul lor şi eram totdeauna, fără excepţie, îndepărtată şi pusă la punct: „Ia stai cuminte în patul tău! Tu eşti fată, ce cauţi aici?” Stăteam cuminte în patul meu, cu genunchii la gură şi ochii în lacrimi şi priveam cu jind la veselia lor. Eu eram fată, nu aveam dreptul la joc.

Mai târziu, când verii noştri de la Oradea îşi făcuseră un obicei din a-şi petrece împreună cu părinţii o parte din concediul de vară la noi, nu aveam voie să stau nici măcar în camera în care tata se lăsa călărit de frate-meu şi de verişorii mei în hohotele de râs ale tuturor. Am şi acum o poză în care stau pe marginea patului, cu palmele strânse până la durere între genunchi şi ochii speriaţi cu care priveam în cei mânioşi ai tatei. Îmi poruncea din ochi să mă car dracului de acolo şi eu mă încăpăţânam să rămân, să mă bucur măcar de la distanţă de bucuria copilărească a râsului lor. Ştiam că nu va îndrăzni să mă gonească pe faţă din cauza unchilor mei.

Mi-a lipsit totdeauna căldura unui cămin din care să simt că fac parte. Răceala cu care eram tratată şi izolarea la care eram supusă m-au îmbolnăvit şi m-au făcut să mă ascund, să încerc să trec prin lume cu sfială, pe la margine, prin locuri ascunse şi întunecate, ca nu cumva să deranjez pe cineva. Când am mai crescut am ajuns la concluzia că trebuie neapărat să fiu înfiată, nu aveam cum să fiu copilul lor dacă se purtau aşa cu mine. Mă gândeam că undeva în lumea asta mare există o mamă-mamă care plânge şi se întreabă pe unde o fi copila ei şi cum o fi tratată în noua ei familie.

Îmi creasem o imagine caldă a unei mame ideale şi iubitoare care avea să vină să mă scoată de acolo. N-a venit şi mi-am dorit să mor. Au fost nenumărate momentele în care am vrut să dispar de pe faţa pământului. Îmi închipuiam că mă găsesc moartă şi că încearcă să mă readucă la viaţă fără niciun succes, o vedeam pe mama smulgându-şi părul din cap şi regretând amarnic felul în care s-a purtat cu mine. N-am murit, nu mi-am putut niciodată duce gândul până la capăt, iubeam prea mult viaţa sub toate formele ei.  Şi-am supravieţuit, aşa strâmbă cum am reuşit să cresc, cu temeri şi tare pe care nu le-a acoperit nimeni şi nimic niciodată. Mi-am transferat de-a lungul timpului nevoia de dragoste şi de cămin căruia să-i aparţin asupra viitorului soţ, asupra familiei lui, a copiilor. Am oferit cu amândouă mâinile, cu tot sufletul, mi-am smuls inima din piept şi le-am pus-o pe tavă cu mâini însângerate. Toţi, fără excepţie, au fost convinşi că li se cuvine de drept, fără să fie nevoiţi să ofere ceva la schimb.

Am încercat să-mi fac prieteni de-a lungul timpului, oameni care să-mi înţeleagă şi să-mi şteargă lacrima. Mi-au sorbit vorbele cu lăcomie şi le-au purtat mai departe, îmbogăţite cu tot felul de floricele mincinoase. Nu mi-a rămas nimeni dator cu un pumnal în spate. Cel mai adânc l-au înfipt oamenii pe care i-am iubit cu adevărat. Am iubit cu toată fiinţa de puţine ori în viaţă, dar tocmai ei au avut grijă să scoată şi să înfigă pumnalul ăla încă o dată şi încă o dată şi să-l răsucească, să fie siguri că sângerez până la moarte, că-mi pierd sufletul şi privirea aia blândă de câine ce cerşeşte afecţiune. Nu ştiu prin ce minune nu mi-am pierdut nici compasiunea, nici dorinţa de a face bine, nici onestitatea şi fidelitatea. Probabil că Dumnezeu, în imensa lui bunătate are totuşi un plan cu mine. Unul căruia nu am reuşit eu să-i desluşesc sensul. Sper să reuşeşc să-o fac înainte de-a părăsi lumea asta, altfel toată viaţa şi suferinţa mea ar fi în zadar. Şi-ar fi păcat, că mari au fost şi cu cât trece timpul, cu atât se simt mai  greu loviturile.

Am aflat zilele astea că fiica unor oameni ce-mi sunt dragi a încercat să se sinucidă la o vârstă la care majoritatea tinerilor se bucură din plin de viaţă. Am văzut mediatizate un sir de sinucideri fără precedent în rândul adolescenţilor şi m-am cutremurat. M-am regăsit în durerea fiecăruia.Societatea vine azi cu tentaţii mari. Cu droguri, alcool, anturaje care mai de care mai dubioase. Şi cu lipsă de iubire.

Aveţi grijă de copiii voştri. În goana nebună după bani şi acumulare de averi, după  siguranţa zilei de mâine, de poimâine, de peste o viaţă, adulţii aleargă după case mari, maşini scumpe, confort material şi uită că pruncii lor au în primul rând nevoie de dragoste. Au nevoie să fie ascultaţi, apreciaţi, văzuţi. E cumplit să creşti cu senzaţia că eşti invizibil pentru ai tăi. Orice manifestare din aceasta exagerată, orice sfidare a regulilor, orice exagerare în comportament este un strigăt disperat de ajutor pe care ei îl aruncă în neant. Nu vă acoperiţi ochii şi urechile cu bani şi nu încercaţi să le cumpăraţi înţelegerea. Siguranţa lor nu are preţ. Viaţa lor nu are preţ. Dragostea curată nu are preţ, e cel mai scump şi mai fragil lucru de pe pământ şi fără ea lumea va muri.  Şi când ajungi să-ţi pierzi o parte din tine, nicio avere din lume nu te poate consola şi nu poate înlocui ce-ai pierdut.

Un comentariu

mai 30, 2015 · 8:00 pm

Floriile cu durere şi dor

De aproape 40 de ani, Floriile vin pentru mine cu o umbra de lacrimă peste bucuria florilor de primăvară.

Doda, verişoara care mă crescuse şi care-mi era ca o soră mai mare, se îmbolnăvise cu o vară înainte. Fusese aşa, ca o glumă proastă la început. Începuse s-o doară un picior când se întorcea de la brutărie. Şi a tot durut-o fără motiv aparent, până nu a mai putut să se sprijine deloc în el. Avea 17 ani şi era atât de fericită, că mai avea decât un an de şcoală şi avea să primească diploma de laborantă la cofetărie. Îi plăcea la nebunie să facă prăjituri, era îndrăgostită de meseria pe care şi-o alesese.

Până în toamnă, când trebuia să meargă la şcoală, s-au tot plimbat cu ea din spital în spital, din medic în medic. Nimeni nu ştia ce cauză poate avea acea durere incredibilă de picior. Făcuse radiografii, analize peste analize, toate ieşeau bune. Nici o anomalie nu părea să-i tulbure sănătatea şi totuşi, fără baston nu se mai putea deplasa.

Pe la sfârşitul lui august au reuşit să-i găsească un loc în sanatoriul de la Techirghiol. Făcea tratamente pentru reumatism şi băi de nămol împreună bătrânii internaţi pe bune acolo. Ea, singurul copil. Inutil să spun că tratamentul era ca o frecţie la un picior de lemn. Doda mea se simţea din ce în ce mai rău. După vreo lună, Doda i-a cerut imperios s-o ia acasă, că ea nu mai stă o zi acolo. Era supărată şi a certat-o că o lasă să moară prin străini.

Pe mamă a picat tavanul. S-a albit la faţă, a închis ochii şi pentru câteva secunde a uitat să respire. Doda auzise fără să vrea cum o compătimeau două asistente. Rostiseră două cuvinte fără drept de apel; cancer şi moarte şi ea le arunca atunci cu furie în creierul mamei ei, care ar fi trebuit s-o facă sănătoasă, să aibă grijă să nu i se întâmple nimic rău. Până atunci nici măcar unul din doctorii la care se tot plimbaseră nu luase în calcul această ipoteză. Era imposibil pentru medicina în anii ’70.

A doua zi s-au urcat în tren şi s-au dus de au luat-o şi au vorbit pentru prima dată cu un medic ce mai întâlnise astfel de cazuri. Din păcate, pentru Doda mea era târziu. Prea târziu.  Avea cancer la sân, cu metastaze generalizate. Când a apărut durerea de picior era deja în metastază. I s-au mai dat cel mult şase luni, luni ce-au fost cele mai chinuitoare şi triste din întreaga mea copilărie.
Au urmat nopţi întregi de chin, multă morfină, multe cuvinte grele, rugăminţi, rugăciuni, lacrimi al căror izvor nu mai putea seca.

Iarna a trecut pe nesimţite în timp ce dozele de morfină se îndeseau. În primăvară nici măcar o jumătate de oră nu reuşeau s-o mai liniştească.  În anul acela Paştele a picat tot ca acum, la început de aprilie. Înfloriseră pomii, mirosea dumnezeieşte a muguri amari, floare de corcoduş, frunză proaspătă şi micşunele. În seara de sâmbătă, în ajun de Florii, am avut şi eu voie s-o văd, după ce am promis solemn că nu voi plânge şi nu o voi agita.cheiranthus-cheiri

Era mai cald decât acum. O primăvară bândă şi însorită pusese stăpânire peste sat. Prima dată după multe luni, Doda a vrut afară. Nu se mai putea mişca deloc, a trebuit dusă pe braţe până în tindă. Acolo, s-a rezemat cu capul de unul din stâlpi şi a cerut să rămână doar cu mine. Undeva, în depărtare cântau brotăceii. În caisul din fundul curţii se auzea un tril de privighetoare. Cum de cânta la ora aceea întunecată, nu pot spune. Era lună plină şi cerul, fără pată de nor era spuzit de stele. Tăceam şi încercam să-mi ţin spatele drept sub povara mâinii ce se sprijinea de umărul meu. Lacrimile-mi stăteau în gât şi mă sufocau, ochii îmi ardeau şi eu încercam din răsputeri să nu le dau drumul pe obraz. Promisesem. Aproape că nu respiram.

Doda a făcut ochii roată, a privit la corcoduşul din prag, la lalelele înmugurite lângă tindă, la micşunelele de catifea vişinie pe care le iubea atât de mult. A oftat odată din tot sufletul şi a început să plângă. „Ce frumos miroase, Luci! Şi eu nu mai apuc să văd atâta frumuseţe, mă duc. Aş da orice să mai apuc măcar încă o primăvară!” Lacrimile mele au rupt zăgazul când am deschis gura. „Nu-i adevărat! O să te faci bine, o să vezi! Să nu vorbeşti aşa!” „Mor, Luci, ştiu, o simt.” „Nu-i adevărat! Nu te las! Eu cui rămân? Cine o să-mi facă prăjituri la terminarea şcolii?”

Biet copil prostuţ ce eram! Aş fi putut jura că gândul meu o va face bine. Eu nu voiam să moară, cum să poată pleca fără voia mea? După o jumătate de oră, părinţii noştri ne-au găsit plângând una în braţele celeilalte. Eu o strângeam cu toată puterea în braţe, nu voiam să-i dau drumul, mi-era teamă să nu cumva să mi-o smulgă moartea. Eram convinsă că mâinile mele mici o vor vindeca, îi vor lua durerea. De ce nu mă lăsau să stau cu ea, aş fi făcut-o bine cu siguranţă?!

