Arhive pe etichete: iubire

Cu tine viaţa mea se luminează

Ştii, o vorbă veche spune să nu dispreţuieşti niciodată plăpânda flacără a unei lumânări pentru că, aşa modestă şi neînsemnată cum este ea, luminează în întuneric. Iar eu ştiu ce-nseamnă să trăieşti în întuneric, îl pipăi ca o oarbă de o viaţă întreagă. Mi-s palmele însângerate de colţii lui hulpavi şi genunchii zdreliţi de atâtea stânci ascuţite pe care-a trebuit să urc, orbeşte.

M-am născut vultur şi-am crezut că pot întinde aripile să cuceresc crestele Carpaţilor. Undeva, pe drum, mi-am pierdut zborul şi de-atunci rătăcesc bezmetic prin lume căutând leacul care, pus pe rană, să-mi ajute aripile să crească la loc. Mă loveam de trunchiuri aspre de copaci, mă afundam în noroaie adânci, mă zbăteam în ape învolburate şi n-avem odihnă decât stânca rece şi umedă în roua dimineţii.

Nici nu mai ştiu de când n-am mai avut o zi de tihnă până să te întâlnesc. Şi nici cum m-ai oprit din alergarea-mi fără rost, nu ştiu. Habar nu am dacă chemarea-mi mută te-a adus, sau ai rătăcit la fel ca mine, sperând să mă-ntâlneşti. Căzusem şi-aş fi rămas acolo, cu faţa în ţărână şi genunchii înfrânţi, obosită de-atâta zbucium fără rost.

Te-ai aplecat şi-ai adăstat o clipă lângă mine  cât să-mi ştergi lacrima şi să-mi întinzi mâna, sprijin. Nu te-am crezut şi, totuşi,  ai rămas. Aduceai cu tine un colţ de stea lucitoare, o furaseşi din focul zeilor când i-ai iubit prea mult pe muritori şi ţi-ai dăruit ficatul vulturilor, pentru ei. Vezi tu, eu mă temeam, eram un vultur orb, fără aripi. Poate, cândva, strămoşii mei se înfruptaseră din tine, poate chiar eu gustasem hulpavă din sângele-ţi cald, în altă viaţă. Puteai să mă urăşti şi te-aş fi înţeles.

Tu ai ales să-mi rămâi sprijin luminat de-un colţ de stea pe-o piatră şi să întinzi spre mine o mână caldă. Mâna cu inima. Parcă vedeam lumina prima dată, uitasem cât de frumoasă-i lumea de când rătăceam fără sens, în întuneric. Ochii mei te priveau miraţi şi boabe mari de lacrimă adăpau ţărâna rând pe rând. Le-ai cules una câte una şi le-ai făcut mărgăritare. Îţi odihnesc acum sub coaste, în cutiuţa de cleştar din piept.

Cu răbdare le-ai strâns, de parcă aşteptasei o veşnicie să mă găseşti şi să-mi aduni lacrima oarbă din ţărâna drumului. Nu m-ai întrebat de unde vin şi unde rătăcesc. Doar ai rămas. Când mi-am făcut curaj, m-am ridicat şi m-ai aşezat de-a dreapta ta, pe piatra visului meu ucis pe care odihneai. Habar n-aveai că-mi îngropasem în ea toate speranţele. Doar o încălzeai firesc şi blând la flacăra fiinţei tale. Şi piatra a crăpat sub greutatea inimilor noastre. În ea am găsit ascunse aripile mele pereche. Iar rana sângerândă s-a închis.

Nu te întreb de unde vii şi când ai să pleci. Îţi spun că vreau să-mi rămâi. Îţi şoptesc blând că visul meu se întregeşte cu tine, îţi îmbrac tălpile obosite de drum în părul meu de smoală şi-aştept cuminte ca zbuciumul lor să se liniştească. Mi-am pus în palmele căuş, apa limpede a inimi cu bătaia ei rubinie. Adapă-te din ea şi potoleşte-ţi setea ce te arde. Îţi sunt izvor, îmi eşti liman. Cu tine viaţa mea se luminează. Ţi-am rămas răcoare dătătoare de viaţă, te rog să-mi rămâi bucurie.

20160214_095357

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Cu tine

Nu mă lăsa

Nu mă lăsa
să te aştept
cu uşa inimii
deschisă
când ştii
că n-ai avea
puterea
să intri
şi să te-aşezi
preţ
de o respiraţie
adâncă.
Mă va ucide
răceala balanţei
în care
îi arunci
bătaia.
Să nu mă-nveţi
să te iubesc
de ştii
că nu ai să-mi rămâi
până la sfârşit,
altar.

3 comentarii

Din categoria Frânturi de gând- poezie

Rugăciune

Doamne,
Tu, cel care poţi tot,
ia şi din inima mea
amintirea,
şi visul
şi durerea,
nu mă lăsa să mă topesc
tânjind mereu
după o mângâiere
ce niciodată n-a fost a mea.

N-am cum să te ajut
copilă,
tu ai ales să iubeşti
omul, nu Dumnezeul.

Doamne,
Tu, cel ce ştii tot,
ia cu puterea Ta
rana aceasta vie
adusă în vis de ochi de păcat
ce ard
până la lacrimă.
Ia Tu
mintea aceasta
bolnavă de neodihnă
şi dă-mi liniştea somnului
ce-ajută paşii
să calce-apăsat
pe drumul cel alb
ce merge-nainte,
niciodată înapoi.

Nu pot, copila mea!
Tu ai ales să vrei,
să ştii,
să poţi iubi
şi-ai arvunit pe rând
şi inimă şi gând.

