Arhive pe etichete: lacrimi

Azi, fără glas

Azi, am o mie de gânduri
ce se vor plânse,
o mie de doruri
ce se vor spuse,
o mie de lacrimi
ce se vor şterse,
o mie de vorbe
ce rămân mute.

Azi sunt un abur
rătăcind pribeag
peste muguri noi
sub soare rece
pe cer înalt.
Azi sunt copac bătrân
bătut de ploi.
Crengile-mi au dor
de lăstari ce-au uitat
să-nmugurească.

Azi,
o mie de stele oarbe
plâng pitite
sub un cer de cenuşă
ce-a lăsat hoinară
o răsuflare de gheaţă
să mângâie
şi să ardă
îndrăzneala timpurie
a florii nou-născute.

Azi am gânduri,
doruri,
lacrimi,
tăceri.
Cuvintele
nu se mai vor spuse.

20160229_103511

Anunțuri

9 comentarii

Din categoria Frânturi de gând- poezie

Semnul lui Sisif

eagle-bird-beak-profileUrc calea abruptă
a vieţii
cărând muntele
în spate.
Am palmele bătătorite
şi sângele-mi picură
cald
din răni adânc deschise
în tălpi.
În jurul meu
se-nvârt vulturi pleşuvi,
pofticioşi
şi flămânzi.
Mă privesc cu ochi fixi
şi ciocurile puternice,
încovoiate
aşteaptă răbdătoare
ca din carnea mea
să se desprindă bucăţi
însângerate.
Hei,
voi regi ai cerului!
Poftiţi,
serviţi-vă,
smulgeţi
din muşchii ăştia încordaţi
cu ciocurile voastre
puternice!
Luaţi,
mâncaţi,
acesta este trupul meu
care pentru vulturi
se frânge
spre înălţare!

Scrie un comentariu

Decembrie 16, 2015 · 10:06 am

Printre stropi de gheaţă

rain1920_1200Noiembrie venise furios şi ţinea să şficuiască cu stopi de gheaţă pământul şi să-l măture cu vânt, tăios ca lama bisturiului. Apropierea iernii se simţea în aerul rece ce făcea ochii şi nasul să lăcrimeze, obrajii să îngheţe roşu şi mâinile să înţepenească dureros pe mânerele umbrelelor. Era o vreme câinoasă, plină de furie, ca o prevestire sumbră. În autogara murdară, ticsită de oameni şi maşini, paşii se intersectau grăbiţi pe peronul umed. Microbuzele veneau şi plecau, se succedau, se împingeau unul pe celălalt, grăbite să scape cumva de stropii îngheţaţi. Oamenii cu gulerele ridicate mergeau repede, aplecaţi în faţă să ţină piept vântului furios, cu umbrelele pe ochi şi privirea în pământ, încercând să ignore frigul şi să evite bălţile ce se întindeau leneşe, din loc în loc, pe trotuar. În toată agitaţia asta rece şi udă, o femeie cu privirea rătăcită ignora ploaia rece şi vorbeşte de una singură, fără rost. Rătăcea pe peron lovindu-se haotic de călătorii grăbiţi, lăsându-se împinsă şi călcată pe picioare, de parcă ar fi fost beată. Pe faţa ei palidă ploaia rece amesteca picuri cu lacrimi fierbinţi şi-i dădea un aer ireal, de arătare venită de pe lumea cealaltă.
– Ai grijă, cucoană! Nu te uiţi pe unde mergi?
Mai avea puţin până să cadă. S-a redresat cu greu după ce se ciocnise cu un călător ce alerga grăbit să prindă primul microbuz.
– Ce nebună, frate! În urma bărbatului grăbit rămâne glasul mânios şi o înjurătură groasă, plină de năduf.
Vântul furios îi smulsese umbrela din pumnul îngheţat. A privit-o zburând cu spiţele frânte, ca o aripă uriaşă de corb muribund. Acum ploaia îi cădea sâcâitor pe păr, pe frunte, pe şalul ce-i acoperea cu parcimonie creştetul. Ghetele i se umpluseră de apă şi la fiecare pas scoteau un zgomot surd. Nu-şi mai simţea picioarele ude, nici mâinile înţepenite pe care le lăsase să atârne leşinat pe lângă corp. Buzele căpătaseră o culoare vineţie, ochii îngropaţi în orbite o ardeau, părul ud i se lipise de frunte şi de obraz.
De când aştepta? Nici ea nu mai ştie… trecuse demult o oră de la ultima convorbire. Nu că nu ar mai fi sunat de câteva ori după aceea. Doar că nu-i mai răspusese nimeni, deloc. Acum seara cobora vertiginos, felinarele străzii căpătau putere, ploaia cădea sâcâitoare, îngheţată şi ea îşi simţea paltonul subţire ca o piatră de moară în spate. Atâta apă adunase că apăsa pe umerii firavi de parcă ar fi vrut să-i aplece până la linia asfaltului. Lumea venea şi pleca, doar ea rămânea aşteptând şi încerca să-şi încălzească picioarele măsurând peronul de la un capăt la celălalt de zeci de ori.
“Rău e să fii prost şi să crezi în oameni fără cuvânt. De ce i-oi fi crezând? Mi-au promis. Trebuie să se ţină de cuvânt! Au promis! Au promis!!  Cum mă întorc eu acasă?”
Acum câteva luni, cât încă mai avea serviciu şi foamea nu bătea la uşa ei, ajutase un cuplu de colegi cu o sumă de bani. Nu erau mulţi, dar pentru ea erau importanţi. Bani albi pentru zile negre, îi strânsese cu sacrificii în luni multe de trudă, gândindu-se că o să-i aibă în zilele în care soarta nu avea să le mai surâdă. O femeie tânără şi singură, cu doi copii mici de crescut, trebuie să fie prevăzătoare. Fusese suficient de prevăzătoare să îi adune şi în acelaşi timp suficient de naivă, să îi dea pe câteva vorbe-n vânt şi rugăminţi cu lacrimi mincinoase. Acum toate rezervele i se terminaseră, nu mai avea slujbă de două luni, venea iarna, ea nu mai avea nici ce pune pe masă şi în apartamentul lor umezeala şi frigul se îmbinau în voie. Abia ieri reuşise să găsească o slujbă, ca vânzătoare la o tarabă, în piaţă. Va începe de luni şi avea măcar bani de pâine. Până atunci, însă, timpul era lung şi se scurgea greu.
Zilele trecute descoperise că prin şifonier curgea apă. Toate hainele erau  umede şi miroseau greu, a mucegai. Le-a scos şi le-a întins afară, pe balcon. A şters bine lemnul şifonierului, l-a depărtat de perete şi l-a lăsat gol, cu uşile larg deschise. În spatele lui peretele era albastru. Ciuperca mucegaiului se înmulţise fără măsură şi legase peretele printr-o pâclă groasă de lemnul subţire al şifonierului. A trebuit să cureţe, să dea cu clor şi să lase fereastra larg deschisă. Acum stăteau înghesuiţi toţi trei într-o singură cameră. Frigul pătrunzător nu-i lăsa să se odihnească noaptea. Tremurau mai mult decât dormeau. Copiii, cuminţi, tăceau. Înţelegeau prea mult pentru vârsta lor şi nu îndrăzneau să ceară mai mult şi inima ei de mamă ştia, simţea şi sângera. S-ar fi tăiat bucăţi şi le-ar fi pus în farfurie, doar să-i ştie sătui. Singura rază de speranţă rămâsese recuperarea acestui împrumut. De o săptămână îi tot suna şi-i ruga să-i aducă măcar o parte din bani. Măcar cât să mai poată supravieţui câteva zile. Ei se tot scuză, se fofilează, amână. S-a săturat de amânări şi de pretexte şi aproape că ar renunţa şi şi-ar lua gândul de la bani dacă nu ar avea atâta nevoie. Cu o seară înainte îi promiseseră că aduc ceva. Îi aştepta de patru ore. Patru ore lungi petrecute în ploaie şi uite că noaptea cobora hotărâtă pe pământ iar ei nu apăreau de niciunde.
“Rău e să fii prost şi să crezi în oameni fără cuvânt! De ce i-oi fi ajutat eu când ştiam bine că trebuie să lupt şi cu dinţii să-mi scot banii de la ei? Mintea mea puţină de muiere miloasă. Mi-a fost milă de ea, că plângea ca ploaia, de i se înnodau lacrimile în barbă. De parcă pe mine mă ajută cineva! Cum mă duc eu acasă acum? Cum mă întorc eu acasă?”
Un fior de gheaţă i-a trecut prin piept. Întunericul şi-a aruncat mantia peste peronul îngheţat. Oraşul şi-a aprins felinarele, maşinile alergau grăbite cu farurile aprinse şi ştergătoarele pornite, geamurile tramvaielor şi microbuzelor care treceau pe lângă ea erau aburite, semn că în interior era un pic mai cald ca afară. Călătorii se împiedicau în continuare de ea în drumul lor grăbit şi înjurau printre dinţi. Ea nu-şi mai simţea degetele, umerii s-au lăsat, lacrimile au îngheţat pe obraz. Până şi ultima speranţă începea să îngheţe încet şi sigur în întunericul nemilos. De la un timp privirea-i era atrasă doar de roţile grăbite pe asfaltul ud. N-ar fi fost nevoie decât de un singur pas. Un pas şi asfaltul nu ar mai fi fost atât de singur ud iar ea ar fi scăpat de toată durerea, de frig, de griji, de de gânduri, de foame. Totul s-ar termina uşor şi repede. S-a apropiat de bordură şi-a întins piciorul să facă primul pas spre neantul atât de ademenitor sub roţi grăbite. Apoi s-a scuturat ca după coşmar. Şi copiii?
“Mai stau puţin. Trebuie să vină! Au promis, vin cu siguranţă! Poate sunt în următoarea maşină. Uite, se văd nişte faruri apropiindu-se. Cum să plec tocmai acum?!”