Au dus-o în casă, au aşezat-o în pat şi, epuizată, a vrut să adoarmă. Cu mine. Nu mi-a dat drumul până somnul i-a deschis pumnul. Aşa, cu o mânuţă în palma ei strânsă, cu cealaltă mângâindu-i părul, am stat până când a adormit. În camera ei nu se mai stingea becul şi oamenii din jur nu adormeau niciodată. Îi vegheau cu rândul somnul chinuit. Târziu, după miezul nopţii, am plecat cu ai mei acasă. A fost ultima dată când am mai văzut-o în viaţă.

În joia mare, la 10,23 seara, o stea s-a desprins de pe boltă şi a căzut pe pământ sub ochii mei. Sufletul Dodei i-a luat locul. A fost modul ei de a-mi spune adio. De atunci, Floriile se repetă pentru mine an de an, cu aceeaşi durere în fiecare primăvară. Cu toate florile ce-au însoţit-o pe ultimul drum şi cu parfumul cald-tămâios de micşunele.

2 comentarii

aprilie 4, 2015 · 9:17 pm

Jurnal gripat

Da, gripat.

Că doar nu era să mă sară pe mine o nouă gripă, nu? Dacă anul trecut s-au prins toate şi cu dinţi, acum să-şi piardă bunul obicei? N-ai văzut!  Asta a venit cu durere de cap, gât şi-un pui de febră. Nu vă gândiţi, afară era deja primăvară, ghioceii din grădină înfloriţi, soare, cald, guguştiuci cântând de dragoste. Ce mai, peisaj idilic, nu altceva! Nici nu pot răci decât dacă e cald, e de la sine înţeles.  Şi ca să fie treaba oablă, nici să stau să zac nu am parte. Că de, început de lună, facturi, extrase, tva, declaraţii, de-astea numai bune de moartea pasiunii.

M-am trezit cu greu. De nevoie, nu de voie. Un cer de un albastru curat, fără nici un nor m-a întâmpinat de după geamul ferestrei. Ger. Aseară se plimbau în voie nori albi, pufoşi. Luna plină se juca printre ei şi-mi râdea în faţă prevestindu-mi o nouă noapte de insomnie. Aş împuşca-o când e aşa, ca o roată de car aurie. Chiar, ce-ar face omul din lună cu oile lui, dacă aş împuşca luna şi ea ar cădea piatră rece pe pământ? Ei, şi-ar plimba şi el oile pe autostradă, cum fac toţi ciobanii pe la noi. Transhumanţă. L-a găsit pe el dorul de ducă de-a ajuns cu tot cu oi tocmai pe lună! Hm!

Am avut insomnie, da. S-a luat de mână cu durerea de cap şi ceva febră şi şi-au făcut de cap în creierul meu.

Când m-am trezit, doar vârful urechilor nu mă durea. A trebuit totuşi să mă dau jos, să mă scutur să mă dezmeticesc, să-mi urc în cadă căţelul, să-i spăl lăbuţele. Ieri dimineaţă m-a mârâit. S-a săturat de atâta baie zilnică, ce mama mă-sii! De parcă am comandat eu ceaţă şi umezeală ca să se întreţină în voie noroiul prin Bucureşti! Hai, Kara, stai mamă, că mai e puţin. Ştergem şi lăbuţele frumos, una câte una iar ea o ia legănându-şi şoldurile generoase spre bucătărie. Vrea obişnuitul dental. Fată educată, de.  Îşi spală dinţii în fiecare dimineaţă.

Pun de ceai şi-mi fac o cafea. Mai nou asortez cafeaua cu un ceai fierbinte de ghimbir. Amândouă aromate spre delectarea nasului. Care deocamdată nu funcţionează din motive de gripă. E destul de derutant.

Amândouă îmi plac fierbinţi şi ajung totdeauna să le beau reci. Fac eu ce fac, mă învârt şi tot nu reuşesc să mă delectez decât cu prima înghiţitură din fiecare. Norocul meu că ceaiul e iute şi senzaţia de arsură durează. M-am îndrăgostit iremediabil de ceaiul de ghimbir. Cred că şi gripa mea îl iubeşte, convieţuiesc perfect împreună! Mă uit pe geam. Pe alee e plin de saci de moloz şi resturi de mobilier. Vecinii de la 3 renovează apartamentul. Se aude sâcâitor o bormaşină. Mă pun înapoi în pat. Am timp să mai zac puţin.

Deschid computerul şi găsesc un articol în care unii îmi spun că timpul se comprimă şi că ziua ar avea ea 24 de ore, dar în fapt ar mai fi doar 16. Esenţa orelor comprimată într-o zi. Dacă mă întrebau pe mine le-aş fi spus demult că e ceva în neregulă cu timpul ăsta ce se grăbeşte ca nebunul! Acum e 8, acum e 12 şi nici măcar nu apuci să respiri bine de două ori! Cică o să trecem curând în altă dimensiune, că se schimbă polii şi soarele o să ne răsară de la apus şi o să apună la răsărit. Ce bine ar fi ca şi noi să începem să redevenim copiii în dimensiunea aia! Nu-i aşa c-ar fi frumos să ne întoarcem pe rând, an cu an, clipă cu clipă, să fim din nou tineri, adolescenţi, copii bătând mingea pe maidan şi să sfârşim în burţile mamelor noastre redevenite prin minune tinere? Cred că ideea asta i-a trecut prin cap întâi lui Sorescu. De-aia zic eu că era genial omul ăsta, păcat că nu a trăit suficient cât să treacă împreună cu noi în dimensiunea asta nouă!

Îmi termin cafeaua şi trec sub duş. Trebuie să mă mobilizez să plec totuşi la birou. Mă aşteaptă o zi grea. Mă îmbrac rapid, pun Karei câţiva biscuiţi în jucărie, o las ocupată şi-mi fac vânt pe uşă. Afară îmi dau seama că am uitat geamul deschis. O sun pe fiică-mea să-l închidă. De mine se apropie o ţigancă ce-mpinge un cărucior şchiop şi trage după ea un puradel. Ea se opreşte la tomberon, puradelul vine întins la mine. „Dăă-mi şi mie un ban să-mi iau o pâine!” „N-am!” „N-aaai….” Nu-mi place când se vâră cu forţa în intimitatea mea. Urât îi învaţă! Îi cară după ei murdari şi zdrenţăroşi şi-i imvaţă cu mâna întinsă de mici.

Sunt rea. De-ar avea ce mânca nu ar căuta prin gunoaie. Sunt de plâns, la naiba! Intru în ghereta de la colţ şi cumpăr un săcotei de cartofi. Mă întorc să-mi repar greşeala. Ajung înapoi la scara blocului. Ţiganca şi puradelul se opriseră să culeagă ce pot de prin sacii cu moloz. Îi dau sacul de cartofi, îmi râde cu toată faţa. „Săru’mâna, mulţumesc!”

vant-iarnaMă întorc şi plec cu pumnii strânşi. Lua-v-ar naiba cu politica voastră cu tot! Voi învârtiţi şpăgi de sute de mii de euro şi vă daţi în gât unul pe altul, iar noi ajungem să murim de foame. Am ajuns să vedem mizeria şi să ne ajutăm tot noi între noi, amărâţii. De la sărac la alt sărac. Că vouă vă cad tocurile de 12 şi vuitoanele de pe mână! Sărăceaţi dacă vă gândeaţi şi la amărâţii pe care i-aţi cumpărat pe mai nimic să vă dea votul!

Urc în metrou încrâncenată. Durerea e mai mare şi ochii se vor închişi. Ce ciudat e metroul azi! Telefoanele au rămas în buzunare, pe scaune sunt oameni cu oameni. Zâmbesc, vorbesc, gesticulează. În faţa mea o tânără blondă, cu prietenul ei metrosexual. Ea platinată, cu părul întins cu placa. El pensat şi tuns chilug pe lângă urechi, de parcă ar fi fost atât de mândru de ele, că trebuia neapărat să ni le arate şi nouă. Se au numai pe ei. Ochi în ochi, gură în gură. Se sărută pătimaş. E frumoasă dragostea, aţâţătoare.  Ea aproape că sare pe el. L-a înlănţuit cu mâinile şi picioarele şi o aud gemând sub sărutul franţuzesc. Mi se face greaţă.  Luaţi-vă, mă, o cameră!

Ajung la birou într-un final. Colega mea e în vervă. Face arhivă şi-mi calcă constant pe creier cu tocuri de divă. Calcă apăsat cu tot numărul 42 al ghetelor ei. Se aude până la parter. De la 4. Nu mă pot concentra cu atâtea găuri pe creier. Abia aştept să plece, să mă liniştesc. Mă uit la teancul de facturi din faţă şi mi se face din nou greaţă. Creierul mi s-a topit şi curge încet prin urechi. Pulsul mă asurzeşte. Grea zi. Până la 10 seara reuşesc cumva să termin. Afară s-a întors iarna. Un vânt îngheţat chinuie crengile încă golaşe ale teilor din faţa blocului. Când ieşim afară muşcă direct din obraz, din urechi, din degete. Plouă. Ninge. Ninge??

E noaptea, a trecut demult de miezul ei. Durerea de cap îmi ţine încă companie. Kara doarme profund. Din când în când tresare în somn şi dă să latre. Afară crivăţul a înnebunit. Urlă printre crengi încercând să-ndoaie copacii cât să sărute pământul. O vreme să nu dai un câine afară. Se întoarce iarna, s-a anunţat şi la ziar. Cu cod galben cu tot. Numai bine, mă găseşte gata răcită, ce-o să-mi mai facă? E vineri deja. Deseară răsuflu uşurată. Am două zile în care să pot sta cu ochii închişi.

Noapte bună, dragilor! Bună dimineaţa!

PS. Să nu-mi cereţi gripă, că nu vă dau. Sunt egoistă, ţin doar pentru mine.

Scrie un comentariu

februarie 5, 2015 · 11:14 pm

Lecţia vieţii

Mică şi zvârlugă era Măriuţa. Cât un copil mare, îmbătrânit înainte de vreme. Avea 55 de ani, sâni rotunzi ca două mere date în pârg, mijloc subţire, ca tras prin inel şi pielea fină pe sub cămaşa de bumbac ţesut în casă. Vara avea faţa, mâinile şi pulpele arse de soare, în rest, pielea nevăzută de vreun ochi indiscret, era albă ca laptele, ca pielea bebeluşilor înainte de baie. Era tare mândră de frumuseţea crudă şi fără vârstă a corpului ei. Doar faţa, cu reţeaua ei de riduri fine şi mărunte şi pielea asprită de la soarele, ploile şi vânturile ce-o băteau când era la muncă, o trăda. Şi palmele crăpate cu unghii roase din carne.

Îşi iubea mult bărbatul, poate şi pentru că ultimii 37 de ani îi petrecuseră împreună, cu bune, cu rele, cu tristeţi multe şi bucurii puţine. Amândoi erau copii când s-au luat. Doi copii mai răsăriţi, ai nimănui. Ea nu avea tată, îl pierduse pe front, când plecase el cu regimentul de infanterie să apere graniţele ţării. Îi spusese învăţătorul că tatăl ei era un erou. Ei parcă i-ar fi plăcut mai mult să fie un plugar, să se ducă să are câmpul, nu să se trezească ea cu noaptea în cap să mâne boii ca mă-sa să tragă brazdă firavă şi prea puţin adâncă.

