Arhive pe etichete: gânduri

Aniversare

WordPressul m-a anunţat că am devenit domnişorică. Tocmai ce-am împlinit cinci ani de când m-am născut în el. Hmm, rotund, nu?
Acum cinci ani habar n-aveam la ce foloseşte un blog. Dar ce vorbesc eu aici? Sincer, acum cinci ani habar nu mai ştiam să scriu. Nu mai ştiam aproape nimic din regulile gramaticale, făceam greşeli de neconceput pentru vârsta mea. Încă mai fac, încă mai învăţ, mă mai corectez, mă mai enervez când constat cât de proastă pot fi.  Atunci aveam doar mult prea multă durere adunată în mine şi trebuia să mai lepăd din ea, ca să pot merge mai departe şi să pot aduna alta. C-a tot venit în valuri durerea asta peste mine, fi-r-ar să fie.
La început nu eram decât eu cu mine şi nu prea conta, apoi au început să apară oameni şi am început să învăţ, să încerc să nu mă fac, chiar aşa de tot, de râs. Cu timpul, durerea revărsată pe aici a devenit apăsătoare şi pentru cei ce-mi călcau pragul. Şi-am învăţat încet-încet s-o acopăr, s-o îmbrac cumva, să-i dau altă formă, mai uşoară. Am pus-o pe bucăţi mici, să rămână abia simţită, precum gustul amar al cafelei după ce-o bei. Nu-l simţi chiar imediat, rămâi cu el pe limbă abia după ce-ai înghiţit.  Şi tot grea a rămas durerea mea. Tuturor grea. Am închis-o până la urmă în mine. Am tot îndesat-o şi chiar pot spune că am devenit specialistă în vidat saci întregi cu durere pentru a păstra spaţiu şi pentru alta. Sper doar să nu mă trezesc ca anul trecut cu una prea mare, care să mă sufoce. Hmmm
A trebuit să umplu spaţiul cu ceva şi m-am apucat de spus poveşti. Poveştile mele plac, habar n-am de ce. Poate pentru că le spun aşa, în felul meu, poate că-s pline de viaţă şi de ţărani, poate pentru că-s povestite de parcă ţi le-ar spune tot satul, cum frumos mi-a zis cineva de curând. M-a pus pe gânduri, mai ales că toţi mă împing de la spate să le adun şi să le public. Cum n-aş vrea să îngroş rândul scriitorilor de duzină ce-au invadat la propriu piaţa, m-am abţinut de la asemenea acţiuni. Şi totuşi, dacă… Şi uite aşa mi s-a înfipt în creier un gând. E înfipt bine, vă asigur, doar că, sunt conştientă că dacă ai un blog pe care scrii diverse prostioare care plac, nu eşti neapărat şi scriitor. Aşa că m-am hotărât să învăţ şi de când m-am hotărât mi-am dat seama cât de proastă sunt şi nu mai pot scrie nimic. Hmmm
Anul trecut eram aşa cum scriam anul trecut în prima marţi din martie. Anul ăsta sunt mai ocupată şi puţin mai obosită. Am mai albit (mă şi mir că se mai poate) am mai îmbătrânit, am mai adunat zile ce nu or să se mai întoarcă, lacrimi, lovituri, am mai încercat să acopăr răni, am mai pus câte un lacăt, am mai dat jos altele. A mai trecut o babă a mea, la fel de frumoasă. Şi vremea e tot prea caldă pentru luna martie, a înflorit magnolia şi tămâioara şi zambilele, narcisele. Toate-s pe repede înainte de parcă nici timpul nu mai are răbdare să ne lase să ne bucurăm de primăvară. Au mai plecat oameni din viaţa mea, au mai intrat alţii. Buni, calzi, blânzi, proaspeţi. Mi-s dragi. Mi-e dor de prieteni vechi ce-au dispărut inexplicabil, copleşiţi de zilele lor ce trec fără să se mai întoarcă şi de-o viaţă din ce în ce mai grea.

La mulţi ani, dragii mei! O primăvară frumoasă să aveţi şi soarele să nu vă părăsească viaţa (anotimpul poate să-l mai părăsească din când în când, că e nevoie şi de ploi).

IMG_1315

 