 

3 comentarii

Noiembrie 23, 2015 · 10:32 am

Se cunună robul lui Dumnezeu…

Acum nişte ani în urmă (nu spui câţi că-s mai mult de 15 şi mă credeţi bătrână când eu sunt o jună sprinţară), s-a decis şi frate-meu să-şi pună pirostriile, după o viaţă de holtei destul de lungă. Cu alte cuvinte, rămâsesem singura care nu-l băteam la cap să se aşeze la casa lui, bla, bla. Tata, mândru nevoie mare, s-a angajat să facă nunta, că avea experienţă. Mai organizase una cu vreo 30 de ani în urmă. Pe-a lui. Zis şi făcut, bucurie mare, zilele treceau una după alta, toamna se apropia. Sunam acasă cam o dată pe săptămână să întreb de una de alta, să nu uităm naiba ceva. De fiecare dată toate erau frumoase, roz şi perfecte. Nimic nu era uitat.
– Aţi pus, tată, varza la murat?
– Lasă, băi, nu-ţi bate tu capul! Ştiu eu! E bine!
– Aţi luat şorţuri, şerveţele, fețe de masă, prosoape?
– Da, băi, nu-ţi face griji! Ştiu eu!
Buun. Deci toate erau perfecte şi bucuria creştea odată cu trecerea timpului, cu gândul la cheful şi distracţia de pomină ce-aveam să le tragem. Doar că… cu o săptămână înainte mă sună frate-meu să las dracului totul şi să mă duc acolo, că el nu mai rezistă şi iese cu sânge. Cumnată-mea la fel, că ea nu mai suportă, că e obosită şi nu mai poate face nimic. Ce să faceţi fraţilor, că toate sunt făcute? Cum erau, vă povestesc altădată.
Îmi cer concediu şi plec cu o săptămână mai devreme, urmând ca ex-soţul să vină vineri înainte de nuntă cu copiii şi prietenii noştri cu maşina. Ajung acolo şi-l găsesc pe frate-meu plin de mortar, pe cumnată-mea plină de vopsea, pe tata negru. Am tăcut şi m-am apucat de treabă. Până vineri reuşisem performanţa să mă cert cu toţi şi să-i împac la loc, să mă enervez că fină-mea-mi stricase un carton de ouă şi blaturile pentru prăjituri, mama îmi furase ultimul carton de ouă şi-l dăduse bucătarului ca să le pună în sarmale(???), mă certasem cu bucătarul care nu mă lăsa să mă ating de carne pe motiv că nu mă cunoaşte, cu fină-mea din nou că-şi băgase picioarele şi-n 2 kg de icre ca să fie treaba oablă şi abia-mi mai ţineam lacrimile în frâu.
Le-am dat drumul duminică, când m-am certat cu frate-meu şi-am vrut să-mi bag picioarele să plec şi să-l bag în mă-sa cu nunta lui cu tot. Norocul lui cu naşă-mea şi cu Carmen (incredibila mea prietenă) care au reuşit cumva să mă liniştească şi să mă urce în maşină ca să mă ducă la biserică. Restul nunţii urma să vină per-pedes, că aşa era obiceiul, să audă lumea lăutarii, să iasă la porţi, să vadă mireasa, să-şi dea cu părerea, să mai dea un chiot, să mai bea un pahar de vin, o ceaşcă de ţuică în cinstea mirilor. Ca la nuntă, de.
La biserică am ajuns în cel mult 7 minute. Trei km liberi, o bagatelă. Alaiul nu reuşise nici să dea colţul de pe uliţa noastră. O linişte suspectă ne-a întâmpinat. Mă, cine ştie, o fi în biserică popa şi ţine uşa închisă că de, e curent. Vax. Biserica încuiată. Dincolo de gard, la casa parohială aceeaşi linişte. O dormi, îmi zic. Strig. Pauză. Strig mai tare. Nimic. Măi să fie, să vezi că ăştia nu l-au anunţat pe popa şi n-are cine să-i cunune! Ies în drum şi strig la o poartă.
– Bună ziua! Ştiţi cumva unde-i popa?
– Da’ de ce?
– Păi, avem nuntă, zic. Şi parcă ar trebui să fie şi el la cununie, măcar să ne deschidă uşa.
– Aaaaa! Păi e la semănat!
– Azi???
– Păi când? A plecat acu’ vreo oră, că l-a chemat tractoristu! Da’ acum trebuie să vă cununaţi?
– Acu’ ne gândeam. Dacă alaiul e pe drum, cam când credeţi c-am putea să o facem?
– Io nu ştiu, taică… mergeţi şi voi la ţârcovnic acasă, că la el sunt cheile de la biserică şi vine să vă deschidă.
– Târcovnicu’ ţine şi slujba?
– Cum să ţină şi slujba? Pe-aia o ţine popa! Dac-o putea, acu…
– Da de ce să nu poată?
– Ei, vedeţi voi.
Suna ca naiba. Mă întorc la Carmen care mă aştepta fumând lângă maşină.
– Băi, zic, e groasă. Ăştia nu au vorbit cu popa, ăla e pe câmp, ăştia ajung acu’ cu lăutarii şi nu are cine să-i cunune. Hai la târcovnic.
Ajungem la târcovnic acasă. Ăsta, galben ca lămâia, parcă trăgea să moară.
– Păi, eu nu deschid biserica dacă părintele nu e. Ce să faceţi singuri în biserică?
– Să-l aşteptăm, zic. Cum să-l aşteptăm cu tot alaiul în drum?
– Io nu ştiu, taică, nu ştiu. Aţi vorbit cu el? Ştie că veniţi? Că mie nu-mi zâse nimic de nicio nuntă!
– Ştie, normal că ştie!
– Io nu cred, taică. Nu cred. Şi când o veni de la semănat habar nu am…
– Păi mata ştii unde seamănă?
– Ştiu, are un loc, colo, în balta lui Pică.
– Noi suntem cu maşina, zic. Hai cu noi după el.
– Ba, taică, nu merg, că la ora asta nu-i limpede şi mă afuriseşte. Lasă-l că vine el. Hai că mă îmbrac şi vin să stau cu voi, să-l aşteptăm.
Ajungem înapoi la poarta bisericii, de data asta şi cu târcovnicul cel galben ca lămâia. Timpul trecea, soarele trecea sper apus, începea să se facă răcoare, alaiul de nuntă se apropia, doar popa nu se vedea. Nu mai puteam sta locului de nerăbdare. Asta ne mai trebuia acum! Ce era în gândul meu, câte înjurături de tot felul numai eu şi Cristos ştiam!
– Băi, hai că avem timp să ajungem la Dăbuleni să rugăm preotul de acolo să vină cu noi să-i cunune.
– Hai, zice Carmen, veşnic disponibilă pentru toate nevoile mele.
– Ba, taică, nu vă duceţi, zice ţârcovnicul! Nu vă duceţi, că nu vine, vă spui io!
– Da de ce să nu vină? Îl plătim!
– Nu, de-aia! Nu vine să slujească aici dacă n-a vorbit cu părintele înainte că iese scandal mare!
– Păi dacă ăsta nu e, ce să facem?
– Nu ştiu, da nu vă duceţi, zice. Nu vă duceţi, că nu vine, vă spui io. Nu se ceartă cu părintele.
Ft-i! Deja se auzeau lăutarii şi se vedeau copiii cu lumânările. Mai un pic şi se zăreşte şi mireasa cu naşul de cot. Gata, îmi zic, asta a fost. Mergem, bem, mâncăm şi-i cununăm altă dată. Îmi făceam planul cum să le dau vestea când, de după colţ apare şi popa cu barba în vânt, părul vâlvoi, obraz roşu, nas şi mai roşu, clătinându-se pe blana căruţei care-l aducea târâş-grăpiş acasă. Îmi venea să plâng de bucurie că-l văd şi de necaz că era beat criţă.
– Hoooo! Ce faceţi, taică, aici?
– Săru’mâna, Părinte! Iote ce să facem, vă aşteptam!
– Da’ uite că venii! Cu ce gând pe la mine?
– Cu o cununie, zic. Aveaţi o cununie astă-seară.
– Hmmm… io mai ştiu, taică! Oi fi având, da’ am uitat! Când mi-aţi spus?
– Duminca trecută, Părinte! Strigă şi Naşa bătrână că ajunsese deja lângă noi şi-l înjura printre dinţi cu foc. Io ţ-am zis duminica trecută după slujbă, când am venit la tine şi te-am luat deoparte! Cum dracu’ uitaşi?
– Ei, ce să fac, Etă, mai uit şi io, mai uit că-s bătrân! Lasă că se rezolvă. Să intru şi io în curte, să mă pregătesc şi viu! Acuş viu şi-i cunun!
– Uiţi de băutură, nu de bătrân, dă-te dracu’! mai prind din zbor de la nasă-mea. Doar eu, popa nu. Mai bine.
Târcovnicul s-a dus să deschidă uşa, alaiul a intrat în biserică şi s-a pus pe aşteptat. Veselie, râs, glume tâmpite. Ce era să facă nuntaşii încălziţi de drum şi de vin? Cumnată-mea făcea feţe feţe cu surorile ei şi cu mă-sa, bănuind de pe atunci ce soartă o aşteaptă pe biata mireasă în satul ăla în care şi popa e beţiv, frate-meu doar ce se mai descreţise un pic, naşul în formă mare. Vine şi popa a cărui pregătire constase în spălat barba de praf, scuturat reverenda un pic şi pus epitrahilul deasupra. Intră în altar, mormăie ceva neînţeles şi iese cu crucea în mână. Ţârcovnicul deja aşezase masa cu cele trebuincioase cununiei, aprinsese şi tămâia, aşa că slujba putea începe. Şi a şi început! Cinci minute încheiate a cântat pe repede înainte părintele! Cuvintele doar el le înţelegea şi nu sunt sigură dacă erau toate din slujba de cununie. După cele cinci minute si un Amin cântat pe nas de târcovnic, popa strigă de răsună biserica:
– Măăărieee!!
– Îuuu! Ce-ai?
– Mă-ta-i acas’? În numele Tatălui, al Fiului şi-al Sfântului Duh!
– Nuuu! E la fra-su, are o treabă!
– Aha, bine! Vaca mea veni? Amiiiin!
– Aha! E la poartă!
– Bag-o în curte! Și trimite-o pe mă-ta s-o mulgă după aia! Doooaaamne miluieeeesssteeeee!
Ce-a urmat nu poate fi redat fidel în cuvinte. Frate-meu tuşea, cumnată-mea se ţinea de burtă, naşul s-a aplecat şi se lovea cu palmele pe genunchi, lăsând lumânarea în grija cumnatului de mână, naşa lăcrima deja, iar eu cu Carmen ne-am bulucit pe uşă afară să slobozim în hohot toată tensiunea zilei. După încă douăzeci de minute slujba era gata şi frate-meu putea să-şi sfârşească cu succes viaţa de burlac. Iar popa să-şi vadă liniştit de mulsul vacii. Sau al Măriei, încă nu-mi dau seama bine.