El nu avea nici mamă nici tată. Era copilul nimănui şi trăia pe vremea aia într-o cocioabă ca vai de mama ei, aproape de râu. Nici nu ştiau ce să facă unul cu celălalt când s-au luat. Au învăţat pe parcurs să trăiască unul cu altul şi să se gospodărească, să fie şi ei în rând cu lumea. Copii n-au avut şi nici măcar nu-i părea rău. Nu-şi dorise, erau prea săraci şi copiii cer avere şi zestre când se însoară. De unde era să facă şi pentru ei când abia aveau după ce bea apă? Nici de luat de suflet n-a luat. Dacă nu a crescut ea copiii ei cum să-i crească pe ai altora? Când le-o veni vremea, s-o găsi careva din neamuri să-i îngroape şi pe ei. Că ei stabiliseră clar să nu moară pe rând. Până şi în moarte trebuia să meargă împreună, mână în mână.

Toată lumea ei s-a prăbuşit în ziua în care el adormise sănătos şi se trezise strâmb. Paralizase. A fost un moment ciudat ciudat în care i se păruse că cineva stă după uşă şi face o glumă proastă cu ei. Chiar i-a spus omului ei când l-a auzit bolborosind fără şir: „Mă, Ioane, fi-ţ-ar făcutu’al alimănitului să-ţi fie, ce-ţi veni să-ţi râzi aşa de mine, muiere bătrână? Vorbeşte cum se vorbeşte că n-am învăţat păsăreasca!” Ăla îi dădea înainte cu bolboroseala lui şi tot încerca să se scoale, fără să-şi dea seama că nu poate, că nu-şi mai mişcă nici mână, nici picior, iar gura i-o luase aşa, la vale, pe-o parte. Stătea cu faţa strâmbă şi se uita cu ochi întrebători la nevastă-sa, de parcă ea ar fi trebuit să ştie sigur ce i se întâmpla lui şi nu avea de ce se mira, dacă tot îi dăduse să bea cine ştie ce de-l pocise aşa.

Ea trăgea să-l dea jos din pat, el voia, dar nu reuşea să ridice capul de pe pernă. Nu s-a speriat atunci, a ieşit afară bodogănind nervoasă pe omul ăla caruia-i ardea acum de glume proaste, de parcă ea numai timp de asta nu avea. S-a învârtit ce s-a învârtit pe bătătură, a mai dat la curci, a mai căutat cuibarele de ouă, a intrat în grajd la vaca aia care zbiera de sete şi abia peste vreo oră s-a întors în casă. Omul ei stătea în aceeaşi poziţie cum îl lăsase şi doar ochii şi-i plimba măriţi de pe un perete pe altul al camerei, de parcă nici casa nu o mai recunoştea.

  • Dă-o alimănitului de treabă, Ioane! Scoal’ odată că nu pot mâna singură vitele la apă! Ia uite la el când se găsi să lenevească! L-a smucit odată tare şi nervii i s-au calmat ca prin farmec.
  • Olele, Ioane!! Ce făcuşi tu, mă? Dădu damblaua în tine! Pe unde-mi umblaşi tu, peste ce trecuşi de ajunseşi acu’ greu ca pământul să nu te pot mişca?

Se făcuse omul ei de piatră. Nici de bolborosit nu mai bolborosea. Gura i se strâmbase de tot şi o mână îi atârna fără vlagă pe lângă trup, rece şi moale ca la morţi.

A ieşit Măriuţa atunci urlând afară. Au venit vecinele, au încercat şi ele să-l urnească, să-i descânte, să-l stropească cu apă sfinţită. Nimic n-a avut leac. L-au luat atunci, l-au schimbat că făcuse pe el ca şi copiii mici, l-au primenit şi au chemat pe Mărin din capul satului să-l ducă la spital cu maşina lui. L-au dus la spitat om cât malul şi s-a întors o mână de piele întinsă pe oase. Din bărbatul ei zdravăn şi puternic cât un urs, nu mai rămâsese nimic. S-a topit în câteva zile. Ea nu a mai putut pune mâna pe el, i se părea că îi trimiseseră în loc un străin neputincios de care-i era greaţă. Nici când îşi dăduse sufletul nu a stat lângă el. A ieşit afară şi s-a plimbat pe bătătură până au venit muierile s-o cheme când s-a sfârşit. Atunci a urlat o singură dată din fundul plămânilor şi l-a strigat pentru ultima oară pe nume.

Nici lacrimi să-l plângă nu a avut. S-a ocupat liniştită de toate cele creştineşti, l-a dus la groapă, l-a lăsat acolo sub un mal de pământ reavăn, la umbra unei cruci albe de lemn şi a unui corcoduş tânăr smuls cu tot cu rădăcini din grădină şi plantat de oameni la căpătâiul lui să-i ţină de adăpost pe lumea ailaltă şi s-a întors de-a pus masa pentru săteni. Mulţi au venit la pomană atunci şi parcă-i creştea inima când îi vedea pe oamenii ăia cum picurau câte un strop din pahar înainte de a bea, să fie şi de sufletul mortului.

După ce-a plecat toată lumea şi-a rămas singură s-a pus în pat îmbrăcată aşa cum era, cu hainele ale bune şi a aşteptat să moară şi ea de acum. Vezi, ei avuseseră o vorbă, trebuia să se ţină de cuvânt. Era de datoria lui Ion s-o ia cu el şi pe lumea aia în care plecase. Numai că Ion şi-a uitat datoria. Nu a venit nici în noaptea aia, nici în ziua următoare, nici în altă noapte. Nu a mai venit deloc, nici măcar în vis nu i s-a arătat.

Ea l-a tot aşteptat şi l-a chemat plângând şi certându-l că nu s-a ştiut ţine de cuvânt. Nici moartea nu i-a mai călcat pragul de atunci. A zăcut zile în şir de pomană. Nu a mai vrut nici mâncare, nu a mai băut nici apă, doar se topea  aşteptând cu sufletul uscat să vină cineva după ea. N-au venit decât muierile din vecini, îngrijorate când o vedeau cum stătea acolo întinsă în pat, cu buzele strânse şi pleoapele închise cu dinadinsul, să nu mai vadă licuricii care i se plimbau (de foame)  prin faţa ochilor.

  • Fa, daică Măriuţă, nu te mai ruga, fa, de moarte că faci păcat! Roagă-te să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi minte, fa, că dacă ai avea minte nu te-ai pune-n pat să mori, muiere în toată firea ce eşti!

Ea, nimic. Nu voia să deschidă nici ochii, nici urechile.

Într-o zi a venit soru-sa Leana cu o falcă în cer şi una în pământ, a zgâlţâit-o bine şi i-a tras două palme de a văzut stele verzi de-a dreptul.

  • Scoal’ dracu’ de-aci şi trezeşte-te odată, că nu o să te păzească muierile astea o veşnicie! Tu nu vezi că nu eşti de murit, ce-aştepţi?  Vrei să-ţi poarte tot alţii de grijă? Da ce-ai gândit tu, că oamenii ăştia nu mai au şi ei casele lor şi familiile lor, copii, gospodărie? Ai crezut că lumea nu mai are ce face decât să stea să te păzească pe tine până-ţi vine mintea la cap? Uite la ea, o găsi pretenţia acu’! Jos cu tine c-ai tocit destul blănile patului! Treci şi grijeşte-te de curte şi de casă, fă-i pomenile rânduite amărâtului ăluia, că el are de dat socoteală în faţa lui Dumnezeu, nu tu! Tu mai ai de tras aci, pe pământ!
  • Cum să mă scol, fă Leano, sora mea! Cum să trăiesc eu de acu’ singură în casa asta mare?
  • Uite aşa! Cum trăiesc şi io de zece ani, cum trăiesc toate muierile văduve. Ce, fă, tu eşti prima şi ultima văduvă? Crezi că nu a mai fost niciuna până la tine? Ce vrei să arăţi acu’, că doar tu ţi-ai iubit omul şi noi am fost de piatră? Scoal’ dracu de-acolo,  n-auzi!? Pun bastonul pe tine şi nu te mai scoate nimeni din mâna mea. Măcar să ai de ce sta la pat! Ia colea de mănâncă să prinzi putere! Muma a crescut singură patru copii şi nu s-a văitat niciodată în 82 de ani cât a trăit şi tu ajunseşi să stai în pat şi să aştepţi să-ţi dea altul un pahar de apă! Nu te gândeşti că se răsuceşte în pământ, fă?
  • Păi ea ne-a avut pe noi, da eu pe cine mai am, Leană!? Copii nu m-am învrednicit să fac, Ion m-a lăsat singură pe lume, acu’ la bătrâneţe. Pentru ce să mai trăiesc?
  • Pentru că nu ţi-a venit timpul să mori, de-aia! Dacă-ţi venea timpul te duceai tu şi rămânea cumnatu’. Ce crezi că el s-ar fi pus în pat să moară doar pentru că ai murit tu? Îşi trăia omul viaţa, că doar nu era prost! Numai tu eşti proastă şi aştepţi ca o putoare să aibă alţii grijă de tine şi de gospodărie. Când o vedea el omul tău de acolo de unde e, că munca lui de o viaţă se duce de râpă, crezi să-i e bine, fă? Vrei să ajungi să cerşeşti pe drumuri o bucată de pâine şi-un pahar de vin, cum face Cati?

Ferească Dumnezeu, nu se mai întâmplase în neamul lor să aştepte cineva cu mâna intinsă. S-a sculat Măriuţa. A mâncat, că nu putea umbla pe drum leşinată de foame, a vorbit, a ieşit în lume, a făcut pomeni, a plâns. A râs şi s-a certat seara în faţa icoanei, de necaz că nu s-a putut abţine şi şi-a chemat astfel, pe nesimţite viaţa înapoi. Un an întreg i-a tot fost necaz că încă simte nevoia să mănânce şi să se bucure, să vorbească, să simtă nevoia să aibă oameni pe lângă ea.

Pe Ion nu l-a uitat, dar nici nu i s-a rupt sufletul în două, aşa cum se aşteptase. Închidea ochii şi-l chema în vis noapte de noapte, iar dimineaţa plângea de necaz că el nu venea neam. I-a uitat până şi chipul, când se gândea la el, vedea aşa, o umbră fără faţă. Îi rămâsese doar plânsul de milă şi felul ăla enervant în care-şi ruga moartea să vină s-o ia.

viata, drumOamenii nu mor atunci când vor ei. Mor când li se termină zilele scrise de de ăl de sus în cartea vieţii. Unii nu apucă nici să vadă bine lumina zilei, alţii se duc în floarea vârstei, pe alţii îi uită Dumnezeu pe pământ până nu mai ştiu nici ei câţi ani au şi ce hram poartă. Unii zac o viaţă, bolnavi de toate bolile lumii şi cei ce-i îngrijesc închid ochii într-o dimineaţă, epuizaţi de atâta purtare de grijă. Iar bolnavii de-o viaţă îşi găsesc tocmai atunci energia de a se ridica să-şi trăiască viaţa ca şi cum nu ar fi avut niciodată nimic. Parcă zăcuseră o viaţă tocmai pentru a-şi menaja puterile şi a-şi aduna zilele pentru momentul în care au rămas singuri.