Doamne,
Tu, cel ce m-ai lăsat
să merg
pe drumul meu plin
de spini ascuţiţi
de gând,
de dor,
de iubire
şi păcat,
ia inima aceasta bucăţi
şi-mparte-o echitabil
la câini.
Lasă-mi mie
nesomnul nopţilor
de gheaţă
în care ceaţa ce mă-nvăluie
nu mai doare.
scan10020gv8

13 comentarii

Din categoria Frânturi de gând- poezie

Îndemn

Hei, tu,
suflet de fum,
ce-n pragul morţii
lin păşeşti
crezând,
sperând
să o amâni!
În viaţă
nu te arunca
cu tot ce eşti
şi vrei să ştii,
de la-nceput!

Mai lasă loc
şi de-ntrebări,
şi de trăiri,
şi de visări,
de sentimente
şi-ncercări,
de nou
şi vechi,
de alinări,
de sânge cald
şi vindecări,
de tresăriri
şi amintiri,
de bucurii
şi de iubiri.

În viaţă
nu te arunca
de la-nceput
cu tot ce eşti,
ce vrei să ştii
şi tot ce speri
că va veni!
Acordă-ţi şansa
să visezi,
să poţi,
să simţi
şi să trăieşti!

11109712_691656687627637_9031570323602460833_o

4 comentarii

Ianuarie 23, 2016 · 8:33 am

Nu mă iubi

Nu mă iubi.
Iubeşte
dimineţile în care
soarele răsare-n ochii mei.
Iubeşte-mi
buzele şi sânii
în nopţi aprinse de păcat.
Iubeşte
liniştea caldă a serilor
în care gândurile
ni se contopesc.
Iubeşte
ziua-n care
un scrib bătrân
a dat cu zarul
şi-a tras la loteria vieţii
inima mea şi inima ta,
spre întregire.
Eu promit
să-ţi iubesc
doar mâinile
când adună-n
palme înfiorări
de pe corpul meu
cu chemări
şi gura
când îmi culege
de pe buze dorinţe,
în nopţi înstelate
parfumate
cu noi.
Nu mă iubi.
Iubeşte
ce simţi
lângă mine
şi felul în care
te ştiu iubi.8d8f18317874dc669330608cc241afbd

Scrie un comentariu

Ianuarie 22, 2016 · 7:09 am

Aş iubi

12189938_762207370572568_6750545100483645249_nŢi-aş iubi mâinile
de-ai şti să aduni
în căuşul lor
lacrima
ce mi-a spălat obrazul.
Ochii-ar rămâne fără nor,
pentru tine.

Ţi-aş iubi inima
de-ai putea adăposti
în bătaia ei
aripa-mi frântă.
Rana s-ar vindeca
şi-aş putea zbura
alături de tine.

Ţi-aş putea iubi ochii
de-ar şti să oglindească
cerul înalt.
Am da drumul
viselor mele
şi viselor tale
să zboare-mbrăţişate.

Ţi-aş putea iubi asprimea,
de-ai şti ascunde
sub platoşa ei
clocotul rubiniu
al inimii mele.
Tremurul
i s-ar domoli.

Şi rana adâncă
din frunte-aş putea
s-o iubesc,
de-aş şti
că lumina
mea
o poate vindeca.

Da,
te-aş putea iubi
aşa cum eşti,
de m-ai iubi.
Tu poţi?

Scrie un comentariu

Ianuarie 19, 2016 · 12:26 pm

Ninge

20160117_145934Ninge alb
peste visele mele.
Ele-şi ascund
aripile îngheţate-n
omăt.
Ninge pufos
peste nopţi vechi
de iubire.
Gurile noastre
se caută flămânde
printre fulgii
ce nu se mai topesc,
pe rând,
sub flacăra lor
de fragă.
Ninge amar
peste inima mea.
Ea tresare scurt
sub degete ude
de dor.
Ninge ca-n basm
peste viaţa mea.
Sub pleoapele reci
iarba
doarme-aşteptând
o iluzorie
primăvară
ce-ar putea,
într-o ilogică
secundă,
s-o înverzească
din nou,
surâzând.

11 comentarii

Ianuarie 17, 2016 · 9:42 pm

Fără răspuns

sursa imagine: femeia.ro

sursa imagine: femeia.ro

De ce ar mai conta
acum
cine-a greşit
şi cine a rănit,
cine a dat
şi cine a primit,
cine-a iubit
şi cine a murit
încetişor
în gând cu ultimul cuvânt
rămas de-a pururi
nerostit?

Şi cui i-ar mai păsa
acum
cât sânge-a curs,
ce ochi au plâns
şi care inim-a tăcut
îngenunchind
însângerat
sub lovitura
nemiloasă
a ultimului dor
pierdut?

Pe cine-ar mai mişca
acum
cât te-am iubit,
cât m-ai lovit,
cât te-am iertat,
cât m-ai minţit,
câtă tristete
au adunat
ochii ce-au plâns
de-atunci,
neîncetat?

Ce pană mai notează-n
cer
tot ce-am fi vrut
şi n-am putut,
tot ce-am fi spus
şi am tăcut,
tot ce-am simţit
şi-am omorât?

De ce ar mai conta
acum
cine-a greşit,
cine-a rănit,
cine a dat,
cine-a primit,
cine-a iubit
şi cine a murit
încetişor
în gând cu ultimul cuvânt
rămas de-a pururi
nerostit?