9 comentarii

Noiembrie 21, 2015 · 2:30 pm

Ca o păpuşă stricată

Trebuie să mărturisesc acum că mi-am dorit puţine lucruri pe vremea aceea şi în general îmi doresc puţin şi acum. Rare sunt ocaziile în care ceva anume îmi fură ochii şi inima astfel încât să mi-l doresc cu disperare.

Aveam vreo 9-10 ani. Treceam zilnic pe lângă vitrina din care mă privea cu ochi albaştri, strălucitori, păpuşa mea. Atâta o privisem şi discutasem cu ea prin geamul transparent al vitrinei, că o simţeam deja a mea, rămânea s-o conving cumva pe mama să mi-o cumpere. Avea păr ondulat, prins în două coade înfoiate ce-i încadrau minunat obrajii dolofani. Avea şi un nume,  Cristiana, care-mi plăcea enorm, pentru că era numele celei mai bune prietene a copilăriei. Mama nu se lăsa deloc înduplecată să mi-o cumpere, era o avere pentru ea pe vremea aceea. Costa vreo 200 de lei, aproape cât o pereche de pantofi. De nu m-aş fi îmbolnăvit nici nu cred că aş fi primit-o vreodată. Dar providenţa a făcut să mă îmbolnăvesc şi să stau mai bine de o lună singură în spital.

La întoarcerea acasă mama, bucuroasă, m-a întrebat ce vreau să-mi cumpere. Am vrut păpuşa şi marmeladă. Ştiţi marmelada aia împachetată în hârtie cerată de culoarea nisipului ud, plină de unsoare şi dulceaţă? O tăiai cu cuţitul şi o întindeai pe pâine când luai pauză de la alergat, sau de la lecţii şi ţi se părea cea mai bună prăjitură. Marmeladă am primit atunci. Era ieftină. Pentru păpuşă a trebuit să-i aduc aminte un an întreg. Se prăfuise aşteptându-mă cuminte în acelaşi loc din vitrină iar cutia de carton cu plastic transparent se decolorase de timp. În fiecare dimineaţă ridicam sfioasă ochii şi priveam în vitrină aşa, pe furiş, cu inima bătându-mi nebuneşte, de teamă să nu o fi luat altcineva între timp, pentru altă fetiţă, aşa cum se întâmplase cu o altă păpuşă mai mare, cu păr roşu şi rochie lungă de prinţesă.

Mi se luminau ochii când o regăseam la locul ştiut în fiecare zi. Atunci, ziua mea era perfectă. Cu timpul şi-a mai schimbat locul, nu mai dădea bine în primul rând în vitrină.  S-a amestecat cu alte jucării de cauciuc în rândul din spate şi a făcut loc în faţă altor frumuseţi strălucitoare şi mai noi. Şi mai scumpe, bineînţeles. Poate că mi-aş fi dorit una din ele, dacă nu mi-aş  fi dat seama că nu-mi voi permite niciodată să cer atâţia bani. În ziua în care mama s-a hotărât să meargă cu mine să mi-o cumpere, am fost în al nouă-lea cer. Era o dimineaţă ploioasă şi cam rece, deşi luna mai era pe sfârşite. Venea ziua mea şi era primul an în care aveam şi un cadou mult dorit de ziua mea. Şi ultimul.

  • Bună ziua! Vreau şi eu păpuşa aia, din spate.

Vânzătoarea a rămas o clipă nemişcată.