Ajungi uneori la o răscruce şi ai senzaţia că nu mai există drum nici înainte nici înapoi. Vezi  în jurul tău doar ceaţă şi crezi că totul s-a terminat. Aproape niciodată nu-i atât de uşor să găseşti capătul. Nu te poţi aşeza acolo, la margine de drum să-ţi aştepţi sfârşitul, pentru că drumul are pietre ascuţite, ce rănesc mai tare când stai pe ele decât atunci când mergi. În fiecare sfârşit e şi un început, trebuie doar să-ţi dai răgazul să-l vezi. Apoi să mergi mai departe pe drumul ales, indiferent dacă e cel bun sau nu, pentru că singurul nostru drept e drumul, nu popasul.

Viaţa are regulile ei, aşa ciudată şi nedreaptă cum ţi se pare de multe ori şi tu  ai datoria s-o trăieşti cu nesaţ până în ultima clipă, indiferent cât de mare e sacul de durere ce-l porţi în spate pe drumul ăsta întortocheat prin anii ei. Poţi renunţa la multe de-a lungul timpului, doar la ea nu ai dreptul să renunţi. Ţi-a fost dată drept lecţie şi până nu ajungi s-o înveţi pe de rost, nu poţi să te dai bătut.

16 comentarii

Din categoria jurnal

Poveşti la gura sobei – Fără speranţă

3138321E dimineaţa devreme. O dimineaţă rece, înrourată şi încă adormită. În teii cu crengi ce bat noaptea în ferestrele spitalului speriind duhurile rele ce vin să tulbure somnul copiilor, nici o pasăre nu s-a trezit încă. Dorm cu ciocul sub aripă, aşteptând ivirea zorilor. Pe holul spitalului, luminat rece de neoane impersonale prinse în tavan, cu o cutie de lemn plină de pliculeţe de medicamente împărţite pe fiecare pacient în parte, trece o asistentă ca o umbră albă. Are părul negru, cârlionţat, domolit cu agrafe la ceafă, ochi căprui plini de tristeţe iar halatul îi ascunde cu greu formele generoase.

Se termină garda, e ultimul tratament pe această tură. Gândurile negre nu i-au dat pace toată noaptea. Nu a reuşit să închidă ochii deşi a avut o noapte liniştită, fără nicio urgenţă. Îngândurată şi tăcută aprinde şi acum lumina în fiecare salon şi trezeştie micuţii pentru tratament. Copiii, adormiţi şi speriaţi de perspectiva unei noi injecţii încep să plângă. E greu să îngrijeşti copii. Suferinţa lor te doare într-o mare măsură şi pe tine. Trebuie să ai inima puternică, să te gândeşti la ei doar ca la nişte entităţi care trebuie vindecate, să nu–i priveşti în ochişorii plini de lacrimi care te imploră să nu-i mai faci să sufere. În mintea lor asistenta e cea care aduce durere, nu boala. Ea vine cu ace lungi şi injecţii dureroase, înţeapă, introduce serul ce paralizează muşchii şi-i face să urle.

  • Hopa sus să facem injecţia, puiule! Hai, că mai e una şi gata, pleci acasă!
  • Nu vleaaaau! Maaaamiiii!! Nu mai vleau!!!

Injecţia doare. Serul plin de antibiotice nu e blând cu organismul copilaşului, îl face să sufere înainte de-al trata.

  • Hai că suflu eu şi nu mai doare, vezi? Uite, mama Ana ştie să se mişte uşurel, să nu-l doară pe pui… Aşa, dragule. Ia uite ce-a adus mama pentru tine c-ai fost cuminte! Gata, de acum nu mai plângi, nu-i aşa? Uite, plânge şi mami dacă plângi tu! Vrei s-o faci să sufere şi ea? Eşti băieţel mare de-acum!

Ea reuşea în mare măsură să-i liniştească şi să se facă plăcută. Pentru fiecare injecţie avea pregătită o acadea, pentru fiecare pastilă amară înghiţită o linguriţă de dulceaţă. O vorbă bună, un zâmbet, o jucărioară care să le distragă atenţia făceau minuni. Era cea mai iubită asistentă din spital. Copiii o îndrăgeau şi o strigau „mama Ana”.

Avea şi ea doi copii, un băiat şi o fetiţă. De amândoi se bucurase ca de o minune dumnezeiască. Primul fusese băiatul, mândria neamului. Bărbatul ei, mândru, dăduse de băut la toată uliţa. Se lăuda cu el şi acum, oricui era dispus să-l asculte. Poate de aceea şi crescuse mai răsfăţat, i se făcuseră toate voile. De câte ori încerca ea să-l strunească, interveneau socrii şi-i luau apărarea.

Fata venise pe lume mult mai târziu, când îşi pierduse speranţa că ar mai putea avea vreodată un copil. Simţise atunci că Dumnezeu o iubeşte cu adevărat. Nu a fost mămică mai fericită ca ea. Uitase şi de greutăţile traiului cu socrii în aceeaşi casă  şi de toate şicanele răutăcioase şi de escapadele nocturne ale soţului. Totul pălise în faţa mogâldeţei cu ochi negri şi gene lungi ce-i insenina fiecare clipă. A fost o fetiţă cuminte. Nu a plâns, nu s-a îmbolnăvit, nu s-a murdărit, nu a făcut toate prostiile pe care le fac de obicei copiii mici. A fost ca o fetiță-păpușă, ireal de cumine şi talentată. Acum are 10 ani şi studiază vioara. Profesorul ei spune că e cea mai talentată elevă pe care a avut-o. Poate dă Dumnezeu şi ajunge mare, cine ştie? I-ar plăcea să ştie că are o fată care e artistă renumită pe marile scene ale lumii. Toată munca ei şi tot ce-a îndurat în viaţă ar căpăta dintr-odată sens, chiar dacă ea nu…Dar nu, nu trebuie să gândească negativ. Se va face bine, pentru copiii ei va lupta! Nu putea avea ghinionul ăsta tocmai ea, după atâta suferinţă.

Gândurile nu-i dădeau  pace de două săptămâni, de când a descoperit în sânul stâng un nodul. Era imens, cât un ou de porumbel, nu ştia cum de-i scăpase atâta timp neobservat. Ocupată cu munca şi cu greutăţile de acasă uitase o perioadă să se mai îngrijească şi de ea, iar acum soarta îi juca cel mai urât renghi. Nu avusese o viaţă uşoară. Se măritase din dragoste cu omul pe care-l idolatriza de la 16 ani. Era un copil când o adusese cu nuntă noră în casă. El băiat mândru, înalt, cu piele albă, ochi mari, negri, umbriţi de gene dese. Toate fetele din satul lui erau înnebunite după el. Ea micuţă, mai degrabă bondoacă, negricioasă, cu părul rebel, creţ şi sânii mari. Soacră-sa nu pierdea nicio ocazie să-i spună că băiatul ei ar fi putut avea orice fată frumoasă şi ea nu se ridica nicidecum la pretenţiile neamului.

Era de acord! Considerase totdeauna un privilegiu faptul că Tudor o alesese pe ea din toate fetele acelea înalte, cu pielea ca laptele care-i dădeau târcoale. Poate că de aceea îi şi ierta toate escapadele şi jignirile fără să se revolte, ca şi cum ar fi fost normal ca el s-o desconsidere şi să se mai ducă din când în când la alta când până şi ea îşi dădea seama cât de neînsemnată este. Culmea e că tot el era gelos! O urmărea seara când ieşea din tură, sau se trezea cu el peste noapte la uşă când era de gardă. Nici nu îndrăznea să ridice ochii din pământ să vorbească cu alţi bărbaţi pe stradă! Dacă o vedea el, sau vreunul din amicii lui şi o spunea, lua bătaie soră cu moartea. Aşa, preventiv, să nu cumva să uite şi să se încurce cu vreunul! Da, omul ei o iubea, de aia o şi bătea uneori. Îi era frică să nu cumva s-o piardă.

Cu o zi înainte a fost la Craiova, la control. Medicul s-a întunecat şi nu i-a mai spus nimic. I-a făcut o puncţie, acum aşteaptă rezultatul ei alte două săptămâni. După reactia lui, ştie deja sigur ce are, aşteaptă doar confirmarea şi îşi face planuri pentru ce va veni. După noaptea albă, plină de frământări a ajuns la o concluzie. Nu le va spune acasă. Va aştepta să vadă cum evoluează lucrurile, ce tratament e nevoită să facă, dacă o vor opera sau nu… Nu are rost să-i facă pe toţi să se îngrijoreze de acum.

*

  • Ştii, Ana, lucrurile nu stau deloc bine. Aşa cum am bănuit este vorba de un cancer de natură malignă, extrem de agresiv. Va trebui să facem operaţie şi să extirpăm sânul, să nu riscăm să se întindă mai mult de atât. Ai câţiva noduli şi la nivel ganglionar, a avut timp să se infiltreze adânc, din păcate. Trebuie să începem imediat tratamentul cu citostatice până una alta. O să fiu sincer cu tine, şansele de supravieţuire sunt mici, dar nu inexistente. Se poate, totul e să vrei să lupţi, să mă ajuţi.

Încăperea înaltă se învârtea deasupra ei din ce în ce mai repede. Se simţea cuprinsă într-un carusel scăpat de sub control care o acoperise cu toate animalele lui de ipsos şi risca acum s-o sufoce dacă nu reuşea să iasă de acolo cât mai repede. Ce se va întâmpla cu ea? Ce se va alege de copiii ei, de munca de o viaţă? Auzea vocea doctorului şi-l privea cu uimire, de parcă atunci îl vedea prima dată pe străinul care-i vorbea egal, molcom, ca unei vechi cunoştinţe. Cine era şi ce voia de la ea?

  • Te simţi bine, Anişoara? Nuţi, adu-i te rog un pahar cu apă! Cred că ar trebui să-i facem un calmant.

Sora îi aduce unpahar mare cu apă pe care ea îl bea pe nerăsuflate.

  • Nu vreau calmant. Lăsaţi-mă un pic, să-mi revin. Îmi trece. Vă rog să mă iertaţi, trebuie să ies, mă apasă pereţii.
  • Sigur, ieşi un pic la aer, dar să ştii că am nevoie de un răspuns urgent, Anişoara. Nu mai avem timp de pierdut.

  • Bine, o să revin, domnule doctor. Acum nu pot, mă înţelegeţi.

  • A ieşit aproape în fugă. În curtea spitalului s-a oprit pe o bancă să-şi tragă răsuflarea. Lumea se învârtea în jurul ei, picioarele nu-şi găseau echilibrul, genunchii se muiaseră, erau acum de gelatină. Trebuie să înceapă tratamentul imediat, trebuie să-i spună lui Tudor, să stea de vorbă cu copiii, să… Şi dacă nimic nu va decurge bine? Dacă zilele ei au ajuns la final? Nu o să-şi vadă băiatul absolvind liceul, nu o să-şi însoţească fata la primul bal, nu va avea ocazia s-o vadă pe scenă, nu-şi va cunoaşte nepoţii! O vor uita, oare? Atât a fost să fie, doar o scurtă trecere din care nu a înţeles mare lucru? Ascultă cu atenţie. Îşi aude sângele criculându-i cu repeziciunde prin vene. Îi face bine, e semn că trăieşte încă. Cum va fi, oare, când nu se va mai auzi nimic? Nu, nu trebuie să se gândească la asta. Va trebui să lupte! Pentru ea, pentru copii, pentru Tudor…

    *

    • Ce faci în seara asta, Tudor? Aş avea ceva de discutat cu tine, te rog să nu pleci de acasă.
  • Îmi pare rău, Anişoara, trebuie să ies. I-am promis lui Ilie că merg cu el la o bere azi. Vorbim mâine. Culcă-te, nu mă aştepta că voi întârzia sigur.