11 comentarii

Ianuarie 2, 2016 · 10:26 am

Frig fără tine

Pictură de John Atkinson Grimshaw

Pictură de John Atkinson Grimshaw

Mi-e frig
fără tine
azi.
Aş vrea
să stau
în braţele tale
o vreme,
să îmi odihnesc
capul
pe pieptul tău
şi să mă încălzesc
la dogoarea
inimii tale.
Febra îmi aprinde
ochii
şi mă face
să tremur,
mâinile,
ah mâinile
mi-au îngheţat
de dorul
atingerii tale
iar vântul câinos
mi-a pârlit
buzele
flămânde
de gura ta.
Ia un chibrit
cu fosforul
intact
şi-aprinde
în sobă,
focul.
Aşteaptă-mă
cu toţi copacii
goi şi luna
aprinsă,
azi mi-e cumplit
de frig
după mâinile tale,
toamna
inimii mele.

Un comentariu

Septembrie 16, 2015 · 1:21 pm

Un om împlinit

Am poposit la poarta oraşului într-o zi de primăvară târzie, prea fierbinte pentru luna mai. Oraşul pare toropit de secetă şi căldura ameţitoare, pe străzile pustii iarba ţipa de sete. Teii-şi scutură petala aurie, fără parfum ameţitor, toropiţi de căldura ireală pentru un oraş situat la poalele munţilor. În zare se simt dealurile pline de păduri, cartiere cochete se ghicesc printre copaci, în strălucirea soarelui fierbinte în apus. Câini fără stăpân aleargă cu limba scoasă căutând cu disperare un strop de apă, pe uşile magazinelor stau agăţate lacăte grele ce-ascund dincolo de gratii marfa puţină şi de proastă calitate. Paşii mi se intersectează rar cu paşii altor persoane pe trotuar, puţini locuitori luându-şi inima în dinţi să înfrunte prea timpuria caniculă de afară.
Într-un fel ciudat, în oraşul prăfuit şi îmbătrânit înainte de vreme, oamenii trec pe lângă mine zâmbind, ducând pe umeri o linişte căreia eu, de prea mult timp trăitoare într-un oraş agitat, în veşnică schimbare, am uitat-o. Îi privesc mirată şi mă întreb cum trece viaţa lor, acolo, în oraşul străvechi ce moare secundă cu secundă la poalele munţilor. Pare că nimeni nu o să-şi mai permită să trăiască acolo în scurt timp, dacă până şi parcul central nu-ţi poate oferi privirii decât o imensă întindere pârjolită de iarbă neîngrijită, cu bănci plasate pe marginea aleilor, în plin soare. Şi totuşi, copii de toate vârstele se joacă fericiţi printre băncile pline de bunici cu priviri grijulii. Ţânci cu genunchi fragili, ce-abia au învăţat să se ridice copăcel trag după ei jucării colorate agăţate cu sfoară, puştani de şcoală îşi plimbă rolele pe alei, adolescenţi se plimbă veseli prin faţa mea, ca şi când toată lumea ar fi a lor.
La biserica din centru sunt nunţi. O mireasă iese, alta intră să primească coroana grea a cununiei. „Mărit să fii mire ca Avraam, binecuvântat să fii ca Isaac, să te înmulţeşti ca Iacov, umblând în pace şi lucrând în dreptate poruncile lui Dumnezeu. Şi tu mireasă, mărită să fii ca Sarra, să te veseleşti ca Rebeca, să te înmulţeşti ca Rahela, veselindu te cu bărbatul tău şi păzind rânduielile Legii, că aşa a binevoit Dumnezeu.”. Ce-a unit Dumnezeu, omul să nu despartă! Câte cupluri vor rezista presiunii timpului, rudelor, firii păcătoase a oamenilor? Retorică pură. Pe bulevard trec maşini de lux împodobite cu voal şi funde imense. Acum sunt fericiţi.