  • Ştii, Viorica… nu vrei tu  mai bine să ţi-o dau pe asta, că-i mai mare şi mai frumoasă? Aia stă de un an întreg în vitrină şi n-o ia nimeni, e prăfuită şi decolorată.
  • Nu. Dă-mi-o pe aia. E bună aşa cum e.
  • Dacă vrei mai ieftină, uite, mai am pe asta, ieri am primit-o. Hai măi, Viorico, că mi-e ruşine să ţi-o vând pe aia, aşa de urâtă.
  • Poţi să mi-o dai mai ieftină pe aia, nu vreau alta. Pe aia o vrea fie-mea, de un an întreg îmi bate capul cu ea.
  • Da, dar…

Până la urmă a luat-o, a împachetat-o frumos, în hârtie fină, albă şi mi-a dat-o. Am dus-o în braţe ca pe-o comoară. Comoara mea. Nu era nici mare, nici prinţesă, era păpuşa mea şi era cea mai frumoasă! Rochia înflorată se cam decolorase un pic, şosetuţele cu volan se îngălbeniseră de vreme, iar pantofiorii de cauciuc nu intrau cum trebuie în picioare, unul din ei tot scăpa şi trebuia să-l culeg de pe jos. Îi crescuseră şi ei picioruşele, vezi bine. Mie îmi cumpăra tata săndăluţe cu două numere mai mari tot timpul, să nu păţesc la fel.

A venit şi vacanţa şi păpuşa îmi devenise unic şi minunat companion. Adormeam cu ea,  în braţe, mă trezeam cu ea în braţe, o iubeam nespus. Era singura care mă iubea aşa cum eram şi nu se supăra pe mine indiferent ce făceam. Nici dacă o trăgeam de păr, nici dacă o puneam să se culce forţat, nici dacă o lăsam singură într-un colţ, ca să ies afară la copii. Odată cu venirea păpuşii a declanşat şi frate-meu jihadul împotriva mea. Era o luptă continuă între mine şi el. Eu nu-l lăsam să se atingă de ea, să mi-o dezmembreze, el plângea, mă înjura şi arunca după mine cu ce prindea în mână. Era răzbunător şi mă ura pe vremea aceea, habar nu am de ce.

Păpuşa stricată

Păpuşa stricată

Într-o dimineaţă a prins-o şi nu am reuşit s-o mai scot din mâna lui. Îi mai smulsese el câte un picior, sau o mâna, dar reuşisem de fiecare dată să mi-o asamblez la loc şi să mă liniştesc, acum o făcuse bucăţi de-a dreptul. Picioarele desperecheate plângeau unul într-un pat, celălalt în altul, mâinile goale erau pe jos, pe sub masă şi el trăgea cu duşmănie de păr un cap fără trunchi. Reuşise să smulgă o şuviţă şi ochii albaştri ai păpuşii mele plângeau cu lacrimile mele. Am adunat picioarele şi mâinile, le-am înfipt cu greu la loc şi a trebuit să alerg după el să-mi dea înapoi capul. El a fugit în grădină, eu după el, eu plângeam, el urla cât îl ţineau plămânii.

Tata, care îşi făcea de lucru prin curte, enervat de ţipetele noastre a venit să ne despartă. Cu lacrimi în ochi l-am rugat să-l facă pe frate-meu să-mi dea capul păpuşii, să-l pun la loc. Urlam, nervoasă şi nemulţumită că mi-a stricat unica jucărie. Frate-meu urla mai tare, fără să-şi  desfacă degetele din părul păpuşii. Tata, nici una nici două, smulge capul jucăriei de la frate-meu din mână şi-l aruncă cât poate de departe, în grădină. Acesta aterizează pe o grămadă de bălegar.  Imediat mâna a coborât cu palma grea pe obrazul meu.

  • Na, să te saturi de păpuşă! Fi-ţ-ar păpuşa a dracu’ să-ţi fie, că m-ai mâncat cu ea! Acolo să-l laşi, să nu te prind că te duci în grădină să-l iei, că dracu te ia. Te omor cu mâna mea. Treci în casă şi fă curat, că e prânzul şi voi staţi ca la porci, cu paturile nefăcute.

Frate-meu şi-a şters lacrimile şi s-a întors în casă, tata s-a întors înjurând la treaba lui, numai eu am rămas trăznită, fără să mă mişc din loc, cu lacrimile şiroindu-mi mute pe obraji. Nu am îndrăznit să mă duc în grădină după bucata lipsă, mi-a fost teamă de bătaia de după, pe care tata ar fi fost bucuros să mi-o administreze. Nici măcar mama nu s-a deranjat să-l înduplece. Toată vara, capul cu ochi albaştri m-a privit trist, din ce în ce mai murdar şi mai decolorat, cu părul încâlcit, pe jumătate smuls, de pe grămada de bălegar. Şi inima mea a sângerat o vară întreagă, privindu-l.

Mă simt tot mai des ca o păpuşă resorturile stricate, cu membrele montate greşit, aruncată fără cap într-un colţ de cameră şi în acelaşi timp ca fetiţa pe care o doare sufletul, dar nu îndrăzneşte să meargă să-şi recupereze unica bucurie.

5 comentarii

Iunie 23, 2015 · 8:43 am

Azi

Azi am o mie de gânduri
ce se vor plânse,
o mie de doruri
ce se vor spuse,
o mie de lacrimi
ce se vor şterse, 
o mie de vorbe
ce rămân mute.

Azi sunt un abur
rătăcind pribeag 
peste muguri noi
sub soare rece
pe cer înalt. 
Sunt copac bătrân
bătut de ploi.
Crengile-mi au dor
de lăstari ce-au uitat
să-nmugurească.

Azi,
o mie de stele oarbe
plâng pitite
sub un cer de cenuşă
ce-a lăsat hoinară
o răsuflare de gheaţă
să mângâie
şi să ardă
îndrăzneala timpurie
a florii nou-născute.

Azi am gânduri,
doruri,
lacrimi,
tăceri.
Cuvintele
nu se mai vor spuse.

IMG_1348 - Copy IMG_1325 IMG_1340 Fotografie-0412

 

2 comentarii

Martie 4, 2015 · 8:04 am

Ploaia de luni

E luni şi plouă. Aţi observat că ploaia asta ne-a intrat sub piele, în gânduri, în respiraţie de parcă ceţurile şi umezeala Londrei s-ar fi mutat pste noapte la Bucureşti? E atât de murdar şi urât, că nici nu-mi vine să mă mai uit afară, cu atât mai puţin să mă îmbrac şi să plec din casă. Nu se inventează un job bine plătit în care să lucrezi stând acasă, în pijama? Aveţi voi ştiinţă de unul? Daţi-mi şi mie de veste! Ploaia asta mă deprimă rău şi m-am săturat de lacrimile ei şi de depresie.

Când m-am trezit şi am făcut ochi după un coşmar din care nu puteam ieşi am privit pe geam şi mi-am zis în timp ce aşteptam să fiarbă cafeaua: „Ce pana mea, iar plouă? Asta nu se mai termină?” Apoi mi-a răsunat în urechi melodia asta :

Dar nu, nu mai vreau! M-am săturat de lacrimi! Mai bine una veselă, de luni. Să îndemn cerul să nu mai plângă, să-i fac necaz, să tune, să fulgere, să-şi adune picurii şi să plece supărat cu jucăriile lui cu tot. Să-mi lase cerul senin şi curcubeu. Se poate? Atunci m-am gândit la asta:

Dar, nu… asta cheamă ploaia, nu-i de bine. Dă-o încolo, doar ce spuneam că m-am săturat! Alta care s-o enerveze. Gata, am găsit! Asta e melodia zilei!

Hai să vă fie ziua cu bucurie şi iubire! 🙂

7 comentarii

Februarie 23, 2015 · 9:40 am

Schimb rest de suflet

LostSoul Îl dau ieftin, la ofertă! Nu mai e el prea arătos, recunosc şi nici întreg nu mai este. E zdrenţuit şi obosit de atâta purtat la vedere. Din loc în loc are petice cusute cam strâmb. De, cum m-am priceput şi eu să-l repar.

Pe suflet viu am reparat, aşa că-mi veţi ierta neîndemânarea, habar nu aveţi cât e de greu să operezi aşa, fără anestezie!

Are şi cicatrici uşoare, curate, ca nişte fire subţiri de mătase. Acestea sunt cele mai vechi. Se vede treaba că pe atunci, demult, ştiam să cos mai bine, după aceea mi-am pierdut dexteritatea. E adevărat, şi timp mai mult a trecut şi poate că atunci era mai mic, aşa, pe măsura unui copil nedorit.

Că şi sufletele astea sunt pe mărimi, e de la sine înţeles. Unele mai mari, altele mai mici, unele mai tari, altele mai slabe, mai emotive. Al meu a fost de dat. Unul mare,  imens pentru constituţia mea firavă. Nici nu-l puteam duce în braţe, mă durea pieptul, îmi rupea mâinile. L-am pus ca pe un ghiozdan în spate, dar m-a îngenunchiat. Trebuia să-l împart, nu am avut de ales, cred că mă înţelegeţi.