  • Dar…

  • Nici un „dar”, ce dracu, nu mai înţelegi româneşte? De când ai învăţat să mă contrazici? Ţi s-a urât cu binele? Am zis că vorbim mâine, atunci aşa rămâne! Nu au intrat zilele în sac! Hai că trebuie să plec, s-a făcut deja târziu.

  • „Ba au intrat zilele în sac, Tudore. S-au scurtat de tot şi vom ajunge să nu mai putem vorbi nimic, dacă te comporţi tot aşa. Uneori mă întreb cât de mult îţi pasă de mine. Mai poţi vedea şi altceva decât persoana ta, plăcerea ta, prietenii tăi, viaţa ta? Viaţa mea unde e în rândul priorităţilor tale?”       

    Noaptea a trecut albă. Tudor nu a ajuns acasă decât la ziuă, când s-a strecurat în pat, lângă ea, mirosind a parfum străin. Ea s-a prefăcut că doarme. Nici să ofteze nu-i mai venea. Parcă nici nu-i mai păsa de unde vine bărbatul ei. Se gândise, luase hotărârea să meargă mai departe cu tratamentul şi fie ce-o fi. Va vedea pe parcurs ce va mai fi de făcut. El putea să-şi vadă de-ale lui în continuare.

    • Aseară voiai să stăm de vorbă neapărat. Spune acum ce ai de spus.

    Erau adunaţi toţi pe lângă masă. Se treziseră şi copiii, veniseră şi bătrânii şi se aşezaseră să ia micul dejun în prima duminică din vacanţa de vară. Aseară ar fi vrut să stea de vorbă cu el întăi, să stabilească împreună cât şi cum vor spune celorlalţi. Acum nu-i mai păsa.

    • Am fost la control zilele trecute şi am aflat că am cancer la sân într-un stadiu destul de avansat. Va trebui să încep tratament cu citostatice şi după aceea, în funcţie de cum evoluează lucrurile, să fac operaţie. Îmi vor extirpa tot sânul. Până atunci urmează o perioadă grea şi nu cred că-mi voi mai putea îndeplini aşa cum trebuie îndatoririle. O să îmi iau concediu medical de la spital, dar acasă va trebui să mă ajutaţi voi la treburile gospodăreşti când nu voi mai putea. Tratamentul dă reacţii neaşteptate, o să-mi cadă părul, o să slăbesc, o să am nevoie de regim şi linişte.

    În bucătăria de vară s-a aşternut deodată liniştea. Tudor o privea cu gura căscată, fără să spună un cuvânt, bătrânii rămâseseră cu furculiţele în aer uitându-se unul la celălalt şi întrebându-se ce va zice lumea, copiii, cu ochii în farfurie nu scoteau un sunet, simţind că lucrurile ar putea lua deodată o întorsătură proastă. Băiatul auzise câte ceva de boala asta de la colegii de la liceu. Niciunul din ce despre care i se povestise nu scăpase cu viaţă. Fata habar nu avea despre ce e vorba , doar simţea că e un lucru serios, care avea oarecum tangenţă cu ea.

    După o tăcere prelungită, Tudor şi-a dres glasul şi a vorbit primul.

    • Şi nu ai crezut necesar să ne spui şi nouă de la început? Vii acum să ne trânteşti în faţă o veste ca asta? Te-ai gândit mult când ai deschis gura?
  • Am aşteptat să am confirmarea diagnosticului. Am avut-o ieri, când am mers să aflu rezultatele analizelor, numai că tu nu ai avut timp să mă asculţi. Asta este, eu nu mai am timp să amân, voi începe tratamentul.

  • Dar poate că rezultatul e greşit! Poate trebuie să mai mergi la alt doctor, e imposibil să ai aşa ceva! Nimeni din neamul nostru nu a avut boala asta!

  • Vorbea despre cancer ca şi cum ar fi fost o boală molipsitoare de care ea se făcea singura vinovată că a contactat-o. Nu i-o adusese el, nu o luase de la cineva din neamul lui, lor să nu vină să le spună cu seninătate că are o boală despre care nu ştia nimeni mare lucru! Ei, comedie ca asta!

    • Nici nu avea cum să aibă, Tudore. Stai liniştit, nu e o boală molipsitoare. Nu se ia aşa uşor şi tu chiar nu ai nicio vină. Nu mi-ai adus-o tu. Doar că în acest moment am nevoie de înţelegere şi ajutor din partea voastră, atât.
  • Va trebui să ceri ajutor de la spital. Noi cu ce să te ajutăm? Doar nu ai de gând să stai acasă în starea aia? De gospodărie o să se ocupe mama cu tata, iar de copii o să mă ocup eu. Dacă nu fac faţă, o să angajez pe cineva. Tu trebuie să mergi la spital dacă o să-ţi fie rău. Ce să-ţi facem noi? Te-ai găsit şi tu să te îmbolnăveşti tocmai acum, când sunt atâtea de făcut! Asta este, dar să nu ai pretenţia să mai avem şi grija ta, când avem atâtea pe cap cu toţii!

  • Ana i-a primit răspunsul cu seninătate. Nici nu se aştepta la mai mult din partea lui, încă se întreba cum de nu deschisese ochii până acum să vadă cine e omul lângă care trăieşte. Era el, cel de toate zilele, bărbatul egoist şi rece căruia îi găsea scuze de fiecare dată. În mare măsură era vinovată pentru comportamentul lui. Ea-i permisese tot timpul să se poarte aşa. Rând pe rând s-au ridicat toţi tăcuţi de la masă şi s-au împrăştiat care încotro. Rămasă singură a strâns de pe masă şi s-a apucat de spălat vasele cu gesturi mecanice, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A doua zi avea să plece la spital să înceapă cea mai grea perioadă a vieţii. Cea de care atârna ca de un fir subţire însăşi existenţa ei.

    *

    E deja la a patra serie de citostatice. Părul l-a pierdut de la a doua. A început să-i cadă smocuri, smocuri, de parcă cineva o tundea din loc în loc pe timpul nopţii. Slăbise înfiorător. Din femeia plină de nuri de acum câteva săptămâni rămâsese o mână de oase pe care pielea atârna tristă, lipsită de susţinerea muşchilor. Nu mai putea mânca nimic, vomita până şi apa pe care trebuia să-o bea. O dureau oasele, încheieturile, tot corpul împuţinat, orice mişcare era un calvar. De o lună întreagă nu mai părăsise spitalul. Acasă nimeni nu se mai uita la ea. Tudor se mutase în altă cameră încă de când începuse să-i pice părul. Soacra blestema şi se victimiza pe bătătură. Învăţaseră şi fata să nu se apropie de ea, ca nu cumva să se molipsească de la boala maică-sii. Băiatului îi era ruşine cu ea. Amândoi copiii o ocoleau când o vedeau prin curte şi-i răspundeau obraznic când îi chema la ea. Răceala lor durea mai tare decât orice tratament.

    Aici, în salonul rece şi impersonal, era măcar liniştită. Tudor venise de două ori s-o viziteze la început. Nu l–a mai văzut de două săptămâni. Copiii nu veniseră niciodată. Nu voiau s-o vadă aşa, neputincioasă cum era acum. Parcă nici nu mai era mama lor. Acasă se uitau la ea cu ochi străini şi se vedea că o învinuiesc pentru orice neputinţă: Pentru că stătea în pat când ar fi trebuit să le pregătească ceva dulce, ar fi trebuit să cureţe, să spele, să calce, să gătească aşa cum făcea înainte.

    Oricum nici nu ar mai fi recunoscut-o. Cine era leguma aceea cu ochii duşi în fundul capului şi cu oasele craniului împungând pielea? Mai bine că nu veneau. Măcar aşa şi-o vor aduce aminte cum era, nu cum este. Simţea că nimic nu merge bine. Reacţia organismului la tratament era exagerată, tumora nu se aduna, din contră. Apăruseră încă două, iar medicul era sceptic. Se vedea pe faţa lui. Nu-i spunea nimic, deşi îl rugase să fie sincer cu ea până la capăt şi să nu-i dea speranţe deşarte. Poate că nu voia să se hazardeze până nu termina, se mai întâmplaseră minuni. Oare, chiar existau minuni, sau doar legende?

    • Domnule doctor, vă rog din suflet, spuneţi-mi la ce să ne aşteptăm! Sora mea mai are şanse să-şi revină? Cât îi mai daţi?
  • Din păcate, pentru Anişoara nu mai sunt speranţe. Organismul ei a cedat incredibil de repede. O zi, două, o săptămână cel mult. Îmi pare rău… Dacă vreţi, îi facem formele de externare să o luaţi acasă, să se stingă lângă cei dragi.

  • V-as ruga, dacă se poate, să nu o externaţi. O să rămân eu cu ea, să se stingă în linişte. S-ar amărî prea tare, domnule doctor. Acasă toţi o ocolesc, de parcă ar fi ciumată.

  • De două zile sora ei nu mai pleca de lângă pat. În rarele ocazii în care poate deschide ochii Anişoara o priveşte cu recunoştinţă. Ea îşi ascunde lacrimile şi încearcă să-i vorbească despre viitor, despre miraculoasa vindecare, de dispariţia durerilor, de premiul luat de fata ei la concursul de vioară.

    • Mioara… să ai grijă de copiii mei. Ştiu că par răi şi nerecunoscători, dar  nu e aşa. Sunt copii, nu ştiu ce-i viaţa. Să te gândeşti că o parte din mine va trăi mai departe prin ei. Să nu-i laşi să mă uite, te rog. Tu poţi să-i faci să înţeleagă. Eu ştiu că nu mai am şanse, simt că se va termina curând. Nu-i lăsa să mă urască… Şi nu uita să-mi aprinzi o lumânare când o veni timpul. Să nu mă laşi să plec în întuneric, sora mea bună.

    17 comentarii

    Din categoria Poveşti la gura sobei

    Cât valorează un leu?

    1-leu

    Aveţi idee? Ce poţi cumpăra cu un amărât de leu în ziua de azi? O pâine. Un covrig. O gogoaşă din aia străvezie, dată prin zahăr. Odinioară puteai cumpăra şi o turtă, dar s-au prins comercianţii că sunt căutate şi le-au mai adăugat 50 de bani. Poţi să-l laşi bacşiş la taxi. Sau să-l dai de pomană unui cerşetor pe stradă.

    Sau, nu, unui cerşetor mai bine îi cumperi un covrig şi-i dai de pomană, că altfel pune leu pe leu şi-şi cumpără băutură. Să uite că-i e foame şi frig, că e plin de noroi, de boli, de păduchi, iar oamenii cumsecade întorc ochii şi strâmbă din nas când îl văd.

    Ştiu o femeie care de doi ani doarme pe marginea pasajului de la Lujerul, beată criţă la orice oră din zi şi din noapte. Pare a fi în putere şi este, din moment ce au trecut peste ea anotimpuri cu zile însorite şi asfalt de 50 de grade şi zile cu nori şi ploi torenţiale şi ninsori şi îngheţ, iar pe ea o găseşti tot acolo, veşnic culcată pe o rână cu o sticlă de băutură în mână. O fi avut şi ea cândva familie şi copii. O fi avut o casă şi un suflet cald s-o aştepte în prag. Sau poate că a fugit de singurătate şi necazuri şi s-a aciuiat în mijlocul străzii, printre oameni şi maşini, în văzul tuturor. Să nu se mai simtă singură. Ei nu i-aş da un leu. L-ar prăpădi şi şi-ar  omorî ficatul cu încă un deget de alcool. Deşi, poate că ar fi mai bine să-l prăpădească. La ce-i bună sănătatea dacă trăieşti pe străzi?

