Arhive pe etichete: inimă

Cu tine viaţa mea se luminează

Ştii, o vorbă veche spune să nu dispreţuieşti niciodată plăpânda flacără a unei lumânări pentru că, aşa modestă şi neînsemnată cum este ea, luminează în întuneric. Iar eu ştiu ce-nseamnă să trăieşti în întuneric, îl pipăi ca o oarbă de o viaţă întreagă. Mi-s palmele însângerate de colţii lui hulpavi şi genunchii zdreliţi de atâtea stânci ascuţite pe care-a trebuit să urc, orbeşte.

M-am născut vultur şi-am crezut că pot întinde aripile să cuceresc crestele Carpaţilor. Undeva, pe drum, mi-am pierdut zborul şi de-atunci rătăcesc bezmetic prin lume căutând leacul care, pus pe rană, să-mi ajute aripile să crească la loc. Mă loveam de trunchiuri aspre de copaci, mă afundam în noroaie adânci, mă zbăteam în ape învolburate şi n-avem odihnă decât stânca rece şi umedă în roua dimineţii.

Nici nu mai ştiu de când n-am mai avut o zi de tihnă până să te întâlnesc. Şi nici cum m-ai oprit din alergarea-mi fără rost, nu ştiu. Habar nu am dacă chemarea-mi mută te-a adus, sau ai rătăcit la fel ca mine, sperând să mă-ntâlneşti. Căzusem şi-aş fi rămas acolo, cu faţa în ţărână şi genunchii înfrânţi, obosită de-atâta zbucium fără rost.

Te-ai aplecat şi-ai adăstat o clipă lângă mine  cât să-mi ştergi lacrima şi să-mi întinzi mâna, sprijin. Nu te-am crezut şi, totuşi,  ai rămas. Aduceai cu tine un colţ de stea lucitoare, o furaseşi din focul zeilor când i-ai iubit prea mult pe muritori şi ţi-ai dăruit ficatul vulturilor, pentru ei. Vezi tu, eu mă temeam, eram un vultur orb, fără aripi. Poate, cândva, strămoşii mei se înfruptaseră din tine, poate chiar eu gustasem hulpavă din sângele-ţi cald, în altă viaţă. Puteai să mă urăşti şi te-aş fi înţeles.

Tu ai ales să-mi rămâi sprijin luminat de-un colţ de stea pe-o piatră şi să întinzi spre mine o mână caldă. Mâna cu inima. Parcă vedeam lumina prima dată, uitasem cât de frumoasă-i lumea de când rătăceam fără sens, în întuneric. Ochii mei te priveau miraţi şi boabe mari de lacrimă adăpau ţărâna rând pe rând. Le-ai cules una câte una şi le-ai făcut mărgăritare. Îţi odihnesc acum sub coaste, în cutiuţa de cleştar din piept.

Cu răbdare le-ai strâns, de parcă aşteptasei o veşnicie să mă găseşti şi să-mi aduni lacrima oarbă din ţărâna drumului. Nu m-ai întrebat de unde vin şi unde rătăcesc. Doar ai rămas. Când mi-am făcut curaj, m-am ridicat şi m-ai aşezat de-a dreapta ta, pe piatra visului meu ucis pe care odihneai. Habar n-aveai că-mi îngropasem în ea toate speranţele. Doar o încălzeai firesc şi blând la flacăra fiinţei tale. Şi piatra a crăpat sub greutatea inimilor noastre. În ea am găsit ascunse aripile mele pereche. Iar rana sângerândă s-a închis.

Nu te întreb de unde vii şi când ai să pleci. Îţi spun că vreau să-mi rămâi. Îţi şoptesc blând că visul meu se întregeşte cu tine, îţi îmbrac tălpile obosite de drum în părul meu de smoală şi-aştept cuminte ca zbuciumul lor să se liniştească. Mi-am pus în palmele căuş, apa limpede a inimi cu bătaia ei rubinie. Adapă-te din ea şi potoleşte-ţi setea ce te arde. Îţi sunt izvor, îmi eşti liman. Cu tine viaţa mea se luminează. Ţi-am rămas răcoare dătătoare de viaţă, te rog să-mi rămâi bucurie.