Aşa am ajuns să ies în stradă şi să împart cu generozitate oricui simţeam că are nevoie. Ştiţi şi voi că unii oameni au sufletele ciunte. Se nasc aşa, fără bucăţi din el, ca fără o mână, sau picior, chiar fără inimă… Eu aveam din prea plin, cum să nu le fac o bucurie? M-am aşezat în răscruce, l-am pus pe o tarabă şi i-am invitat să ia, fiecare după nevoi. Cu amândouă mâinile-am împărţit, iar ei tot veneau şi venea, se împingeau şi se certau care să apuce să intre în faţă, să ia bucăţi de suflet curat, rubiniu.

Unii mai veseli, alţii mai trişti, unii chiar încruntaţi şi preocupaţi, toţi le-au luat ca şi cum li s-ar fi cuvenit. Au întins mâna, au apucat şi au plecat mai departe  fără să mă privească. Eram ca un student flămând ce-mparte fluturaşi la metrou. O mână întinsă fără chip.

Au trecut pe lângă mine în goană fără să-mi mulţumească. Cum să mulţumeşti cuiva invizibil? Rişti să nu primeşti răspuns sau să fii considerat nebun. Ei au plecat, taraba mea a rămas goală. Nu mi-a părut rău, aveam de unde da! sufletul meu era ca mâncarea din blidul fermecat, nu se sfârşea niciodată. Trecători prin viaţa mea au rupt tot bucată cu bucată, până am ajuns de nu mai pridideam să cos frumos marginile rupte.

Bineînţeles că oamenii se grăbeau, nu aveau timp să aştepte după mine să-mi vindec răni de suflet. Dă-le încolo, rănile astea nici măcar nu se văd! De aceea şi cicatricile au rămas din ce în ce mai urâte.  Unele sângerează şi dor încă. Rău dor.

Au fost şi unii care n-au ştiut ce să facă cu bucata de suflet luată de la mine. S-au trezit cu ea în mână, uimiţi, de parcă nu ei se bătuseră pentru ea, să apuce s-o smulgă din faţa altora. Au aşezat-o la uşă în loc de preş şi au călcat peste ea. Cum să bage ei orice suflet străin în casa lor curată, plină de minciuni frumos poleite, făţărnicie şi măşti? A plouat, a nins, a bătut vântul în drumul lor, iar ei şi-ai şters conştiincios picioarele de sufletul meu, cărând cu grijă în braţe ba o minciună nouă, ba o mască mai zâmbitoare ca cea de ieri.

A trebuit să-mi duc paşii pe străzi necunoscute, printre case cu priviri ostile şi oameni bănuitori, ca să ajung la uşile lor, să mă aplec umilă şi să-mi  culeg bucăţile murdărite de suflet muribund. Erau zdrobite, pline de lacrimi, dureau al naiba de tare! Le-am spălat, le-am oblojit cum am putut şi le-am cusut pe rând la sufletul rămas. Ăsta de vreau să-l scot acum la mezat.

Nu mai merge dăruit, oamenilor nu le mai place aşa, folosit şi obosit. Stau de ceva timp cu mâna întinsă şi nu se mai opresc să se servească decât cei ce-au nevoie de preş de care să-şi steargă tălpile bocancilor. Poate că nici eu nu mai ştiu să mai ofer cu toată inima. Am mai mare grijă, ţin bucăţile-n căuş, cu parcimonie, nu le mai dau oricui. Şi mi-a mai rămas atât de puţin… doar nişte zdrenţe-nlăcrimate, pe care nu mă mai îndur să le fac bucăţi. Aşa că m-am hotărât să-l dau cu totul, la ofertă.

Vreau în schimb doar o piatră. Una lucioasă, netezită de valul mării şi arsă de soarele verii, potrivită, să nu atârne greu că am îmbătrânit şi nu mai pot căra atâta greutate. Una care să nu se poată sparge, să nu doară, să nu lăcrimeze. Să nu mai pot fi tentată să-o fac şi pe ea bucăţi şi s-o dăruiesc oamenilor care nu merită. Să nu cumva să intre în casele lor mari şi frumoase cu picioarele murdare de suflet omenesc.

4 comentarii

Din categoria jurnal

Când mamele pleacă

Ai grijă, Doamne, de sufletele lor!

mama-874x492Au fost lăsate pe pământ să dea viaţă. Pântecul lor ne e cel mai cald şi sigur adăpost. Cu sânge din sângele lor ne modelează, ne cresc celulă cu celulă chiar dacă uneori nu le lăsăm nici să respire liniştite. Ne nasc în durere şi cu sâni calzi şi plini ne leagă prin fire invizibile de lume. Ne sunt icoană câţiva ani, le suntem icoane vii o viaţă.

Creştem şi rupem punţile subţiri care ne apropie iar ele ne lasă să ne luăm zborul, chiar dacă zborul nostru le frânge lor aripile. Întinerim-îmbătrânesc, ne ridicăm-ele albesc aşteptând cu braţele goale, ne îndrăgostim, le uităm şi ele suferă ca de-o trădare. Nu vine dimineaţă fără ca ele să nu-şi trimită gândul către noi. Unul cald, curat, cu rugăciune de bine. Iar noi le lăsăm acolo, într-un colţ de suflet, prea ocupaţi să ne trăim propria viaţă, să ne luăm la trântă cu provocări din ce în ce mai multe şi mai mari.

Nu ne oprim o clipă să ne întrebăm ce se va întâmpla când ea, rădăcina noastră nu va mai fi. Nu avem timp. Timpul… parşiv cuvânt! Cum nu ne dăm niciunul seama de efemerul din el până nu e prea târziu! Abia când ajungem la rândul nostru bătrâni începem să înţelegem. Numai că între timp ne-am depărtat prea mult. Am pus între noi şi ele prea mulţi kilometri, prea multe zile, prea mulţi oameni. Suntem ocupaţi să ne împlinim vise. Să ne facem o casă mai mare, să schimbăm maşina, să vedem lumea, să clădim o carieră, să ne simţim împliniţi. Ce falsă împlinire!

Le căutăm din când în când şi ele se bucură ştergând cu lacrimi şiroind pe obraz toată durerea aşteptării. Au plâns atât, că vederea le-a slăbit şi s-a înceţoşat, dar nu ne reproşează nimic. Ridică ochii şi mulţumesc cerului că le-a ascultat rugăciunile şi uite, acum copiii lor sunt lângă ele. Pentru o jumătate de oră, o oră, o zi sunt cu adevărat fericite. Ce contează că mâine plecăm să trăim şi le lăsăm la fel de singure acolo, în colţul lor prăfuit de lume, să ne aştepte cu dor până ne vom îndura să le călcăm iar pragul?

Plecarea noastră le lasă casa pustie. Se iau de mână cu singurătatea şi o învaţă să vorbească. Aşa cum ne-au învăţat pe noi cândva, apoi pe copiii noştri. Un timp continuă să ne facă tot felul de bunătăţi, sperând că printr-o minune, poarta se va deschide şi peste pragul ei vom călca veseli noi, cu toţi ai noştri după noi.  Ne mai lucrează câte o şosetă, sau o vestă de lână. Poate-o avea copilul nevoie, să nu răcească. Le pică lacrima pe-o poză din care le zâmbim fericiţi de pe cine ştie ce meleaguri exotice şi aprind candela închinându-se. „Ţine-mi-i Doamne sănătoşi!”

Cu timpul mâinile lor uită să se mai mişte în voie. Încep să tremure şi să scape lucruri. Încheieturile dor, în piept parcă o gheară-şi face de cap. Se ascund de parcă s-ar simţi vinovate de neputinţa ce le-a găsit nepregătite, aşteptând. Nu se plâng. „Au ei destule greutăţi şi griji, maică, de ce să le mai fac şi eu?” Tac, Tăcerea le-a devenit tovarăşă de un timp. Le simţim suferinţa ascunsă când trecem grăbiţi să punctăm vizita periodică, dar refuzăm să conştientizăm că şi-au pierdut puterea. Doar ne-au spus că sunt bine, sănătoase, nu?