    Aşa-i că nu prea poţi face cine ştie ce cu un leu? Şi totuşi…

    Am avut o zi de vineri ciudată. Întâi am aflat că e sărbătoare şi am citit că azi se deschid cerurile şi oamenii pot vedea casa lui Dumnezeu. Am privit în sus, dar cerul era cenuşiu şi mânios. Plângea. M-a făcut şi pe mine să plâng, fără să ştiu prea bine de ce.

    Apoi am citit că azi trebuie să aprinzi o lumânare pentru cei duşi, că vin s-o ia să-şi lumineze calea dincolo. Am mai citit şi că doar azi până şi copiii nebotezaţi primesc lumină în lumea aia întunecoasă în care ne spun preoţii că sunt. Mi-am amintit de întâmplări cu copii mici din tinereţea mea prăfuită şi iar am plâns. M-am îmbrăcat şi m-am dus să aprind o lumânare, să aibă fiecare, să nu se mai teamă pe acolo, pe drumul lung şi fără întoarcere.

    Apoi am luat metroul şi am scos cartea, dar era prea aglomerat şi mi s-a făcut rău. Trecusem pe lângă un grup de elevi ce se întorceau de la şcoală. Trei: doi ei şi o ea prea dezvoltată pentru vârsta ei, care le povestea râzând cu nonşalanţă cum s-a dus ea şi a pus coatele pe catedra profesorului să-i spună că nu a învăţat scoţând ţâţele la înaintare şi cum, bietul profesor, de ruşinea ei a trecut-o la loc şi nu a mai ascultat-o. Mă revoltasem.

    Şi la Basarab, pe când treceam eu tristă şi abătută către celălalt peron, un grup de adolescenţi veseli şi gălăgioşi cerea în gura mare un leu celor care treceau grăbiţi în drumul lor. Se opriseră în dreptul patiseriei şi probabil le lipsea un singur leu să-şi cumpere felia de pizza la care pofteau. Sau bucata de plăcintă. Oamenii treceau pe lângă ei ferindu-se încruntaţi. O femeie s-a oprit să cumpere de mâncare şi i-a admonestat acru.

    -Cum  vă permiteţi, vlăjgani nesimţiţi!? Cum să cereţi un leu oamenilor care muncesc din greu şi trranspiră pentru leul ăla? La muncă, nu la întins mâna, putori needucate!

    Aşa le-a strigat! „putori needucate” şi vai de părinţii care i-au făcut şi i-au crescut needucaţi, să râdă ca proasta în târg şi să blocheze ghişeul de la patiserie. Iar ei erau tineri şi veseli şi râdeau cu toţi dinţii fără să ia în seamă jignirile. Era o poftă de viaţă şi o bucurie  a tinereţii în veselia lor, că reuşeai să te molipseşti şi tu de veselia lor, dacă nu ai omorât de tot copilul din tine..

    Atunci mi-am adus aminte şi m-am oprit. Aveam un leu. Stătea singur şi stingher în portofel şi aproape că striga să-l las să scape de singurătate şi să fac nişte copii fericiţi. L-am scos, m-am întors şi le-am dat lor leul cerut.  Nu se aşteptau.

    -Mulţumim! Mulţumim frumos!

    -Săru’mânaa!! A răsunat toată staţia de metrou de glasurile lor tinere şi pline de viaţă. Nu am îndrăznit să-i privesc în faţă, mi-ar fi văzut lacrimile dincolo de zâmbet. Lângă mine, o doamnă onorabilă, în vârstă, a scuturat din cap.

    -Hm… bine măcar că au ştiut să mulţumească! Altfel, unul nu ţi-ar da locul să stai jos în metrou, te-ar întreba: ce cauţi pe drum, băbătie?” Eu doar am zâmbit. Cum să te superi pe tinereţe fragedă?

    Voi ce v-aţi putut lua de un leu astăzi? Eu mi-am cumpărat un zâmbet şi o rază de soare de la câţiva tineri plini de viaţă. Nu-i aşa că a fost cea mai bună investiţie?

     

    4 comentarii

    Din categoria jurnal

    S-ar fi numit Felix-Petrişor

    S-ar fi numit Felix-Petrişor şi ar fi fost un tânăr frumos şi fericit, ca şi surorile lui. Nu a fost să fie. Când s-a născut s-a bucurat un neam întreg şi pentru tatăl lui a fost ca o încununare a mândriei bărbăteşti. Băiatul lui tata, cel atât de mult aşteptat, cel pentru care finul meu ar fi fost în stare să facă orice.

    Când i s-a născut primul copil era să divorţeze pentru că nevasta a avut tupeul să facă fată, nu băiat. S-a purtat iraţional, închizându-se în casă, nevrând să deschidă uşa proaspetei mămici şi pruncului nevinovat. A trebuit dusă multă muncă de lămurere cu el şi biata femeie a avut multe de tras până când nebunul s-a împăcat cu ideea că are o fată şi că singurul vinovat de asta e el, nu altcineva. Doar nu plantase nimeni altcineva sămânţa acolo!

    Ei, vă daţi seama ce fericire imensă când s-a născut în sfârşit, băiatul! Şi era o mândreţe de copil, alb, bucălat, cu ochi albaştri ca cerul senin şi zâmbet cuceritor. Un adevărat înger de pictat pe icoane! Creştea ca din apă, văzând cu ochii, era cuminte şi aproape că nici nu ştia să plângă. Se născuse să fie fericit şi să lumineze ochii celor din jurul lui.

    Urma să-l botezăm în toamnă şi aşteptam cu nerăbdare momentul. Îmi intrase în suflet cu totul, încă de când l-am văzut prima dată. Mi se întâmplă des să mă lipesc de nou-născuţi, ca şi cum ar fi cu toţii ai mei, atunci însă a fost parcă ceva mai mult, ca o minune. Voiam să-i facu un trusou complet, mă apucasem să-i tricotez un costumaş minunat, albastru ca privirea lui senină, eram aşa mândră şi fericită, că nu-mi încăpeam în piele şi povesteam despre el oricui era dispus să mă asculte. Numai că o asemenea fericire nu avea cum să reziste.

    Cu trei săptămâni înainte de data stabilită pentru botez am primit vestea care mi-a frânt sufletul în două. Finuţul meu murise. S-a stins simplu, mult prea uşor şi prea repede. O moarte de neînţeles, de neacceptat. Doamna cu coasa a fost atât de haină şi de rece, că l-a luat fără să-i pese deloc de sufletele celor ce-l iubeau. Nu i-a trimis înainte vestitori, nu l-a trimis la spital, nu a făcut nimic pentru a-i lăsa nefericitei mame măcar gândul că a făcut tot ce-a fost omeneşte posibil să-şi salveze copilul. A lăsat-o să-i dea să mănânce, să-l culce şi să nu-l mai găsească în viaţă când s-a dus să-i verifice somnul.

    Nimeni nu poate cuantifica durerea unei mame ce-şi pierde pruncul, nimic nu poate fi mai dureros de atât. S-a zbătut, sărăcuţa, a încercat să-i dea din viaţa ei, a implorat, a vrut să fugă după el, să-l întoarcă din drum. Numai că drumul acesta e fără întoarcere. A trebuit să rămână şi să fie tare, să-l primenească şi să-l ducă să se odihnească la umbra unei cruci mici şi negre, în pământul reavăn al cimitirului de pe coastă. Şi a trebuit să înveţe după aceea să trăiască fără el, cu braţele goale şi sânii dureroşi. A învăţat să zâmbească chiar şi atunci când simţea că se rupe în bucăţi, să plece capul sub loviturile cuvintelor acuzatoare ale neamului care o considerau vinovată de moartea neaşteptată, să-şi înghită lacrimile şi să-şi crească încontinuare fetiţa ce nu înţelegea nimic din drama ce se petrecea în viaţa părinţilor ei.

    Dumnezeu mi-e martor că eu nu aş fi reuşit să fac faţă unei astfel de dureri. Mult, mult timp după întâmplare nu am mai fost în stare să privesc mame cu copilaşi în braţe pe stradă, fără să mă bufnească plânsul. Am rămas cu un puloveraş albastru ca cerul senin de care nu m-am putut atinge ani buni. Împletisem în el vise şi speranţe, imagini dintr-un viitor fericit pe care mi-era frică să le trezesc, ca nu cumva să mă sufoce durerea trezită odată cu ele.

    Între noi s-a aşternut tăcerea o perioadă. Evitam s-o privesc în ochi, evitam să vorbesc despre el, despre copii în general, despre ce plănuisem să fie. Mă revoltau la maxim zvonurile, bârfele şi acuzele socrilor ei şi deveneam tăioasă ori de câte ori cineva încerca să deschidă subiectul şi să găsească vinovaţi de faţă cu mine. Aş fi ocrotit-o dacă aş fi ştiut cum, dar nu eram şi eu decât o oropsită de soartă pe vremea aceea. Timpul a trecut, viaţa a curs mai departe în albia ei plină de stânci, noi am îmbătrânit. Doar amintirea a rămas vie şi lacrima ce bate în malul pleoapelor şi-mi strânge dureros gâtul e încă acolo.

    Se spune că azi se deschid cerurile şi că primesc lumină până şi sufletele plecate fără botez din lumea aceasta. Pentru finuţul meu pe care l-ar fi chemat Felix-Petrişor şi pentru toţi copiii plecaţi înainte de vreme din lume, azi aprind o mică lumină de ceară. Să-i odihnească Dumnezeu, să le lumineze calea şi să ne ierte şi pe noi, mamele care nu am putut, nu am ştiut sau nu am vrut la vremea respectivă să le dăm din viaţa noastră.

    3 comentarii

    Din categoria Confesiuni

    Dincolo de poartă III

    De una singură

    Aşa începea călătoria ei în lumea celor de dincolo de poartă. A primit o pijama un pic cam mare, ponosită şi cam aspră. Purta pe guler o ştampilă pe care nu putea citi ce scrie. Mama a ajutat-o să se schimbe şi să se pună în pat, tatăl, plecat între timp s-a întors cu o cană, o lingură şi o pereche de papuci de plastic negri, un pic prea mari pentru picioruţele ei micuţe şi subţiri. Apoi ei au plecat iar ea a rămas singurică în patul pustiu din camera întunecoasă cu pereţi vopsiţi într-un verde strident, alături de trei fetiţe care o priveau cu ură. S-a întors cu faţa la perete şi a plâns tăcut până a udat perna.

    La un moment dat a intrat asistenta şi i-a luat sânge pentru analize, apoi i-a dat o pastiluţă. Una singură, mică, prăpădită. Celelalte fete au primit medicamentele şi pe lângă ele câte o tabletă mare de un soi de ciocolată albă. Ar fi vrut şi ea, dar a tăcut. Îi era ruşine să vorbească. Îşi privea mânuţele întunecate şi aspre, cu unghii scurte, tăiate din carne şi încerca să le frece să arate ca mânuţele albe şi fine ale fetelor cu care împărţea camera.