Mi-e milă de câinii ce mă privesc cu ochii lor mari, implorându-mă pentru un strop de apă. Nu am nici pentru mine şi nu am de unde lua. Terasele-s pline de beţivi ce privesc lumea cu ochi tulburi. Nu-ţi vine să te aşezi. Experienţa îmi lasă un gust amar. Mă întreb unde a dispărut oraşul cochet, cu trotuare umbrite mărginite de flori multicolore, descoperit în copilărie. Prin faţa noastră trece un căţel alb, pufos, ce-ar vrea să ne-mprietenim. Stăpâna îl trage smucit, îi strange lesa, îi ridică într-o mână şi-l poartă mai departe cu toate lăbuţele în aer, spânzurat de zgardă. Ochii lui negri ne privesc cu groază şi cer ajutor. “Măi, femeie, ai probleme? Lasă-l jos, îl sugrumi! Nu vezi că moare, eşti nebună?” Ea grăbeşte pasul, smucind dezgardă şi legănând bietul căţel în ştreangul improvizat de parcă ar vrea să se asigure că bietul sufleţel nu are nicio şansă să scape. Ne facem cruce. Mulţi oameni săriţi de pe ax în lumea asta.
La capătul drumului mă aşteaptă pensiunea la fel de prăfuită, cu pretenţii de multe stele. Pretenţiile te abandonează în holul de la recepţie şi-n camera strâmtă te însoţeşte doar o obscuritate de cel mult 2 margarete. Căldura te toropeşte şi te goneşte pe terasă, să mai petreci măcar câteva minute în compania ţânţarilor, savurând răcoarea înserării coborâte de pe coasta muntelui. La intrare, o benzinărie îngustă, cu două pompe şi un magazinaş prea strâmt, ţine loc de poartă. Doi câini cu limba scoasă se odihnesc la umbra peretelui înfierbântat. Alţi câini. Pretutindeni câini fără niciun rost, ai nimănui. Mă duc să le arunc nişte oase şi resturi de la masa noastră. Eventual să le pun un strop de apă. Mă întâmpină, amabil, lucrătorul de la benzinărie.
-Bună seara! Vreţi să aruncaţi gunoiul? Daţi că vă ajut eu!
-Mulţumesc mult, dar voiam doar să dau nişte oase căţeilor.
-Aaaa, vă rog! Dar să ştiţi că sunt sătui, am grijă de ei, domniţă dragă! Îmi ţin companie în nopţile lungi în care sunt de tură. Sunt şi ei suflete curate, domniţă. Un câine e mai bun ca un om, ascultaţi la mine. Oamenii te trădează şi se folosesc de tine, câinii sunt credincioşi! Şi pentru un codru pe pâine goală te apără, domniţă dragă!
Zâmbesc. Vorba molcomă şi caldă a bărbatului îmi aduce aminte de timpuri uitate şi oameni dragi.
-Aveţi dreptate. Din păcate nu toţi oamenii gândesc aşa!
-Da’ ce treabă am eu cum oamenii? Oameni-s răi, fără suflet! De unde sunteţi?
-Din Bucureşti.
-Ooo, am auzit şi eu de măcelul câinilor de acolo! Domniţă, eu nu aş fi făcut pe placul oamenilor ălora. Ce, ăia or fost oameni responsabili? Şi eu am copil, domniţă, da nu l-am scăpat niciodată din ochi! Păi aşa se lasă copiii, să nu ştii de ei şi după aia să dai vina pe alţii? Baba aia de ce nu păţeşte nimic? Mama mea de-ar fi fost aş fi strâns-o de gât! Pă da, că doar ea e vinovată, domniţă! Trebuia să stea cu copiii, să aibă grijă de ei, asta era menirea ei! Nu mai sunt nici bunicii ca altădată! Aveţi copii?
-Am, doi.
-Să vă trăiască! Eu am o fată. E studentă la Cluj, la medicină veterinară. Vrea să ajute toate animalele, atât de dragi îi sunt! Şi eu o ajut, să ştiţi! De ce să n-o ajut, că e copil bun! Nu mi-o ieşit din cuvânt niciodată! Şi eu am susţinut-o totdeauna. Şi la şcoală când alţii luau note mari fără să ştie nimic, iar ea se supăra.
-Ei, se întâmplă peste tot, copiii se învaţă cu nedreptăţile de mici.
-Eu nu am lăsat-o aşa! Dacă unul mi-o râs de ea, m-am dus şi m-am luat cu toţi de piept! Copilul trebuie respectat dacă e bun, domniţă! Altfel cum să înveţe ce trebuie? Toţi profesorii mă cunoşteau şi evitau să se pună cu mine! La toate şedinţele am fost, să ştiţi! Una nu mi-o scăpat! Mi-am învăţat fata şi să se apere, dacă o atacă cineva. Am dat-o la karate de mică, să ştie cum să riposteze. Am învăţat-o, domniţă, că doar pe ea o am! Să fie descurcăreaţă! Ia să v-o arăt. Nu-i aşa că e frumoasă? Nu că-i pruncul meu şi că mă laud.