Şi vine o zi când nu mai pot ascunde nimic. „Când s-a împuţinat aşa? Unde a ascuns bătrâna asta neputincioasă şi măruntă pe mama noastră zâmbitoare şi veşnic dispusă să ne ajute?” În ochii care ne privesc vinovaţi de parcă şi-ar cere scuze că ne fac probleme? Fior îngheţat ne trece pe şira spinării şi colindăm spitalele sperând ca unul din medici să fi găsit între timp un leac miraculos care să le redea puterea, lor,  mamelor noastre. Constatăm cu stupoare că niciunul nu face minuni şi ne enervăm. Îi înjurăm pe primii şi mergem la alţii, poate… Nu avem timp să stăm cu ele, trebuie să ne mişcăm repede, să stăm la cozi interminabile la consultaţii, la analize, la farmacii, să mergem la serviciu, să ne risipim. Ele aşteaptă resemnate şi cuminţi să ne recăpătăm răbdarea şi suflul.

Prea cuminţi, cu mâinile în poală şi ochii în lacrimi- aşa le găseşte şi sfârşitul. Ar fi vrut să ne spună atâtea!! Au tot adunat de-a lungul anilor cuvinte pentru noi. În lungile zile de aşteptare şi-n nopţile şi mai lungi de nesomn le ştiau pe toate.  Le-au tot repetat în gând, până le-au învăţat pe de rost. Acum le-ar rosti, dar nu mai au putere nici să-şi aducă aminte. Şi ce rost ar mai avea, când nu a mai rămas timp nici de rămas bun? Tăcerea l-a înghiţit de tot şi îngerul bate la uşă şă le cheme sufletul la judecată.  Cu lacrimi amare ne rugăm de el să aibă milă de noi. „Sunt prea tinere, Doamne! Am avut prea puţin timp de stat cu ele, am fi putut să le spunem măcar cât le iubim! Mai lasă-ni-le un pic, un an, măcar!” Din preaînaltul cerului, Dumnezeu nu mai are răbdare. „Le-aţi avut lângă voi o viaţă. Aţi avut timp, aţi preferat să-l risipiţi pe lucruri lumeşti, mărunte şi insignifiante! Acum timpul vostru a expirat.”

Iar mamele îşi adună sufletul în basma şi pleacă pe drumul cel fără de întoarcere, liniştite şi tăcute, aşa cum au trăit. Ce n-am da acum să putem întoarce timpul! Să redevenim copii neputincioşi şi să punem capul în poala lor să plângem până ne liniştim, iar mâna lor bună să ne mângâie creştetul. Într-o secundă pierdem tot ce-am clădit o viaţă. Destinul ne smulge rădăcina şi ne lasă orfani, să rătăcim, ciulini purtaţi de vânt, prin lumea largă. Ce drag ne-a fost odată să plecăm, ce mult ne-am dori acum să ne întoarcem! Nimic nu mai e însă cum a fost. Ograda e pustie, gardul mâncat de timp s-a micşorat, căsuţa s-a aplecat uşor  într-o rână şi sărută pământul tăcută, aşteptând să plece după sufletul mamei pe ultimul drum.

Vine totdeauna o ultimă zi. O zi în care mamele pleacă şi noi rămânem orfani, zi de sfârşit fără nou început. Şi-am vrea să fi putut opri timpul în loc, să apucăm să le putem spune cât de mult le iubim. Se le mai spunem măcar o dată „sărut mâna, Mamă!”

12 comentarii

Din categoria jurnal

Cum m-am trezit vorbind ca proasta-n târg

Ajunsesem în sfârşit şi la liceu! După aventura nopţii petrecută într-o sinistră gară pustie, întunecată şi rece de provincie, în care am plâns cu lacrimi amare, fără să-mi fie nici mie foarte clar de ce, întrezărind un viitor mai mult decât sumbru, am ajuns într-un târziu şi la liceu, m-am înscris, am dat examenul şi m-am întors acasă cu inima cât un purice, urmând ca în toamnă să vin, să-mi iau în primire camera de cămin şi să încep să-mi aprofundez studiile în minunatul domeniul al electrotehnicii.

Ne-am adunat câteva fete din sat şi ne-am ţinut strâns de mână, să nu cumva să fim repartizate în dormitoare separate. Măcar atâta lucru mai aveam din familiile rămase acasă. Aveam o cameră cu vedere în curtea orfelinatului din spatele liceului, cu şase paturi rânduite de o parte şi de alta a uşii ce lăsau la mijloc un coridor îngust care mergea către fereastră şi care se împiedica în masa grea, cu picioare de metal aşezată strategic în faţa vestiarelor în care ne puteam ţine bruma de lucruri aduse de acasă.

Vestiarele, din placaj subţire, purtau pe ele urmele trecerii a generaţii întregi de liceene înaintea noastră. Bucăţi de ziare şi de reviste Cutezătorii lipite cu cocă pe pereţi şi pe rafturi făceau imposibilă curăţarea lor în totalitate, orare lipite pe uşi şi gândaci de bucătărie. Omniprezenţii gândaci de care scăpam din când în când, după deratizare, ca să reapară într-o bună zi veseli, cu forţe proaspete, hotărâţi să ne scoată din minţi.

Ne-am ales fiecare câte un pat. De fapt, eu m-am ales cu unul din paturile de după uşă, unde intra frigul de pe holul cu geamuri veşnic deschise şi vara şi iarnă. În anii aceia eram o zgâtie uscată, cu picioare ca două surcele prea lungi, pe care fluturau în vânt pantalonii de trening şi un corp ca al unui copil malnutrit crescut dincolo de gard, în orfelinat. Eram atât de conştientă de urâţenia şi diformitatea mea, că încercam să mă strecor cât mai nevăzută, pe lângă ziduri şi evitam totdeauna discuţiile de orice fel. Normal că fetele şi-au ales paturile bune lăsându-mi mie pe cel aflat în bătaia vântului şi uşii, nu?

Am mers apoi la magazie, fiecare cu buletinul în mână şi dovada că suntem eleve ale liceului cazate acolo, unde administratora şcolii, o femeie mare, de vreo 35-40 de ani, cu o pată roşie imensă ce i se întindea de la tâmpla dreaptă până sub bărbie, ne-a încredinţat fiecăreia câte o lenjerie aspră de bumbac tare, albă, apretată, cu şampilă la colţuri şi găuri ici-colo, carem ca nişte răni învechite stăteau mărturie despre generaţiile pe care le acoperiseră de-a lungul timpului. Am primit şi câte o pătură în carouri, din lănă aspră, tocită de atâta purtat, ce mirosea greu, a stătut şi mizerie.

Pe vremea aceea toamnele nu erau ca acum, un apendice blând al verii trecute. Erau toamne sănătoase în care noaptea temperatura scădea sub zero grade, cădea bruma dimineaţa şi frunzele în noiembrie erau doar o amintire nostalgică. Căldură am primit după mijlocul lui octombrie. Adică seara, de la ora 8 se încălzeau caloriferele cât să nu îngheţe, până la ora 10 câns se considera că dormim demult sub păturile călduroase. Stingerea era la ora 9. Dimineaţa de la ora 6 la ora 8 încă o porţie bună de căldură şi gata. Nu muream de frig, dar nici nu ne puteam plânge de normalitate. Noi eram fete sănătoase, care veneam de la ţară unde părinţii ne făceau focul de cum se lăsa frigul până în primăvară când pomii erau înfloriţi deja. Nu nu eram aşa călite ca fetele de oraş. Dimineaţa, până ne încălzeam, ne clănţăneau dinţii în gură, mai ales că toaleta de dimineaţă se făcea obligatoriu cu apă îngheţată. Băile căminului nu văzuseră apă caldă de la constructia acestuia.

Ei şi în acest cadru mirific, s-a gândit directorul liceului să ne ureze „bun venit”, adunând toţi elevii de anul I în sala de festivităţi a liceului. Alături de el erau pedagogi, profesori, diriginţii fiecărei clase, administratorii, reprezentanţii organizaţiei de partid şi UTC, ce mai, numai feţe subţiri şi lume fină. Noi, elevii, cu aerul nostru speriat de pui de ţărani arşi de soare, eram înghesuiţi pe scaune în faţa prezidiului. Ne-au ţinut discursuri pe rând fiecare „şef”: de promoţie trecută, de liceu, de organizaţie UTC pe liceu, fiecare încercând să ne ridice în slăvi meritele liceului, ale elevilor şi profesorilor săi şi să ne convingă pe noi, bobocii că am făcut cea mai bună alegere din viaţa noastră şi că vom avea un viitor luminos, de aur, dacă nu vom precupeţi nici un efort….bla, bla, bla.