20160214_095357

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Cu tine

Nu mă lăsa

Nu mă lăsa
să te aştept
cu uşa inimii
deschisă
când ştii
că n-ai avea
puterea
să intri
şi să te-aşezi
preţ
de o respiraţie
adâncă.
Mă va ucide
răceala balanţei
în care
îi arunci
bătaia.
Să nu mă-nveţi
să te iubesc
de ştii
că nu ai să-mi rămâi
până la sfârşit,
altar.

3 comentarii

Din categoria Frânturi de gând- poezie

Eu, nufărul

M-am oprit cândva
în palma ta stângă,
acolo,
lângă bătaia ritmică
a vieţii.
Mi-a plăcut clocotul
rubiniu
cu care mă ademeneai,
mi se potrivea
albului viu
al petalelor.
Visam să prind rădăcini
şi-am aşteptat
cu răbdare
un strop de apă
binecuvântat.
N-ai observat
şi m-ai lăsat
să mă ofilesc
crezând că bobocii
mi-au fost amăgiri.
Acum degeaba vrei
să smulgi
minunea albă a florii
din lacul întunecat
în care-am înflorit.
Nuferii nu strălucesc
decât o clipă
de nu le-ai înfipt adânc
rădăcina
în lacul inimii tale.

wallpaper-04

2 comentarii

Din categoria Frânturi de gând- poezie

Rugăciune

Doamne,
Tu, cel care poţi tot,
ia şi din inima mea
amintirea,
şi visul
şi durerea,
nu mă lăsa să mă topesc
tânjind mereu
după o mângâiere
ce niciodată n-a fost a mea.

N-am cum să te ajut
copilă,
tu ai ales să iubeşti
omul, nu Dumnezeul.

Doamne,
Tu, cel ce ştii tot,
ia cu puterea Ta
rana aceasta vie
adusă în vis de ochi de păcat
ce ard
până la lacrimă.
Ia Tu
mintea aceasta
bolnavă de neodihnă
şi dă-mi liniştea somnului
ce-ajută paşii
să calce-apăsat
pe drumul cel alb
ce merge-nainte,
niciodată înapoi.

Nu pot, copila mea!
Tu ai ales să vrei,
să ştii,
să poţi iubi
şi-ai arvunit pe rând
şi inimă şi gând.

Doamne,
Tu, cel ce m-ai lăsat
să merg
pe drumul meu plin
de spini ascuţiţi
de gând,
de dor,
de iubire
şi păcat,
ia inima aceasta bucăţi
şi-mparte-o echitabil
la câini.
Lasă-mi mie
nesomnul nopţilor
de gheaţă
în care ceaţa ce mă-nvăluie
nu mai doare.
scan10020gv8

13 comentarii

Din categoria Frânturi de gând- poezie

Aş iubi

12189938_762207370572568_6750545100483645249_nŢi-aş iubi mâinile
de-ai şti să aduni
în căuşul lor
lacrima
ce mi-a spălat obrazul.
Ochii-ar rămâne fără nor,
pentru tine.

Ţi-aş iubi inima
de-ai putea adăposti
în bătaia ei
aripa-mi frântă.
Rana s-ar vindeca
şi-aş putea zbura
alături de tine.

Ţi-aş putea iubi ochii
de-ar şti să oglindească
cerul înalt.
Am da drumul
viselor mele
şi viselor tale
să zboare-mbrăţişate.

Ţi-aş putea iubi asprimea,
de-ai şti ascunde
sub platoşa ei
clocotul rubiniu
al inimii mele.
Tremurul
i s-ar domoli.

Şi rana adâncă
din frunte-aş putea
s-o iubesc,
de-aş şti
că lumina
mea
o poate vindeca.

Da,
te-aş putea iubi
aşa cum eşti,
de m-ai iubi.
Tu poţi?

Scrie un comentariu

Ianuarie 19, 2016 · 12:26 pm

De-o fi să-ţi fie

De-o fi să-ţi fie
cândva,
dor,
atât de dor
c-ai vrea
s-adormi în prag
de dimineţi
cu urma buzelor
moi
pe pleoapele-ţi
închise
învăluit
în abur cald
de iasomie,
să întinzi mâna
şi să laşi
să pice-n ea
din cer,
un fulg.

Mă voi topi
în palma ta
şi-oi săruta
cu lacrima-mi
de gheaţă
podul ei,
aşa,
ca-n zilele
în care
mâinile tale
luau forma
sânilor mei
şi palmele mele
îţi simţeau
inima.