Se lăuda. Avea şi cu ce, fata era frumoasă, ce-i drept. Iar el era dispus să-mi povestească despre viaţa lui de om simplu, normal, cu griji mărunte şi fericiri mari. Despre casa lui, viaţa lui, soţia lui, concedii, flori, păsări, grădină.

-Eu nu aş putea sta în Bucureştiul ăla al dumneavoastră, să nu vă supăraţi pe mine.
-De ce m-aş supăra? Sunt şi eu destul de sătulă de el şi de oamenii lui răi.
-Răi, domniţă. Da’ aşa este e oraşul, trebă să lupte şi ei să supravieţuiască, ce să facă. Lume multă, se calcă pe picioare acolo! De-aia e aşa!
-Aşa este, aglomeraţie mare.
-Am cunoscut odată un medic din Bucureşti. Eram la mare şi am stat împreună pe timpul concediului. Pe atunci lucram încă în Italia. V-am zis că am fost cinci ani să lucrez afară? Cinci ani am stat. Făceam bani frumoşi, domniţă, dar într-o dimineaţă m-am aşezat pe pat şi m-am gândit “mă, pentru cine mă chinui eu pe aici şi fetele mele singure pe acolo?”. Că le lăsasem singure, pe nevastă-mea şi pe fată. Iar fata începea liceul, avea nevoie de mine. M-am întors. Familia e pe primul plan, domniţă dragă! Dacă nu înţelegi asta, degeaba trăieşti! Acolo câştigam mult, dar aici aveam sufletul. Nu-mi pare rău! Am făcut ce trebuia. Cu banii pe care i-am adus mi-am luat locul ăsta de casă, am ridicat pereţii şi suntem liniştiţi. Mai am de lucru, ohooo! Da’ eu să fiu sănătos! Le fac pe toate.
-…
-Şi cum vă spuneam, am mers noi la mare în concediu şi ne-am găsit cu doctorul acela, cu familia. Încântat de noi, de vorba noastră molcomă, de felul nostru de a fi, că noi aşa suntem pe aici, domniţă, mai calmi. Nu şi nu, că să trecem pe la ei când avem drum în Bucureşti. Neapărat. Ne-au dat adresa, numărul de telefon, să ţinem legătura, în fin, tot tacâmul! Şi odată, ce mi-a venit mie să zic nevestei “hai să mergem pe la domnul doctor.” Să nu ne creadă neserioşi, cum aşa, că noi suntem oameni de cuvânt, domniţă dragă! Şi ne ducem. Rătăcim noi ce rătăcim acolo, pe străduţele alea şi dăm de bloc într-un final. Am sunat la telefon înainte, dar nu ne-a răspuns nimeni. Zic “lasă, cred că nu ne mai cunoaşte numărul, o să se bucure când ne-or vedea la uşă!”. Ajungem, las maşina în faţa blocului şi urcăm. Sunăm la uşă, nimeni. Sunăm din nou, linişte. Nu ne-au primit, domniţă. Am zis asta e, mergem acasă. Când am coborât, ce să vezi. Se pare că parcasem pe locul unuia din vecini şi ăla, nervos, ne spărsese parbrizul. Praf l-a făcut! Mergi şi caută parbriz! Era aşa, înainte de Paşti. Toate magazinele închise. Eu abia puteam să merg fără parbriz. Cum să mă întorc acasă aşa? Am reuşit să ajung la un service şi ăla de acolo zice “domnle, da’ ai făcut-o pe treabă! N’am cum să te ajut până luni, mergi şi dumneata la cutare service!” M-am plimbat aşa cu nevasta şi copila în maşină prin tot Bucureştiul! Ba că nu au parbriz, ba că mă costa o avere! Mai aveam două milioane bani cash în buzunar şi trebuia să ajung şi înapoi acasă. Atâţia kilometri! Până la urmă am găsit pe unul pe lângă puşcăria aia, la Jilava, de m-a ajutat şi mi-a pus, provizoriu, un parbriz de la o rablă pe care o avea la poartă. Greu o fo’, domniţă. De atunci nici că am mai auzit de doctor sau de cineva din ai lui! M-am lecuit.
-Ăştia sunt oamenii, domnul meu. Nu e singurul, mulţi fac aşa.
-Da’ facă cum vor, e treaba lor! Eu nu mai cred în aşa oameni! Stau acasă la mine şi trăiesc bine! V-am arătat ce trandafiri am în grădină? Când nu am clienţi, stau aici, pe scăunel, intru pe internet şi mă informez. Ştiu ce pământ trebuie la fiecare, ce îngrăşăminte, când se taie, cum se taie, tot ce a mai apărut nou în domeniu! Îmi place să am! Am şi seră, să ştiţi! De toate am numai din curtea mea, eu nu mă duc să dau bani la piaţă! Îi aud pe vecinii mei că se plâng că nu au de niciunele. Eu nu mă uit peste gardul lor. Să muncească. Doar cine nu munceşte nu are, domniţă! Dacă stai cu mâna întinsă să-ţi dea altul, nimic nu ai! Trebuie să pui osul la muncă! Eu mă duc acasă şi intru în grădină. Ud, plivesc, curăţ. Dimineaţa o iau de la capăt. Şi am curtea un rai! Ştiu că mulţi mă înjură, da’ n-am eu treaba lor! Să injure, nu-i opresc. Eu îmi văd de casa mea şi de familia mea, de nevastă, de copil. Ele sunt comoara mea!

Zâmbesc. Nu am timp să răspund avalanşei de confesiuni şi fotografii, care mai de care mai frumoase, mai zâmbitoare şi mai înflorite.
-Să vă trăiască! Sunteţi un om fericit cu o familie frumoasă!
-Săru’mâna, domniţă dragă! Şi dumneavoastră să fiţi fericită aşa cum sunt eu! Da’păi v-am ţinut o grămadă! Să mă iertaţi! Aşa sunt eu, simt sufletul omului şi-mi place să povestesc. Nu vă supăraţi pe mine.

Se întunecase bine şi ţânţarii ne dădeau târcoale. Cei doi câini se culcaseră la picioarele mele, unul de-a dreapta, celălalt de-a stânga şi mă priveau pe rând, de acolo de jos, direct în ochi. Liniştiţi şi conştienţi de siguranţa vieţii lor. Simţeam spatele rupându-se de la mijloc, dar nu-mi venea să mă dau dusă de lângă omul acela cu vorbă blândă şi viaţă împlinită care fusese dispus să împartă din prea plinul sufletului lui cu mine. Uneori oamenii fac diferenţa. Indiferent unde te-ai afla şi indiferent cât de amar era gustul lăsat de ceea ce-ai întâlnit până atunci în cale. Totdeauna există şi oameni împliniţi care te pot înălţa. M-am îndreptat de spate şi mi-am luat la revedere.

-Rămâi cu bine, om bun, mă bucur că am stat de vorbă şi te-am cunoscut!
-Mergeţi sănătoasă domniţă, dragă! Mai treceţi pe la noi!

3 comentarii

Iulie 22, 2015 · 8:27 am

Cerul tău cu cerul meu

Cerul meu albastru s-a-ndrăgostit
de cerul tău înalt.
Cerul tău înalt a zâmbit.
Cerul meu albastru s-a-mbujorat.
Din dragostea noastră s-a născut un vis.
Acum locuim într-o aripă
de pescăruş
ce strigă peste lume
povestea cerului tău înalt
şi cerului meu albastru
contopite într-un vis.IMG_20150526_100243

5 comentarii

Iulie 8, 2015 · 8:14 am

Sunt

Sunt Fata Morgana
ce-ţi aduce în ochi mirajul oazelor răcoroase
în deşertul zilelor toride
în care
buzele-ţi sunt arse de dor.