Când aproape aţipisem în scaune, directorul ne-a adresat zâmbitor câteva cuvinte, ne-a urat obişnuitul „bun venit” şi ne-a întrebat, retoric, ce nevoi am avea acum, ca noi învăţăcei în instituţia păstorită de dumnealui. E inutil să spun că nimeni nu aştepta nicio remarcă, nu? S-a aşternut o tăcere stânjenitoare în care cei din prezidiu ne studiau intens, ca pe nişte gândăcei ce trebuie educaţi, iar noi, cei vreo 200 de elevi adunaţi acolo, coborâsem privirile şi ne roşeam ca nişte raci bine fierţi, năduşind sub privirile lor sfredelitoare. Nimeni nu avea curajul să zică ceva. Directorul şi-a repetat îndemnul, secretarul UTC la fel. Tăcerea devenea apăsătoare şi nu dădea semne că avea s-o spargă cineva.

Şi la un moment dat, în liniştea aia profundă de cavou în care se auzeau moliile rozând lemnul lambriurilor, un drăcuşor îmi dă ghiont şi mă ridică de pe scaun. Până şi eu m-am mirat!

  • Iată că avem o elevă curajoasă! Cum te cheamă tovarăşa elevă?

Ridic capul şi bâgui cu vocea gâtuită:

  • Stroilă Lucia, tovarăşe director.

  • Aha, bine. De unde vii?

  • Din Dolj, tovarăşe director, de la Bechet.

  • Şi stai în cămin, înţeleg! Bun. Ia zii tu, cu ce probleme vă confruntaţi voi fetele din cămin? Şi vorbeşte te rog mai tare, că nu-ţi taie nimeni gâtul.

Am tuşit uşor să-mi dreg glasul şi să-mi regăsesc vocea pierdută şi am privit speriată în jur căutând ajutor. Ce dracu’ mă găsise tocmai pe mine din masa aia de copii normali? M-aş fi aşezat înapoi pe scaun, dar nu mai era loc de întors. Mai tuşesc o dată şi-mi aud vocea cum se ridică clar deasupra capetelor tuturor şi izbeşte de pereţi.

  • Păi… Ştiţi, tovarăşe director, ar cam fi ceva probleme. Ne e frig. Caloriferele sunt reci şi când se dă căldură, ne îngheaţă mâinile pe cărţi şi nu putem învăţa, dimineaţa găsim apa cu pojghiţă de gheaţă în pahare.  Şi nu avem nici  apă caldă. Trebuie să cărăm apă cu găleata de la cantină şi bucătăresele nu ne dau, că nu ne cunosc. Şi avem decât câte o pătură amărâtă, de tremurăm toată noaptea. Multe fete au răcit în cămin. Să ni se dea mâcar câte o pătură în plus, ca să nu ne fie atât de frig noaptea… şi-i dădeam înainte mirată şi speriată, de parcă gura vorbea singură şi eu încercam să-mi trag vorbele înapoi fără să reuşesc.

Gurile căscate ale colegilor au început pe rând să însoţească liniştea din jur, o rază jucăuşă de soare râdea în hohote privindu-ne, eu îi dădeam înainte cu toţi ochii aţintiţi pe mine, directorul se întunecase la faţă şi devenea din ce în ce mai vânăt, de parcă îi lipsea aerul şi mai avea un pic până la un atac de apoplexie, administratorii şi profesorii făceau feţe-feţe, pedagogele încercau să-şi fixeze în minte chipul meu să ştie pe cine o să chinuie de acum înainte iar ochii dirigintelui îmi transmiteau clar că din momentul ăla sunt moartă pentru cel puţin un an. Simţeam cu podeaua se scurge uşor de sub picioarele mele şi îmi pierd echilibrul sub toate privirile alea ucigătoare şi auzeam clar în urechi hohotul razei de soare. Când am terminat m-am prăbuşit pe scaun incapabilă să mai schiţez un gest, cu ochii plini de lacrimi usturătoare.

  • Tovarăşa administrator, e adevărat ce spune eleva? tună deodată vocea directorului.

  • Ştiţi, tovarăşe director, eu…. noi…. încercăm, dar astea-s posibilităţile…

  • E adevărat, tovarăşa, sau nu? Ia să se ridice în picioare fetele care stau în cămin!

De lângă mine, privirile colegelor de cameră îmi strigau printre gene că sunt moartă. „Vezi tu în cameră!” . S-au ridicat toate căministele, cu capul plecat.

  • E adevărat, mă, ce spune colega voastră?? Să nu mă minţiţi că aveţi de-a face cu mine!

Un „da” firav s-a auzit şi eu am început să plâng speriată de-a binelea.

  • De ce, tovarăşa administratoră, nu ne-aţi semnalat problemele cu care se confruntă căminul până acum?

  • …..

  • Să faceţi bine să veniţi la mine cu solicitare de pături! Să le asigurăm fetelor condiţii optime de învăţat, că de-aia au venit aici să ajungă oameni de nădejde ai partidului! Te felicit pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume, tovarăşa Stroilă! Avem nevoie de astfel de elemente în organizaţia noastră!

Şedinţa s-a încheiat sub glasul de tunet al directorului şi discursul lui propagandistic. Personalul liceului a ieşit din sală cu obrajii în flăcări imediat după directorul care a plecat ca o furtună. Atmosfera s-a destins şi toţi colegii încercau acum să întindă gâturile să mă vadă, să ştie cine a dat culoare unei şedinţe ce se anunţa plicticoasă şi banală. Eu plângeam neputându-mă mişca de pe scaun. Sala s-a golit într-un final şi, ca un făcut, după două săptămâni, când nimeni nu mai spera să vadă vreo schimbare, am fost chemate din nou la magazie să ne luăm pe semnătură plapumile. Da, ne cumpărasetă plăpumi groase, noi, cum nu mai văzuse căminul până atunci.

Prost e că de atunci mă tot trezesc vorbind exact în momentele în care toată lumea tace. Am un drăcuşor care-mi dă ghiont şi-mi scoate vorbele din gură de parcă nici nu ar fi ale mele. Dacă mă mai vedeţi câteodată luând poziţie, vă rog să luaţi aminte la drăcuşor. Eu sunt o persoană cuminte şi tăcută de felul meu, doar el mă împinge, parol!

6 comentarii

Din categoria Camera cu amintiri

Dincolo de poartă II

  • Hai odată că ne aşteaptă doctorul şi nu ne mai primeşte dacă întârziem. Nu vrei să te faci bine? Hai, să vezi că o să-ţi dea nişte pastile şi nu o să-ţi mai fie rău. Nu-ţi fie teama, nu-ţi face nici o injecţie, vorbesc eu cu el.

Ochii imenşi ai fetei se plimbau peste parcul cu alei pline de oameni rătăciţi ce zâmbeau tâmp, îmbrăcaţi în ciudatele uniforme lălâi. Printre adulţi erau copii care alergau şi ţipau ca şi copiii de la ea de pe uliţă, doar că energia lor avea ceva frenetic, ireal, ca-n filmele în care imaginile erau rerulate cu repeziciune.

  • Vezi ce fericiţi sunt copiii aici? Nu ai de ce să-ţi fie frică, o să te joci şi tu cu ei curând, când o să mai capeţi un pic de putere. Uite ce parc frumos, câţi copaci are, câtă verdeaţă! O să-ţi faci prieteni repede, ia uite cât de veseli sunt!

Ochii mari ai fetei jucau în lacrimi. Nu-i plăceau copiii ăia agitaţi şi gălăgioşi şi nici tinerii zâmbitori de pe bănci. Ea voia înapoi acasă, în curtea ei, să stea pe pătură şi să se încălzească la soare. Era aşa plăcut acum în grădina de acasă! Ei credeau că stă şi nu face nimic toată ziua, dar ea privea gâzele pe flori, urmărea fluturii, puii de găină, se juca cu pisoii, citea. Avea o viaţă plină, de ce încercau ei acum să-i prezinte lumea asta ca pe o lume ideală?

  • Offf! Hai în braţe, văd că altfel nu te mai poate omul urni!