    Ele se adunaseră într-un pat, la perete şi se jucau vorbind în şoaptă. Ea, ridicată în capul oaselor acum, se legăna uşor, privindu-le pe furiş. Nu îndrăznea să le privească în faţă, ochii lor ostili îi strigau să plece. Stăteau acolo încruntate şi o priveau din când în când şoptind şi gesticulând nemulţumite. Nu o plăceau, era clar. Ele erau acolo, în camera aceea de la început, ea era o intrusă.

    Ileana şi-a culcat bărbia pe genunchi, i-a îmbrăţişat şi a început fără să-şi dea seama să se legene. Ca acasă. Pe fereastra cu zăbrele de la picioarele patului ei se vedea un petec de cer senin şi un vârf de plop cu frunze tremurânde.  Se simţea atât de singură acolo în atmosfera aia ostilă, că-i venea să plângă. Nu înţelegea cu ce greşise de o aduseseră şi o lăsaseră în spitalul ăla mare şi rece. Nu ştia cât o să stea acolo, vedea că mama şi tata nu se mai întorc.

    Afară lumina scădea încet şi bucata de cer senin începea să facă loc întunericului. În cameră abia se mai vedeau umbre. Fetele celelalte dormeau liniştite acum, fiecare în patul ei, numai pe ea o ustura ochii de lacrimi şi oboseala privitului în gol. Ar fi oftat, îi era însă teamă să nu le trezească. La un moment dat a intrat o asistentă şi a aprins lumina. Venea cu tratamentul. A primit şi ea două pastile pe care abia le-a înghiţit. După ce-a plecat asistenta, a trecut infirmiera să le cheme la masă şi imediat după ea a intrat ca o vijelie o fată roşcovană, zvăpăiată şi mai înaltă cu un cap faţă de ele. Avea în mână o cană şi o lingură pe care le agita grăbită deasupra capului şi striga:

    – Hai la masăăăă!!

    A dat cu ochii de fetiţa timidă şi firavă pe care nu o cunoştea şi s-a oprit brusc. S-a aproiat de pat şi a privit-o intens cu ochii ei albaştri spăluciţi, fără gene.

    • Tu cine esti?

    • Ileana…

    • Ce cauţi aici?

    • Nu ştiu…

    • Aha, înseamnă că eşti ca şi noi, ”pacentă”. Pe mine mă cheamă Geta. Hai, vrei să mergi cu mine la masă?

    • Da, merg.

    Şi-a luat cuminte lingura din sertar şi-a încălţat papucii cu un număr mai mare în care se împiedica şi a plecat după noua ei prietenă zvăpăiată cu ochi albaştri.

    • Trebuie să fii atentă aici. Nu toţi te primesc la masă dar azi stai cu mine, te apăr eu. Dacă vrei stai cu mine în fiecare zi. Vrei?

    • Da, vreau…

    • Aşa. Eşti prietena mea acum. Câţi ani ai?

    • Opt…

    • Eu am zece. Eşti la şcoală?

    • Da.

    • Eu nu merg la şcoală. Am fost un trimestru şi pe urmă nu m-a mai lăsat mama că m-am bolnăvit şi râdeau copiii de mine când îmi era rău. Da’ şi eu îi băteam de le suna apa în cap când îmi era bine. Auzi, dacă eşti bolnăvită nici tu nu trebuie să te mai duci la şcoală, să ştii.

    • De ce?

    • Să stai acasă, să te joci.

    • Da’ mie îmi place la şcoală!

    Geta s-a oprit în loc şi a fixat-o din nou cu ochii ei albaştri pe fetiţa timidă de lângă ea. Se pare că a văzut ea ceva privind-o aşa, că a concluzionat repede:

    • Dacă îţi place, atunci ai voie să te duci, te las eu. Mie nu-mi place deloc. Nici nu am învăţat toate literele. Tu ştii să scrii?

    • Da, ştiu.

    • Şi să citeşti?

    • Da.

    • O să te pun să-mi citeşti şi mie poveşti. Îmi plac poveştile. Uite aici mâncăm. Hai să ne punem repede la masă.

    În capătul coridorului, câteva mese cu picioare metalice şi cu faţă lucioasă de melamină, înconjurate de câte patru scaune din acelaşi material, îmbiau bolnavii cu câţiva codri de pâine neagră ce tronau în coşuri de plastic în mijlocul fiecăreia. Nu existau feţe de masă şi nici farfurii, doar acele coşuri cu codrii lor de pâine rece. S-au aşezat la prima masă liberă. În câteva minute sala s-a umplut şi la uşă s-a făcut coadă, alţi bolnavi aşteptându-şi rândul la un loc liber. Lângă ele s-au aşezat două din colegele de salon ale Ilenei: Irina şi Ancuţa.

    • Nu te uita, Cami nu mănâncă cu noi. La ea vine bunica cu mâncare în fiecare zi şi nu mănâncă decât bunătăţuri.

    Infirmiera a trecut pe lângă fiecare masă, aşezând în dreptul fiecăreia câte o farfurie metalică în care abureau câteva felii de cartofi şi un pic de sos.

    • Carne nu avem azi?

    • Tu numai carne vrei! Nu avem, azi mănânci şi fără carne. Hai. mâncaţi repede că stau şi alţii la rând!

    Au mâncat în silă câte puţin. Mâncarea nu avea nici un gust. Un cartof tăiat în patru felii mari, fiert în apă şi prins cu puţină făină. Nici măcar sare nu aveau, era spital, bolnavii trebuiau să mănânce de regim. S-au ridicat de la masă mai mult frămânde. Ajunsă înapoi în camera ei Ileana s-a aşezat cu faţa la perete şi a plâns până a adormit. După mult timp, pastilele i-au adus somnul mult dorit. Un somn greu, negru, fără vise, fără zbatere, ca o moarte binefăcătoare.

    Dimineaţa a venit cu lumina aprinsă şi mopul infirmierelor. Începea o nouă zi. Fetele s-au trezit şi vorbeau uşurel, urma să vină asistenta cu tratamentul, doar Ileana noastră nu se putea trezi.  A venit asistenta, a trecut, s-a întors, a încercat s-o zgâlţâie, totul în zadar. Până la urmă au chemat doctorul care a venit, a verificat pulsul, a ascultat respiraţia liniştită, egală şi a lăsat-o să doarmă în continuare.

    • Nu vă faceţi griji, se va trezi. A adunat prea multe nopţi albe şi tratamentul îşi face deja efectul. Totul este bine, nu s-a întâmplat nimic rău. O lăsaţi să doarmă cât vrea ea şi continuăm cu tratamentul după aceea. Are nevoie de odihna asta.

    Şi au lăsat-o. A dormit până după-amiază când s-a trezit transpirată, cu părul lipit de frunte şi perna udă. Dormise fără întrerupere optsprezece ore. Ratase şi micul dejun şi prânzul. O infirmieră mai miloasă îi pusese pe noptieră un codru de mâine cu marmeladă. Marmelada se cam uscase aşteptând, dar fetei i s-a părut delicioasă. Atâta odihnă cere şi mâncare.

    • Ha, te-ai trezit! Credeam că o să dormi până mâine! Ai promis că-mi citeşti şi te-am căutat.

    • Dar nu am nici o carte!

    • Am eu. Lasă acum, nu mai am chef. Mergi afară?

    • Unde afară.

    • În parc. Hai să ne jucăm.

    • Avem voie afară?

    • Dacă nu ne vede asistenta. Lasă că ştiu eu cum s-o fentez, mergi cu mine.

    • Voi mergeţi afară?

    Le întrebase la grămadă pe toate. Stăteau adunate grămadă în patul de la perete şi-şi făceau de lucru cu jucăriile de acasă. Nu i-au răspuns nimic.

    • Lasă-le pe ele, hai cu mine.

    Au ieşit strecurându-se tiptil pe coridor până la scară. Uşa asistentelor era deschisă, dar Geta ştia cum să meargă să nu o simtă nici vântul. Avea experientă. Au coborât scrările în goană. Odată ajunse în curte, lumina crudă a zilei le-a făcut să se oprească. Le rănea ochii obişnuiţi cu  palida strălucire a neonului din salon.

    • O să te duc odată cu liftul. E ca o cuşcă pe care o închizi şi te plimbă sus-jos, unde vrei tu.

    • Mie nu-mi plac cuştile. Mă sperie.

    • Asta o să-ţi placă. Eşti cu mine.

    4 comentarii

    Din categoria jurnal

    Bătrânul Billie

    Coboară scările încet, punând cu grijă pas după pas. Toate încheieturile îl dor şi fiecare pas îi este chin. Din loc în loc se opreşte şi oftează. Se aşează răbdător pe coadă şi-şi aşteaptă stăpânul care, sprijinit în baston, se mişcă mai greu decât el. Lui Billie i se pare normal. Stăpânul nu are decât două picioare şi bastonul suplineşte cu greu mobilitatea încheieturilor. El are măcar patru labe, când calcă cu greu pe una, se sprijină pe celelalte trei.

    Eheeeei! Pe vremuri alerga după fluturi şi vrăbiuţe până scotea limba de-un cot! Blana lungă şi lucitoare se unduia în mers şi vântul îi fluiera pe la urechi. Îi plăcea să-i simtă adierea, indiferent de vreme. Pe atunci nu simţea niciodată frigul. La fel iubea şi verile cu soare şi iernile cu zăpadă.

    Zăpadaaa…. Phuuuii, ce fericit era când se arunca unde era mormanul mai mare şi se afunda în el de nu i se mai vedea decât vârful cozii! Băga nasul, amuşina şi fulgii pufoşi i se topeau în nări! Strănuta, scutura capul şi pleca mai departe, căutând comori închipuite iar zăpada se topea la trecerea lui şi îngheţa la loc pe firele de păr, îngreunându-i blana. Ce-i păsa lui de iarna rece? Se încălzea alergând de trebuia să scoată limba să se răcorească! Pe vremea aia şi stăpânul era mai vioi, mai tânăr! Râdea şi-l fluiera, să nu se ducă prea departe, îl înjura uneori în glumă, aşa de drag şi de teamă să nu se depărteze prea tare.

    Hmmm…oamenii ăştia! Cred că pot controla totul şi doar ei sunt în stare să reţină lucrurile! El învăţase de copil să se întoarcă acasă de oriunde ar fi fost. Ştia sigur de unde a plecat şi unde să se întoarcă. Hahahahaa! Ce se mai distra când vedea că-l caută disperat când dispărea prin tufişuri! Îl striga „Billliiee, Billliiiieeee!!”, fluiera, înjura de mama focului şi bombănea.

    El doar ciulea un pic urechea şi îşi vedea de căutări mai departe. Miroseau frunzele alea ca naiba! Îşi ascuţea simţurile ghicind al cui a fost pasul de-a călcat înaintea lui pe ele. Pe aici a trecut un motan- era atent, urmărea un şoarece speriat, îi simtea mirosul. Pe dincolo era urma bocancului unui copil care alerga, pe aici a trecut amicul lui, Pongo, dincolo a găsit urma Prinţesei.