Eu ard ca rugul ridicat pe malul Gangelui,
când suflete i se încredinţează
spre a renaşte.
Dragostea mea topeşte gheţari şi
mută munţi înmărmuriţi
de atâtea secole
de statornicie.

Mâinile-mi poartă sub piele
cea mai fină mângâiere de mătase
ţesută vreodată de un ţesător chinez
orbit de-atâta trudă
migăloasă.
Buzele-mi au atingeri de zbor de fluturi,
sunt făcute să aline.

Sunt soţia ce urcă de bună voie
pe rugul soţului
pierdut.
Iubirea mea-i rotundă, grea,
cât o sărutare pioasă depusă cu drag
de iubită pe mâna
ce i-a clocotit sângele în timp ce
buzele-ţi i-au supt sufletul într-un
ultim suspin.

Inima mea ştie vorbi toate limbile
lumii şi
doar la glasul inimi tale tresare.
Ochi-mi ascund sub pleoape
poveşti de Sheherezadă
din nopţi cu păcat pe care le-ai dori
eterne, fără dimineţi
cu tăceri.

Sunt visul ce te părăseşte-n zori
ca să revină viu şi proaspăt
în nopţi târzii de singurătate
în care
doar luna-ţi vorbeşte de dor.
Sunt tot ce ţi-ai dorit şi
n-ai ştiut păstra.

KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERA

Fata Morgana

Scrie un comentariu

Iulie 5, 2015 · 10:31 pm

Lacrima

Plâng nori întunecaţi deasupra mea.

Picuri mari de ploaie cad uşor, translucizi, se unesc, se contopesc şi lovesc pământul cu-ncrâncenare. Poc, poc, poc. Pământul îi suge însetat. De prea multă aşteptare are buzele crăpate.

Ridic ochii spre cer. Îi văd. Sunt transparenţi, adună în ei frânturi de viaţă. Un colt de frunză, un colţ de cer, o crenguţă cât un vârf de ac, sfertul sfertului de petală de floare. Le strâng la piept şi-aşa, cu viaţa-n braţe se grăbesc să moară zdrobiţi pe caldarâm.

În goana lor se lovesc de copaci, de case, de oameni, şi se sparg în sute de stropi mici cărora le împart frăţeşte viaţa adunată în cădere. Unuia un colţ de colţ de cer, altuia un sfert de sfert de sfert de petală. Fiecare are partea lui de viaţă furată.thumb-1400x733

Unul mi-a picat în creştet. Îl simt cum se prelinge rece prin păr, pe frunte, pe gene. S-a încălzit, a furat din viaţa mea. Un gând dureros şi rebel s-a agăţat în alunecare de el. Îl ţine atârnat pe pleoapă, într-un echilibru precar. Mi-s ochii uscaţi, l-ar bea în loc de lacrimă. Gândul nu vrea, cheamă la suprafaţă lacrimile ce mi s-au încrustat demult în carne.

Lacrimile vuies şi depăşesc clocotind bariera retinei. Glasul lor doare, carnea ţipă, inima se sparge. Mă ţin strâns în braţe, s-o domolesc. De-aş lăsa-o s-ar împrăştia cioburi rubinii în praful drumului şi drumul le-ar fura strălucirea.

Hai, veniţi, ajutaţi-mă, desprindeţi-mă de aici!”, le strigă lacrima ploii agăţată-n gene iar ele dau năvală s-o îmbrăţişeze. Se-adună pe rând în picur greu cât lacrima de cleştar din poveste. Întind palma s-o prind, nu-mi vine s-o las să plece aşa. Cleştarul ei se-adună cald în palma întinsă. Îmi împrumută un colţ de retină şi gândul rebel.

O privesc cu jale şi alte şi alte lacrimi se adună-n căuş, iar inima-mi urlă, o doare locul rămas gol după desprinderea lor. Acoperiseră o rană, rana acum sângerează. În căuşul palmei adun amintiri adormite şi cuvinte omorâte în faşă de-atâta nerostire şi le încrustez adânc în sfera translucidă. Pământul îmi cheamă genunchii şi-mi frânge spatele, cleştarul din palmă atârnă greu, cât o viaţă de om.

Îţi scriu pe-o lacrimă, iubire. Mi-e dor de noi, cei ce-am fost când nu uitasem să dezlegăm cuvintele. Întinde palma şi primeşte-o, e cea mai preţioasă lacrimă de cleştar. I-am dat un colţ de inimă şi-am învelit-o cu fiinţa mea. E vie, poartă cu ea întreaga mea viaţă.

3 comentarii

Iulie 3, 2015 · 8:42 am

Sunt iubire

Am trăit şi-am fost iubire. Am iubit copilăreşte lumina zilei cu tot ce mi-a dezvăluit. Parfumul florilor nu-mi e străin, l-am sorbit cu nesaţ în primăveri târzii şi-n veri fierbinţi scăldate-n soare.

Am iubit curat, adolescentin, când ochii mi-au ridicat perdeaua emoţiilor cu bătăi de inimă. M-am iubit mângâindu-mi cu ochii rotunjimi abia înmugurite şi-am iubit privirea limpede a unui băiat ce-mi zâmbea şi-mi zicea că se-nsoară cu mine când va veni timpul. Şi timpul n-a avut răbdare cu noi, l-a luat şi l-a dus pe drumul fără de-ntoarcere de unul singur. M-a chemat, o, da! Am plâns şi am rămas privind în urma lui. Mi-a fost teamă de întuneric, iubeam prea mult,  lumina zilei.