De-o fi
să-ţi fie
cândva,
dor,
atât de dor.

4 comentarii

Decembrie 30, 2015 · 4:16 pm

Frig fără tine

Pictură de John Atkinson Grimshaw

Pictură de John Atkinson Grimshaw

Mi-e frig
fără tine
azi.
Aş vrea
să stau
în braţele tale
o vreme,
să îmi odihnesc
capul
pe pieptul tău
şi să mă încălzesc
la dogoarea
inimii tale.
Febra îmi aprinde
ochii
şi mă face
să tremur,
mâinile,
ah mâinile
mi-au îngheţat
de dorul
atingerii tale
iar vântul câinos
mi-a pârlit
buzele
flămânde
de gura ta.
Ia un chibrit
cu fosforul
intact
şi-aprinde
în sobă,
focul.
Aşteaptă-mă
cu toţi copacii
goi şi luna
aprinsă,
azi mi-e cumplit
de frig
după mâinile tale,
toamna
inimii mele.

Un comentariu

Septembrie 16, 2015 · 1:21 pm

Lacrima

Plâng nori întunecaţi deasupra mea.

Picuri mari de ploaie cad uşor, translucizi, se unesc, se contopesc şi lovesc pământul cu-ncrâncenare. Poc, poc, poc. Pământul îi suge însetat. De prea multă aşteptare are buzele crăpate.

Ridic ochii spre cer. Îi văd. Sunt transparenţi, adună în ei frânturi de viaţă. Un colt de frunză, un colţ de cer, o crenguţă cât un vârf de ac, sfertul sfertului de petală de floare. Le strâng la piept şi-aşa, cu viaţa-n braţe se grăbesc să moară zdrobiţi pe caldarâm.

În goana lor se lovesc de copaci, de case, de oameni, şi se sparg în sute de stropi mici cărora le împart frăţeşte viaţa adunată în cădere. Unuia un colţ de colţ de cer, altuia un sfert de sfert de sfert de petală. Fiecare are partea lui de viaţă furată.thumb-1400x733

Unul mi-a picat în creştet. Îl simt cum se prelinge rece prin păr, pe frunte, pe gene. S-a încălzit, a furat din viaţa mea. Un gând dureros şi rebel s-a agăţat în alunecare de el. Îl ţine atârnat pe pleoapă, într-un echilibru precar. Mi-s ochii uscaţi, l-ar bea în loc de lacrimă. Gândul nu vrea, cheamă la suprafaţă lacrimile ce mi s-au încrustat demult în carne.

Lacrimile vuies şi depăşesc clocotind bariera retinei. Glasul lor doare, carnea ţipă, inima se sparge. Mă ţin strâns în braţe, s-o domolesc. De-aş lăsa-o s-ar împrăştia cioburi rubinii în praful drumului şi drumul le-ar fura strălucirea.

Hai, veniţi, ajutaţi-mă, desprindeţi-mă de aici!”, le strigă lacrima ploii agăţată-n gene iar ele dau năvală s-o îmbrăţişeze. Se-adună pe rând în picur greu cât lacrima de cleştar din poveste. Întind palma s-o prind, nu-mi vine s-o las să plece aşa. Cleştarul ei se-adună cald în palma întinsă. Îmi împrumută un colţ de retină şi gândul rebel.

O privesc cu jale şi alte şi alte lacrimi se adună-n căuş, iar inima-mi urlă, o doare locul rămas gol după desprinderea lor. Acoperiseră o rană, rana acum sângerează. În căuşul palmei adun amintiri adormite şi cuvinte omorâte în faşă de-atâta nerostire şi le încrustez adânc în sfera translucidă. Pământul îmi cheamă genunchii şi-mi frânge spatele, cleştarul din palmă atârnă greu, cât o viaţă de om.

Îţi scriu pe-o lacrimă, iubire. Mi-e dor de noi, cei ce-am fost când nu uitasem să dezlegăm cuvintele. Întinde palma şi primeşte-o, e cea mai preţioasă lacrimă de cleştar. I-am dat un colţ de inimă şi-am învelit-o cu fiinţa mea. E vie, poartă cu ea întreaga mea viaţă.

3 comentarii

Iulie 3, 2015 · 8:42 am