Anunțuri

18 comentarii

Din categoria Confesiuni, Uncategorized

Ţi-am scris

Ţi-am scris pe-o frunză de stejar.
Am surprins-o aurită,
uitată în copac de astă-toamnă.
Ea, cu-n oftat
s-a sfărâmat
sub greutatea cuvintelor
ce-au năpădit-o amar.
Am căutat apoi un copac
cu flori albe şi-am scrijelit
pe ele cuvintele ce ard.
El, supărat,
şi-a lepădat petalele, fărâme,
în palma mea.
M-a apostrofat nervos
cu crengile-i albe bătute de vânt:
„hei, femeie cu ochi de păcat,
tu crezi că vorbele nu dor ?
ai între ele rubine cu muchii ascuţite,
smaralde cu picături sărate de mare,
perle rotunde de fildeş strălucitor.
Adună-le grămadă şi fă-ţi din ele colier!
Poartă-le la gât pe alei albe,
de lună,
de vrei să afle lumea de visele tale!”
Le-am adunat piatră cu piatră,
silabă cu silabă,
le-am împletit în colier
şi mi le-am agăţat la gât.
Sunt aşa grele că paşii mi se împleticesc.
Le-am desfăcut atunci
şi am pus  în fiecare câte un vis.
Ţi le-am trimis pe rând să-mi scrijeleşti cu ele
toate visele pe pereţii lumii,
spre luare aminte.
Din două perle-am făcut cercei.
Am închis în ei
două fărâme de gând şi i-am prins în urechi.
Îi port acum, cu mine, pretutindeni.
De-a dreapta gândul meu
tânjeşte după tine,
de-a stânga gândul tău
scrijeleşte pereţi rătăcind după mine.
Fotografie-0696

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Ninge cu amintiri

cod-galben-zapada-vantNinge ca-n povestile copilariei. Privesc dansul fulgilor de nea cu fruntea lipită de geamul rece. E cald în casă, e frig afară şi-n mintea mea înfierbântată se învârt imagini mai vechi, mai noi, cadru cu cadru, viaţa mea în gând. Fiecare fulg e un gand născut şi eliberat înaltului. Fulgii coboară lin şi se opresc o clipă, învârtindu-se să mă privească prin aburul sticlei şi să mă salute ca pe o veche cunoştinţă.

„Hei, mă mai ţii minte? Eu sunt bucuria de-o clipă când floarea de cireş ţi-a picat pe umăr.”

„Pe mine mă mai ştii? Sunt bătaia de inimă când ai iubit prima dată!”

„Eu sunt lacrima picată în ţărână când ţi-ai pierdut sora!”

„Eu sunt zâmbetul larg cu care ţi-ai întâmpinat pe lume primul copil!”

„Eu duc cu mine grija primei nopţi albe!”

„Eu te-am sărutat pe frunte când toamna a plâns cu tine!”

„Eu sunt picătura de rouă ce-ai sărutat-o pe primul ghiocel înflorit în grădină!” „Eu, eu, eu!” Le zâmbesc. Nu-i mai cunosc pe toţi, prea a trecut timpul şi prea au curs lacrimi să înece dureri. Ei vin pe rând, se-nghesuie, se bat, se gonesc unul pe celălalt să apuce să mă salute toţi, să le zâmbesc tuturor, să-mi amintesc de fiecare.

Doamne, ce mult a trecut! S-au dus clipele rând pe rând, luând cu ele tot ce-am iubit vreodată, tot ce-am însemnat cândva, tot ce-am gândit. Viaţa le-a închis în cutiuţe reci de cleştar şi le-a spulberat în neant. Iarna mi le aduce acum pe fiecare-n câte un fulg şi mi le aşterne la picioare.

„Mai ţii minte când râdeai? Dădeai capul pe spate şi primeai fulgii jucăuşi direct în faţă, iar ei te sărutau blând topindu-se pe obrazul tău înbujorat, pe genele tale negre, pe ochii sclipitori!”  Aveam pe atunci viaţa întreagă la picioare. Râdeam graseind, cu poftă şi obrajii mei  fragezi făceau gropiţe adânci, încercând să-mi domolească clocotul. Umblam cu capul descoperit în ninsoare şi fulgii mi se prindeau în păr, împodobindu-l. Acum albul lor s-a prins de fiecare fir şi a rămas statornic.

Încă merg cu capul descoperit în ninsoare, mi-s dragi fulgii de-mi sărută firele argintii, recunoscându-le. Doar zilele s-au adunat pe rând şi au rămas în urmă. Viaţa nu mai vrea să-mi stea la picioare. Prea am udat-o cu lacrimi, prea s-a săturat de durere. S-a ridicat zdrenţuită şi m-a lăsat singură pe drum. Se odihneşte şi-şi linge rănile pe margine.

„Mai ţii minte iarna aceea cu zăpadă la brâu când ai plâns tot drumul de la serviciu până acasă? Ţi-am adunat fiecare lacrimă şi-am prefăcut-o în stea! Uite-i pe fraţii ăştia adunaţi în ghem, îi vezi? Duc cu ei disperarea de atunci. Eu ştiam că-ţi va fi bine, tu nu voiai să mă asculţi. Toate durerile trec pe lumea asta! Toate trec!”

Şi noi ne trecem odată cu ele. Ne topim pe rând, clipă cu clipă, aşa cum se topesc fulgii adunaţi în palme întinse.  Lacrimile se adună în rouă, roua se ridică pe raze de soare-n răsărit, ajung la îngeri, iar îngerii le trimit înapoi în ierni dragi copilăriei, fulgi pufoşi şi jucăuşi s-aducă bucurii sufletelor curate. Alţi copii râd graseind cu ochii sclipind şi obraji fragezi sub sărutul ninsorii.

Scrie un comentariu

Februarie 5, 2015 · 10:00 am