    Hm, Prinţesa e în călduri! Era cazul să-i arate că e interesat. Marca locul cu simţ de răspundere, apoi o lua la goană şi se oprea fix în spatele stăpânului. Îl lătra şi-l speria. Tare-i mai plăcea când îl vedea că tresare. „Billliiee, golanule, nu-ţi e ruşine! De când strig la tine, surdule!? Te faci că nu m-auzi, ai!!” Iar el îi sărea în braţe şi-l umplea de pupături. Ce vremuri, ce vremuri…

    Uffff, cât mai e până afară! Aproape că-i vine să-şi dea drumul pe scări, dar se ţine. Frumos i-ar sta lui, dulău bătrân să-şi facă nevoile în casă? Hai, Billie, uşurel, uşurel, mai coborâm câteva trepte!

    Unde sunt vremurile alea în care ţâşnea pe uşă ca din puşcă şi se oprea direct în uşa de la intrare? Nici nu simţea când cobora patru etaje! Acum fiecare treaptă îi dă dureri. Când le-or fi crescut pietroaie treptelor ăstora? Uite cum îl împung în pernuţe şi-i rănesc degetele!

    Şi stăpânul ăsta… când o fi îmbătrânit aşa? Se zice că oamenii îmbătrânesc mai greu decât câinii. Al lui l-a luat prin surprindere, însă. A îmbătrânit parcă mai repede ca el!  Şchioapătă amândoi pe alee, şi lumea i-a porechit „bătrânii”. Râd copiii când îi văd. „Uite, a ieşit bătrânul Nelu cu bătrânul Billie!!”

    Se apleacă toţi să-l mângâie şi să-l tragă de urechi. „Ce mai faci, bătrânule Billie? Te joci cu noi?” şi el se uită la ei cu ochii lăcrămoşi şi trişti. Ce s-ar mai juca… Ar alerga cu limba scoasă cu ei după minge şi s-ar distra de minune împreună. Acum i se pare greu şi să dea din coadă! „Taică, e bătrân rău Billie, nu se mai poate juca.” Hmmm, eşti bătrân şi tu, moşule, nu vezi că abia te ţii după el?

    Hai că a ajuns în sfârşit la uşă! Doi paşi mai are de suportat şi gata, poate să-şi dea drumul! Urâtă-i bătrâneţea asta! Te umileşte şi te face să nu mai ridici privirea din pământ. El nici măcar nu mai poate ridica piciorul să-şi facă nevoile, se aşează ca un pui- îndoaie puţin genunchii şi-şi dă drumul.

    Râd potăile de el. „Uite-l bă şi pe ăsta cum îi atârnă blana de parcă ar vrea să-l părăsească!Ham, hahahaham! Băi, bătrâne, vezi, băi, că-ţi zboară floacele!! Vezi că te-ai udat pe tălpi!! Ham, hamham ham!” „Lasă, mă, că ajungeţi şi voi în anii mei. Să vă văd atunci ce grozavi o să fiţi!” I-ar mârâi, dar colţii i-au căzut demult şi aşa, ştirb, nu are nici un farmec. Nici nu-i mai latră. La ce bun să consume energia? Bătrânul Nelu ridică bastonul şi-i împrăştie. El se enervează încă, nu a ajuns la fel de înţelept ca Billie.

    Ooooohhh, în sfârşit s-a uşurat! „Hai, bătrânule Billie, hai să facem câţiva paşi, să ne dezmorţim!”. „Mergem Nelule, frate, să ne purtăm anii în spate pe sub nasul tinerilor. Mai ştim să ne întoarcem acasă? Ai grijă tu, bătrâne, că eu mi-am pierdut demult mirosul…”

    Pe aleea plină cu frunze moarte, bătrânul Billie păşeşte greu, ţinându-şi echilibrul mişcând uşor din coadă. Blana lungă, încâlcită şi ternă, tremură la fiecare pas. În urma lui, cu bastonul în mână, pune uşurel pas după pas bătrânul Nelu. Trec încet, ca viaţa, fără ţintă şi fără grabă. De-acum unde să se mai grăbească amândoi?

    Scrie un comentariu

    Din categoria jurnal

    Întunericul

    În dimineaţa aceea i-a fost mai rău ca altă dată. O vineri grea, în care durerea nu numai că voia să-şi facă simţită prezenţa, ci avea chef s-o tortureze. S-a ridicat cu greu, a pregătit micul dejun, a dus copilaşii peste stradă la grădiniţă şi s-a întors să pună o oală cu mâncare la foc şi să facă curat. El trebuia să apară de la serviciu şi totul trebuia să strălucească până atunci, dacă voia linişte în casă. Erau atât de multe de făcut şi ea se mişca atât de greu… A apucat să aleagă nişte fasole, să pună oala la foc. S-a aşezat apoi un pic, să-şi tragă sufletul şi să lase piafenul luat să-şi facă efectul. Nu ştia de ce, în dimineaţa aceea durerea nu voia s-o lase deloc. A mai luat un piafen. De-a lungul lungilor luni de când hernia de disc o chinuia, piafenul devenise prietenul ei fidel, un soi de bomboane cae nu-şi mai atingeau demult scopul decât luat în cantităţi duble. Stomacul o durea, de mâncat nu putea mânca nimic, durerea îi dădea stări de greaţă violentă, ce-i întorcea stomacul pe dos. Nu reuşise decât să facă paturile. În garsoniera micuţă în care erau obligaţi să-şi ducă existenţa, cele două canapele pe care îşi împărţeau somnul scârţâiau nemulţumite de fiecare dată când trebuia să se întindă seara sau să se strângă dimineaţa. Aproape că ducea dorul patului de acasă pe care nu era nevoită să-l ridice şi să-l coboare zilnic. A uitat cum trece timpul. S-a auzit cheia în broască şi soţul, nervos, privind-o urât, a intrat în casă. 

    • Păi da, dormi! Nu ai avut o noapte întreagă la dispoziţie! Putoarea dracului…

    Asta a fost în loc de bună dimineaţa.

    • Nu dorm, mă doare rău spatele. Iartă-mă, nu ştiu când a trecut timpul. Nu am reuşit decât să pun oala la foc. O să fac curat acum.

    • Acum, când trebuie să mă odihnesc eu! Te doare spatele, dumnezeii mă-tii cu spatele tău cu tot! Ai dormit ca mine pe scândură azinoapte!

    • ……

    Nu mai îndrăznea să spună nimic. El avea chef de ceartă şi orice i-ar fi spus, nu ar fi făcut decât să amplifice conflictul. Aşa că a tăcut şi cu greu, s-a ridicat  să-şi termine curăţenia. A adunat hainele, le-a aşezat  la locul lor şi a luat mătura. Nervos şi nesatisfăcut, el a intrat în bucătărie. „Ar fi trebuit să spăl vasele înainte”, s-a gândit ea. Acum nu mai îndrăznea să intre în bucătăria minusculă, să fie atât de aproape de el. Tăcerea apăsătoare era spartă din când în când de câte un oftat prelung şi un geamăt scurt, menite să-i uşureze suferinţa. În bucătărie, cu chef de scandal, el fierbea de nervi. Oftatul acela chinuit, de femeie bătrână şi neputincioasă îl scotea din minţi. Era cu 10 ani mai mică decât el, dar era deja o epavă. Simpla ei prezenţă îi dădea o stare de nervi greu de descris. Oala fierbea liniştit lângă el. Avea nevoie să-i adauge cineva apă, dar aia nu avea de gând să se arate prin bucătărie. Să vezi ce-i face dacă strică aşa mâncarea.

    Ea continua să-şi facă de lucru în cameră. Îi venea să urle de durere. Mătura o lăsase cocoşată şi nu reuşea să se mai îndrepte deloc. Stătea sprijinită de spătarul unui scaun, respirând greu, cu lacrimile curgând pe obraz, încercând să se îndrepte, să-şi mişte picioarele înfipte ca nişte cuţite ascuţite în şolduri. Rămâsese blocată şi nu îndrăznea să ceară ajutor. Stătea acolo plângând de durere, neîndrăznind nici să respire. La un moment dat a simţit cum îi zboară pe la ureche oala fierbinte. Toată casa s-a umplut de aburi şi de boabe de fasole umflate. Oala s-a izbit cu zgomot de perete şi i-a lăsat smalţul pe linoeumul ud şi fierbinte.

    • Tu-ţi morţii mă-tii de putoare împuţită! Nici să găteşti ceva nu eşti în stare!

    Pumnul a plecat nervos, descărcând în capul ei toţi nervii ce s-au adunat fără motiv în timp ce omul fuma stând degeaba în bucătărie. Ea nu a reuşit nici măcar să ridice mâna să se apere. Cu toată voinţa de care mai era în stare, a făcut doi paşi până la pat şi s-a lăsat să cadă acolo, cu faţa la perete, aşteptând cu resemnare deznodământul. Nu-i mai păsa de nimic. Nici de oala împrăştiată prin casă, nici de munca ei, nici de loviturile pe care ştia că le va primi în continuare. A închis ochii lăsându-se pradă durerii. La un moment dat totul în jur s-a întunecat şi a simţit cum se afundă într-o noapte binefăcătoare în care orice durere s-a pierdut. Nu mai exista nimic în jur, doar sufletul ei eliberat, se ridicase în întuneric, golit de gânduri şi de orice fel de grijă.

    S-a trezit târziu, cu perfuzii în mână, pe un pat de spital. În jur se auzeau femei vorbind, glasuri străine ce povesteau despre o femeie nesăbuită ce a luat un pumn de  pastile fără să-i pese că are doi copilaşi  mici de crescut. O poveste străină şi crudă, despre o femeie fără inimă, chinuită de cine ştie ce demoni. Când s-a dezmeticit şi-a dat seama că ea era acea femeie. Doctoriţa chemată de celelalte paciente, a venit s-o certe pentru gestul ei nesăbuit. Soţul le povestise cum luase ea un pumn de pastile din cauza durerilor de spate. Cum el încercase s-o împiedice, dar ea înnebunită de durere nu-l ascultase şi le luase una după alta, până intrase în comă.

    Minciuna o îngrozea. îi venea să vomite, dar nu îndrăznea să spună un cuvânt în apărarea ei. Situaţia era atât de umilitoare, încât abia aştepta să-şi smulgă acul perfuziei şi să fugă oriunde vedea cu ochii. Se gândea cu groază la ce-or fi făcând copilaşii ei singuri de ieri, de când ea îşi pierduse cunoştinţa. În spital i se făcuseră spălături stomacale fără motiv, doar pentru că el încercase să-şi acopere nemernicia aruncând asupra ei o vină imaginară. Colegele de salon s-au apucat să-i povestească cum în lunga ei noapte de agonie îşi strigase în mod repetat copiii şi rugase o fiinţă nevăzută să-i dea drumul, să nu o mai chinuie. Ea nu-şi amintea nimic, decât noaptea odihnitoare ce îi înconjura toată fiinţa.

    Într-un târziu a apărut şi el cu copilaşii speriaţi de mână şi cu o figură zâmbitoare şi îngrijorată de soţ iubitor. A început s-o mângâie şi s-o certe uşurel, cu blândeţe, sărutându-i mâna şi implorând-o să nu îi mai sperie niciodată aşa. Ea îl privea scârbită, cu lacrimi mari ce se prelingeau direct pe pernă. Voia să se ascundă de toată lumea aceea ipocrită care nici măcar nu se uitase la vânătăile ce se întindeau rânjind pe tot corpul, ci doar aplecase urechea la minciunile sfruntate ale unui om de nimic. Ar fi vrut să poată închide din nou ochii, să rămână acolo, în întunericul primitor ce o adăpostise o zi şi o noapte cu atâta blândeţe.

    4 comentarii

    Din categoria Dezrădăcinare