M-am îndrăgostit apoi de un bărbat căruia-i tremurau mâinile când mă vedea. L-am iubit cu ochii, cu mintea, cu inima, cu mâinile şi trupul. Mi-a intrat în suflet cu zâmbetul strâmb şi emoţiile primei întâlniri. I-am iubit mâinile şi pielea sidefie, parfumată, înainte de-ai gusta buzele. Cu buricele degetelor am iubit-o. Am închis ochii, l-am atins şi sângele mi-a dat în clocot. Atunci mi-a intrat în sânge şi l-am purtat cu mine pretutindeni, în cutia pieptului, la adăpostul pleoapelor, sub amprente.

esti-iubitul-mintii-inimii-si-trupului-meu-esti-pr_953064a8a63abbM-a iubit cu patimă. Mi-a iubit corpul cu mâinile amândouă şi ochii larg deschişi. L-a gustat pe îndelete cu buze flămânde şi şoapte fără şir. M-am încolăcit ca o liană în jurul lui şi l-am iubit cu toată fiinţa. L-am gustat pe îndelete cu buze flămânde şi şoapte fără şir. L-am privit adânc în ochi şi mi-am umplut privirea de sufletul lui. Mi-am pus apoi iubirea la el în piept,  la adăpost.  Mi l-am făcut idol şi-am îngenunchiat cu fruntea-n ţărână să-i sărut tălpile. Ne-am iubit rotund, complet, cu fiecare fibră. Am refăcut , doar noi doi, întregul primordial.

Are buze dulci, umede, parfumate cu ambră şi o tentă masculină de tutun. Miroase aţâţător a trup făcut pentru iubit şi are mâini de amant, făcute pentru mângâieri păgâne. Îi iubesc ochii, buzele şi zâmbetul,  fruntea cu picuri de rouă după ce facem dragoste, şi corpul întreg, celulă cu celulă.  Facem dragoste cu ochii larg deschişi, ca şi cum amprenta reţinută pe retină în clipele acelea ne-ar defini întreaga existenţă. Îmi odihnesc apoi ochii sub buzele lui, îşi odihneşte fruntea în palma mea.

Dragostea-i în doi. În bătăi de inimă şi-n suflet, în ochi cu patimă şi-n trupuri flămânde ce nu se pot hrăni decât unul din celălalt, în felul în care omul de lângă tine te completează, în felul în care tu-l întregeşti. Nu ține de vârstă, de mușchi, de diete, de bani. Nu se numără în cât sex ai făcut și câți parteneri ai avut. Nu are nevoie de popularitate, de infatuare, de vorbe umflate. Nu are nevoie de public și aplauze. Iubirea omenească e cu aripi şi înălţare şi în acelaşi timp e ardere cu păcat. Nu poate trăi dacă nu arde cu flacără mare, încinsă. Când flacăra topeşte două suflete le face să devină unul singur şi le lipeşte pe veşnicie. Atunci când se stinge rămâne întregul. Niciodată nu o regăseşti la fel cu altcineva. E unică. Poţi crede că iubeşti de mai multe ori în viaţă, niciodată nu mai e, însă, la fel pentru că întregul nu-l găseşti decât într-un singur om. Nu-mi e teamă de trecerea timpului. Am un întreg. Sunt iubire, sunt ardere, sunt păcat. Şi nu-mi pare rău.

4 comentarii

Martie 10, 2015 · 10:39 am

Gânduri pentru 2015

Bună dimineața 2015! Bună dimineața în an nou, dragii mei!

E ceas de răscruce și bilanț, ceas de planuri de viitor, vise frumoase, dorințe ce se vor împlinite. E cumpănă între ce-a fost şi nu se va mai întoarce şi ce va veni cu speranţe şi gânduri bune.

Bilanţ îmi fac în fiecare an. De-a fost bine, de-a fost rău, rămân totdeauna cu regretul că nu am putut face mai mult, că nu am putut dărui mai mult, că sunt neputincioasă şi anostă şi nu-mi găsesc uneori nici măcar cuvinte să pot ajuta mai mult. Încă mai sper să reuşesc în noul an.

Ce vă doresc pentru 2015? Ce-mi doresc şi mie.

În primul rând, să fiţi sănătoşi. Să nu aveţi nicio problemă care să vă poarte pe la uşile prea aglomerate ale doctorilor şi spitalelor. Aveţi grijă de sănătatea voastră şi de sănătatea celor dragi, pentru că doar un om sănătos îşi poate împlini visele şi-i poate ajuta şi pe ceilalţi să şi-i le împlinească.

Să fiţi buni. Dacă puteţi să faceţi un bine, nu ezitaţi! Nimic nu se compară cu recunoştinţa unui om care primeşte ajutorul cerut atunci când a avut nevoie. Şi o coajă de pâine atârnă greu pentru o gură flămândă, împărţiţi-o de fiecare dată cu cei  ce n-au!

Respectaţi viaţa sub orice formă. Nimic nu justifică cruzimea şi răutatea gratuită. Până şi un animal, cât de mic, ştie să fie recunoscător când îl mângâi sau îl hrăneşti. Durerea loviturii o simte oricine la fel ca tine. Dacă tu ai fost lovit şi te-a durut cândva, nu produce la rândul tău aceeaşi suferinţă altcuiva, chiar dacă acel cineva e doar un biet animal.

Aveţi grijă de aerul pe care-l respiraţi. Un copac creşte în 25 de ani, dar produce oxigen şi pentru urmaşii voştri. Plantaţi, nu distrugeţi.

Învăţaţi să spuneţi oamenilor dragi „te rog”, „iartă-mă”, „te iubesc”, „îmi pasă de tine”, „am nevoie de tine”, „fără tine viaţa mi-ar fi mai grea”, „mulţumesc”. Nu ştiţi când vine ceasul de pe urmă pentru fiecare şi după aceea regretele sunt tardive. Oamenii au nevoie să ştie că sunt iubiţi şi apreciaţi, că eforturile lor nu trec neobservate, că sunt dragi celor pe care-i iubesc. Nu spuneţi vorbe care rănesc suflete, că sufletele plâng cu lacrimi de sânge şi lacrimile acestea sunt răzbunate de îngeri.

Nu judecaţi cu superficialitate. Uneori, oamenii pe care-i admiraţi şi-i idolatrizaţi nu sunt nici pe departe aşa cum vor să vă facă să credeţi. Sunt oameni care au nevoie de aprecierea celorlalţi doar pentru a-şi alimenta orgoliul nemăsurat. Şi sunt oameni care vi se pot părea reci şi distanţi, dar care ascund în suflet comori întregi de bunătate şi dorinţă de a ajuta, de a face bine celorlalţi doar că de-a lungul timpului au fost mult prea loviţi de soartă şi de semenii lor şi au învăţat să tacă, să se ascundă. Rănile de suflet nu se vindecă niciodată şi o vorbă urâtă e ca o piatră aruncată-n apă, efectele ei sunt din ce în ce mai întinse, durerile din ce în ce mai mari. Nu bogăţia şi popularitatea dau măsura unui caracter frumos, de cele mai multe ori măsurile sunt total opuse.

Zâmbiţi oriunde aţi fi! Zâmbiţi copiilor, oamenilor necunoscuţi când sunteţi întrebaţi ceva, când răspundeţi, când oferiţi un covrig unui cerşetor, când cumpăraţi o pâine sau o legătură de pătrunjel de la o ţărancă. Mult, cu gura, cu ochii, din toată inima. Oamenii au uitat să zâmbească, sunt reci şi cenuşii, se vor mira şi-i va bucura zâmbetul vostru. Spuneţi „mulţumesc!”, ceilalţi se vor molipsi de la voi şi vor deveni şi ei un pic mai buni. Iar dacă asta nu se va întâmpla imediat, veţi avea mulţumirea că măcar aţi înseninat ziua cuiva. Zilele astea se adună în registrul zilelor voastre şi vă vor încălzi sufletul atunci când veţi avea mai mare nevoie.

Faceţi bine, chiar dacă nimeni nu-l vede şi nu-l apreciază. Îl ştiţi voi şi-l vede Dumnezeu, e suficient.

Vorbiţi mai puţin şi faceţi mai mult. Atunci când vrem să schimbăm ceva, trebuie să punem umărul nu doar să-i criticăm pe cei care fac. Vorbele sunt ca un bumerang, se întorc de multe ori şi ne lovesc când ne aşteptăm mai puţin, chiar dacă şi-au atins şi scopul pe care l-am avut atunci când le-am aruncat. Faptele rămân, lasă urme durabile.

Nu staţi lângă oameni care vă fac nefericiţi, în locuri în care nu vă simţiţi bine doar pentru că v-aţi obişnuit aşa sau vă temeţi de gura lumii. Nimeni nu ştie prin ce treceţi pentru că nimeni nu se îmbracă cu pielea voastră şi nu trăieşte în locul vostru. Faceţi tot posibilul să vă fie bine, să fiţi fericiţi. Doar voi sunteţi în măsură să vă croiţi drumul în viaţă, nimeni altcineva nu are dreptul s-o facă. De multe ori e de preferat să fii singur, decât să trăieşti singur alături de cineva pe care-l simţiţi străin. Nu aşteptaţi de la alţii gesturi pe care nu sunt în stare să le facă. Nu aşteptaţi recunoştinţa nimănui, voi trebuie să vă mulţumiţi propria conştiinţă.

Învăţaţi să vă iubiţi şi să dăruiţi iubire. Dacă un om a rămas lângă voi indiferent cum v-aţi purtat nu uitaţi să-i mulţumiţi şi să fiţi recunoscători pentru că v-a primit în viaţa lui. Dacă în ciuda caracterului vostru dificil, a pretenţiilor exagerate uneori, a indiferenţei afişate acel om încă mai găseşte resurse să vă răsfeţe şi să vă surprindă cu mici gesturi pline de iubire, întoarceţi-i măcar din când în când onoarea. Îi va umezi ochii şi-i va împrospăta resursele de iubire. Nu călcaţi în picioare sentimentele lor crezând că ceea ce vă oferă vi se cuvine de drept. Oamenii care dăruiesc necondiţionat sunt rari, ca diamantele, nu riscaţi să-i pierdeţi din indiferenţă. Alţii nu veţi mai avea ocazia să cunoaşteţi în această viaţă şi poate nici în altele, dacă există. Unii nu întâlnesc o asemenea dragoste niciodată.

Iubiţi-vă, iubiţi, lăsaţi-vă iubiţi! Fără dragoste nimic nu este, nici măcar viaţă nu ar exista! Faceţi din anul care vine piatra de temelie a fericirii voastre viitoare. Viaţa e scurtă, trăiţi-o cu pasiune, cu recunoştinţă şi dăruiţi-o celor de lângă voi cu ambele mâini. Aşa până şi lumea în care trăim o să devină mai bună şi mai frumoasă!

Un an nou plin de fericire, bucurii, iubire, cu sănătate şi pace vă doresc! Să ne auzim şi să ne citim cu bine şi anul viitor! Vă mulţumesc tuturor că-mi sunteţi aproape!

9 comentarii

Din categoria jurnal