S-a prins cu amândouă mânuţele de gâtul tatălui său şi s-a uitat pentru prima dată la clădirea imensă, cenuşie, cu gratii groase la ferestre. Multe ferestre, mai multe gratii. Scările înalte şi uşile posomorâte o înspăimântau. Parcă intra în lumea visului ei de care voia să scape. Avea senzaţia că dacă uşile acelea se vor închide în urma lor nu mai avea scăpare. De acolo nu va mai putea ieşi. Cum să le mai deschidă ?

Înăuntru, pe coridoarele lungi şi întunecate, lumea forfotea. Oameni îmbrăcaţi ca de stradă, alături de oameni în pijamale. Surori medicale, halate albe, infirmiere cu câte o găleată sau mop în mână, treceau grăbiţi fiecare către o treabă urgentă. Doar oamenii de afară nu se grăbeau. Stăteau liniştiţi, sprijinind zidurile vopsite într-un galben cenuşiu, cu o vopsea tare, lucitoare, priveau în ei şi oftau. Aşteptau să intre la doctor. S-au aşezat şi ei la coadă.

Fetiţa încerca să clădească în minte câte o viaţă pentru fiecare. Unii mai vorbeau între ei, îşi povesteau chinul, viaţa, cum lăsaseră ei vaca pe câmp sau laptele pe foc în grija câte unei soacre bătrâne şi veniseră acolo de nevoie. Niciunul nu venise de bună voie, doar nevoia îi adusese pe fiecare. Îi luase de mână pe rând, îi pusese să aleagă din şifonier hainele bune, de sărbătoare, îi încălţase cu pantofii tari pe care îi încălţau doar când plecau la oraş şi care îi cam băteau de atâta nepurtare şi îi adusese fix acolo, pe coridorul acela întunecat şi înalt, luminat doar de nişte becuri chioare de undeva din tavan. Fiecare aducea o durere, un membru al familiei rătăcit printr-o lume străină din care nu mai ştia să se întoarcă.

Inima fetiţei tremura, transmitea tremurul în tot corpul şi nu înţelegea ce caută ea acolo, în lumea aceasta străină şi rece cu atâtea necazuri, probleme şi nevoi. Pe ea nu o adusese nici o nevoie. Ce nevoie avea ea să se afle acolo, când la şcoala ei luminoasă colegii erau în clasă şi îşi făceau lecţiile ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Pe ea o aduseseră de mâna mama cu tata. La început îi fusese drag. Era prima dată când mergeau undeva toţi trei, iar ea, la mijloc, îi ţinea de mână pe amândoi. Le simţea căldura palmelor şi emoţiile şi îi simţea mai apropiaţi ca niciodată până atunci. Ar fi vrut ca drumul acela să nu se mai termine, poate aşa căldura ei se va transmite prin palme până în inima lor şi o vor simţi şi o vor iubi aşa cum îi iubea ea pe ei. Nu-şi aducea aminte de când nu se bucurase de atenţia lor. Se bucurase, oare, vreodată?

Acum, cu mânuţele încolăcite în jurul gâtului tatălui ei aştepta să intre la doctorul acela atât de căutat. Înima îi bătea nebuneşte şi un ghem mare, dureros se cuibărise în locul stomacului şi nu o lăsa să respire. Pe părintele ei îl dureau mâinile şi ar fi pus-o jos, dar pe ea picioarele încă nu o ţineau.

  • Bună ziua, dom’ doctor!

  • Bună ziua! Ia să vedem ce problemă aveţi.

Mama a întins cu mână tremurătoare trimiterea, doctorul a luat-o a aruncat o privire fugară pe ea şi i-a privit pe rând, drept în ochi.

  • Luaţi loc şi spuneţi-mi cu cuvintele dumneavoastră ce s-a întâmplat. Tu câţi ani ai domnişoară?

  • Spune, tată, frumos câţi ani ai! Ţi-a mâncat pisica limba?

Cu capul încă lipit de pieptul părintelui său, copila a şoptit:

  • Opt…

  • Face nouă luna viitoare, dom’ doctor! răspunde cu mai multă hotărâre tatăl.

Apoi hotărât către copilul firav cuibărit la pieptul lui:

  • Ia ridică capul şi vorbeşte frumos când te întreabă cineva! Aşa te-am învăţat? Eşti mare de-acum!

  • Lăsaţi-o, vă rog. E mică şi locul ăsta probabil a speriat-o, pe toţi îi sperie. O să vezi că nu ţi se va întâmpla nimic rău. Am eu grijă, mă crezi? Vrei să-l laşi un pic pe tata ca să îţi arăt nişte jucării? Hai cu mine şi promit să te las să te joci cu care vrei tu.

Fetiţa şi-a desprins uşor mânuţele şi a plecat cu omul blând în halat alb. Într-un colţ al cabinetului, direct pe covor, stăteau răsturnate o grămadă de jucării de tot felul. Atât de mult cât nu văzuse niciodată în viaţa ei. Ochişorii au început să-i sclipească şi lacrimile s-au uscat.

  • Vrei să te joci cu ele până stau de vorbă cu mama şi cu tata?

Cu capul plecat, a încuviinţat uşor şi a rămas acolo, în raiul jucăriilor pe care nu-l cunoscuse niciodată.

Medicul s-a întors la părinţii ei, i-a descusut, i-a pus să povestească amănunţit suferinţa copilei şi i-a rugat s-o lase o perioadă acolo, în spital, să se convingă singur care este cel mai potrivit tratament pentru ea. Mama a început să lăcrimeze, dar au încuviinţat amândoi, convinşi că asta e cea mai bună soluţie şi oarecum oftând uşuraţi că scapă de povara crizelor nocturne şi a spaimei ce venea totdeauna cu ele.

  • Ia zi-mi cum te cheamă pe tine?

Doctorul stătea acum în genunchi, alături de copila ce se oprise, timidă, cu un cub colorat în mână.

  • Ileana…

  • Încântat de cunoştinţă, Ileana. Eu sunt doctorul Burlacu. Mihai. Vrei să facem un pact? Uite, eu te las să vii în fiecare zi să te joci aici, cu jucăriile, dacă tu rămâi o perioadă aici şi-i laşi pe părinţii tăi să plece acasă. O să ne distrăm bine împreună, să vezi!

Pe ochii mari pleoapele au bătut repede şi privirea s-a întors speriată spre mama. Mânuţa strângea spasmodic cubul colorat şi bărbia tremura, gata să dea drumul lacrimilor.

  • Rămâi aici doar puţin, mamă. Trebuie să mă duc acasă, să fac mâncare, să dau la păsări, să văd ce face Ionel şi mă întorc. Ştii că Ionel e mic şi plânge acum speriat că a rămas singur. Vrei să rămână singur de tot?

Nu voia, normal că nu voia. Ionel era slăbiciunea ei, păpuşa pe care n-o avusese niciodată întruchipată în chipul unui băieţel solitar şi răutăcios. Îl iubea şi-l ocrotea cât putea ea şi el, egoist, profita cât putea de această slăbiciune. Aşa că şi-a înghiţit lacrimile sărate şi i-a lăsat pe părinţi să plece.

Rezerva în care au dus-o era aproape de cabinetul simpaticului doctor. Patru paturi înghesuite într-o încăpere minusculă, cu o fereastră întunecată şi câte o noptieră metalică la capătul fiecărui pat. Trei fetiţe apropiate de vârsta ei locuiau acolo. Una brunetă, cu părul lung, ondulat, cu obraji dolofani şi rumeni, cu pielea albă şi ochi negri, alta şatenă, aşa ca ea, tunsă scurt, subţire şi tăcută, iar a treia, cu năsuc în vânt şi privirea directă, albastră, tunsă băieţeşte, cu faţa plină de pistrui.  Trei perechi de ochi s-au îndreptat spre uşă când a intrat.

  • Fetelor, ea e Ileana. Vă rog să vă purtaţi frumos cu ea. O să locuiţi împreună o perioadă. Să nu fiţi răutăcioase că mă supăr şi nu mai primiţi nimic dulce, aţi înţeles?

Trei capete s-au înclinat a aprobare, dar guriţele au rămas închise şi privirile ostile.

  • Uite, Ileana – fata cu părul lung e Camelia, ea e Irina, iar pistruiata asta de aici e Ancuţa. Sper să te împrieteneşti cu ele şi să vă jucaţi frumos împreună, da!?

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal